2. Dinţii artificiali
Această etapă cuprinde următoarele
faze de lucru:
Alegerea dinţilor artificiali;
Alegerea tehnicii de montare
adecvate cazului clinic respectiv;
Realizarea propriu-zisă a arcadelor
dentare artificiale.
3. Alegerea dinţilor artificiali:
Alegerea dinţilor în protezarea totală
este mai bine percepută dacă se
consideră dinţii anteriori (frontali) şi
dinţii laterali (posteriori) separat.
4. Dinţii frontali sunt selectaţi astfel
încât să satisfacă deziderate estetice
şi fonetice, în timp ce dinţii posteriori
sunt aleşi astfel încât să determine o
funcţie masticatorie cât mai
eficientă. Atât dinţii anteriori cât şi
cei posteriori trebuie să se
armonizeze anatomic şi funcţional cu
structurile sistemului stomatognat.
5. a. Alegerea dinţilor frontali:
tehnic vorbind, dinţii frontali sunt
reprezentaţi de doisprezece dinţi,
şase maxilari şi şase mandibulari.
Există însă situaţii când premolarii
maxilari, în special primii, au funcţie
predominant estetică. La dinţii
frontali ne interesează:
6. 1. Dimensiunea lor
Pentru a stabili dimensiunea dinţilor
artificiali se ţine cont de următorii
factori:
Dimensiunea feţei;
Dimensiunea arcadei maxilare;
Papila incisivă, bosa canină şi
frenurile bucale;
7. Relaţiile intermaxilare;
Conturul crestei alveolare reziduale;
Distanţa dintre cele două creste
alveolare reziduale – determină
înălţimea dinţilor;
Buzele.
8. 2. Forma
Forma şi conturul feţei – aspectul
general al unui dinte trebuie să se
integreze în aspectul general al feţei
privită din normă frontală. Un dinte
privit dinspre mezial sau distal
trebuie să se adapteze profilului
feţei.
9. Figurile geometrice pătrat, triunghi,
oval sau combinaţii între acestea
servesc ca punct de plecare în
alegerea formei dinţilor văzută din
normă frontală. La nivelul feţelor
vestibulare privite dinspre mezial sau
distal se disting suprafeţe plane,
concave sau convexe.
11. Sexul şi personalitatea – formele
curbe ale feţei sunt asociate
feminităţii, iar cele pătrate conferă
un aspect masculin. Dinţii femeilor
sunt mai ovali sau triunghiulari, iar
dinţii bărbaţilor mai pătraţi. Femeile
prezintă reliefuri mai rotunjite, în
concordanţă cu contururile faciale, în
timp ce dinţii bărbaţilor descriu linii
mai drepte, mai agresive.
12. Medicul trebuie să încerce să aleagă
dinţii şi în funcţie de temperamentul
pacienţilor. Unghiurile bine
reprezentate sunt specifice la
pacienţii cu personalitate puternică.
13. Vârsta – odată cu trecerea anilor se
modifică şi forma dinţilor, care îşi
pierd marginile şi unghiurile incizale,
precum şi curburile cuspidiene.
Suprafeţele vestibulare par mai
plane, iar contururile externe devin
mai rectangulare. La femei dinţii îşi
pierd suprafeţele curbe, iar la bărbaţi
devin mai pătraţi. Uzura dinţilor
tipică vârstei a treia, este imitată de
obicei, prin atenuarea cuspidaţiei
caninului.
14. Tipul constituţional – determină
alegerea dinţilor frontali superiori.
Incisivul superior diferă ca formă în
funcţie de tipul constituţional (atletic,
picnic, leptosom), tip constituţional
care se obţine schematic prin
încadrarea imaginară a trunchiului
pacientului într-un tetraedru care
porneşte de la umeri şi se termină la
articulaţiile coxo-femurale.
16. 3. Culoarea dinţilor
Este definită ca fiind senzaţia
produsă de totalitatea radiaţiilor
luminoase de diferite frecvenţe, care
permit ochiului să deosebească între
ele două părţi vecine, omogene şi
egal luminate, văzute simultan.
17. La individul dentat, culoarea dintelui
este rezultanta culorii smalţului (albă
cu tente de galben, gri sau albastru),
suprapusă pe cea a dentinei (în
nuanţe de galben). Dintele prezintă
diferite zone de culoare.
18. Marginea incizală alcătuită numai din
smalţ este translucidă, în jumătatea
incizală smalţul fiind mai gros
predomină culoarea alb-gălbuie, în
timp ce în jumătatea cervicală, unde
smalţul este în strat subţire,
predomină culoarea galben închis,
prin transparenţa dentinei.
19. La edentatul total bimaxilar alegerea
culorii dinţilor artificiali trebuie să
stabilească o armonie cromatică în
raport cu tegumentele, părul şi ochii
pacientului, în condiţiile vârstei sale.
Dacă pacientul este edentat total
unimaxilar, dinţii restanţi vor fi
folosiţi ca şi ghid în stabilirea culorii
dinţilor artificiali, cu specificaţia că
dinţii superiori au o culoare uşor mai
deschisă decât cei inferiori.
20. 4. Materialul din care se
confecţionează dinţii artificiali :
de obicei se confecţionează din
răşini acrilice, mai rar din răşini
diacrilice sau ceramică.
21. b. Alegerea dinţilor laterali:
ei trebuie să corespundă în principal
dezideratelor de ordin funcţional
masticator. Aici ne interesează:
22. Dimensiunea dinţilor laterali – este
de preferat ca dimensiunea
vestibulo-orală a dinţilor laterali
artificiali să fie mai mică decât a
celor naturali, pentru a se reduce
suprafaţa masticatorie, fără a
prejudicia însă susţinerea obrajilor.
Dimensiunea vestibulo-orală trebuie
să respecte coridorul bucal şi
mişcările limbii, iar dimensiunea
antero-posterioară este determinată
de dimensiunea spaţiului edentat
lateral;
23. Numărul lor - numărul dinţilor
posteriori nu trebuie să fie egal cu
cel din dentaţia permanentă,
evitându-se montarea lor pe zona
ascendentă a crestei edentate
mandibulare;
24. Forma dinţilor – feţele proximale,
vestibulare şi orale vor fi conturate
ca şi cele ale dinţilor naturali, astfel
încât să fie percepute ca atare şi să
permită refluarea alimentelor. Ariile
de contact care se realizează între
feţele proximale vor asigura
continuitatea arcadelor artificiale.
Feţele ocluzale sunt cele care vor
determina forma dinţilor artificiali:
25. • Anatomici (cuspidaţi) cu înclinarea
pantelor cuspidiene de 30 - 33
grade şi semianatomici (uşor
cuspidaţi) cu înclinarea pantelor
cuspidiene la 10 - 20 grade;
• Neanatomici (necuspidaţi);
• Dinţi speciali (de autor) neutilizaţi
în practică.
26. Culoarea – premolarii trebuie să se
armonizeze cu nuanţele dinţilor
frontali. Ei trebuie să aibă o culoare
uşor mai deschisă decât a restul
dinţilor laterali, dar nu mai deschisă
decât a dinţilor frontali;
Materialul din care se confecţionează
– sunt preferaţi cei din răşini acrilice,
mai rar cei din mase ceramice.
27. Pentru alegerea dinţilor artificiali,
tehnicianul dentar se orientează
după următoarele repere. Astfel:
28. a) După fişa de laborator, tehnicianul
alege:
materialul din care sunt
confecţionaţi;
forma şi culoarea;
rapoartele interarcadice în regiunea
frontală;
relieful ocluzal al dinţilor laterali;
artificiile de montare.
29. b) După reperele trasate pe şabloane
alege:
înălţimea dinţilor frontali superiori;
dimensiunea mezio-distală a grupului
frontal superior;
dinţii frontali inferiori sunt corelaţi cu
dinţii frontali superiori.
30. c) După modelele de lucru alege:
lăţimea vestibulo-orală a dinţilor
laterali astfel încât dinţii să fie plasaţi
în perimetrul de sprijin oferit de
creste;
31. lăţimea mezio-distală a dinţilor
laterali care se va încadra între faţa
distală a caninului şi un punct situat
la 5 - 6 mm faţă de tuberozitatea
maxilară, respectiv tuberculul
piriform. Dacă în acest spaţiu nu se
pot încadra doi premolari şi doi
molari, se va renunţa la molarul al
doilea.
32. înălţimea dinţilor laterali se alege în
funcţie de distanţa dintre creste.
Această distanţă se poate măsura cu
o riglă obişnuită sau cu rigla
imaginată de Gysi.
33. Alegerea tehnicii de montare
Dinţii artificiali sunt fixaţi pe o bază
mobilă, care se sprijină pe ţesuturi
vii, care pot fi supuse diverselor
traume. Montarea dinţilor trebuie
realizată astfel încât proteza să se
integreze funcţional. O serie de
factori influenţează montarea lor:
34. Factori mecanici (solicitări);
Rezorbţia centripetă la maxilar şi
centrifugă la mandibulă;
Relaţiile maxilo-mandibulare;
Mişcăriile funcţionale şi
parafuncţionale ale mandibulei;
Cerinţele estetice.
35. A. Principii de montare a dinţilor
artificiali frontali:
acestea sunt dominate de raţiuni
estetice şi fonetice. Pentru
respectarea acestor deziderate
trebuie să se ţină seama de:
36. a) Forma arcadei – are o importanţă
deosebită în montarea dinţilor
frontali deoarece sunt multe abateri
de la curbura clasică elipsoidală a
arcadei maxilare sau de la cea
parabolică a mandibulei. Astfel:
37. La arcadele trapezoidale dinţii se vor
monta mai mult în linie dreaptă
decât curbă;
La cele în formă de „M”, caninii vor fi
mai proeminenţi, iar centralii
palatinizaţi;
La cele în „V”, centralii vor fi montaţi
angulaţi şi rotaţi distal, pentru a
imita vechea anomalie.
38. b) Raportul interarcadic în zona
frontală:
este dat de linia interalveolară, arcul
frontal vestibular şi este dictat de
gradul de resorbţie şi atrofie a
crestelor reziduale în ocluzii normale
sau de tipul de anomalie primară a
conformaţiei maxilarelor. Se disting
următoarele grupe de rapoarte
interarcadice frontale:
40. c) Principii estetice:
sunt numeroase, în funcţie de autorii
care le-au exprimat. Dintre acestea
menţionăm:
Arcada superioară prin poziţia dinţilor
frontali în sens antero-posterior
trebuie să susţină buza în mod
agreabil şi natural;
Coridorul bucal trebuie să rămână
liber între dinţii artificiali şi faţa
internă a obrajilor;
41. Simetria perfectă este un ideal
mecanic, rar un ideal estetic. De
aceea dinţii trebuie montaţi cu
asimetrii uşoare şi variate;
Incisivii centrali superiori sunt
reperul faţă de care se vor monta
ceilalţi dinţi, de aceea ei se vor
monta primii;
42. Se pot obţine rezultate estetice
foarte bune prin tot felul de artificii:
rotări în jurul axului longitudinal,
suprapuneri, spaţieri (treme şi/sau
diasteme), frontali cu aspect de
obturaţii, etc.
43. d) Principii fonetice:
montarea dinţilor frontali superiori
este un factor hotărâtor pentru
pronunţarea corectă a unor foneme.
Condiţiile necesare articulării corecte
a cuvintelor sunt legate indispensabil
de echilibrul muşchilor buzelor,
obrajilor şi limbii, deci de montarea
dinţilor artificiali în culoarul neutral.
44. Ca factor ajutător, schiţarea rugilor
palatine pe faţa externă a protezei şi
grosimea adecvată a bazei protezei
favorizează mişcările limbii în cursul
fonaţiei şi determină o adaptare
fonetică rapidă a pacientului.
45. B. Principii de montare a dinţilor
artificiali laterali:
trebuie respectate principiile
biomecanic, funcţional şi conservator
al ţesuturilor subiacente protezei,
care formează câmpul protetic.
46. a) Principiul biomecanic şi funcţional
au menirea de a conserva ţesuturile
câmpului protetic prin stabilizarea
protezei totale. Această stabilizare se
obţine când raportul dintre piesa
protetică şi câmp este optim şi
presiunea exercitată în timpul
masticaţiei şi fonaţiei este distribuită
uniform pe toată suprafaţa câmpului
protetic.
47. Stabilitatea este influenţată de:
Morfologia câmpului protetic –
influenţează negativ stabilitatea în
caz de atrofie şi rezorbţie importante
a componentei sale dure;
48. Înălţimea bazei protezei – acţionează
ca o pârghie. Cu cât este mai înaltă
baza protezei, cu atât este mai lung
braţul pârghiei şi creşte momentul de
rotaţie, deci proteza este mai
instabilă. Cele mai eficiente sunt
câmpurile cu atrofie limitată şi
suprafeţe extinse;
49. Montarea dinţilor în raport cu creasta
reziduală – dinţii trebuie poziţionaţi
pe mijlocul crestei reziduale, în axul
interalveolar, astfel încât proteza să
nu se destabilizeze în dinamica
mandibulară. Tipul de montare va fi
dictat de unghiul intermaxilar format
de linia interalveolară cu planul de
orientare ocluzală, măsurat dinspre
oral.
51. Pentru această montare, Gysi a
conceput o riglă gradată, care se
interpune între crestele
interalveolare ale modelelor fixate în
simulator şi indică două aspecte
caracteristice:
52. • Valori peste 80 grade, se execută
montarea clasică normală;
• Valori sub 80 grade, se face
montarea inversă.
Montarea se face cu ajutorul unor
prisme de angulaţie diferită,
aşezate pe o plăcuţă de ocluzie
mobilă.
54. Montarea dinţilor artificiali în funcţie
de planul de orientare protetică şi
curbele de compensaţie – va avea ca
punct de reper planul de orientare
ocluzală şi contactele care se
stabilesc între cele două arcade,
echilibrate, stabile şi simultane,
curbele de compensaţie fiind
adecvate stereotipului masticator.
55. Curbele de compensaţie, sagitală şi
transversală, conferă stabilitate
protezei totale şi sunt deosebit de
importante pentru realizarea
echilibrării ocluzale a protezatului
total. Astfel:
56. Curba sagitală de compensaţie (von
Spee) – se evidenţiază prin linia
curbă care uneşte vârful cuspidului
caninului cu vârful cuspidului disto-
vestibular al molarului secund
inferior.
57. Dinţii laterali inferiori au suprafeţele
ocluzale dispuse la distanţe diferite
faţă de planul de orientare ocluzală,
rezultând astfel o curbă cu
concavitatea superioară, având
punctul cel mai decliv la nivelul
cuspidului mezio-vestibular al
primului molar.
58. În ocluzie normală, curba sagitală
este simetrică în cele două zone
laterale, simetrie care stabilizează
proteza totală pe câmp în mişcarea
de propulsie a mandibulei, atunci
când s-a realizat echilibrarea ocluzală
în condiţiile articulării balansate;
61. Curba transversală de compensaţie
(Wilson) – rezultă din unirea
cuspizilor vestibulari şi orali ai
dinţilor laterali inferiori. Clasic,
această curbă se defineşte prin
gradul de înclinare vestibulo-linguală
a dinţilor laterali mandibulari.
62. Odată cu rezorbţia şi atrofia
maxilarelor, această curbă nu mai
poate fi respectată şi apare o
aplatizare sau chiar inversare a
acesteia, în montările atipice clasice
sau în abrazii accentuate ale dinţilor
laterali.
64. Montarea dinţilor artificiali în funcţie
de planurile anatomice – se
urmăresc planul medio-sagital,
transversal şi frontal. Astfel:
65. Planul medio-sagital – este un reper
de simetrie a maxilarelor şi montării
corecte a dinţilor. La maxilar se
situează de obicei pe rafeul medio-
sagital al bolţii palatine, trecând prin
a doua rugă palatină şi spina nazală
posterioară.
66. În zona laterală, montarea corectă a
dinţilor după acest plan se face
respectând cheia lui Angle, prin
amplasarea cuspidului mezio-
vestibular al primului molar maxilar
în şanţul dintre cuspizii mezio-
vestibular şi mezio-central al
molarului prim mandibular.
67. Fiecare dinte va articula cu doi
antagonişti, cu excepţia incisivului
central inferior şi a molarului secund
superior. Contactele ocluzale ale
antagoniştilor vor fi multiple, stabile,
simultane şi echilibrate în relaţie
centrică.
70. În plan frontal – dinţii cuspidaţi vor fi
perpendiculari pe planul de orientare
ocluzală şi centraţi pe mijlocul
crestei, pentru a determina aplicarea
corectă a forţelor masticatorii.
71. În plan transversal – arcada
superioară circumscrie dinţii arcadei
inferioare şi conferă date despre
simetria montării dinţilor în raport cu
linia mediană. În funcţie de curba
transversală de compensaţie, dinţii
cuspidaţi se montează cu axele
înclinate spre oral la mandibulă şi
uşor vestibularizate la maxilar.
72. b) Principiul estetic – acest principiu
se referă de obicei la dinţii frontali,
dar şi poziţia orizontală şi verticală a
celor laterali influenţează expresia
facială. Necesită experienţă, bun
gust şi chiar simţ artistic.
73. c) Principiul fonetic – articularea
sunetelor este un proces complex, cu
participarea limbii, buzelor şi dinţilor.
Exprimarea majorităţii consoanelor
este influenţată de poziţia dinţilor
frontali.
75. Montarea tradiţională a dinţilor
artificiali se realizează după reguli
generale stabilite de către o serie de
autori (Gysi, Pedro Saizar, etc.) şi
care sunt diferite pentru zona
frontală şi cea laterală.
76. A. Reguli generale de montare a
dinţilor artificiali frontali
Vor urmări în special refacerea
aspectului estetic al pacientului.
Montarea dinţilor artificiali în zona
frontală va cuprinde următoarele
etape:
77. Montarea frontalilor superiori – se
realizează după criterii estetice şi
fonetice, alegându-se dinţi
asemănători ca formă, dimensiune şi
culoare cu dinţii naturali. Plasarea lor
va imita în mare forma crestei
superioare, descriind curbura
acesteia.
78. Marginile incizale se vor situa în
afara jumătăţii crestelor, iar coletele
sunt în general postate pe creastă.
Montarea frontalilor superiori se
realizează după datele obţinute la
determinarea relaţiilor intermaxilare,
transferate în laborator, care sunt
marcate în cele trei planuri
anatomice:
79. În plan orizontal – amplasarea
incisivului central se face de o parte
şi cealaltă a liniei mediane, ce
coincide de cele mai multe ori cu linia
interincisivă. Liniile caninilor
reprezintă limitele de demarcaţie
periferice;
80. În plan vertical – marginile incizale
se vor raporta la nivelul şi direcţia
planului de orientare ocluzală.
Marginea incizală a incisivului central
atinge în totalitate acest plan,
lateralul este distanţat de el cu 0,5
mm, iar caninul este în contact cu
acest plan.
81. Limita cervicală este determinată de
linia surâsului: caninul are poziţia
cea mai înaltă, fiind urmat de
incisivul central şi apoi de incisivul
lateral;
82. În plan sagital – dinţii se vor situa în
arcul frontal vestibular, deci în
culoarul muscular neutral. Feţele
palatinale vor imita morfologia
dinţilor naturali, contribuind la
stabilirea unei fonaţii
corespunzătoare.
83. Montarea frontalilor inferiori – are în
vedere următoarele:
Plasarea obligatorie a coletului
dinţilor inferiori pe mijlocul crestei;
Marginea lor incizală este uşor
vestibularizată;
Se respectă spaţiul necesar limbii;
84. Se plasează dinţii în zona neutrală,
între limbă şi buza inferioară;
Între faţa vestibulară a dinţilor şi
baza protezei se realizează un unghi
diedru, favorabil menţinerii şi
stabilităţii protezei prin aplicarea
buzei inferioare;
Incisivii centrali vor avea rapoarte de
ocluzie în plan vertical doar cu
incisivii centrali superiori.
85. Stabilirea rapoartelor de ocluzie în
zona frontală – se pot realiza
următoarele variante clasice:
86. Ocluzie neutrală frontală sau aspect
normal psalidodont – la edentatul
total necesită un overbite de 2 - 3
mm, compensat de un overjet de
aceeaşi dimensiuni. În rapoarte
psalidodonte nu există contacte
dento-dentare în relaţie centrică la
edentatul total. Aceste contacte
există în propulsie şi parţial în
lateralitate.
87. Menţinerea psalidodonţiei se indică în
situaţiile în care pacientul a
prezentat acest tip de raport şi în
perioada de dentat sau în anomalii
uşoare ( clasa II/1 Angle), respectiv
când linia interalveolară face un
unghi de 80 - 90 grade cu planul de
orientare ocluzală;
90. În endognaţiile cu proalveolodonţie
de valoare medie şi gravă se
procedează la reducerea parţială a
treptei de inocluzie sagitală şi
păstrarea rapoartelor ocluzale tipice
anomaliei;
Ocluzia adâncă acoperită (clasa II/2
Angle) se realizează la cei care au
avut aceeaşi anomalie în perioada de
dentat;
91. Ocluzia inversă frontală (clasa a III-a
Angle) cu aspect progen, când
anomalia nu este exagerată se
procedează la vestibularizarea
frontalilor superiori şi lingualizarea
celor inferiori astfel încât să se
ajungă la o ocluzie labiodontă.
92. Când anomalia este gravă şi atrofia
exagerată, aceste raporturi nu pot fi
compensate şi se face o montare
inversă a dinţilor artificiali.
93. B. Reguli generale de montare a
dinţilor laterali
Obiectivele urmărite sunt asigurarea
eficienţei masticatorii şi stabilizarea
protezelor. Astfel:
Eficienţa masticatorie se realizează
prin:
94. Cuspidarea adecvată în funcţie de
stereotipul masticator;
Plasarea dinţilor în perimetrul de
sprijin ţinând seama de următoarele:
95. • Lăţimea vestibulo-orală a dinţilor
artificiali va fi mai mică sau egală
cu lăţimea crestei reziduale;
• Şanţul mezio-distal al dinţilor
artificiali va coincide cu mijlocul
crestei;
• Nu se montează dinţii artificiali pe
porţiunile ascendente ale crestei
reziduale;
96. • Suprafaţa ocluzală trebuie să fie
paralelă cu creasta reziduală
mandibulară, realizându-se astfel
curba sagitală de ocluzie;
• Între dinţii artificiali ai celor două
arcade se vor stabili contacte
multiple, stabile, simultane şi
echilibrate în ocluzie în relaţie
centrică şi contacte cel puţin
tripodice în mişcările excentrice de
masticaţie.
97. Stabilitatea protezei se asigură
respectând următoarele reguli la
montarea dinţilor artificiali:
Axul dinţilor se plasează obligatoriu
în axul liniei interalveolare, existând
însă şi montări paralele cu acest ax;
Forţele care acţionează pe arcadele
artificiale se vor proiecta în
perimetrul de sprijin al protezei
pentru a evita basculările acesteia;
98. Ocluzie echilibrată în relaţie
centrică şi eventual în poziţile
excentrice (articulare balansată);
Apropierea planului de orientare
ocluzală de suprafaţa de sprijin
cea mai deficitară (de obicei la
mandibulă);
Alegerea dinţilor cu relief ocluzal
rezonabil (cu o cuspidaţie
medie).
99. Ocluzia în zona laterală: se impune
respectarea situării dinţilor artificiali
în cele trei planuri şi realizarea unor
contacte dento-dentare care să ofere
eficienţă masticatorie şi stabilitate
protezelor. În ocluzie centrică se va
avea în vedere:
100. În plan sagital, realizarea (în condiţii
normale) a cheii lui Angle, cât şi a
curbei sagitale de compensaţie, a
cărei adâncime este maximă în
dreptul molarului prim inferior;
101. În plan orizontal, dinţii se montează
pe creastă. În montare normală,
dinţii arcadei superioare circumscriu
pe cei ai arcadei inferioare şi liniile
mediane vor coincide. Când unghiul
interalveolar este mai mic de 80 de
grade se procedează la o montare
inversă sau încrucişată;
102. În plan vertical, se urmăreşte
realizarea angrenajului intim al
perechilor de dinţi antagonişti în
varianta cuspid-fosă.
103. În protezarea totală se disting două
mari tendinţe în alegerea schemei
ocluzale:
Ocluzie balansată static – contacte
dento-dentare multiple, stabile,
simultane şi echilibrate în
intercuspidare maximă care, în cea
mai mare parte, ar trebui să se
realizeze în relaţie centrică, pentru
obţinerea stabilităţii protezelor.
104. În deplasările excentrice, contactele
dento-dentare se vor stabili doar pe
părţile lucrătoare, la fel ca la dentat;
105. Ocluzie balansată static şi dinamic
(articulare balansată, ocluzie cu
balans general) – prezenţa de
contacte dento-dentare multiple atât
în poziţii centrice cât şi în deplasările
excentrice ale mandibulei, deci şi pe
părţile de balans.
108. După Gysi, montarea dinţilor
artificiali se poate face:
a) Montarea normală:
Se folosesc dinţi anatoformi, cu
pante cuspidiene între 20 şi 40 de
grade, de formă şi dimensiuni
identice cu cei naturali şi se
realizează în laboratoare cu dotare
minimă, montarea făcându-se în
articulator adaptabil, semiadaptabil
sau în ocluzor.
109. Teoria lu Gysi care stă la baza
acestei montări poartă numele de
„ocluzie echilibrat balansată” şi se
bazează pe următoarele idei:
Masticaţia se face prin mişcări
centrice şi excentrice;
În mişcările excentrice (de propulsie
şi lateralitate) trebuie să existe
contacte interdentare atât pe partea
activă cât şi pe partea de balans.
110. Reguli generale de montare a
dinţilor artificiali frontali:
Feţele vestibulare ale dinţilor frontali
superiori trebuie să se înscrie exact
în curba vestibulară a şablonului. Din
raţiuni fizionomice, dinţii frontali
superiori pot fi montaţi în afara
crestei;
116. Incisivii inferiori se montează cu
marginea incizală înclinată către
vestibular, dar fără să iasă în afara
perimetrului de sprijin oferit de
creasta edentată;
120. Reguli de montare a dinţilor
artificiali laterali:
Dinţii laterali sunt montaţi pe
mijlocul crestei alveolare. Montarea
normală se realizează atunci când
axa interalveolară face cu planul
orizontal de orientare ocluzală un
unghi supero-intern de 70-80 de
grade;
122. Fiecare dinte lateral se montează în
raport cu axa interalveolară,
măsurată cu rigla lui Gysi, care
permite măsurarea distanţei dintre
crestele alveolare şi înclinarea axei
interalveolare faţă de verticală.
Montarea se face cu ajutorul unor
prisme de angulaţie diferită, aşezate
pe o plăcuţă de ocluzie mobilă;
123. Fiecare dinte articulează cu câte doi
dinţi antagonişti, formând unităţi de
masticaţie. Excepţie fac incisivul
central inferior şi ultimul molar
superior care articulează cu un
singur antagonist.
124. Aceste excepţii sunt datorate faptului
că incisivii inferiori sunt de volum
mic comparativ cu superiorii,
rezultând o situare a dinţilor întregii
arcade mandibulare mai mezial faţă
de corespondenţii de pe maxilar.
125. Volumul mai mare al molarilor
inferiori faţă de superiori,
compensează lungimea arcadei
dentare, dar rezultă excepţiile
amintite. Ultimul molar se referă la
molarul al treilea când sunt prezenţi
toţi patru pe arcadă sau la molarul al
doilea când cei patru molari trei
lipsesc (de cele mai multe ori);
126. Dinţii se montează pe mijlocul crestei
alveolare astfel încât şanţul
intercuspidian mezio-distal să
corespundă cu muchia crestei.
Această montare situează dinţii
artificiali în perimetrul de susţinere
oferit de creastă, astfel încât
presiunile ocluzale sunt transmise în
interiorul acestuia.
127. Montarea dinţilor în afara crestei
alveolare va duce la bascularea
protezelor, instabilitate ce va
accelera atrofia crestei reziduale;
128. În sens vestibulo-oral, dinţii superiori
depăşesc spre vestibular dinţii
inferiori cu o jumătate de cuspid,
realizându-se o treaptă care previne
insinuarea mucoasei jugale între
arcade;
130. Se realizează intercuspidare maximă
în poziţia de relaţie centrică.
131. Reguli individuale de montare:
Pentru fiecare dinte artificiali există
reguli individuale de montare care
precizează:
Direcţia axului longitudinal în sens
mezio-distal;
Direcţia axului longitudinal în sens
vestibulo-oral;
Orientarea faţă de planul de ocluzie.
132. Dinţii sunt montaţi într-o anumită
ordine, la maxilar şi la mandibulă:
La maxilar se începe cu frontalii,
montându-se alternativ, de o parte şi
de alta a liniei mediane IC, IL, C şi
apoi dinţii laterali, Pm1, Pm2, M1,
M2;
133. La mandibulă se montează astfel M1,
C, IC, IL, Pm1, Pm2, M2, de o parte
şi de alta a liniei mediane.
134. Incisivul central superior:
Se poziţionează cu faţa mezială în
continuarea liniei mediane de pe soclul
modelului superior, care prin montarea
celor doi incisivi centrali devine linia
interincisivă;
Axul său longitudinal se va înclina 2 - 3
grade spre distal faţă de mezio-sagital.
Astfel coletul este uşor înclinat spre distal,
deci axul celor doi incisivi centrali este
divergent la nivelul coletelor şi convergent
la nivelul marginii incizale;
138. Înclinarea vestibulo-orală a axului
longitudinal faţă de planul frontal va
fi de 5 - 8 maximum 10 grade. Deci
marginea incizală va fi
vestibularizată faţă de poziţia
coletului cu 1 - 3 mm;
141. Marginea incizală va atinge planul de
orientare ocluzală, reper regăsit pe
marginea inferioară a şablonului
inferior;
Raportul cu creasta reziduală este
determinat de linia interalveolară
pentru ocluzia psalidodontă frontală.
147. Incisivul lateral superior:
Faţa mezială este situată în contact
cu faţa distală a incisivului central;
Înclinarea mezio-distală a axului
longitudinal al dintelui va fi de 3 - 5
grade spre distal;
149. Înclinarea vestibulo-orală va fi de 6 -
8 până la 12 grade, astfel încât
coletul dintelui să pară înfundat faţă
de central;
Dintele nu atinge planul ocluzal,
marginea incizală este distanţată de
acest plan cu 0,5 - 1 mm.
153. Caninul superior:
Faţa mezială este în contact cu faţa
distală a incisivului lateral superior;
Înclinarea mezio-distală a axului
longitudinal al dintelui este de 1,5 - 2
mm spre distal;
157. Caninul atinge planul de orientare
ocluzală cu vârful cuspidului;
Jumătatea mezială a caninului se
armonizează cu grupul frontal, iar
jumătatea distală cu grupul
premolarilor.
160. Grupul frontal superior se înscrie
clasic în curbura vestibulară
prestabilită clinic, iar dinţii prezintă
contacte proximale strânse. După
montarea lor se verifică cu o placă
rigidă (din sticlă sau metal),
denumită placă de ocluzie, dacă
aceştia au poziţia corectă.
În practică, după montarea
incisivului central superior se trece la
montarea incisivului central inferior,
în edentaţiile bimaxilare.
