Documentul analizează dezvoltarea timpurie a copiilor, cu un accent pe dezvoltarea fizică, motorie și cognitivă între 0-3 ani, inclusiv principiile cefalocaudal și proximodist al creșterii. Detaliază etapele principale ale maturizării motorii, cum ar fi mersul și prehensiunea, și variabilitatea interindividuală a acestor dezvoltări în funcție de sexe și influențe culturale. Autorul subliniază importanța achizițiilor motorii în formarea autonomiei și a inițiativei personale în cadrul ontogenezei copilului.

1. DEZVOLTAREA TIMPURIE (0-3 ANI)1
I. Dezvoltarea fizică şi motorie: ( a) creşterea; b) mersul; c) prehensiunea; d) coordonarea ochi-mână-ochi )
II. Dezvoltarea cognitivă: ( a) perspectiva clasică: substadiile senzorio-motorii – J. Piaget; b) noi cercetări )
III. Aspecte ale dezvoltării afective: ( a) calendarul expresivităţii – C. Izard; b) problematica ataşamentului şi a privării afective – R.
Spitz, J. Bowlby, M. Ainsworth )
I. DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI MOTORIE
a) Procesele de creştere (aspectele cantitative ale dezvoltării) şi cele de maturizare (aspectele calitative) implicate în dezvoltarea
fizică sunt guvernate de legi a căror acţiune începe încă din etapa prenatală:
principiul cefalocaudal/podal, principiul proximodistal, principiul diferenţierii şi
integrării.
În cazul creşterii corporale, principiul cefalocaudal poate fi foarte bine ilustrat la
nivelul componentelor. Regula 2-3-4-5 indică de câte ori se măresc principalele
elemente ale structurii corporale a nou-născutului (capul, trunchiul, braţele,
picioarele) până la atingerea standardului adult (vezi figura nr. 1).
Figura nr. 1 Diagrama creşterii medii în lungime a corpului, cu unele repere ale greutăţii
şi a rapoartelor segmentelor cefalic/talie, inferior/superior
(după Şerban Creţu, Copilul sănătos şi bolnav, Ed. Scrisul Românesc, 1976, p. 19)
Se poate observa că elementele care au avut de „pierdut” în etapa anterioară,
recuperează, ca proporţii, pe parcursul anilor de creştere (0-20/22 ani). Şi sub aspectul gradienţilor de creştere, cuantificarea
numerică este uşor de reţinut. În primul an de viaţă, faţă de reperele de la naştere, creşterea în lungime este cu 1/3 mai mare (≈50
cm - ≈ 70 cm), iar în greutate de 3 ori mai mare (≈3 kg - ≈ 9 kg). În al doilea an este de subliniat că, la capitolul lungime, copilul
ajunge la 50% din talia sa de viitor adult. Mai corect, respectând variabilitatea pe criteriul sex, este vorba de 49,5% în cazul băieţilor
şi 52,8% în cazul fetelor. Evident că aceste repere sunt valabile în cazul unei creşteri normale, negravate de factori perturbatori
(malnutriţie, dereglări hormonale, accidente, carenţă afectivă etc.). Pe fundalul unei variabilităţi interindividuale semnificative, primii
trei ani nu aduc diferenţe notabile între băieţi şi fete în privinţa standardelor de creştere (vezi tabelul din figura nr. 2).
Figura nr. 2 – Valori orientative ale înălţimii şi greutăţii în
primii ani ai dezvoltării
În ceea ce priveşte creşterea în înălţime, această nediferenţiere a gradienţilor anuali se menţine până la pubertate (vezi figura nr.
3).
Figura nr. 3 Anii creşterii. Comparaţie băieţi – fete
Este însă de subliniat existenţa diferenţelor la capitolul componentelor biochimice şi
morfologice. Încă din această etapă de vârstă, corpul băieţilor prezintă diferenţe semnificative
în conţinutul de apă şi ţesut muscular, superioare faţă de fete, şi a stratului adipos mai redus
decât la fete.
La aceste deosebiri naturale timpurii se adaugă influenţele educative şi culturale
diferenţiatoare (alimentaţie, tipul de activitate, practicile sportive etc.) care adâncesc, în timp,
această variabilitate. Spre pildă, în structura adultă a masei corporale, ţesutul muscular ocupă
40% la bărbaţi şi 24% la femei. Însă, în cazul unui regim şi antrenament special, impus de
tipul activităţii (maratoniste, balerine etc.), variabilitatea scade, aceste femei încadrându-se în
parametrii corespunzători dezvoltării medii a ţesutului muscular la bărbaţi. Cefalocaudalitatea
guvernează şi maturizarea motrică. Una dintre cele mai ilustrative dovezi este instalarea
dinspre cap spre picioare a controlului musculaturii. Formele primare sunt localizate în zona
feţei (la câteva zile – ochi, buze, până la 3 luni – ansamblul feţei), ca, între 3-6 luni, să vină
rândul capului, gâtului şi umerilor. Între 6-9 luni trunchiul şi braţele fac progresul de coordonare, iar în ultimul trimestru al primului an
este momentul „extremităţilor” – mână, picior, degete.
1
În funcţie de criteriile de periodizare folosite, această etapă are variate denumiri. Unele o „acoperă” în totalitate (0-3 ani: prima copilărie – vârsta
antepreşcolară, vârsta creşei), altele parţial (0-1 ani: infancy – copilul care nu vorbeşte încă; 0-2 ani: toddlerhood – vârsta paşilor şovăitori).
martilie 2013
vârsta 1 an 2 ani 3 ani
B 74 cm 9,400 kg 84 cm 12 kg 92 cm 14 kg
F 74 cm 9,200 kg 83 cm 11,800 kg 92 cm 13 kg
1

2. Această maturizare fiziologică are repercusiuni în instalarea treptată a controlului poziţiei capului, trunchiului şi membrelor, ceea ce
se reflectă în achiziţiile posturale. Figura nr. 4 sintetizează etapele celor două capacităţi: redresarea elementelor corporale şi rotirea
lor.
redresare
rotire axială
nou născut 3 luni 4 luni şi jumătate 6 luni 8 luni 11 luni
Figura nr. 4
În cazul controlului treptat al motricităţii intervine şi principiul proximodistal. O bună ilustrare o oferă activarea treptată a articulaţiilor
celor două perechi se membre. Pentru braţe ordinea este: umăr, cot, încheietură, iar în cazul picioarelor: şold, genunchi, gleznă.
Consecinţele sunt evidente în cronologia pattern-urilor de apucare şi deplasare specifice micii copilării.
În ceea ce priveşte acţiunea principiului diferenţierii şi integrării ea se traduce în trecerea de la reacţii motorii globale, necoordonate,
intense şi nespecifice la forme delimitate, coordonate, mai puţin intense şi specifice. Astfel, la aceeaşi situaţie, în etape de
dezvoltare diferite, răspunsul este diferit. Spre pildă, o ghetuţă strâmtă va induce la nou-născut şi bebeluşul de câteva luni o reacţie
motorie generalizată (tot corpul), intensă. Fiind nespecifică, sunt necesare efortul şi imaginaţia anturajului adult pentru a „o citi”
corect. Într-o etapă ulterioară, o dată cu controlul articulaţiei şoldului, ghetuţa cu probleme va fi semnalată doar prin mişcarea
piciorului în cauză. Apoi este posibilă doar agitarea labei piciorului şi/sau intervenţia altui plan, cel simbolic: „picior, au!”/buba
picior!”. Ca şi în alte planuri ale dezvoltării, orice nouă achiziţie motorie este înglobată structurilor anterioare pe care le
consolidează, dar le şi restructurează. Deşi depăşite, unele conduite motorii pot reveni ca forme reziduale, securizante, mai ales în
etapa formării unei noi achiziţii. Spre pildă, mersul biped nu scoate din uz mersul în patru labe, pe care un copil îl poate activa în
cazul urcării unor trepte. La nivelul simţului comun, ne scapă adesea perceperea complexităţii presupuse de conduite motorii
cotidiene. Familiarul tinde să ecraneze complexitatea. Or, dezvoltarea motricităţii copilului este o bună provocare pentru
conştientizarea acestui fapt.
T E M Ă
Estimaţi câte abilităţi motorii primare sunt implicate în performanţa unui copil de a bea singur dintr-o cană. Enumeraţi-le.
În această etapă a dezvoltării, motricitatea are o dezvoltare rapidă şi impresionantă. A avut şi încă mai are un statut privilegiat în
urmărirea şi diagnosticarea normalităţii dezvoltării. Cele mai reprezentative achiziţii ale etapei sunt mersul şi prehensiunea2
.
b) Mersul cunoaşte o primă formă de organizare specific umană spre sfârşitul primului an de viaţă. Pentru aceasta sunt necesare
două serii de achiziţii. Pe de o parte, cele care privesc controlul posturii (menţinerea capului şi trunchiului, poziţia aşezat şi în
picioare etc.) şi, pe de altă parte, cele vizând controlul mişcărilor şi deplasării (întoarcerea corpului, târârea, mersul în patru labe în
varianta genunchi/mâini şi cea tălpi/mâini etc.). Aceste
achiziţii respectă o succesiune anume, chiar dacă
vârstele cronologice ale apariţiei fiecărei achiziţii
prezintă variabilităţi interindividuale sau interculturale.
Unele achiziţii premergătoare mersului pot lipsi din
repertoriul unui copil, dar ordinea generală este
standard. Procentul absenţelor pe tipuri de conduite
poate fi urmărit în figura nr. 5.
Figura nr. 5 Absenţa unor achiziţii prelocomotorii în lotul de
copii studiat de Largo, 1993
(apud. H. Lehalle, D. Mellier, Psychologie du développement,
Dunod, Paris, 2002, p. 74)
Succesiunea achiziţiilor pre şi post locomotorii, a vârstelor medii de apariţie pentru culturile de tip occidental şi variabilitatea normală
sunt cuprinse în tabelul din figura nr. 6.
2
O prezentare didactică a lor o oferă filmul şi cartea, T. Hellbrügg, J.H. von Wimpffen, Primele 365 de zile din viaţa unui copil, ASCR, Cluj
Napoca, 2002.
martilie 2013
2

3. Figura nr. 6
Conduite Vârsta medie Variabilitate
▪ ridicarea capului din poziţie ventrală
▪ ridicarea capului şi a umerilor din poziţie ventrală
▪ întoarcerea ventralo-laterală
▪ întoarcere ventralo-dorsală
▪ întoarcere dorsalo-ventrală
▪ târâre
▪ poziţia în şezut definitivă
▪ mers în patru labe
▪ stat în picioare cu sprijin
▪ stat pe genunchi
▪ primii paşi cu susţinere bimanuală
▪ stat în picioare
▪ mers cu susţinere unimanuală sau autosusţinere
▪ urcarea unei scări în patru labe
▪ mers independent
1 lună
2 luni
4 luni
6 luni
6 (2) luni
6 (3) luni
8 luni
9 luni
8-9 luni
10 luni
11 luni
11 luni
12 luni
13 luni
13 luni
3 săptămâni – 6 săptămâni
1 lună – 2 luni (3) săptămâni
2(3) – 5(1)
4(3) – 7(1)
4(3) – 7(3)
–
6(3) – 9(1)
8 – 11
7(2) – 10
9 – 11
10 – 12
10 – 13
9 – 13
–
9 – 18
Principalele achiziţii prelocomotorii din ambele categorii amintite – control postural, control al deplasărilor – sunt prezentate şi în
figura nr. 7.
Figura nr. 7
În al doilea an, copilul îşi continuă şi
rafinează progresele. Noi achiziţii îl
propulsează spre statutul de
persoană care şi-a automatizat
această capacitate. Performanţele
se diversifică. Apar: ▪ mersul lateral
(16 luni); ▪ mersul cu spatele (17
luni); ▪ statul într-un picior (20 luni);
▪ urcatul biped al scării (24 luni);
▪ mersul pe vârfuri (30 luni);
▪ parcurgerea unei distanţe de 2-3 m
într-un picior (49 luni). Este
interesantă perspectiva interculturală vizând educaţia motrică. Referitor la încurajarea capacităţilor prelocomotorii (târâtul, mersul în
patru labe etc.), modelul tradiţional japonez dă un răspuns negativ. Cel mexican vine chiar cu practici de descurajare a acestor
comportamente, date fiind pericolele suplimentare care îi pândesc pe copiii care se deplasează. În practicile africane tradiţionale,
educaţia motorie este încurajată şi o serie de exerciţii premerg instalarea acestor capacităţi. Este cotidian ca bebeluşul să fie ridicat
de timpuriu cu susţinere bimanuală, să fie ţinut cu capul în jos, să fie ridicat cu susţinere la nivelul capului, să fie ţinut în poziţie
verticală cu susţinere în zona mediană şi cu eliberarea membrelor (în gropi speciale, cu corpul înfăşurat în zona mijlocului şi fixat
prin acest colac de pereţii gropii). Întrebate de ce fac acest gen de exerciţii, mamele africane răspund ca doresc să aibă copii
frumoşi şi sănătoşi (vezi caseta de la p. 6).
Dezvoltarea motorie concretizată în primii paşi şi apariţia conduitei locomotorii autonome prezintă semnificaţii speciale pentru
ansamblul ontogenezei. Această achiziţie este premisă pentru alte capacităţi importante: intenţionalitatea, iniţiativa, autonomia
personală. Mersul este un atu major în cucerirea spaţiului fizic şi social, cât şi pentru accesul la noutate. Toate planurile dezvoltării
sunt astfel impulsionate de achiziţiile din etapa „paşilor şovăitori”.
c) Încă înainte de a se naşte, copilul posedă reflexul prehensiunii. Cât timp este necesar pentru ca acest act motor să devină un
comportament intenţionat? Ce achiziţii şi forme tranzitorii sunt prezente? Care sunt primele secvenţe ale unei dezvoltări complexe
care face din mână unul dintre cele mai rafinate şi eficiente instrumente? Să nu uităm că mâna este, deopotrivă, organ al acţiunii ,
dar şi al senzorialităţii, că este implicată în exprimarea gândului şi afectivităţii, că este, pentru o bună vreme, principala expresie a
inteligenţei senzorio-motorii. Nu este de mirare că psihologia mâinii a trezit curiozitatea specialiştilor. Este demn de admiraţie faptul
că un prim tratat care îi este dedicat aparţine unui psiholog român (N. Vaschide, 1874-1907).
În ceea ce priveşte comportamentul de prehensiune şi cel de manipulare a obiectelor, primul an de viaţă reprezintă o etapă de
achiziţii fundamentale, diversificate mai ales pe linia eficienţei. Analiza acestor comportamente vizează evaluarea dezvoltării
motrice a două planuri: mişcarea braţului (ceea ce reprezintă 75% dintr-un comportament de prehensiune) şi ajustarea mâinii
pentru apucarea obiectului. Fiecare dintre cele 2 planuri are un traseu de evoluţie precis determinat, cu câte 3 forme succesive
speciale. Pentru braţ acestea sunt: baleiajul - mişcarea din umăr, posibilă după 5-6 luni prin instalarea controlului voluntar la nivelul
martilie 2013
3
Mers independent
Primii paşi
Stat în picioare
Stat pe genunchi
Poziţia în şezut
Mers în patru labe
Târâre
Întoarcere dorso-ventrală
Întoarcere ventro-dorsală
Întoarcere ventro-laterală
Vârsta (săptămâni)

4. acestei articulaţii; mişcarea parabolică – din cot (după 6-7 luni); mişcarea directă - din încheietura pumnului(după 8 luni).
Funcţionalitatea mâinii parcurge şi ea 3 stadii speciale (vezi figura nr. 8): apucarea cubito-palmară a obiectului (a – 5-6 luni); cea
digito-palmară (b – 6-7 luni) şi cea radio-digitală sau în pensetă (c,e,f,); aceasta are 2 forme: forma inferioară (7-8 luni) şi cea
superioară (precisă, numită şi pensetă superioară, după 9 luni).
Figura nr. 8 i) axele mâinii; ii) fazele prehensiunii în
cazul unor obiecte cu mărimi diferite
Cele 3 etape se combină, astfel că în evoluţia
prehensiunii apar următoarele 3 forme: mişcare prin
baleiaj şi apucare cubito-palmară – 5-6 luni; mişcare
parabolică şi apucare digito-palmară – 7 luni;
mişcare directă cu apucarea în pensetă – după 8-9
luni.
La nivelul mâinii abilitatea de apucare evoluează dinspre palmă spre degete, iar la nivelul degetelor – dinspre degetul
mic spre cel mare. Până la 5-6 luni, copilul acţionează doar cu o singură mână. Cele 2 braţe nu sunt încă independente;
braţul liber „ţine” cumva isonul acţiunii principale iniţiate de perechea sa. După 7-8 luni, când cele 2 braţe îşi câştigă
independenţa, poate apărea comportamentul de transfer al unui obiect dintr-o mână în alta sau diferenţierea activităţii
celor două mâini: una ţine obiectul, cealaltă îl explorează. După 10-12 luni încep să apară semnele lateralităţii la nivelul
utilizării mâinii. După 13-18 luni activităţile manipulatorii se diversifică. Apare acţiunea cu două obiecte (pune un cub
peste altul, introduce un obiect în altul).
d) Coordonarea mână-ochi. Problematica acestei abilităţi face parte dintr-o tematică mai amplă, cea a transferului
intermodal/transmodalităţii (aptitudinea de a coordona informaţia a două registre senzoriale sau de a transfera o
informaţie obţinută printr-o modalitate singulară în alt domeniu senzorial).
În teoretizarea acestei coordonări pot fi analizate trei poziţii care, în timp, au oferit perspective explicative diferite,
corelate sau integratoare. Analiza acestor evoluţii teoretice este un bun exemplu al manierei în care, în cercetarea
ştiinţifică, se poate ajunge, prin generalizare, la „închiderea” unei problematici după explicaţii succesive parţiale.
Poziţia clasică, constructivist-radicală (J. Piaget). În baza observaţiilor şi experimentelor sale, Piaget a avansat ideea că
această coordonare apare după vârsta de 5-6 luni ca rezultat cert al învăţării şi punerii în comun, prin experienţă, a
datelor furnizate de cele două simţuri. Operaţionalizarea conferită acestei coordonări de către Piaget viza faptul că
bebeluşul apucă ceea ce vede. Din punctul lui de vedere, această abilitate se plasează la finalul unui lanţ de
capacităţi motorii cu următoarea succesiune: ▪ reflexul de apucare; ▪ prehensiunea funcţională (în gol); ▪
coordonarea mână-gură (ce apucă duce la gură); ▪ coordonarea parţială mână-ochi (copilul apucă cu condiţia ca
mâna să se găsească în acelaşi câmp vizual cu obiectul vizat); ▪ coordonarea mănă-ochi propriu-zisă: apucarea
stimului vizual intervine indiferent de poziţia mâinii.
Poziţia organicist-radicală (T.G.R. Bower, 1974). Aflată la polul opus faţă de cel piagetian, explicaţia psihologului
american are la bază seria de experimente pe care le-a efectuat. Cunoscute sub denumirea de paradigma
coliziunii, montajele lui experimentale au vizat surprinderea reacţiei bebeluşilor puşi în situaţia simulării unei
coliziuni cu un obiect dirijat spre faţa lor. Copii cu vârste între 6-15 zile, culcaţi pe suprafeţe oblice aveau montat
lângă cap o tijă pe care glisa un obiect, simulând căderea. Acesta se oprea automat înainte de a atinge faţa
copiilor. Camerele de luat vederi înregistrau reacţiile acestora. Pe lângă reacţiile motorii scontate – închiderea
ochilor, schiţarea retragerii capului – a apărut surpriza angajării mâinii în pattern-ul de răspuns: mişcarea braţului
într-o tentativă de interpunere între faţă şi obiect, cu deschiderea pumnişorului. Pentru a obţine această reacţie,
echipa lui Bower a insistat asupra a două condiţii: ▪ o perfectă stare de veghe a copilului în timpul stimulării
experimentale şi ▪ poziţia oblică a corpului copilului, cu susţinerea capului şi trunchiului pentru a facilita libertatea
motrică a braţelor. Pentru a elimina suspiciunea că reacţia bebeluşilor s-ar putea datora altor informaţii senzoriale
decât cele vizuale (auditive – sunetul obiectului în cădere pe tijă, tactile şi vibratorii - generate de mişcarea
stimulului etc.), Bower a înlocuit ulterior obiectul real în cădere, cu unul virtual (o lumină care „cădea”).
Consecvenţa cu care bebeluşii au reacţionat şi în aceste condiţii l-a condus la următoarele constatări: ▪ încă de la
naştere există acest tip de transmodalitate care face ca mâna să fie condusă de văz: ▪ încă de la naştere există o
schiţă a actului de prehensiune dovedită de tentativa pumnişorului de a se deschide chiar în absenţa unei stimulări
tactile (şi atunci când obiectul real nu era atins, dar şi în cazul obiectului virtual), ▪ acest gen de reacţie dispare
martilie 2013
4
i ii

5. după vârsta de 3-4 săptămâni; ▪ mişcarea braţului şi a mâinii, foarte rapide (sunt greu de sesizat prin observaţie,
fiind obligatorie înregistrarea), nu se modelează după traiectoria şi natura stimulului. Ele au un pattern anumit; ▪
Dacă obiectul nu este atins, comportamentul se reia. Pornind de la aceste constatări, Bower interpretează
coordonarea ochi-mână ca o tentativă de apărare de tip reflex, în întregime programată biologic.
Într-o încercare de a unifica datele şi explicaţiile lui Piaget şi Bower s-a lansat ipoteza încadrării coordonării văz-
mână în categoria reflexelor primare (păşit, târâre, prehensiune etc.). Ca şi acestea, abilitatea iniţială dispare
pentru a se instala ulterior pe baza învăţării. Din această perspectivă interpretativă, fiecare dintre cei doi autori a
surprins, în fapt, altă etapă a acestei abilităţi.
Poziţia contemporană (A. Streri)3
. Închiderea explicativă a transmodalităţii ochi-mână se datorează cercetărilor
experimentale efectuate de Arlette Streri în anii ’80. Echipa sa a investigat sute de bebeluşi cu vârste cuprinse între
0-12 luni. Principalele concluzii ale autoarei sunt: ▪ coordonarea mână-ochi există încă de la naştere; ▪ această
transmodalitate persistă pe întreaga perioadă a primului an de viaţă, dar are forme de exprimare diferite; ▪ forma
de exprimare a acestei coordonări se modifică aproape lunar în funcţie de noile achiziţii din fiecare arie senzorială
implicată; ▪ defazajul dintre ritmul de dezvoltare al acestora (văzul mai rapid) face ca forma primară („ochiul
conduce mâna”) să fie substituită succesiv până la un an; ▪ alte două variante pot fi identificate: etapa
inexpresivă/”tăcută” (1-4/5 luni), etapa expresivă (4/5-12 luni).
După vârsta de o lună, până la 4-5 luni, aparenta independenţă ochi-mână (interpretată de Bower ca o dispariţie a
coordonării) ascunde de fapt inversarea raportului dintre cele două modalităţi senzoriale. Acum mâna devine
„vioara întâi” şi prin natura informaţiilor pe care le culege, va informa şi „conduce” ochiul. Transmodalitatea devine
mână-ochi, faţă de cea primară ochi-mână. Concluzia de mai sus a putut fi desprinsă în urma unor experimente
care au dovedit capacitatea copiilor de a recunoaşte vizual un obiect, iniţial nevăzut şi explorat doar tactil (prin
intermediul mâinii, sau al gurii4
- vezi figura nr. 9). Ca şi prima expresie a transferului intermodal (ochi-mână),
persistentă în prima lună de viaţă, această nouă formă este nonreversibilă. Altfel spus, copilul poate recunoaşte
vizual ceea ce a explorat tactil, dar nu poate recunoaşte tactil ceea ce a investigat vizual; ▪ după vârsta de 4-5 luni
se instalează cea de a treia formă a acestei transmodalităţi. Numită etapa expresivă, ea se caracterizează prin
reinstaurarea primatului ochiului în raport cu mâna. Nu doar
identificarea în primul an de viaţă a celor trei etape ale acestei
coordonări fac meritul echipei franceze. La fel de interesantă este şi
explicarea fenomenului. La baza miniteoriei sale, Arlette Streri pune
dubla funcţionalitate a mâinii – organ tactil, organ motor – şi
defazajul ontogenezei celor două funcţii care poziţionează diferit
mâna în combinaţia sa cu văzul.
Figura nr. 9 Montaj experimental pentru verificarea
transmodalităţii mână-ochi din etapa a II-a
T E M Ă
Reunind informaţiile anterioare, deduceţi forma explicită a miniteoriei explicative avansată de A. Streri pentru transmodalitatea ochi-
mână-ochi.
CONCLUZII
Deşi printre primele expresii ontogenetice cercetate, dezvoltarea fizică şi motorie continuă să fie o provocare. De dată recentă sunt
tentativele de a elibera motricitatea prin montaje experimentale care să protezeze imaturităţile tonice şi posturale ale capului şi
trunchiului copilului. Sunt deja rezultate care merg pe ideea că o astfel de situaţie permite exprimarea precoce a intenţionalităţii şi
coordonării motorii a copilului cu stimulările ambientale.
În ceea ce priveşte raportul dintre datul natural şi exerciţiu în dezvoltarea motorie, răspunsul contemporan este cel al dublului
standard: ▪ abilităţile motorii fundamentale (mersul, prehensiunea) necesită un antrenament minim pentru a intra în funcţie; ▪
3
A. Streri, Voir, atteindre, toucher: les relations entre la vision et le toucher chez le bébé, Paris, PUF, 1991
4
Echipa lui A. Streri a lucrat pe montaje experimentale implicând explorarea tactilă manuală, inspirate de o cercetare a lui Meltzoff şi Borton (1979)
care au arătat experimental că bebeluşii cu vârsta de o lună au recunoscut vizual suzetele cu ghinturi faţă de cele netede după ce le-au supt.
martilie 2013
5

6. abilităţile motorii secundare (a se căţăra, a arunca o minge, a sări, a alerga etc.) au un alt statut. Procesul maturizării fixează
perioada de optim a învăţării lor, dar, în lipsa exerciţiului, ele nu se exprimă ca performanţe.
Toate probele de diagnostic destinate depistării normalităţii dezvoltării timpurii includ evaluarea unor parametri ai creşterii şi
maturizării fizice şi motorii. Pentru a sublinia impactul ei asupra dezvoltării generale, problematica acestui capitol este de multe ori
prezentată ca ontogeneză a psihomotricităţii.
CASETĂ – EXERCIŢII VIZÂND DEZVOLTAREA MOTORIE
martilie 2013
6

7. abilităţile motorii secundare (a se căţăra, a arunca o minge, a sări, a alerga etc.) au un alt statut. Procesul maturizării fixează
perioada de optim a învăţării lor, dar, în lipsa exerciţiului, ele nu se exprimă ca performanţe.
Toate probele de diagnostic destinate depistării normalităţii dezvoltării timpurii includ evaluarea unor parametri ai creşterii şi
maturizării fizice şi motorii. Pentru a sublinia impactul ei asupra dezvoltării generale, problematica acestui capitol este de multe ori
prezentată ca ontogeneză a psihomotricităţii.
CASETĂ – EXERCIŢII VIZÂND DEZVOLTAREA MOTORIE
martilie 2013
6