131409334 ghidul-ingrijirii-corecte-a-sugarului-copilului

Dedicat asistentelor medicale
Dr. Beata Acs
Ghidul îngrijirii
corecte a sugarului
www.protejamcopilaria.ro

Perioada neonatală reprezintă intervalul scurs de la naştere până în a 28-a zi de viaţă. În
această perioadă de viaţă, nou-născutul este extrem de vulnerabil, deoarece organismul
său se adaptează la viaţa extrauterină.
Aceste adaptări la viaţa extrauterină includ modificări fiziologice şi biochimice,
printre care se numără:
• Întreruperea circulaţiei materne;
• Activarea funcţiei respiratorii;
• Adaptarea funcţiei cardiovasculare;
• Adaptarea funcţiei renale şi digestive;
• Adaptarea funcţiei hepatice la secretarea şi neutralizarea substanţelor toxice;
• Adaptarea funcţiei imunologice (protecţia împotriva infecţiilor).
Nou-născutul la termen, adică la o vârstă gestaţională cuprinsă între 37 şi 41 de săptă-
mâni, cu o greutate normală, are la naştere o greutate între 2,8-4 kg şi o lungime între
48-54 cm. Unii nou-născuţi la termen au o greutate prea mică pentru vârsta gestaţională
– sunt denumiţi dismaturi şi cântăresc sub 2,7 kg. Alţii au o greutate mare (peste 4 kg)
pentru vârsta gestaţională şi sunt denumiţi macrosomi.
Nou-născutul la termen prezintă anumite particularităţi
fiziologice, care, însă, se încadrează toate în limite de
dezvoltare normală.
Tegumente şi fanere:
La naştere, nou-născutul la termen prezintă anumite particularităţi ale tegumente-
lor şi fanerelor.
1. Eritrodermia fiziologică constă în coloraţia roşie a tegumentelor, care poate fi
însoţită de o uşoară marmorare, o culoare albăstruie a extremităţilor (denumită
acrocianoză şi care dispare după 1-2 săptămâni). Pe acest fond roşu, după apro-
ximativ 48 de ore după naştere poate să apară o coloraţie galbenă a pielii (icter
neonatal fiziologic).
2. Vernix caseosa: la naştere, tegumentele sunt acoperite cu o substanţă grasă, albi-
cioasă, distribuită pe tot corpul, mai ales în pliuri. Această substanţă oferă protecţie
chimică, mecanică şi termică şi nu se îndepărtează imediat după naştere.
3. Lanugo reprezintă pilozitatea fină care acoperă tot corpul, în special regiunea fronta-
lă, spate. Aceasta dispare treptat în 1-4 săptămâni de la naştere.
4. Miliumul facial constă în mici puncte alb-gălbui, care sunt chisturi ale glandelor
Informaţii
generale
Introducere:
3

sebacee. Sunt localizate în special la
nivelul aripilor nazale, pe frunte, pe
bărbie şi pe obraji. Dispar de la sine
şi nu necesită îngrijire.
5. Hemangiomul macular, cunoscut şi
sub denumirea de muşcătură de barză,
apare cel mai frecvent în zona occipita-
lă, la sprâncene şi la glabelă şi dispare
treptat în cursul primului an de viaţă.
6. Şanţurile palmo-plantare apar în
număr mare şi sunt repartizate
pe toată suprafaţa palmelor și a
plantelor (tălpilor).
7. Unghiile degetelor de la mâini şi
picioare sunt la nivelul vârfurilor
degetelor sau le depăşesc.
Fontanelele
Fontanelele reprezintă zonele neosificate,
situate la joncţiunea dintre oasele late ale
craniului. Acestea au dimensiuni care varia-
ză între punctiforme și o suprafaţă maximă
de 4 pe 4 cm. Fontanela anterioară este
rotundă sau rombică, în timp ce fontanela
posterioară are formă triunghiulară. În
mod normal, fontanela este la același
nivel cu partea osificată a craniului.
Când e cazul să ne îngrijorăm?
• Un nou-născut cu o fontanelă retrasă
poate suferi de deshidratare. După
alimentaţie, fontanela ar trebui să
revină la normal.
• O fontanelă bombată apare în
cazul în care crește presiunea
intracraniană a nou-născutului.
Aceasta manifestare nu apare în
mod normal și necesită întot-
deauna consult medical!
Bontul ombilical
Cade de obicei la 5-10 zile după naștere.
Necesită igienizare zilnică.
Organe genitale externe
La fetiţe, labiile mari acoperă labiile
mici și clitorisul. De multe ori este
prezentă o secreţie vaginală albicioasă,
mucoasă, provocată de hiperestrogenia
transplacentare. Această secreţie este
absolut normală.
La băieţi, testiculele trebuie să fi
coborât în scrot, care este pigmentat
și plicaturat. La naștere apare frecvent
o cantitate mică de lichid intrascrotal,
cunoscută sub numele de hidrocel, care
dispare de la sine în 1-3 săptămâni. Ne-
cesită consult medical doar în cazul în
care scrotul crește în volum de la o zi la
alta, iar nou-născutul plânge și prezintă
o sensibilitate în zona scrotului.
Particularităţile
perioadei de adap-
tare postnatală
Scăderea fiziologică a greutăţii apare
în zilele 3-4 de după naștere din cauza
aportului scăzut de hrană, a pierderilor de
căldură, a eliminării de meconiu și urină
și, nu în ultimul rând, din cauza stresului
intra și postnatal. Scăderea nu depășește
în mod normal 10% din greutatea de
la naștere și se recuperează în 7-10 zile.
În cazul în care scăderea fiziologică nu
se recuperează în primele 2 săptămâni,
înseamnă că nou-născutul nu primește
aportul necesar de alimente, care să
asigure creșterea. De aceea, este foarte
importantă cântărirea săptămânală a
nou-născutului și controlul medical la
vârsta de 2 săptămâni.
Icterul fiziologic apare întotdeauna
între zilele 2-4 de viaţă (nu în primele
24 de ore postnatal). E cauzat de hemo-
liza intensă (descompunerea globulelor
roșii, care în perioada intrauterină sunt
în număr mai mare), de nivelul scăzut al
proteinelor transportatoare și de metabo-
lizarea hepatică insuficientă a bilirubinei.
Nou-născuţii cu icter fiziologic nu
prezintă o valoare a bilirubinei totale
de peste 15 mg%. Acești nou-născuţi au
o stare generală bună, cresc în greutate
și elimină urină și scaune cu aspect nor-
mal. Deoarece icterul cauzează somno-
lenţă, nou-născutul poate să adoarmă
ușor la sân.
În cazul în care icterul apare în primele 24
de ore, înseamnă că valoarea bilirubinei
totale depășește 20 mg% la nou-născutul
la termen sau 15 mg% la prematur. În
aceste cazuri este afectată starea gene-
rală a nou-născutului, iar acesta necesită
investigaţii, pentru că nu mai e vorba de
icter fiziologic.
La nou-născuţii alimentaţi exclusiv la
sân poate să apară fenomenul de icter
prelungit, cauzat de inhibitorii din
laptele matern. Aceștia cresc reabsorbţia
bilirubei din intestin și scad metabolis-
mul hepatic. În astfel de cazuri, sugarul
crește bine, are o stare generală bună, iar
nivelul bilirubinei nu depășește pragurile
amintite mai sus.
Ce este de făcut în caz de
icter fiziologic sau icter
prelungit?
Nou-născutul trebuie alimentat mai frec-
vent și nu trebuie lăsat să adoarmă la sân,
deoarece laptele matern are un ușor efect
laxativ și determină o eliminarea crescută
a bilirubinei prin scaun.
Descuamaţia fiziologică apare la ma-
joritatea nou-născuţilor, de obicei în ziua
4-5 după naștere. Poate să fie discretă
și fină (descuamaţie furfuracee) sau mai
pronunţată și prezentă în fâșii (descua-
maţie în lambouri).
Ce este de făcut în caz de
descuamaţie intensă?
În cazul în care descuamaţia este intensă și
afectează o porţiune mai mare de piele, este
foarte importantă igiena corectă și hidra-
tarea pielii cu loţiuni hidratante speciale
pentru sugari (fără coloranţi, fără parfumuri,
hipoalergenice) și nu cu ulei, deoarece pie-
sutura coronală
fontanela anterioară
sutura sagitală
fontanela posterioară
Introducere:

5
lea uscată, descuamată poate să fie o poartă
de intrare pentru diferiţi germeni.
Eritemul alergic apare la majoritatea
nou-născuţilor sub formă de erupţii mici,
roșii, unele cu vârf gălbui, de obicei din a
3-a – a 4-a zi de viaţă. Erupţiile de pe faţă
pot apărea sub formă de placarde roșii,
asociate cu secreţii oculare și cu mărirea
pleoapelor (edem palpebral). Apariţia
eritemului alergic se datorează alergeni-
lor placentari (eliberaţi în cursul expulziei
din vasele placentare rupte) și a contactu-
lui postnatal cu alţi alergeni.
Eritemul alergic nu necesită tratament,
deoarece dispare spontan în câteva zile.
Febra de sete apare de obicei în a 3-a zi
de viaţă, corespunzând punctului maxim
al scăderii greutăţii. Se manifestă prin
ascensiune bruscă a temperaturii până la
39ºC și semne de deshidratare acută. Febra
cedează la hidratare și/sau alimentare
corectă, fără a fi nevoie de administrare de
antitermice. Febra de sete poate fi agravată
de accidentul supraîncălzirii, frecvent în-
tâlnit la nou-născuţi. În acest caz, pe lângă
hidratarea corectă, este foarte importantă
reglarea temperaturii ambientale până la un
nivel optim, precum și dezbrăcarea copilului
îmbrăcat excesiv.
Criza genitală apare la 3-4 zile după
naștere, sau cel mult pănâ la vârsta de
3 săptămâni și este cauzată de trece-
rea hormonilor materni prin circulaţia
placentară. Se manifestă prin tumefac-
ţia glandelor mamare, atât la fete, cât
și la băieţi. La fete pot apărea secreţii
vaginale, care uneori pot fi însoţite și de
hemoragii în cantitate mică, precum și
tumefacţia labiilor mari. La băieţi poate
apărea hidrocelul.
Scaunele de tranziţie apar în zilele 3-5
după naștere, ca urmare a eliminării de
meconiu. Nou-născutul produce 5-7 scau-
ne verzui pe zi, uneori însoţite de mucus.
Astfel de scaune sunt absolut normale și
nu necesită tratament.
Stomatita candidozică (muguetul)
apare frecvent la nou-născuţi și este
caracterizată de apariţia unor leziuni
albicioase. Se formează pe mucoasa
bucală roșie și sunt iniţial punctiforme.
Acestea se pot transforma în depozite
albe, care afectează în mod special
limba. Este foarte importantă igiena
corectă a cavităţii bucale, hidratarea
frecventă a nou-născuţilor, igiena
sânilor și sterilizarea biberoanelor. La
nevoie, se poate administra suspensie
de glicerină cu/fără stamicină.

Termoreglarea la
nou-născut
Nou-născuţii nu sunt capabili să menţină o temperatură corporală constantă și
prezintă, în consecinţă, o labilitate termică pronunţată. Aceasta e cauzată de de-
zechilibrul între termogeneză (producerea de temperatură) și termoliză (pierderea de
temperatură). Termogeneza nou-născutului este scăzută, iar termoliza este de apro-
ximativ 4 ori mai mare decât la adult, pentru că suprafaţa corporală mare favorizează
pierderile de căldură. Este foarte importantă menţinerea unei temperaturi medii în
camera copilului, între 22-24º C.
În mod normal, nou-născuţii au mâinile și picioarele mai reci din cauza circulaţiei
periferice mai slabe la această vârstă. Însă asta nu înseamnă că le e neapărat frig. Ca să
fim siguri că nou-născutul se simte confortabil și are temperatura corporală normală,
putem să verificăm prin palparea toracelui – a spatelui copilului. În cazul în care sugarul
pare prea cald, trebuie să i se măsoare temperatura, neapărat intrarectal cu termometru
digital. Temperatura corporală normală a unui nou-născut are valori cuprinse între 36 și
37,5ºC. Febra apare când temperatura intrarectală este mai mare de 38ºC.
Ritmul circadian în
prima lună de viaţă
Un nou-născut doarme în medie 18, până la 20, din 24 de ore. Numărul de ore pe care un
sugar le petrece dormind scade destul de rapid de la o lună la alta, astfel încât la 4-5 luni
acesta doarme 16-17 ore, iar la 9-12 luni 14-15 ore. În prima lună de viaţă, majoritatea su-
garilor se trezesc de mai mult de 3 ori pe noapte pentru a mânca. Odată ce sugarul crește,
crește și durata somnului de noapte și scad orele de somn în timpul zilei.
În prima lună de viaţă și mai ales dacă copilul s-a născut prematur sau cu o greutate mai
mică la naștere, este important ca el să se hrănească și în timpul nopţii, la un interval
nu mai mare de 4 ore între mese. De aceea, dacă bebelușii născuţi prematur sau cu o
greutate mai mică decât cea normală dorm profund, este indicat să fie treziţi de două ori
pe noapte. În cazul în care copilul crește conform așteptărilor, după prima lună de viaţă
va fi lăsat să doarmă în timpul nopţii și nu va fi trezit pentru alimentaţie, decât dacă se
trezește singur.
Somnul bebelușului
Unde?
Este de preferat ca sugarul să doarmă în patul lui de la bun început, dar în aceeași cameră
cu mama în prima lună de viaţă.
Cum?
În primele săptămâni de viaţă, copilul trebuie culcat pe o parte, ca să nu existe riscul să
își aspire propriile secreţii în caz de regurgitaţii mai abundente. După vârsta de o lună,
bebelușul poate fi culcat pe spate.
Sugarul mic nu trebuie culcat niciodată pe burtă pentru somnul de noapte. Poate să
stea pe burtă în timpul zilei, dar doar după ce a învăţat să-și susţină singur capul, sub
supravegherea mamei.

E de preferat ca bebelușul să aibă
cameră separată, dar mama să doar-
mă cu el în primele săptămâni. Este
important ca încăperea să fie lumi-
noasă și ușor de aerisit, amenajată cu
mobilier special pentru copii, nu foarte
aglomerată și prevăzută cu parchet pe
podea. Nu se recomandă amenajarea
camerei copilului cu mochetă, pentru
că aceasta reţine foarte mult praf și
acarieni, chiar și în cazul în care este
aspirată zilnic.
Specialiștii recomandă ca nou-năs-
cutul să doarmă în propriul pat încă
din primele zile. Patul trebuie să aibă
grilaje, somieră reglabilă și să fie pre-
văzut cu o saltea specială pentru copii,
cu iarbă de mare sau fibră de cocos.
Atenţie: este bine să evitaţi pernele
și păturile groase, precum și jucăriile
mari din pluș în patul copilului, deoa-
rece acestea prezintă risc de sufocare!
Este bine ca patul să fie amplasat în-
tr-un colţ sigur, fără curenţi de aer, la
o distanţă apreciabilă de sistemul de
încălzire sau de aer condiţionat. Aten-
ţie să nu poziţionaţi patul sub rafturi,
perdele, oglinzi, tablouri, etc.
Pe lângă pat, este importantă și masa
de înfășat, care ar fi bine să fie situată
în camera copilului, nu la baie. Masa
trebuie amplasată într-un loc în care
bebelușul poate fi dezbrăcat înainte de
toaleta zilnică.
Camera copilului trebuie să beneficie-
ze de curăţenie zilnică, pentru a evita
depunerea de praf, și trebuie aeri-
sită de mai multe ori pe zi. Atenţie:
ferestrele din camera copilului trebuie
prevăzute cu plasă pentru ţânţari!
Vara, evitaţi supraîncălzirea camerei.
În cazul în care există un sistem de
aer condiţionat în casă, acesta trebuie
să poată răci și camera copilului, însă
fără să fie îndreptat direct către copil!
Iarna, și în caz de temperaturi sub
-10ºC, camera copilului trebuie aerisi-
tă timp de 10-15 minute, de mai multe ori pe zi. În timpul aerisirii, copilul trebuie
să stea într-o altă încăpere.
Temperatura optimă
a camerei
Pentru nou-născuţi și sugarii mici, temperatura ideală este între 22-24ºC, iar pentru
copilul mai mare între 18-22ºC. Sunt de evitat extremele, adică temperaturile sub 16ºC și
cele peste 25-27ºC, întrucât ambele categorii cresc riscul de îmbolnăvire a copilului.
Umiditatea camerei este la fel de importantă ca și temperatura. O cameră supraîncălzi-
tă, cu aer uscat, facilitează uscarea mucoasei nazale la bebeluș. Pe de altă parte, o umidi-
tate crescută, de peste 70%, este la fel de greu de suportat pentru bebeluș. Umiditatea
ideală este de 50%. Iarna se pot folosi recipiente cu apă pe radiatoare pentru a crește
umiditatea aerului.
Un accident frecvent întâlnit la nou-născut și sugarul mic, care dispun de capacităţi
reduse de termoreglare, este supraîncălzirea. Ea se produce din cauza temperaturii
ridicate a mediului înconjurător și poate fi favorizată în situaţiile în care sugarul e
îmbrăcat necorespunzător, adică excesiv, și în cazul unei hidratări insuficiente. Se
întâmplă cel mai adesea în următoarele situaţii:
• În perioada caniculară;
• În timpul plimbărilor în plin soare, când sugarul e lăsat cu capul neacoperit;
• Când sugarul e lăsat în maşină cu geamurile închise;
• Când patul copilului e aşezat lângă sursa de căldură din cameră;
• Când camera e supraîncălzită cu calorifer sau sobă în sezonul rece și este neaerisită.
Supraîncălzirea se manifestă prin: febră 39 – 40ºC, tegumente congestionate (roşii),
calde și transpirate, agitaţie (care accentuează creşterea temperaturii) și sete intensă, în-
soţită adeseori de refuzul alimentaţiei. Dacă nu se intervine pentru scăderea temperatu-
rii, în stadiile avansate apar semne de deshidratare acută, somnolenţă, eventual convulsii
şi tulburări ale cunoștinţei și se poate ajunge până la comă.
Pentru a preveni supraîncălzirea, trebuie evitate situaţiile în care aceasta se poate pro-
duce. Sugarul trebuie îmbrăcat corespunzător temperaturii ambientale, trebuie hidratat
corect și protejat de soare în sezonul cald.
Ce e de făcut în cazul supraîncălzirii sugarului?
Camera
bebeluşului
Siguranţa
• Sugarul trebuie mutat într-o cameră răcoroasă;
• Sugarul trebuie dezbrăcat, iar apoi trebuie să i se administreze o baie hipotermizantă (33 – 34ºC);
• În cazul în care prezintă stare febrilă, sugarului i se pot administra antipiretice;
• Sugarul trebuie hidratat, fie cu apă, fie prin alăptarea la sân;
• Dacă prezintă semne de deshidratare acută (piele uscată, buze uscate, fontanela anterioară
deprimată, febră, micţiuni rare, somnolenţă), sugarul trebuie transportat la spital.

9
Îmbrăcămintea
bebelușului
Hainele dedicate bebelușilor trebuie să fie moi, confortabile, ușor de îmbrăcat și neapărat
din bumbac. În primele luni de viaţă, se recomandă folosirea body-ului cu mânecă scurtă
sau lungă. Având în vedere că nou-născutul doarme aproape toată ziua, îmbrăcămintea
ideală pentru el este pijamaua din bumbac cu mânecă lungă iarna și scurtă, vara. Hainele
care se îmbracă peste cap trebuie evitate.
Cum se îmbracă body-ul sau cămășuţa?
Sugarul stă culcat pe spate. Se rulează mâneca, se introduc 3 degete de la mâna stângă a
copilului prin mânecă și se prinde mâna copilului. Cu mâna dreapta se derulează mâne-
ca, se întoarce copilul în decubit lateral, se așează body-ul pe spate, se întoarce din nou
copilul pe spate și se îmbracă și cea de-a doua mânecă.
Peste body se poate îmbrăca un pantalonaș, dar atenţie ca acesta să nu fie cu elastic prea
strâns! În casă nu este recomandată folosirea căciuliţelor. În picioare, bebelușul poate
purta botoșei din bumbac.
Pentru dormit se recomandă sacii de dormit, diferiţi pentru anotimpurile calde și reci.
Cât de gros îmbrăcăm bebelușul?
În perioada toamnă-iarnă-primăvară, bebelușul trebuie să poarte un strat de haine în plus
faţă de câte poartă mama.
Schimbarea scutecului
Sugarul se schimbă înainte de fiecare masă, adică de circa 5-7 ori pe zi, la un interval de
3-4 ore. Înainte de a atinge sugarul, fie că doar îi schimbăm scutecele, trebuie neapărat să
ne spălăm pe mâini. Schimbarea scutecelor se face pe masa de înfășat, unde sunt pregă-
tite din timp toate cele necesare schimbării (scutece, prosoape, creme, eventual șerveţele
umede). Pe masa de înfășat poate fi așezată o saltea subţire, impermeabilă.
Astăzi există pe piaţă atât scutece de unică folosinţă, cât și scutece din pânză (cla-
sice). Scutecele de unică folosinţă au numeroase avantaje, dintre care cel mai important
e că absorb urina și materiile fecale mult mai bine și mai rapid decât scutecul din pânză.
Astfel, bebelușul e mai puţin expus la iritaţiile cauzate de amoniacul din urină și flora
bacteriană din scaun. Scutecele de unică folosinţă se aruncă după utilizare, într-un coș cu
capac, special dedicat scutecelor.
Scutecele din pânză se spală în mașina de spălat, la temperaturi ridicate (de peste 60 de
grade) și se calcă. Dacă sugarul a avut scaun, la fiecare schimbat acesta trebuie spălat cu
apă și săpun. În cazul în care nu a avut scaun, iar în scutec e doar urină, sugarul poate fi
spălat doar cu apă călduţă, sau se pot folosi serveţele umede.
Toaleta zonei inghinale se face din faţă spre spate, pentru a preveni infecţiile,
indiferent dacă folosim șerveţele umede sau dacă spălăm cu apă sugarul. După toaleta
locală, se aplică un strat generos de cremă protectoare în zona inghinală pentru a preveni
iritaţiile. Aplicarea de cremă e obligatorie la fiecare schimbat al sugarului mic, și mai rar,
de circa 3 ori pe zi, la sugarul mai mare de 3-4 luni! Pentru prevenirea iritaţiilor din zona
inghinală (dermatita de scutec) se găsesc foarte multe creme pe piaţă. Important este
să fie dedicate sugarilor și îngrijirii zonei
inghinale: creme cu vitamine, creme cu
gălbenele, creme cu oxid de zinc, etc.
Dermatita de scutec (eritem fesier): pielea
sugarului mic se irită foarte repede chiar
și cu o îngrijire corectă (iritaţiile pot
apărea chiar și dacă scutecul nu a fost
schimbat destul de repede după ce copilul
a avut scaun). Dermatita de scutec se
prezintă sub forma unei roșeţe care apare
în jurul anusului, a fesierilor, pe labiile
mari la fete și pe scrot la băieţi. În cazul
în care pe lângă roșeaţă apar și elemente
veziculare sau purulente, vorbim de der-
matită suprainfectată. Și în acest caz se
respectă toaleta zilnică cu apă și săpun și
se folosesc creme recomandate de medic.
În unele situaţii e necesară aplicarea de
creme speciale, cu antibiotic, etc. Nu se
recomandă folosirea talcului pentru
tratarea dermatitei de scutec.
Baia bebelușului
Igiena corporală începe din prima zi după
ce a ajuns nou-născutul acasă și face par-
te din rutina zilnică. La început, până la
căderea bontului ombilical, e de preferat
ca bebelușul să fie spălat local (pe faţă,
mâini, gât, în zona organelor genitale, pe
funduleţ și pe picioare), iar toaleta bontu-
lui ombilical se face separat. Bebelușul
poate face baie și în primele zile, dar e
foarte important ca bontul ombilical să
nu intre în contact cu apa. În cazul în
care bontul se umezește și nu este uscat
corespunzător, crește riscul de suprainfec-
ţie bacteriană.
În primele zile, până cade buricul, toaleta
locală se poate face și pe masa de înfășat.
Pentru toaleta locală la nivelul feţei,
gâtului și a corpului se folosește doar
apă călduţă, iar pentru zona organelor
genitale, fund și picioare, apă cu o can-
titate mică de săpun lichid pentru copii.
E de preferat ca apa să fie în două vase,
separat pentru zona superioară a corpului
și pentru cea inferioară.
După desprinderea bontului ombilical
și cicatrizarea zonei, nou-născutului i se
poate face baie. Este de preferat ca baia
să fie o rutină zilnică, care are de obicei
Capitolul 1

loc seara, înainte de culcare sau îna-
inte de ultima masă. Însă, în anumite
situaţii, dacă copilul este foarte agitat
pe perioada zilei, se poate face baia ge-
nerală dimineaţa sau oricând în timpul
zilei. Important e ca baia bebelușului să
devină o plăcere atât pentru copil, cât
și pentru părinţi.
Este foarte important ca toate ustensilele
necesare igienei să fie pregătite din timp
(cadă, apă, termometru de apă, săpun
lichid, prosoape, scutece, loţiune de corp,
cremă pentru funduleţ, hainele în care
va fi îmbrăcat copilul după baie). Dacă
toate sunt pregătite, copilul nu va fi lăsat
nesupravegheat pe masa de înfășat. Baia
nou-născutului se face în cădiţă special
dedicată acestei activităţi, iar masa de
înfășat trebuie să fie lângă cadă, deoarece
copilul va fi pus pe masa de înfășat după
ce e scos din apă, pentru a putea fi șters
în siguranţă.
Cada trebuie să fie la o înălţime care asigură
confort pentru părinţi și sunt de preferat
căzile cu fundul înclinat. Temperatura din
încăpere trebuie să fie constantă, nu mai
mică de 24-25ºC. Temperatura apei trebuie
să fie între 36,5 - 37ºC și trebuie obligatoriu
măsurată cu un termometru de apă – de
regulă, sugarii nu suportă o temperatură a
apei mai mare de 37,5 - 38ºC. Nivelul apei
din cada pentru nou-născuţi nu trebuie să
depășească 8-10 cm, iar pe fundul căzii se
pune un prosop, pentru ca nou-născutul să
nu alunece.
Cu toate că temperatura apei se măsoară
cu termometrul, se recomandă verificarea
temperaturii apei și cu cotul înainte de
a introduce copilul în apă. Nou-născutul
se introduce în apă treptat și este foarte
important să-l manevrăm cu blândeţe,
ca să se poată obișnui cu mediul umed și
temperatura apei.
Cum introducem
copilul în apă?
Copilul se susţine cu o mână (de obicei
stânga la persoanele dreptace), în așa fel
încât capul și ceafa lui să se sprijine pe
antebraţul mamei. Ca să nu alunece din
această poziţie, mâna stângă a mamei se
introduce sub axila stângă a copilului. Cu cealaltă mână se susţine fundul nou-născutu-
lui. După ce copilul a fost băgat în apă, mâna dreaptă este folosită pentru a spăla copilul,
în timp ce cu cealaltă mână se susţin capul și gâtul copilului pe toată perioada băii.
Pentru o îmbăiere cât mai ușoară, se recomandă spumă de baie sau săpun lichid, fie puse
direct în apă, fie adăugate din dozator, în cazul în care mama face singură baia copilu-
lui și nu are ajutor. Spălarea începe din partea superioară (faţă, gât, corp) spre partea
inferioară, iar organele genitale sunt ultimele. Copilul nu trebuie spălat pe cap zilnic – e
suficient de 2-3 ori pe săptămână, iar pentru clătirea părului se recomandă folosirea
unei căni, cu ajutorul căreia se toarnă cu blândeţe apă pe capul copilului. Pentru sugarii
cu mai mult păr se recomandă folosirea șamponului, iar cei care au mai puţin păr pot fi
spălaţi pe cap și cu săpunul lichid pentru corp. Mare atenţie să nu ajungă șampon
sau săpun în ochii sugarului!
După ce i-au fost spălate faţa, gâtul, toracele, abdomenul și membrele, sugarul trebuie
întors cu mare atenţie, dar cu o mișcare sigură, pe burtă. Pentru întoarcere, va fi ţinut
sub braţ, cu gâtul și bărbia sprijinite pe antebraţul mamei. Mama va continua apoi cu
spălatul spatelui.
În cazul în care nou-născutul are secreţii la nivelul ochilor, baia va începe cu toaleta
ochilor, dinainte de a pune copilul în apă, adică încă de pe masa de înfășat. Pentru ochi se
folosesc comprese sterile, îmbibate cu ser fiziologic. E extrem de important ca mama să
se spele pe mâini înainte de curăţarea ochilor! Pentru fiecare ochi se folosește o compre-
să separată. Ochiul trebuie șters dinspre unghiul extern spre unghiul intern (spre nas).
La început baia nu va dura mai mult de 5 minute, pentru că nou-născutul este foarte sen-
sibil la schimbările de temperatură, iar, dezbrăcat, își va pierde rapid din căldura corpului.
După baie, nou-născutul trebuie învelit într-un prosop moale și gros – iarna puteţi chiar
încălzi puţin prosopul – care acoperă și capul și se usucă cât mai rapid. Pielea nou-năs-
cutului nu trebuie să fie ștearsă sau frecată niciodată, ci doar uscată prin tamponare. Se
acordă mare atenţie zonelor cu pliuri (gât, axilă, zona inghinală). Dacă sugarul are mult
păr, se poate usca cu uscător de păr, dar la o temperatură și viteză cât mai mică. După ce
copilul a fost șters, se aplică un strat subţire de loţiune de corp pentru hidratare pe tot
corpul, pentru că pielea nou-născutului se usucă foarte repede.
E important ca produsul să fie hipoalergenic, special pentru bebeluși, cu pH asemănător
pielii (5,5). Se evită folosirea uleiului pe pielea nou-născutului, deoarece acesta poate să
accentueze eritemul alergic și să astupe porii, nelăsând pielea să respire.
Pe faţa și pe mâinile nou-născuţilor, în special în anotimpul rece, se aplică un strat subţi-
re de cremă specială (cold cream) care protejează pielea și previne iritaţiile cauzate de frig
și de vânt.
Zona organelor genitale și zona fesieră necesită o îngrijire mai specială. La fetiţe, organele ge-
nitale se spală întotdeauna din faţă spre spate. În cazul în care între labiile mari și labiile mici
ajung materii fecale, sau se adună excesul de cremă, se îndepărtează labiile mari cu atenţie.
Cu ajutorul unui prosop umezit în apă călduţă, sau cu o cârpă moale umedă, se curăţă foarte
blând zona respectivă. Nu se recomandă folosirea șerveţelelor umede pentru această zonă.
La băieţi, un exces de sebum sub pielea prepuţului (smegmă) este normal. Acesta nu
necesită îndepărtare prin spălare. Nu se recomandă retragerea prepuţului la sugari,
deoarece există riscul de rupere a pielii.
La sfârșit, are loc toaleta zonei fesiere, unde se aplică cremă specială (de obicei cu oxid de
zinc) care protejează pielea de iritaţii (vezi eritem fesier).
Siguranţa

Toaleta bontului
ombilical
Se face zilnic, de cel puţin două ori pe
zi până se desprinde bontul uscat. Se
realizează cu comprese sterile, alcool alb
de 70 de grade sau soluţie de Betadină.
Este foarte important ca zona ombilicului
să fie păstrată uscată și neacoperită de
scutec. În primele zile, ombilicul se prote-
jează cu o compresă sterilă aplicată peste
bont. Când bontul se usucă și cade, zona
poate fi lăsată și fără compresă.
Igiena deficitară poate conduce la
complicaţii cum ar fi omfalita – iritaţia
zonei din jurul buricului, care se înroșește
și secretă puroi. O astfel de complicaţie
necesită obligatoriu consult medical
și tratament local cu antibiotice. Granulo-
mul ombilical este o formaţiune tumorală,
neepitelizată, care reprezintă exces de
ţesut de granulaţie și devine vizibilă după
desprinderea bontului ombilical. Granulo-
mul poate fi tratat prin nitratare cu argint
coloidal și necesită consult medical.
Toaleta urechilor
Toaleta urechilor constă în ștergerea pavi-
lionului și a conductului auditiv extern cu
o cârpă moale, sau cu colţul prosopului.
Nu se folosesc beţișoare de urechi!
Urechile copiilor produc ceară în cantităţi
mai abundente decât adulţii. Ceara are
rol protector și nu trebuie îndepărtată
decât cea care se exteriorizează și poate
fi văzută în conductul extern. Capul
nou-născutului nu trebuie băgat în apă,
ci sprijinit pe antebraţul mamei în timpul
băiţei, ca să nu ajungă apă în conductul
auditiv extern.
Toaleta unghiilor
Nou-născuţii la termen se nasc de obicei
cu unghiile lungi. Unghiile cresc repede la
sugari și sunt moi – de aceea se recoman-
dă tăierea lor o dată pe săptămână. Un-
ghiile lungi zgârie și se pot rupe. Este de
recomandat să se taie unghiile în somn,
folosindu-se o foarfecă cu vârf rotunjit.
Unghiile de la mâini se taie rotund, iar
cele de la picioare se taie drept.
Crustele de lapte
(cruste seboreice)
Pielea capului produce o secreţie grasă
(sebum) care se depune în special în regi-
unea fontanelei anterioare, pe sprâncene
sau în spatele urechii formând cruste
alb-gălbui.
În cazul în care producţia sebumului este
foarte abundentă, se poate forma un strat
gros, aderent de pielea capului. Crustele
fine se pot îndepărta la baie prin spălarea
capului și după uscare prin periaj cu o
perie fină. În cazul în care se formează un
strat gros, se aplică înainte de baie ungu-
ent cu vaselină de 3-4 ori pe săptămână,
care se îndepărtează prin spălare aproxi-
mativ după 10-15 minute de acţiune.
Masajul
bebelușului
Masajul are o sumă de efecte pozitive,
atât pentru copii, cât și pentru părinţi. În
primul rând, masajul întărește legătura
dintre părinţi și copii și sporește încrede-
rea în sine a părintelui, care învaţă cum
trebuie atins, ţinut și manevrat sugarul.
Masajul stimulează simţul tactil al suga-
rului, care se dezvoltă încă din luna a 4-a
a sarcinii.
Atingerea îl ajută pe bebeluș să devină
conștient de corpul lui și îi dezvoltă
simţul realităţii propriei existenţe. În
primele zile de viaţă, sau imediat după ce
copilul a ajuns acasă de la maternitate,
când părinţii sunt epuizaţi, masajul nu e
obligatoriu, pentru că în astfel de condiţii
se poate transforma într-un stres atât
pentru ei, cât și pentru copil. În primele
zile de viaţă, însă, putem începe mângâia-
tul bebelușului și masajul de netezire, ur-
mând ca masajul special pentru bebeluși
să fie început după vârsta de o lună.
În cazul în care copilul prezintă vreun
disconfort în timpul masajului, plânge
neîntrerupt sau se încordează, masajul
nu trebuie forţat! La început, aceste
semne pot indica un disconfort termic; de
aceea, e foarte important ca temperatura
camerei să fie apropiată de cea din baie
(24-25ºC), mâinile mamei să fie calde, iar
loţiunea de corp să fie și ea ușor încălzită.
Masajul stimulează circulaţia, respiraţia,
digestia, îmbunătăţește tonusul muscu-
lar și relaxează copilul pentru că reduce
nivelul hormonilor de stres. Nu în ultimul
rând, masajul crește activitatea neurona-
lă, ajută la dezvoltarea neuropsihomoto-
rie și întărește sistemul imunitar.
Masajul trebuie să fie o experienţă
relaxantă și pentru părinţi. De aceea, e
recomandat ca masajul bebelușului să
aibă loc într-o perioadă a zilei în care co-
pilul este mai liniștit și părintele nu este
presat de timp din cauza băii, a hrănirii
sugarului, etc. Din această cauză, unii
părinţi nu programează masajul seara,
ci într-o altă perioadă a zilei. După ce
copilul s-a obișnuit deja cu programul lui
cotidian, e de preferat, totuși ca masajul
să-i fie aplicat seara, după baie, când ori-
cum pielea bebelușului necesită hidratare
cu loţiune de corp. Nu se recomandă
masajul imediat după masă, deoarece
crește riscul vărsăturilor.
Masajul începe de la extremităţi spre cen-
trul corpului, adică de la tălpi și piciorușe.
Cum se face masajul?
Susţinem cu o mână piciorul copilului, în
timp ce, cu degetele de la mâna cealaltă,
masăm ușor tălpile de sus în jos și invers,
atingând fiecare deget separat. Pe picioa-
re masăm cu toată mâna (de jos în sus,
mișcări circulare cu mișcări de întindere).
Masajul extremităţilor se poate combina
cu mișcări ușoare de gimnastică (mișcări
de bicicletă-pedalare la șold, flexie-exten-
sie la genunchi). După picioare, urmează
masajul mâinilor și al degetelor de la
mânuţe (palma sugarului trebuie desfăcu-
tă cu blândeţe), cu aceleași mișcări ca la
membrele inferioare, dinspre extremităţi
spre centru.
Burtica se masează cu mișcări mici,
circulare, în sensul acelor de ceasornic
11
Capitolul 1

(stimulând astfel mișcările peristaltice ale intestinelor). Se acordă suficientă atenţie și
toracelui, gâtului și cefei, după care copilul se întoarce pe burtă, pentru a i se masa spate-
le, ceafa, regiunea dintre omoplaţi și zona fesieră. La sfârșit masăm capul copilului prin
mișcări mici rotative pe frunte, sprâncene, obrăjori, tâmple și la baza craniului.
Animale de casă – de ce trebuie să ţinem cont când avem un
nou-născut în casă?
În cazul în care părinţii au un animal de companie de încredere, acesta nu trebuie să fie
îndepărtat din casă la sosirea nou-născutului. Animalul poate fi păstrat, dar cu respecta-
rea câtorva reguli simple și riguroase de igienă. Evident, animalul trebuie să fie depara-
zitat și vaccinat și neapărat sănătos. Se va evita accesul animalului la nou-născut și nu
i se va permite animalului să se suie în patul copilului. Animalele, la rândul lor, trebuie
pregătite pentru a accepta nou-născutul. Căţeii, dar mai ales pisicile, pot deveni geloși.
Medicul veterinar îi poate sfătui pe părinţi cu privire la cele mai bune opţiuni.
Transportul
cu mașina
Încă de la ieșirea din maternitate, se recomandă ca nou-născutul să fie transportat în
scaun special pentru mașină. Scaunul trebuie să fie adaptat greutăţii copilului. În primele
luni de viaţă se folosește scoica, care are o curbură anatomică și nu deformează coloana
vertebrală. Centurile de siguranţă trebuie întotdeauna fixate la scaunul copilului. Nu se
recomandă transportul copilului în landou, mai ales la drumuri lungi. Scoica se fixează
conform instrucţiunilor din manualul de utilizare, cu spatele spre direcţia de mers.
Niciodată nu se lasă copilul singur în mașină, nici măcar
pentru câteva minute!
Când scoatem
copilul din casă?
Acomodarea la aerul din exterior se face treptat. Pentru un nou-născut, frigul excesiv
și căldura excesivă sunt la fel de dăunătoare, deoarece copiii foarte mici nu-și pot regla
ușor temperatura corporală și se adaptează greu la variaţiile de temperatură. De la vârsta
de 10 zile, copilul poate fi ţinut la aer, lângă geamul deschis. Timpul petrecut la aer va
crește treptat, de la 5 la 10-15-30 de minute.
La vârsta de 2 săptămâni, copilul poate fi scos din casă. La început poate fi dus la plim-
bări scurte, de câte 15 minute. Treptat, timpul va crește la câte 30 de minute, ajungând
în 4-5 zile la plimbări de câte o oră, în zilele cu vreme bună. În prima lună de viaţă nu
e recomandat să ţinem copilul afară mai multe ore la rând, nici dacă temperatura este
ideală, cum e, de exemplu, la început de vară. Sunt de evitat plimbările pe bulevarde
aglomerate cu multe mașini, sau prin mall-uri.
La fel, se recomandă evitarea temperaturilor extreme. Vara, copilul poate fi scos din casă
dimineaţa, până la ora 11 și seara după 19-20, când canicula nu mai e insuportabilă. Copi-
lul nu trebuie să fie plimbat prin ploaie, vânt, ceaţă, ninsoare abundentă sau la tempera-
turi mai mici de minus 10 grade.
Siguranţa

Vaccinurile reprezintă un progres
extraordinar la nivel mondial în dome-
niul sănătăţii publice. De la înfiinţarea
programului extins de imunizare au putut
fi prevenite milioane de decese și dizabi-
lităţi cauzate de cele mai importante boli
– difteria, tusea convulsivă, poliomielita,
tetanosul, rujeola, tuberculoza).
Ce înseamnă
vaccinarea?
Imunitatea poate fi dobândită natural,
după o boală, prin producerea de anti-
corpi care oferă protecţie contra unei noi
îmbolnăviri cauzate de același microb,
sau poate fi dobândită prin vaccinare.
Vaccinarea constă în introducerea în
organism, prin injecţii sau pe gură, a unei
cantităţi foarte mici de microbi (viruși sau
bacterii). Aceștia sunt fie parţial inac-
tivaţi, fie omorâţi sau e prezentă doar o
parte din microb. Prezenţa lor stimulează
activitatea sistemului imunitar și deter-
mină producerea de anticorpi faţă de acei
microbi. Astfel, la un contact cu microbul
respectiv, organismul copilului îl va recu-
noaște și va reacţiona, producând și mai
mulţi anticorpi care vor distruge microbii.
Copilul nu se va îmbolnăvi sau, în cazuri
rare, va face o formă ușoară de boală.
Anticorpii produși de organism în urma
vaccinărilor persistă mulţi ani în memo-
ria sistemului imunitar, însă pentru o
apărare imunologică bună este nevoie de
rapeluri la intervale de timp (de obicei la
5, 10 ani). Până în prezent, vaccinurile
reprezintă cel mai sigur mijloc de
apărare împotriva unor infecţii grave
care pun viaţa copilului în pericol
sau lasă sechele și complicaţii grave.
Multe persoane nu sunt suficient informate
cu privire la beneficiile vaccinării și la riscu-
rile prezentate de bolile ce pot fi prevenite
prin vaccinare. Din această cauză, există din
ce în ce mai multe situaţii în care părinţii
refuză vaccinarea, pentru că subevaluaează
efectul acesteia asupra stării de sănătate
individuale, dar mai ales asupra sănătăţii
întregii comunităţi.
Mulţi părinţi se tem de complicaţiile care
pot apărea în urma vaccinării. Este drept
că pot apărea reacţii adverse, dar de obicei acestea sunt minore și tranzitorii, fără efecte
pe termen lung.
Cele mai frecvente reacţii după vaccinare sunt:
• reacţii generale: febră moderată (38-39°C), somnolenţă sau iritabilitate, scă-
derea poftei de mâncare, erupţii pe piele după unele vaccinuri (care de obicei
dispar în 2-3 zile după vaccinare);
• reacţii locale: durere, ușoară inflamaţie, roșeaţă și căldură la locul injecţiei (de
obicei dispar în 2 zile după vaccinare);
Reacţiile severe sunt foarte rare, și de multe ori este greu de stabilit dacă sunt pro-
vocate de vaccinuri sau nu. Reacţiile alergice la o substanţă din compoziţia vaccinu-
lui apar foarte rar (mai puţin de un caz la 1 milion de vaccinări) și apar imediat după
administrarea vaccinului.
E foarte important ca vaccinarea să se facă doar dacă copilul este sănătos. De aceea,
consultul medical este obligatoriu înainte de fiecare vaccinare. Vaccinarea se amână dacă
copilul are o boală acută, febrilă. Medicul trebuie informat dacă copilul are o boală care
afectează imunitatea, dacă a primit recent o tranfuzie de sânge sau de plasmă, dacă este
alergic la vreun medicament sau vreo substanţă din vaccin (dacă a avut o reacţie alergică
la o imunizare anterioară) sau dacă a avut obstrucţie intestinală (invaginaţie).
* se aplică începând cu 1 iunie 2012
**se realizează în anul 2012 până la epuizarea stocurilor de vaccin existent în teritoriu
*** se realizează până anul 2014
Primele 24 de ore
2-7 zile
2 luni
4 luni
6 luni
12 luni
4 ani**
6 ani
7 ani (clasa I)
9 ani***
14 ani
Vârsta recomandată
Programul Naţional de Vaccinare 2012*
Vaccin Comentarii
Hep B
BCG
DTaP-VPI-Hib-Hep B
DTaP-VPI-Hib
DTaP-VPI-Hib-Hep B
DTaP-VPI-Hib, RRO
DTaP
DTaP-VPI
RRO
VPI
dT
În maternitate
În maternitate
Medic de familie
Medic de familie
Medic de familie
Medic de familie
Medic de familie
Medic de familie
Medic de familie
Medic de familie
Medic de familie
Imunizarea

Bolile prevenibile
prin vaccinare și
manifestările lor
Hep B: Vaccin contra
hepatitei B
Hepatita B este o boală virală care
afectează în principal ficatul, în contextul
unei îmbolnăviri a întregului organism.
Sugarii și copiii fac frecvent forme asimp-
tomatice (fără semne de boală acută). În
România vaccinul contra hepatitei B
este obligatoriu datorită prevalenţei
mari a bolii în populaţie.
Schema de vaccinare pentru sugari:
3 doze de vaccin pediatric la vârsta de
nou-născut, 2 luni și 6 luni. Asigură
protecţie împotriva hepatitei B la peste
95% din sugarii și copii vaccinaţi. Imu-
nitatea apare la o lună după a doua doză
și persistă 5-7 ani. Se administrează sub
formă de vaccin combinat (care conţine,
pe lângă componenta antihepatitică, și
alte componente) sau monovalent, prin
injecţie intramusculară. Pentru copiii
născuţi din mame cu hepatită B (formă
activă) se aplică o altă schemă și se
administrează pe lângă vaccin și imuno-
globuline specifice.
BCG: vaccinul contra
tuberculozei
Tuberculoza reprezintă și astăzi una
dintre problemele prioritare de sănăta-
te publică, fiind cea mai frecventă cauză
de deces la nivel mondial, după infecţia
cu HIV.
Vaccinul previne formele severe de boală,
cum ar fi meningita tuberculoasă și boala
diseminată la nou-născuţi și copii mici,
dar nu asigură o protecţie absolută împo-
triva tuberculozei și nu are impact asupra
reducerii riscului de tuberculoză la adult.
Durata protecţiei oferită de vaccin este de
aproximativ 10-20 de ani.
În România se recomandă vaccinarea
tuturor nou-născuţilor la vârsta de
2-7 zile. În cazul în care vaccinarea nu
a putut fi efectuată în maternitate, se
recomandă recuperarea până la vârsta de
3-6 luni.
Vaccinul se administrează intradermic
(în piele), la nivelul braţului stâng, în
treimea medie.
Reacţiile normale care apar după vacci-
nare: la 24-48 de ore de la administrare
apare o roșeaţă la locul vaccinului. În
1-3 săptămâni de la vaccinare, la locul
injecţiei apare un mic nodul care crește în
dimensiuni (poate să ajungă chiar și până
la 2 cm), pielea devine roșie-violacee și
sub piele apare o secreţie gălbuie (puru-
lentă). Nodulul se poate sparge singur,
eliminând astfel conţinutul galben. După
eliminarea secreţiei apare o crustă, care
după un timp cade. La locul injecţiei
apare o cicatrice iniţial violacee, apoi
alb-sidefie, permanentă, cu diametrul de
3-6 mm. Este contraindicată eliminarea
conţinutului prin stoarcere! În cazul în
care supuraţia este mai abundentă, se
poate dezinfecta local cu alcool sau be-
tadină, după recomandările medicului.
Reacţiile vaccinale durează de obicei
3-4 luni.
Controlul formării cicatricei postvaccinale
se face după vârsta de 6 luni a sugarului.
Absenţa cicatricei necesită refacerea
vaccinului până la vârsta de un an.
Reacţiile adverse sunt rare: poate apărea
o supuraţie mai intensă la locul injecţiei
sau mărirea ganglionilor limfatici din
axila stângă.
DTaP: vaccinul contra
difterie, tetanos, tuse
convulsivă (pertussis)
Difteria este o boală acută, potenţial
fatală, cauzată de un bacil (Corynebacte-
rium Diphteriae), adică de toxina difterică
produsă de bacil, care afectează mucoase-
le. Difteria este răspândită pe tot globul,
și se întâlnesc și astăzi cazuri clinice,
în special în timpul iernii și primăverii.
Sursa principală de boală este reprezen-
tată de purtătorii asimptomatici de bacil.
Transmiterea se face în special pe cale
respiratorie, cu o perioadă de incubaţie
de 2-5 zile. După această perioadă se
instalează o stare generală influenţată și
faringita cu dureri la înghiţire. După 2-3
zile de la debut, pe amigdale, faringe și
palatul moale apare un strat alb-cenușiu
(pseudomembrane). De obicei, copiii
prezintă febră mică sau sunt subfebrili.
Difteria laringiană poate fi o extensie a
formei faringiene și reprezintă o urgenţă
medicală.
Difteria se poate manifesta ca o laringită,
sau ca o faringită cu durere de gât, febră,
răgușeală și umflarea ganglionilor din
jurul gâtului. Cel mai grav, însă, este
că la nivelul gâtului se formează niște
membrane cenușii care pot împiedica
respiraţia. Toxina poate ajunge și în
sânge, afectând astfel și alte organe pre-
cum inima, rinichii sau nervii. Moartea
survine la o persoană din 10 infecta-
te. În trecut, difteria reprezenta o cauză
importantă a îmbolnăvirilor și a deceselor
în rândul copiilor. Din păcate, și astăzi,
în ţările sărace se mai pot întâlni cazuri
numeroase de difterie la copii, din cauza
acoperirii vaccinale scăzute. Aceste cazuri
duc la deces. O epidemie de difterie a fost
înregistrată în anii ‘90 în fosta Uniune
Sovietică.
La copiii sub 5 ani, decesul apare în 20%
din cazuri. Trecerea prin boală poate
să nu ofere imunitate!
Vaccinul antidifteric în formă pediatrică
este disponibil sub forma de DT: difte-
ro-tetanos și DTaP: diftero-tetanos-per-
tussis acelular.
Tetanosul este o boală infecţioasă acută,
necontagioasă, de cele mai multe ori
fatală, cauzată de o toxină produsă de ba-
cilul Clostridium tetani. Bacilul trăiește
sub formă de spori, adică într-o capsulă
care oferă protecţie bacilului ce nu poate
supravieţui în prezenţa oxigenului și
este sensibil la căldură. Sporii, însă, sunt
foarte rezistenţi la căldură și la soluţiile
dezinfectante obișnuite. Sporii sunt larg
răspândiţi în sol și în intestinele, respec-
tiv excrementele diverselor animale (cai,
oi, vaci, câini, pisici, șobolani).
15
Capitolul 2

Transmiterea este realizată prin contaminarea cu sol sau particule din sol la nivelul unei
plăgi/leziuni. Este singura boală infecţioasă, necontagioasă, nu se transmite direct
de la o persoană la alta, prevenibilă prin vaccinare.
Perioada de incubaţie este în medie de 8 zile. În cele mai multe cazuri, apare boala gene-
ralizată (tetanos generalizat), însoţită de rigiditate musculară prin creșterea tonusului
muscular și spasme generalizate. Boala debutează prin trismus: imposibilitatea de a
deschide gura, ca urmare a hipertoniei mușchilor masticatori, urmată de contractura
musculaturii gâtului, spatelui, umerilor, abdomenului și membrelor. Spasmul continuă
3-4 săptămâni și se poate recupera doar în luni de zile.
Tetanosul neonatal apare sub formă de tetanos generalizat la nou-născuţii care s-au
născut în condiţii improprii și ale căror mame nu au fost imunizate anterior.
Cele mai frecvente complicaţii sunt afectarea respiraţiei din cauza spasmului mușchilor
respiratori, fracturi, tensiune arterială crescută și un ritm cardiac anormal. Boala nu
induce imunitate.
Vaccinul antitetanos forma pediatrică este disponibil sub formă de DT (diftero-tetanos)
și DTaP (diftero-tetanos-pertussis acelular), sau combinaţii multivalente.
Pertussis-tusea convulsivă: Tusea convulsivă sau „tusea măgărească” este o boală
infecţioasă acută cauzată de Bordatella pertussis – mai precis de toxinele secretate de
această bacterie. Infecţia poate cauza complicaţii severe la sugarii sub 6 luni. Adoles-
cenţii și adulţii sunt o sursă importantă de microbi pentru sugari. Se transmite pe cale
aeriană, prin secreţii iar boala este extrem de contagioasă. Perioada de incubaţie este în
medie de 7-10 zile, după care apar 3 etape clinice:
1. Perioada catarală cu secreţii nazale, strănut, febră moderată, tuse şi semne
similare răcelii.
2. Tusea devine treptat severă și după 1-2 săptămâni începe cea de-a doua etapă,
tusea paroxistică în care apar numeroase accese de tuse. Sugarii și copii mici
pot prezenta crize de apnee (întreruperea respiraţiei) cu tegumente albastre
(cianotice, cauzate de lipsa de oxigen) după criza de tuse. Perioada de tuse paro-
xistică poate să dureze chiar până la 6-10 săptămâni.
3. În a treia perioadă, de convalescenţă, accesele de tuse se răresc și dispar în 2-3
săptămâni.
Cele mai frecvente complicaţii la copiii mici sunt pneumonia cu insuficienţă respiratorie
și complicaţiile neurologice.
Vaccinul DTaP poate fi administrat de la vârsta de 2 luni până la 6 ani. Se adminis-
trează sub forma de injecţie intramusculară. Programul de vaccinare în România constă
dintr-o serie de 3 doze la 2, 4 și 6 luni, urmate de o a 4-a doză la cel puţin 6 luni (la
vârsta de 12-18 luni) de la schema primară. Este recomandat ca vaccinul DTaP să fie admi-
nistrat concomitent cu celelalte vaccinuri specifice vârstei. Un rapel poate fi administrat
la vârsta de 4 sau 6 ani, în funcţie de recomandările oficiale în vigoare. Cele mai frecvente
reacţii adverse după vaccinare sunt febră ușoară, somnolenţă sau iritabilitate (agitaţie),
durere și roșeaţă la locul vaccinării.
VPI: vaccinul poliomielitic inactivat
Poliomielita, sau „paralizia infantilă”, este o boală infecţioasă foarte contagioasă și
foarte gravă, cauzată de un virus. Calea de transmitere este digestivă, fecal-orală sau
oral-orală. Sursa de virus este omul. Boa-
la cauzată de acest virus poate avea mai
multe manifestări, de la forme asimpto-
matice până la paralizie sau meningită
fără paralizie. Mai puţin de 1% din cazuri
evoluează către paralizie. Cele mai grave
complicaţii sunt paraliziile permanente și
afectarea măduvei spinării.
Vaccinul poliomielitic inactivat are o
eficienţă ridicată. Se administrează
împreună cu DTaP sub formă de vaccin
combinat.
În 2009 au fost raportate și confir-
mate la nivel mondial 1.579 cazuri
de poliomielită.
Hib – vaccinarea
anti-Haemophilus tip B
În epoca pre-vaccinare, Haemophilus
Influenzae tip B reprezenta cauza cea mai
frecventă a meningitelor bacteriene la co-
piii sub 5 ani. Boala determinată de acest
bacil este răspândită la nivel mondial,
ducând în mod frecvent la meningită,
pneumonie, otită medie și epiglotită.
Cel mai adesea, boala apare în lunile
septembrie-decembrie și martie-mai. Are
o contagiozitate mai scăzută (nu poate
supravieţui în mediu sau pe suprafeţe)
și se transmite pe cale aeriană. Sursa
de microbi sunt bolnavii și purtătorii
asimptomatici. Infecţia cauzată de acest
microb este cea mai periculoasă la copiii
sub 2 ani.
Înainte de a introduce vaccinarea, 60%
din manifestările severe (meningită)
apăreau la copiii sub 12 luni.
Vaccinul se poate administra sub formă de
vaccin combinat împreună cu DTaP și VPI.
ROR – vaccin anti-rujeolă-
oreion-rubeolă
Rujeola (pojarul) este o boală virală
infecţioasă foarte contagioasă, care se
transmite pe cale aeriană direct de la o
persoană bolnavă. Incubaţia este de 10-12
zile, după care apar febra, tusea, coriza și
uneori conjunctivita. Aceste simptome
Imunizarea

se manifestă în special la copiii de 1-10
ani. Pe mucoasa bucală apare un semn
caracteristic infecţiei cu rujeolă – așa-nu-
mitul semn Koplik, care este o erupţie
punctiformă sidefie și apare la 1-2 zile
înaintea erupţiei cutanate. Erupţia pe pie-
le (pete roșii de diferite mărimi și forme,
care dispar la apăsare și sunt catifelate la
palpare) apare întâi în spatele urechii, pe
faţă și pe gât și din a 2-a zi se extinde pe
trunchi și pe urmă pe membre. Boala du-
rează în medie 10 zile, iar cele mai frecvente
complicaţii sunt otita medie, pneumonia și
encefalita acută. Panencefalita sclerozantă
subacută (PESS) este o boală rară a siste-
mului nervos central, cauzată de persistenţa
virusului rujeolic în sistemul nervos după o
infecţie. Debutul are loc la circa 7 ani după
rujeolă, cu deteriorarea progresivă a com-
portamentului și a intelectului, convulsii și
ulterior deces.
Oreionul (parotidita epidemică) este o
boală virală infecţioasă contagioasă, care
afectează glandele salivare și uneori și
alte organe, cum ar fi pancreasul, testicu-
lele și ovarele. De obicei, se localizează la
glandele parotide, de unde vine și denu-
mirea de parotidită. Este o cauză frecven-
tă a meningitei fără puroi și a surdităţii
la copil. Sursa de infecţie este omul
bolnav. Boala se transmite prin salivă și
prin secreţiile provenite din nasul și gâtul
bolnavului. Cel mai des apare la copiii de
peste 2 ani.
Oreionul lasă o imunitate de durată.
Perioada de incubaţie este de 14-18 zile,
după care apar câteva simptome nespe-
cifice, cum ar fi durerile musculare și
articulare, oboseala, durerile de cap, febra
mică. Apoi, apare o umflătură înaintea și
în josul urechii, unilaterală la început, dar
care poate să se extindă și pe partea opu-
să. Tumefacţia este dureroasă, iar durerea
iradiază de obicei în ureche și se accen-
tuează la masticaţie. Poate să se extindă
și la alte glande salivare. Boala durează
aproximativ 7-10 zile. Cele mai frecvente
complicaţii sunt: inflamaţia testiculelor
(orhita), pancreatita, meningita urliană
și surditatea (80% unilaterală și se poate
asocia cu tulburări de echilibru).
Rubeola (pojărelul) este o boală virală infecţioasă contagioasă în general ușoară, care se
caracterizează prin erupţie pe piele și mărirea unor ganglioni limfatici (adenopatii) - în
special lanţul ganglionar de la ceafă și cele din spatele și lateralul gâtului. Se transmite
pe cale aeriană prin contact direct, este mai puţin contagioasă decât rujeola sau varicela
(vârsatul de vânt), apare în special iarna și primăvara. Perioada de incubaţie este de obicei
14 zile, apoi, în majoritatea cazurilor, copilul prezintă febră mică, secreţii nazale, inflama-
ţia mucoasei faringiene, după care apare erupţia.
În multe cazuri, erupţia este primul semn de boală. Erupţia se caracterizează prin pete
roșii (palide) discrete, care apar prima dată pe faţă și se extind pe gât, trunchi și membre.
Petele devin mai accentuate după baie. Dacă apare la femei gravide, poate determina
malformaţii severe la făt, în special în primul trimestru de sarcină (sindromul de rubeolă
congenitală). Copiii născuţi cu sindrom de rubeolă congenitală sunt contagioși cel puţin
1 an.
Vaccinul ROR este un vaccin combinat, care se administrează subcutanat la copii cu
vârsta mai mare de 9 luni. Pentru protecţia pe termen lung sunt necesare două doze.
Cele mai comune reacţii după vaccin sunt febra, inflamaţia nedureroasă a ganglionilor
limfatici și o erupţie discretă pe piele, care apare la 5-12 zile după vaccinare și nu necesită
tratament.
O noutate o reprezintă vaccinul RORV, care, pe lângă componenta contra rujeolă-ore-
ion-rubeolă, conţine și o componentă antivariceloasă.
Alte vaccinuri recomandate de
Societatea Română de Pediatrie
Există și vaccinuri care nu sunt incluse în schema naţională, cunoscute și ca vacci-
nuri opţionale: cel anti-varicelă (de la 9 luni), împotriva infecţiei cu rotavirus (între
6 săptămâni şi 6 luni), împotriva bolilor pneumococice invazive şi a otitei medii,
pneumococice (2 luni – 5 ani) sau împotriva hepatitei A (1 – 15 ani).
Vaccinurile care nu sunt incluse în schema naţională sunt la fel de importante
și benefice, deoarece luptă și ele împotriva unor boli frecvente ale copilăriei, care pot
afecta la un moment dat fiecare copil; aceste boli pot da naștere unor complicaţii cu
consecinţe grave atât pentru copil, cât și pentru părinţi.
Majoritatea acestor vaccinuri sunt incluse în schemele naţionale de imunizare din ţările
mai dezvoltate (SUA, Canada, Europa de vest și chiar din Europa centrală și de sud-est) și
pot fi administrate împreună cu vaccinurile incluse în schema românească.
17
Capitolul 2

Vârsta
La naștere
2 luni
4 luni
6 luni
12 luni
Antigenul
vaccinului
Hep B
BCG
DTaP-VPI-Hib-Hep B
Rotavirus
Pneumococic
DTaP-VPI-Hib
Rotavirus
Pneumococic
DTaP-VPI-Hib-Hep B
Pneumococic
DTaP-VPI-Hib
Pneumococic
ROR
Recomandat de
Societatea Română
de Pediatrie
1
1
1
1 oral
1
1
1 oral
1
1
1
1
1
1
Nr. doze
√
√
√
√
√
√
√
√
√
√
√
√
√
Oferit prin Programul
Naţional de Imunizare /
achiziţionat de familie
PNI
PNI
PNI
Achiziţionat de familie
PNI
PNI
PNI
PNI
Schema cu vaccinurile opţionale, prezentate în paralel cu schema naţională de vaccinare,
arată în felul următor:
Gastroenterita cu rotavirus este o boală virală foarte contagioasă și este cea mai
frecventă gastroenterită, care duce la spitalizarea sugarilor și copiilor mici din cauza
deshidratării. Apare în special la copiii sub vârsta de 5 ani, iar cei mai predispuși la
forme severe sunt copiii sub 1 an. Prima infecţie nu duce de obicei la imunitate de
lungă durată.
95% dintre copii vor avea cel puţin un episod de gastroenterită cu rotavi-
rus până la vârsta de 5 ani.
Rotavirusul este răspândit peste tot în lume și nu ţine cont de standardele de civilizaţie
ale unei ţări. Sursa de infecţie este omul bolnav care elimină virusul, iar calea de transmi-
tere e în principal fecal-orală, dar într-un procent scăzut poate fi și respiratorie.
De unde se poate lua:
• Din spital (rotavirusul este periculos fiindcă se asociază cu alte boli);
• Dintr-un colectiv – creşă, grupuri de copii, chiar şi de la grădiniţă;
• Din spaţiile de joacă pentru copii;
• Chiar şi de acasă, de pe jucăriile pe care micuţul le bagă în gură, dacă au intrat
în contact cu particule virale.
Virusul este foarte rezistent la soluţiile
dezinfectante uzuale și este stabil mult
timp în mediu. Poate să persiste săp-
tămâni sau luni pe suprafeţe și obiecte
contaminate. Persoanele bolnave elimină
cantităţi mari de virus, iar pentru infecta-
re este suficientă o cantitate foarte mică
de virus, ceea ce explică de ce boala este
atât de contagioasă. Perioada de incuba-
ţie este scurtă, în medie de 2 zile, după
care copilul prezintă numeroase scaune
apoase (mai mult de 3 pe zi, în medie
7-10, dar numărul scaunelor pe 24 de
ore poate să ajungă peste 20), vărsături,
dureri abdominale (crampe) și febră.
Scaunele diareice asociate cu vărsături la
copiii mici pot cauza deshidratare acută,
iar vărsăturile repetate fac imposibilă re-
hidratarea pe gură. Din acest motiv copiii
ajung la spitalizare, pentru reechilibrarea
pierderilor hidroelectrolitice prin perfuzii.
Boala durează 3-8 zile. Gastroenterita cu
rotavirus nu are o caracteristică specifică,
iar pentru confirmarea diagnosticului
Programul de vaccinare pentru copiii între 0 și 1 an
Imunizarea

sunt necesare teste de laborator.
Boala se poate preveni cu vaccin împotriva rotavirusului, care se administrează pe
gură. Sunt necesare două doze. Prima doză de vaccin se administrează la 6-12 săptămâni
și următoarea până la vârsta de 6 luni. Reacţiile adverse care pot să apară sunt febră, iri-
tabilitate și scaune diareice. Se poate administra concomitent cu primele 2 doze de DTaP
din schema de vaccinare uzuală.
Bolile pneumococice sunt determinate de Streptococcus pneumoniae, un germen
comun al căilor respiratorii. Se regăsește la majoritatea populaţiei în flora normală din
nas și gât, dar în perioade de imunitate scăzuta poate deveni principala cauză a infecţiilor
pneumococice la copil sau adult. Sursa de infecţie este omul care prezintă colonizare cu
microb în tractul respirator (în special în nas și gât). Transmiterea se face pe cale aeriană.
Infecţiile pneumococice sunt mai frecvente iarna și primăvara.
Bolile pneumococice pot fi împărţite după localizarea infecţiei, existând și corelaţii
legate de gravitate și frecvenţă, în:
• boli invazive (care afectează organe altfel sterile), considerate grave
(letale), dar mai puţin frecvente (pneumonia, meningita, bacteriemia,
septicemia);
• boli non-invazive, mai puţin grave, dar mult mai des întâlnite, care
afectează calitatea vieţii bebelușilor și a copiilor din întreaga lume
(otita medie, sinuzita).
• Pneumonia pneumococică apare frecvent la copii. Perioada de incubaţie este
scurtă, de aproximativ 1-3 zile, iar debutul bolii este brusc, cu febră înaltă,
frisoane, tuse, respiraţii frecvente și stare generală afectată. Complicaţiile pneu-
moniei pneumococice includ abcesul pulmonar și insuficienţa respiratorie.
• Meningita pneumococică este cea mai frecventă formă de meningită bac-
teriană la copiii sub 5 ani din SUA. Semnele clinice includ febră, vărsături,
letargie, rigiditatea cefei, iar în unele cazuri convulsii și comă. Complicaţiile
meningitei pneumococice sunt surditatea, sechelele neurologice, retardul
mintal și retardul motor.
• Otita medie pneumococică reprezintă, împreună cu otita medie determinată
de Haemophilus Influenzae, în medie 80% din otitele medii bacteriene, la nivel
mondial . Pneumococii sunt o cauză comună a otitei medii acute (OMA), fiind
detectaţi în aproximativ 55% din aspiratele otice. Până la vârsta de 12 luni, mai
mult de 60% din copii dezvoltă cel puţin un episod de OMA și 3 din 4 copii sufe-
ră de cel puţin un episod de otită medie până la vârsta de 3 ani . Semnele otitei
medii includ febră, dureri de ureche (otalgii), vărsături și agitaţie. Colectivita-
tea poate crește riscul de boli pneumococice și otită medie acută de 2-3 ori
la copiii sub 5 ani. Complicaţiile otitei medii pneumococice sunt mastoidita
(inflamaţia osului mastoid din spatele urechii) și meningita. Este una dintre cele
mai frecvente afecţiuni ale urechii.
Anual, în România se raportează 5.480 de cazuri de spitalizare cu otită medie
acută și 895 de decese în rândul copiilor, din cauza pneumoniei (conform statis-
ticilor pentru anul 2008).
Bolile pneumococice sunt, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, principala cauză
de deces la copiii mai mici de un an, din categoria bolilor ce pot fi prevenite prin
vaccinare. Aproximativ 1 milion de copii mor în fiecare an din cauza bolilor pneumococice
în întreaga lume. Aceste boli pot fi preve-
nite prin administarea de vaccinuri pneu-
mococice conjugate sau neconjugate.
Vaccinurile pneumococice necon-
jugate nu pot fi administrate copiilor
sub 2 ani, deoarece ei nu dezvoltă un
răspuns imun protectiv.
Vaccinurile pneumococice conjugate
sunt indicate pentru imunizarea copiilor
cu vârsta cuprinsă între 6 săptămâni și 5
ani. Schema de vaccinare se stabilește în
funcţie de vârstă, dar este recomandată
administrarea a 3 doze la vârsta de 2,
4 și 6 luni, urmate de doza de rapel la
12-15 luni. Prematurii au risc mare
de a dezvolta o boală pneumococică,
motiv pentru care vaccinarea lor
nu trebuie amânată și este indica-
tă la vârsta cronologică. Vaccinul se
administrează intramuscular, iar cele mai
frecvente reacţii adverse sunt cele locale
(durere, roșeaţă, edem la locul injecţiei),
febră, iritabilitate, scăderea poftei de
mâncare și somnolenţă.
Varicela este o boală virală infecţioasă
extrem de contagioasă, care se caracte-
rizează printr-o erupţie cu vezicule care
apar pe tot corpul. Sursa de infecţie
este persoana bolnavă, contagioasă pe
toată durata bolii, până la cicatrizarea
eruptiei. Boala se transmite pe cale
aeriană (prin salivă, secreţiile din nasul
și gâtul bolnavului) și prin conţinutul
veziculelor (care conţin virusul). Cei
mai predispuși la varicelă sunt copiii
cu vârsta între 2-15 ani. Perioada de
incubaţie este în medie 14-16 zile după
care apar semne generale (în maximum
1-2 zile) cu febră mică, faringe inflamat,
dureri de cap, dureri musculare.
Erupţia este generalizată, apare pe tot
corpul (chiar și pe cap, în conductul
extern al urechii, în gât, conjuncti-
vă, vagin, etc.). Iniţial constă în pete
roșii, care în câteva ore se umflă și se
transformă în vezicule (mici săculeţe
cu lichid clar). Veziculele sunt încon-
jurate de o zonă roșie. Erupţia este
foarte pruriginoasă, bolnavul prezintă
mâncărimi pe tot corpul. După 3 zile
conţinutul veziculelor devine neclar,
purulent (gălbui) și veziculele se pot
19
Capitolul 2

rupe. După această fază se usucă și apar
cruste. Crustele se desprind în 7-10 zile,
iar dacă nu s-au rupt sau nu au fost
infectate nu lasă urme. Erupţia apare în
valuri. În decursul bolii, bolnavul poate
avea mai multe forme pe piele (și pete
roșii și vezicule cu lichid clar și pustule
și cruste).
Evoluţia bolii este de obicei ușoară la
copiii sănătoși, însă adulţii pot prezen-
ta forme mai grave.
Complicaţiile varicelei sunt în cele mai
multe cazuri reprezentate de suprain-
fecţia veziculelor cu Stafilococ sau
Streptococ (favorizată de scărpinat și
lipsa de igienă a pielii), pneumonie,
sau, în cazuri severe, meningită și ence-
falită - apar de obicei la copiii mici sau
la adolescenţi.
Vaccinul antivaricelos se poate admi-
nistra sub formă de vaccin monovalent
(nu este combinat cu alte vaccinuri) sau
sub formă de combinaţii, vaccinul RORV,
amintit mai sus. Se administrează după
vârsta de 9 luni sub formă de injecţie
subcutană (sub piele). Pentru o eficienţă
mai bună este nevoie de două doze de
vaccin, indiferent de vârstă. Vaccinul
combinat RORV este indicat doar până la
vârsta de 12 ani!
Întrebări frecvente
legate de
vaccinare/vaccinuri
Părinţii care își aduc copiii la vaccinare
pot avea mai multe întrebări. Mai jos se
află câteva astfel de întrebări și sugestii
de răspunsuri pentru părinţi.
De ce să-mi vaccinez copilul, dacă
tot poate face boala?
În medie, vaccinurile conferă protecţie
împotriva bolii în 80-95% din cazuri.
Copiii vaccinaţi care prezintă semne de
boală (varicelă, spre exemplu), ajung cu
siguranţă să sufere de forme mai ușoare.
În plus, vaccinarea copiilor poate evita și
complicaţiile care pot apărea în cazul în
care copilul ar face boala.
Nu e mai bine pentru copil să se
imunizeze făcând boala decât prin
vaccinare?
Mulţi părinţi nu știu că în anumite boli,
cum ar fi difteria sau tetanosul, trecerea
prin boală nu determină imunitate de
lungă durată. Pe de altă parte, copiii mici
pot dezvolta complicaţii în urma bolii,
care sunt, în majoritatea cazurilor, mai se-
vere decât la vârste mai mari și pot duce
la sechele majore pe termen lung.
Dacă ne lăsăm copilul să facă boa-
la, atunci trebuie să ne asumăm și
să ne așteptăm la:
• Posibilitatea apariţiei complicaţiilor
odată cu boala. Unele complicaţii
pot fi grave și pot inclusiv să ducă
la spitalizare.
• Un tratament dureros împotriva
bolii sau a complicaţiilor, care
poate cauza neplăceri.
• Organismul copilului afectat de o
boală poate rămâne traumatizat.
• Pe perioada bolii, copiii și părinţii
trec prin perioade de izolare, sufe-
rinţă și neplăceri.
• Pentru unele boli, cum e rotavirusul,
părinţii trebuie să își ia concediu
pentru a fi alături de copil. Situaţia
financiară a familiei poate fi afecta-
tă în astfel de cazuri.
• Costurile tratamentului medical
sunt mult mai mari decât cele ale
unui vaccin.
• Boala copilului poate fi contrac-
tată și de părinţi sau de ceilalţi
apropiaţi, ceea ce duce la înmulţi-
rea costurilor bolii.
Nu este periculos pentru bebeluș să
facă atâtea vaccinuri odată?
Sugarii au capacitatea de a accepta şi
de a răspunde la mai multe vaccinuri
și, oricum, numărul de antigene din
vaccinuri e astăzi semnificativ mai mic
decât numărul de antigene cu care co-
pilul vine în contact zilnic. De exemplu,
o banală infecţie a tractului respirator
superior expune un copil la 4 până la 10
antigene, iar un caz de faringită strep-
tococică la 25 - 50.
Unde pot să fac vaccinarea opţio-
nală? La medicul de familie sau la
medicul pediatru?
Vaccinurile opţionale pot fi făcute atât
de către medicul de familie, cât și de
către medicul pediatru. În ambele cazuri
se impune un consult medical înainte de
vaccinare. Dacă la schema naţională de
vaccinare se asociază vaccinuri opţionale
(cum ar fi asocierea vaccinului antirota-
virus cu vaccinul antipneumococic la 2
luni), părintele poate alege efectuarea
vaccinurilor la medicul de familie, unde
sugarul beneficiază de vaccin gratuit
(DTaP-VPI-Hib-HepB) prin programul na-
ţional de vaccinare, la care se vor adăuga
cele opţionale.
Dacă vaccinurile opţionale sunt
atât de importante, de ce nu sunt
incluse și ele în schema naţională
de vaccinare?
Introducerea unui nou vaccin în schema
naţională reprezintă o investiţie mare
pentru sistemul de sănătate. Schema
naţională de vaccinare a României a fost
îmbunătăţită în ultimii ani (de exemplu,
din 2010 s-a introdus vaccinul antihe-
mophilus influanzae). Această schemă
este în permanenţă actualizată după reco-
mandările naţionale și internaţionale.
Cu toate acestea, există în continuare
limitări de ordin economic. Părinţii nu
trebuie să se bazeze doar pe schema
naţională, ci să caute să îşi protejeze
copiii şi mai bine. Vaccinarea reprezintă o
investiţie în sănătate.
Există și vaccinuri mai puţin sigure?
Vaccinurile sunt aprobate pentru
utilizare şi comercializare numai după
ce sunt testate ca să se verifice dacă
îndeplinesc niște condiţii clare,
standard, de siguranţă și eficienţă.
Aceste condiţii sunt reglementate strict
de către autorităţi.
Imunizarea

Vaccinurile sunt atent studiate și veri-
ficate conform cerinţelor impuse de către
agenţiile specializate de aprobare, înain-
te de a fi utilizate pe scară largă.
Până la intrarea pe piaţă, vaccinurile trec
prin etape de verificare din ce în ce
mai complexe. Aprobare primesc doar
formulele cele mai sigure, care aduc
beneficii clare, evaluate știinţific.
Ulterior, aspectele de siguranţă ale vacci-
nurilor sunt urmărite de-a lungul anilor
de utilizare.
Datorită faptului că vaccinurile sunt ad-
ministrate persoanelor sănătoase, pentru
a le asigura prevenţia împotriva anumitor
boli, ele sunt supuse unei evaluări
mult mai complexe decât medica-
mentele.
Există vaccinuri care pot provoca
reacţii adverse?
Ca orice medicament, și vaccinurile pot
cauza diverse reacţii. Orice substanţă
străină de corpul uman poate provoca
diverse reacţii. Până și cele mai des utili-
zate medicamente, cum ar fi cele adminis-
trate împotriva temperaturii sau răcelii,
pot determina asemenea reacţii.
Este important să știm care sunt aceste
posibile reacţii adverse și să ne asigu-
răm că avem situaţia sub control.
Majoritatea efectelor adverse induse de
vaccinare, cum ar fi durerile la locul
de administrare şi/sau febra, sunt
minore şi temporare. Evenimentele
adverse mai severe se produc rar (nu-
mărul lor variază de la unul la câteva
mii, până la unul la câteva milioane
de doze). O reacţie alergică la un
vaccin poate apărea la un copil
dintr-un milion.
În cele mai multe cazuri însă, simpto-
mele sunt ușoare și dispar în 2-3 zile.
Cel mai important, aceste efecte nu pun
în pericol sănătatea puiului tău. Cele
mai frecvente reacţii asociate vac-
cinării sunt: durerea la locul injectării,
roșeaţa și febra. Iar pentru o mai bună
experienţă a vaccinării, asigură-te că îl
informezi în prealabil pe doctor despre
istoricul reacţiilor copilului tău la
medicamente și vaccinuri.
Orice măsură aplicată trebuie compara-
tă cu efectul neaplicării ei. Durerea
(inflamaţia), febra de intensitate
scăzută sau medie şi reacţiile adverse
grave - care sunt însă extrem de rare -
trebuie comparate cu consecinţa de
a avea o boală care se poate preveni
prin vaccinare.
În cazul poliomielitei, aceste consecinţe
pot include paralizia. Pojarul (rujeola)
poate produce encefalită şi orbire,
iar unele boli care se pot preveni prin
vaccinare pot fi chiar fatale.
De ce să mai facem vaccinurile dacă
bolile nu mai există?
Bolile care pot fi prevenite prin vaccinare
vor reapărea dacă programele de vacci-
nare nu continuă.
Igiena corespunzătoare, spălatul pe
maini şi utilizarea apei potabile pot
contribui într-adevăr la prevenirea unor
boli ca gripa sezonieră (provocată de
virusul influenza) şi holera, dar ma-
joritatea virusurilor se transmit
indiferent cât de curaţi am fi.
Dacă oamenii nu se vaccinează, aşa-nu-
mitele boli dispărute sau parţial era-
dicate, cum ar fi pojarul (rujeola), vor
reapărea în cel mai scurt timp.
Multe boli care înainte determinau un
număr important de decese în rândul co-
piilor, sunt acum rare sau nu mai există în
anumite părţi ale lumii, tocmai datorită
vaccinarii extinse. Printre ele se numără
tusea convulsivă, poliomielita, pojarul,
difteria, etc.
E adevărat că unele vaccinuri pot
cauza autism?
Nu există dovezi ştiinţifice care să susţină
legatura dintre vaccinuri și tulburări de
dezvoltare neurologică, cum ar fi autis-
mul. Pentru o discuţie mai detaliată pe
acest subiect, consultaţi-vă cu medicul
dvs. pediatru.
Când nu este indicată vaccinarea?
Există într-adevăr și situaţii în care vacci-
narea nu este indicată și e de preferat să
fie amânată, cu acordul medicului:
• În cazul nou-născuţilor prematuri.
Pentru anumite vaccinuri, cum ar
fi vaccinul DTaP-IPV-Hib-HBV, vac-
cinul antipneumococic și vaccinul
antirotavirus, la sfatul medicului
curant, se recomandă administra-
rea la vârsta cronologică obișnuită
în cazul prematurilor, deoarece
aceștia au risc crescut de a con-
tracta aceste boli;
• În cazul în care copilul a contractat
deja una dintre boli;
• La copiii răciţi sau cărora li se
administrează antibiotic (pentru
afecţiuni acute);
• La copiii care au prezentat reac-
ţii alergice severe la o vaccinare
anterioară sau prezintă o alergie
severă la oricare din componentele
vaccinale – de exemplu, proteine
din ouă, în cazul anumitor vacci-
nuri;
• La copiii care prezintă convulsii
sau suferă de o boală a sistemului
imun (de exemplu SIDA, caz în care
vaccinarea se face la recomandarea
medicului curant).
21
Capitolul 2

Importanţa
alimentaţiei
naturale
Organizaţia Mondială a Sănătăţii reco-
mandă ca femeile gravide şi mamele să fie
informate despre avantajele şi superio-
ritatea alăptării. Laptele matern este cel
mai bun aliment pentru sugar, deoarece
conţine toate substanţele nutritive într-o
proporţie ideală pentru o dezvoltare
armonioasă, proporţie pe care formulele
de lapte praf încearcă să o atingă. Laptele
matern este un aliment unic, perfect
potrivit pentru metabolismul sugarului,
se digeră ușor, nu suprasolicită tractul
digestiv sau rinichii acestuia, ajută la
maturizarea tractului digestiv și la dez-
voltarea ochilor.
Pe lângă substanţele nutritive necesare
creşterii, laptele matern este unicul ali-
ment care conţine substanţe antiinfecţi-
oase sub formă de anticorpi, care conferă
protecţie pentru sugarul foarte mic cu un
sistem imunitar imatur. Compoziţia an-
ticorpilor din laptele matern se modifică
în funcţie de alergenii cu care vine mama
în contact. Dacă, de exemplu, mama face
o viroză, corpul ei începe să secrete anti-
corpi specifici, care ajung în lapte. Astfel
copilul nu va fi afectat de viroză sau va
face o formă mai uşoară de boală.
Multe studii au arătat importanţa ali-
mentaţiei cu lapte matern în prevenirea
infecţiilor intestinale, otitelor medii și
pneumoniilor. Laptele matern are un rol
important şi în scăderea riscului alergi-
ilor. Alăptarea reduce riscul de diabet
zaharat, obezitate și boli cardiovasculare
apărute la maturitate. Suptul la sân ajută
și la dezvoltarea maxilarelor și a dinţilor.
Laptele matern este un lapte viu, care
se adaptează nevoilor nutriţionale ale
copilului, chiar şi în timpul unei singure
mese. În plus, este totdeauna proaspăt,
lipsit de microbi şi are o temperatură
potrivită. Alăptarea se face la cererea
nou-născutului (dar nu este indicat să
treacă mai mult de 3-4 ore între două
mese în timpul zilei). Alăptatul întăreşte
relaţia mamă-copil pentru că menţine
o legătură corporală între cei doi, care
oferă copilului căldură şi protecţie, şi,
nu în ultimul rând, creşte coeficientul de
inteligenţă al acestuia.
Avantajul alăptării
pentru mamă
Alăptarea ajută involuţia uterină și confe-
ră protecţie împotriva cancerului de sân,
de ovar şi de endometru. Nu în ultimul
rând, alăptarea are acţiune contraceptivă.
Prolactina care ajută la secreţia laptelui
are şi un efect relaxant, care ajută mama
să facă faţă mai bine stresului zilnic.
Pentru producerea laptelui, organis-
mul mamei consumă multe calorii, iar
alăptarea la rândul său arde calorii,
ajutând astfel mama să piardă mai repede
kilogramele acumulate în timpul sarcinii.
Mamele care alăptează nu au nevoie de
diete ca să-și recapete silueta, faţă de cele
care nu alăptează. Cu toate acestea, se
recomandă ca toate femeile să facă zilnic
mișcare uşoară după naştere.
La fel ca sugarul, și mama beneficiază
de pe urma contactului zilnic pe care îl
implică alăptatul. Acesta întăreşte relaţia
mamă-copil şi stabileşte o legătură emo-
ţională mai strânsă între cei doi.
Alăptatul începe imediat după naştere.
Este foarte important ca nou-născutul
să fie pus cât mai repede la sân, pentru a
stimula secreţia colostrului. Colostrul
este primul lapte, care diferă de laptele
pe care îl va secreta mama mai târziu.
Este un lichid vâscos, bogat în anticorpi,
proteine şi minerale, dar cu conţinut
redus de grăsimi şi carbohidraţi. Colostrul
ajută la protejarea bebelușului împotriva
infecţiilor apărute după naştere, precum
și la eliminarea meconiului, primul scaun
după naştere. Între zilele 5-15 după naș-
tere începe secreţia laptelui de tranziţie,
iar după aceasta, adică la 2-3 săptămâni
după naştere, apare laptele matur. Lapte-
le de tranziţie este un lapte cremos și
galben, în timp ce laptele matur este
mai apos şi mai alb. Compoziţia laptelui
diferă în funcţe de perioada din zi sau din
noapte la care e secretat, dar diferă şi în
timpul aceluiași alăptat. Laptele de la în-
ceputul alăptării conţine mai multă apă,
proteine și lactoză și hidratează copilul,
în timp ce laptele secretat în a doua parte
a alăptatului este mai gros, alb și conţine
multe grăsimi și vitamine (A, D, E, K).
Acest lapte constituie elementul nutritiv,
care hrăneşte copilul.
Furia laptelui (angorjarea sânilor)
apare de obicei în primele 2 – 5 zile după
naştere, când sânii sunt mai puternic
vascularizaţi, scade nivelului hormonilor
de sarcină şi se instalează secreţia lactată
propriu-zisă. Sânii se întăresc, devin
calzi, sensibili, chiar dureroşi şi se măresc
în volum. Pentru a preveni furia laptelui,
este foarte important ca mama să alăpte-
ze nou-născutul o dată la 2-3 ore! Se pot
aplica comprese calde în jurul mamelo-
nului înainte de supt, şi comprese reci pe
sâni între supturi, pentru a reduce infla-
maţia şi durerile. Masajul sânului de la
exterior către centru, în timp ce bebeluşul
suge, ajută la golirea mai bună a sânu-
lui. În cazul în care simptomele persistă
mai multe zile, se recomandă un consult
medical sau consiliere de alăptare.
La 2-3 săptămâni după naştere, majorita-
tea femeilor care alăptează trec printr-o
uşoară scădere a nivelului de lactaţie,
care, însă, e trecătoare. Mamele se pot
speria că nu au suficient lapte şi copilul
nu creşte. Acest fenomen se produce de
obicei din cauza oboselii acumulate de
mamă şi nu necesită niciun alt tratament
în afară de odihnă şi de asigurarea unui
mediu propice, liniștit și intim pentru
alăptare. Se recomandă ca mama să se
pregătească cu 15-20 de minute înainte
de alăptare. Se poate aşeza într-un fotoliu
sau un pat comod şi se poate concentra
exclusiv asupra copilului. Sânul va începe
să secrete lapte, deoarece alăptatul nu e
stimulat doar de partea mecanică a sup-
tului, ci are şi o componentă emoţională
și psihică foarte puternică.
Alimentele reco-
mandate mamei în
timpul alăptării
Nu există un regim alimentar special
pentru mamele care alăptează, iar reco-
23

mandările sunt aceleaşi ca şi în timpul
sarcinii. Este important ca mama să aibă
o alimentaţie echilibrată și poate să
consume cu aproximativ 30% mai multe
calorii decât o femeie care nu alăptează.
O mamă care alăptează are mai multă
nevoie de fier, care poate fi asigurat prin-
tr-un aport zilnic de proteine de origine
animală (carne, ouă sau peşte).
Mamele vegetariene pot consuma legumi-
noase (legume boabe sau soia) şi cereale
integrale. Se recomandă ca fructele şi le-
gumele să fie consumate proaspete. Este
foarte important ca mama să consume
lactate zilnic, sub formă de lapte dulce,
brânzeturi și iaurt. Se recomandă, însă,
evitarea consumului a mai mult de 500
ml de lapte de vacă pe zi, deoarece laptele
de vacă conţine o anumită proteină, care,
în cantităţi mari, îi poate provoca bebelu-
șului colici intestinale și scaune diareice.
Un consum adecvat de lichide e foarte im-
portant: cel puţin 2 litri pe zi, sub formă
de apă, ceai, compot, etc.
În timpul alăptării se interzic consumul
de alcool şi fumatul. Medicamentele vor
fi administrate doar cu consultarea în
prealabil a unui medic!
Mamele care alăptează sunt sfătuite să
evite excesul de cafea, ceai negru, ciocola-
tă și cacao, care trec prin lapte şi provoacă
agitaţia copilului.
Consumul unor alimente mai parfumate
sau condimentate (conopidă, usturoi,
ceapă, varză, ardei iute) poate schimba
mirosul şi gustul laptelui, astfel încât
copilul poate refuza să mai sugă după ce
mama a consumat astfel de alimente.
Câteva concluzii despre
alimentaţia naturală
• Laptele mamei e întotdeauna bun
pentru copil. Nu există lapte de
mamă prea slab, prea gras, etc!
Multe mame se sperie când trec de
la laptele din primele două săptă-
mâni la laptele matur. Primul lapte
e galben și mai gras, iar laptele
matur mai apos și alb la culoare.
Este o trecere fiziologică normală,
care nu înseamnă că laptele nu
conţine suficiente elemente nutriti-
ve pentru copil. Sugarul alimentat
natural poate să mănânce mai frec-
vent decât media (din 2 în 2 ore),
ceea ce nu înseamnă că laptele ma-
tern nu este suficient de hrănitor,
ci doar că laptele matern se digeră
mai uşor decât laptele praf.
• Până la vârsta de 6 luni sugarul
poate fi alimentat exclusiv la sân
și nu necesită alte alimente. După
șase luni poate începe diversifica-
rea alimentaţiei copilului.
• Sugarul alimentat natural nu are
nevoie de ceaiuri sau de apă între
mese.
Ceaiuri care ajută lactaţia
Chimen, Anason, Fenicul, Urzică,
Măceşe, Lămâiţă, Roiniţă
Tehnica
alăptării
În general, nu este nevoie de o pregătire
specială a sânilor înainte de alăptare. Sâ-
nii trebuie igienizaţi prin spălare cu apă
călduţă înainte de alăptare, fără săpun
sau fără dezinfectare cu alcool – acestea
pot deshidrata mamelonul.
După alăptare nu se recomandă acope-
rirea imediată a sânilor, ci uscarea lor
la aer.
Se recomandă purtarea sutienelor din
bumbac, pentru că cele din materiale sin-
tetice pot să irite pielea. Laptele care mai
curge din sân între alăptări poate fi șters
cu un prosop sau un tampon din bumbac.
Poziţii de
alăptare
În primul rând, mama trebuie să stea
într-o poziţie comodă în timpul alăptării.
Fiecare femeie îşi alege poziţia prefera-
tă, în care să poată sta cât mai relaxată.
Poziţia cea mai comodă pentru copil e
cea în care ajunge uşor la sân şi suge
cât mai bine.
Pentru asta, sugarul va sta cu capul şi
corpul în linie dreaptă, cu faţa spre sân şi
nasul în dreptul mamelonului.
Corpul lui trebuie să fie cât mai apropiat
de corpul mamei.
• Poziţia şezând - mama stă confor-
tabil în pat sau pe un fotoliu, cu
spatele şi antebraţele sprijinite și,
dacă e nevoie, cu picioarele spri-
jinite pe un scaun nu foarte înalt.
Pentru confort, se poate folosi
perna de alăptare.
• Poziţia subraţ – e recomandată în
special în cazul gemenilor sau când
un canal de lactaţie e blocat. Capul
bebeluşului stă în mâna mamei, iar
spatele bebelușului este susţinut
de antebraţul ei.
• Pozitia şezândă a bebeluşului -
bebelușul se ţine cu picioarele unul
lângă celălalt, pe lângă corpul
mamei. Antebraţul mamei susţine
spatele, iar palma ei capul bebelu-
şului. Cealaltă mână susţine sânul.
• Poziţia cu bebelușul pe braţul opus
sânului la care alaptează - se folo-
seşte în special la prematuri și la
bebeluşii bolnavi, sau dacă mama
are sânii mari. Corpul copilului
stă pe antebraţul mamei, mâna ei
susţine capul acestuia la nivelul
urechilor sau mai jos. Mama poate
să susţină sânul cu mâna de ace-
eaşi parte.
• Poziţia culcat - foarte confortabilă,
în special noaptea sau pentru ma-
mele care au născut prin operaţia
de cezariană. Mama stă culcată pe
o parte, eventual cu o pernă sub
cap şi una sub torace, fără să se
sprijine pe cot. Susţine bebelușul
cu mâna de dedesubt şi sânul cu
mâna de deasupra.
Alimentaţie

25
Capitolul 3
Tratarea sfârcu-
rilor iritate sau
dureroase
Fisurile sau ragadele sfârcului sunt foarte
dureroase şi creează disconfort pentru
mamă. În unele cazuri, mama poate
ajunge chiar să abandoneze alăptatul din
cauza lor, dar această situaţie se poate
preveni, cu ajutorul câtorva sfaturi:
• Mama trebuie să nu folosească
săpun sau alcool pentru igiena
sânilor. Toaleta zilnică generală,
cu săpun sau gel de duş, e sufici-
entă. Sânii nu trebuie spălaţi cu
săpun sau alcool înainte de fiecare
alăptat, deoarece aceste substanţe
usucă pielea şi favorizează apariţia
fisurilor și a ragadelor.
• Poziţia şi ataşarea corectă a copi-
lului la sân şi scoaterea corectă a
sfârcului din gura copilului sunt
extrem de importante pentru a
preveni leziunile sfârcurilor.
• Se recomandă ca durata suptului,
în special în primele săptămâni, să
nu depăşească 10-20 de minute.
• E importantă folosirea corectă,
fără excese, a pompei de muls.
• Mameloanele plate, înfundate
sunt predispuse la apariţia raga-
delor. În acest caz, ajută tehnica
apucării sfârcului şi a areolei
mamare de către copil. Copilul
trebuie obișnuit să apuce nu doar
sfârcul, ci toată areola mamară
(zona din jurul sfârcului). După
supt, mamelonul se unge cu puţin
lapte, care are efect hidratant și
antibacterian. Acesta se lasă să
se usuce pe sfârcul descoperit la
aer căteva minute. Alăptatul va
începe la sânul fără ragade şi va
continua apoi cu sânul afectat.
• Mamele care nu suportă durerea
provocată de supt la sânul afectat
se pot mulge, hrănind apoi copilul
cu linguriţa, seringa sau biberonul.
Mulsul, însă, este foarte important,
deoarece sânul afectat va continua
să secrete lapte, iar laptele nesupt,
nemuls, poate cauza o altă proble-
mă mai serioasă – mastita. Unele
mame afectate au folosit cu succes
anumite creme speciale la nivelul
sfârcului.
Cum tratăm
mastita
Mastita şi abcesul mamar apar în special
în perioada de alăptare și sunt favorizate
de fisuri și ragade. Aceste două afecţiuni
constau în inflamaţia şi infecţia sânului
cu Streptococ sau Stafilococ.
Abcesele mamare sunt cauzate cel mai
frecvent de Stafilococ. Sânul se măreşte
în volum, devine dureros și cald, pielea se
înroșește, iar mama face febră.
Tratamentul constă în golirea completă
a sânului (de obicei cu o pompă electri-
că), urmată de aplicarea de comprese cu
apă rece și gheaţă. În cazul în care febra
persistă mai mult de 2 zile, mama trebuie
să fie în mod obligatoriu consultată de
un medic. Abcesele sunt o complicaţie a
mastitei. În cazul unui abces, simptomele
de mai sus se agravează, febra creşte şi
apar frisoane. În aceste cazuri, consultul
chirurgical este obligatoriu!
Alimentaţia
cu formulă
de lapte
În cazul în care mama nu poate alăpta
(suferă de o boală contagioasă, hepatită
B activă sau TBC, ori nu are secreţie
lactată) copilul va fi alimentat cu formule
de lapte (lapte praf) adaptate vârstei.
În cazurile mai rare, în care mama are
lapte, dar este insuficient, copilul va fi
alimentat mixt. Va fi pus obligatoriu la
sân şi i se va oferi lapte praf doar după
ce a supt. Laptele praf se prepară înainte
de fiecare masă și se administrează cu
biberonul. În alegerea laptelui praf se ţine
cont în special de vârsta copilului și de
prezenţa eventualelor boli (alergii, boli
metabolice, intoleranţă la lactoză, alergie
la proteinele din laptele de vacă) care fac
necesară utilizarea unei formule speciale.
Laptele praf va fi recomandat de medicul
pediatru.
Pentru alimentaţia cu lapte praf este ne-
voie de biberoane şi de mai multe tetine.
Acestea se sterilizează înainte de utili-
zare, iar biberoanele se folosesc separat
pentru lapte şi pentru apă. E necesar și
un sterilizator (cu aburi sau cu sterilizare
chimică). În lipsa acestuia, sterilizarea
se poate face şi prin fierbere. Tetinele
şi biberoanele sterilizate se păstrează
într-un recipient cu capac. Biberoanele se
scot din sterilizator cu o pensă mai mare.
Resturile de lapte se îndepărtează cu o
răzătoare de sticlă înainte de sterilizare.
Laptele praf se prepară conform instrucţi-
unilor de pe ambalaj!
Se pregătește cu apă fiartă (clocotită timp
de 15-20 de minute, pentru a distruge
eventualii microbi) şi răcită până când
este călduţă. Nu se prepară niciodată cu
apă rece. Se poate utiliza apă specială
pentru copii (baby wasser). Prima dată, se
umple biberonul cu apă până la canti-
tatea dorită, conform instrucţiunilor,
iar apoi se completează cu lapte praf cu
măsura din cutie. Se agită compoziţia
până la omogenizare.
Reguli
• Nu se recomandă administrarea de
lapte mai concentrat (mai multe
măsuri la aceeaşi cantitate de
apă), deoarece suprasolicită rini-
chii copilului.
• Copilul nu trebuie hrănit cu lapte
rămas de la masa anterioară,
pentru că laptele e un mediu foarte
propice pentru bacterii și se poate
suprainfecta uşor. Laptele cald deja
preparat, care nu va fi administrat
în maximum 30 de minute de la
preparare, nu poate fi transportat
tot din cauza riscului de suprain-
fecţie cu bacterii. Apa caldă se
transportă în termos şi, separat,
laptele praf în cutie.

• Întotdeauna se verifică temperatura
laptelui înainte de a hrăni sugarul!
• Nu se recomandă alimentaţia cu
lapte de vacă; acesta va fi in-
trodus în regimul copilului după
vârsta de 2 ani.
Colicile abdominale
ale sugarului
Colicile apar frecvent la sugarii sănătoși
sub forma unor dureri colicative intesti-
nale, de intensitate şi durată variabilă. De
obicei durează 1-3 ore și sunt însoţite de
iritabilitate și plâns inconsolabil. Sugarul
se încordează, îşi freacă călcâiele, strânge
picioarele la burtică şi uneori poate avea
burta mai tare. Pentru a depista colicii, se
aplică regula lui 3:
• De obicei apar între vârsta de 3
săptămâni şi 3 luni.
• Sugarul plânge mai mult de 3 ore
pe zi, minim 3 zile pe săptămână,
minim 3 săptămâni.
Aproape toţi copiii au colici abdomina-
le, dar acestea se manifestă diferit de
la un copil la altul. Încă nu se știe exact
ce determină colicile, dar medicii au
identificat câţiva posibili factori favori-
zanţi: tehnici incorecte de alimentaţie,
dezechilibre hormonale ale sugarului,
colonizarea intestinală cu bacterii bune
(dezvoltarea florei intestinale), fumatul
mamei în timpul şi după sarcină, relaţia
inadecvată între mamă şi copil sau
suprasolicitarea copilului, care astfel
devine nervos și iritabil, ceea ce poate
afecta şi funcţia digestivă.
Deși colicile par nişte manifestări benig-
ne, plânsul copilului, neputinţa părintelui
şi stresul că sugarul poate avea vreo
afecţiune, duc adesea la vizite frecvente la
camera de gardă.
De cele mai multe ori, crizele de colici
apar în aceeaşi perioadă a zilei – de
regulă seara, putând fi explicate prin
oboseala sugarului.
Colicile apar atât la copii alimentaţi natural, cât şi la cei care mănâncă lapte praf, deci
cauzele alimentare nu pot fi determinate cu exactitate. Însă anumite alimente consumate
în exces de mamă, cum ar fi mai mult de 500 ml de lapte de vacă pe zi, pot cauza dureri
abdominale colicative. Acestea, însă, se asociază de regulă şi cu un scaun schimbat (mai
acid, mai exploziv, eventual cu firişoare de sânge – suspect de intoleranţă la proteinele
din laptele de vacă).
Colicile pot apărea în cazul sugarilor care mănâncă mult la o masă, și pot fi însoţite și de
regurgitaţii, datorită distensiei abdominale. O altă cauză destul de frecventă e înghiţirea
aerului din cauza tehnicii greşite de alimentaţie, care apare şi la sân şi la biberon.
Ce putem face dacă bebelușul are colici?
În primul rând, să vă păstraţi calmul! Încercaţi să hrăniţi copilul într-o poziţie comodă, pe
care să o accepte şi el, și nu uitaţi să scoateţi aerul după ce a terminat de mâncat. Ca să-i
ușuraţi suferinţa, puteţi aplica o batistă sau un scutec călduţ pe burtica acestuia, însoţită
de un uşor masaj în sensul acelor de ceasornic. Îi puteţi face o baie caldă sau puteţi să
încercaţi să-l liniștiţi prin plimbare, legănare și contact direct cu pielea mamei.
Există diferite preparate sub formă de picături, siropuri și ceaiuri cu efect anticolicativ.
Administrarea lor se face doar la recomandarea medicilor şi doar în dozele recomandate.
În cazul în care, pe lângă semnele de colici, copilul prezintă şi alte manifestări, cum ar fi
febră, vărsături sau scaune modificate, copilul trebuie obligatoriu consultat de un medic,
pentru a stabili cauza respectivelor manifestări.
Regurgitaţii şi vărsături
Regurgitaţiile înseamnă eliminarea unei cantităţi mici de lapte, de obicei împreună cu
aerul înghiţit în timpul alimentaţiei, la scurt timp după aceasta. Regurgitaţiile sunt pro-
cese fiziologice normale la sugari. Frecvenţa şi cantitatea laptelui regurgitat poate scădea
dacă se insistă la eliminarea excesului de aer după supt (râgâit). Regurgitaţiile apar ca o
cantitate mai mică de lapte care curge la colţul gurii.
Vărsăturile se deosebesc de regurgitaţii atât prin cantitate, cât şi în ceea ce priveşte
aspectul laptelui, care de obicei e deja parţial digerat. Vărsăturile apar de obicei la un in-
terval mai mare de la masă, sunt eliminate mai cu forţă şi sunt proiectate mai la distan-
ţă. Vărsăturile pot apărea ori din cauza unor greşeli alimentare, ori ca simptom de boală.
Dacă sunt frecvente şi se produc în cantităţi mari necesită consult medical!
Profilaxia rahitismului
Bebelușii pot fi protejaţi împotriva rahitismului prin administrarea zilnică de vitamina D,
începând din a 7-14-a zi de viaţă. Vitamina D se administrează sub forma de picături ora-
le. Nevoile zilnice ale copilului sănătos sunt estimate la 400-800 unităţi internaţionale
(10-20 micrograme). Medicul curant va decide dacă e cazul să modifice cantitatea admi-
nistrată (mai puţin sau mai mult), deoarece o cantitate insuficientă poate duce la risc de
rahitism carenţial, iar o cantitate prea mare prezintă risc de intoxicaţie cu vitamina D.
Alimentaţie

131409334 ghidul-ingrijirii-corecte-a-sugarului-copilului

131409334 ghidul-ingrijirii-corecte-a-sugarului-copilului

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to 131409334 ghidul-ingrijirii-corecte-a-sugarului-copilului

Similar to 131409334 ghidul-ingrijirii-corecte-a-sugarului-copilului (20)

131409334 ghidul-ingrijirii-corecte-a-sugarului-copilului