1. ÎN LABIRINTUL COPILĂRIEI Stimaţi oaspeţi, Mai întâi un cuvânt deosebit pentru Centrul Cultural German, care a făcut adesea expoziții minunate în orașul nostru şi la muzeul nostru, aşa încât am avut şansa de a lucra împreună. Considerăm că atât domnul Stefan Straub, cât si distinsa soţie a domniei-sale au făcut foarte mult pentru oraşul nostru şi pentru ţara noastră şi, fiind aici, în casa dânşilor, le mulţumim din toată inima - şi ca muzeu, dar şi ca şi clujeni. De asemenea, vreau să vă spun că Centrul Cultural German şi-a creat reputaţia de a se ocupa de acţiuni generative şi, în acest sens, tânăra Cecilia Varga este un minunat referent, care deja şi-a creat un loc în oraşul nostru, prin originalitatea activităţilor domniei-sale. Şi de ce vorbesc despre publicul generativ şi despre artişti generativi? De această dată, ne aflăm în faţa unui eveniment deosebit (cum bine l-a caracterizat domnul Stefan Straub), acela al relevării unui psihic de excepţie, a unei sensibilităţi şi a unei imaginaţii deosebite, datorat, ciudat, extraordinar, unui copil de numai opt ani. Acest lucru ne îndeamnă să reflectăm: ce anume generează acest câmp de dilatare a creativităţii la vârste aşa de fragede? Răspunsul ar putea fi găsit în această civilizaţie în care noi suntem scufundaţi, care este o civilizaţie a imaginii, şi, ca atare, imaginea presează cu mai multă forţă decât conceptul asupra vârstelor fragede. Să nu uităm că imaginea este mai puternică pentru copii decât pentru noi, care deja ne-am obişnuit, ne-am creat chiar un baraj psihic faţă de imagine. În cazul copiilor dotaţi, sau hiperdotaţi, cum este cazul Lucianei Tămaş, această receptare a realităţii, a imaginii, se produce într-un mod filtrat şi le permite să realizeze configuraţii de mare originalitate. Titlul expoziției, cu siguranţă, a fost ales atât de părinții Lucianei, care sunt nişte forţe spirituale şi care-şi sprijină copilul, dar şi de managerul expoziţiei, domnul Füleki, unul dintre foarte bunii manageri de artă din ţară, şi probabil că de comun acord cu Centrul German; ideea de a-i spune acestei expoziţii „Labirintul copilăriei” este foarte generoasă. Eu aş adăuga la această idee a labirintului şi la frumoasele conotaţii desprinse de domnul Straub, încă ceva: ne aflăm în Transilvania; labirinturile noastre, încă din copilărie, sunt copacii, iarba, florile, norii, munţii. Labirintul nostru este, de fapt, o imensă grădină - şi să nu uităm că în toate textele, atât populare maghiare, germane, cât şi româneşti, Transilvania este considerată „magica grădină”, lucru preluat şi de scriitorii secolului al XIX-lea, în limba germană, maghiară sau română. Deci, nu întâmplător această fetiţă este de aici, din Transilvania, unde labirintul se transformă într-un labirint-grădină. Şi atunci putem explica şi minunata armonie a culorilor sau, dimpotrivă, savanta dozare în cadrul contrastelor cromatice, pentru că este, de fapt, un tip de feerie, un tip de imagine nobilă şi paradisiacă asupra realităţii pe care ne-o redă, cu ingenuitate, prospețime şi un real talent, Luciana Tămaş. Ea s-a bucurat de un succes fulminant, de la prima expoziţie, pe care eu am vernisat-o anul trecut, cam pe vremea asta, şi se pare ca am avut o mână bună, aşa spune toată lumea, că am o mână bună; după aceea, a fost la Bucureşti, sub egida Fundaţiei Culturale Române, s-a bucurat de sufragiile Ambasadei Americane, a fost în Franța, unde au fost, de asemenea, mai multe expoziţii de succes, şi acum revine aici, la noi, îmbogăţită sufleteşte şi îmbogăţită şi sub raport cromatic. Faţă de expoziția pe care am vizionat-o în urmă cu un an, acum asistăm la o structurare mai eficientă a spaţiului. Dacă zonele fluide acum sunt mai bine stăvilite, există, totuşi, încă acea încleştare care a făcut deliciul vechii expoziţii şi continuă să-l facă şi azi, pentru că Luciana stăpâneşte cu măiestrie limbajul plastic - este unitară şi recognoscibilă. Eu, ca orice om de meserie, am curiozităţi şi am cerut să văd şi un desen clasic al fetiţei şi am constatat, cu bucurie, că Luciana are o caracteristică evidentă şi în aceste desene, adică este o persoană micuţă, nu numai plină de imaginaţie, dar şi cu putere de sinteză. Ca atare, Moise, pe care l-a realizat ea, este plin de forţă şi, sigur, seamănă cu imaginea pe care i-a dat-o profesoara să o realizeze. Deci, înseamnă că ea are suficientă energie de a face şi lucruri în termenii comuni. Însă, dincolo de aceasta, cu mândrie îşi menţine această grădină-labirint a copilăriei. Noi pentru asta trebuie să-i mulţumim, că are energia şi puterea de a ne restitui acea prospeţime, acea ingenuitate proprie copilăriei fiecăruia dintre noi şi ea are puterea să ne facă să ne gândim că undeva, într-un colţişor al labirintului nostru personal, există încă o grădină. Îţi mulţumim, Luciana, şi te felicităm! DR. ALEXANDRA RUS