2. “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la
sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”
3. În timpul călătoriei sale în nordul Galileei, în satele din jurul
cetăţii Cezareei lui Filip, Isus îi întreabă pe discipolii săi ce cred
despre el. Petru, în numele tuturor, mărturiseşte că El este
Cristosul, Mesia aşteptat de veacuri.
4. Pentru a evita
echivocuri, Isus explică
în mod clar cum
înţelege el să-şi
împlinească misiunea.
Da, va elibera poporul
său, dar într-un mod
neaşteptat, plătind cu
propria-i viaţă: va
trebui să sufere mult,
să fie condamnat, să
fie ucis şi după trei zile
să învie din morţi.
5. Petru nu acceptă această
viziune despre Mesia – şi-l
imagina, la fel ca toţi
ceilalţi din vremea sa, ca o
persoană care ar fi
acţionat cu putere şi
forţă, învingându-i pe
romani şi aşezând naţiunea
Israelului la locul său în
lume – şi îl mustră pe Isus,
care, la rândul Său, îl
avertizează: «Tu nu te
gândeşti la cele ale lui
Dumnezeu, ci la cele ale
oamenilor» (cf 8, 31-33).
6. Isus îşi continuă drumul, de data aceasta spre Ierusalim, acolo unde
se va împlini destinul morţii şi al învierii sale. Acum că discipolii săi
ştiu că va merge să moară, vor mai dori să-l urmeze?
7. Condiţiile pe care le cere Isus sunt clare şi exigente.
Adună în jurul său mulţimea şi pe discipolii săi şi le spune:
8. “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la
sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”
9. Rămăseseră fascinaţi de El, Învăţătorul, când trecuse pe malurile
lacului, în timp ce aruncau năvoadele pentru pescuit, sau la oficiul
vamal. Fără vreo ezitare părăsiseră bărci, năvoade, oficiul vamal,
tată, casă, familie pentru a-l urma.
10. Îl văzuseră făcând minuni şi îi ascultaseră cuvintele pline de
înţelepciune. Până în momentul acela îl urmaseră plini de
bucurie şi de entuziasm.
11. Să-l urmezi pe Isus era totuşi ceva care obliga la mai mult.
Acum era clar ce însemna să împărtăşeşti cu El în totalitate
viaţa şi destinul: insuccesul şi ostilitatea, până chiar şi moartea,
şi încă ce moarte!
12. Cea mai dureroasă, cea mai dezonorantă, aceea rezervată asasinilor
şi celor mai cruzi delincvenţi. O moarte pe care Sfintele Scripturi o
numeau „blestemată” (cf Dt 21,23). Numai numele de „cruce”
producea groază, era aproape de nepronunțat.
13. Este prima dată când acest cuvânt apare în evanghelie. Cine ştie
ce impresie a lăsat în cei care îl ascultau. Acum că Isus şi-a
afirmat clar propria identitate, poate arăta cu o claritate la fel
de mare identitatea discipolului.
14. Dacă Învăţătorul este
cel care îşi iubeşte
poporul până la oferirea
propriei vieţi pentru el,
luând crucea asupra sa,
şi discipolul, pentru a fi
discipol, va trebui să
lase deoparte modul
propriu de a gândi, ca
să împărtăşească întru
totul calea
Învăţătorului, începând
cu crucea:
15. “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la
sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”
16. A fi creştini înseamnă a fi alţi Cristos: a avea „aceleaşi sentimente
ca ale lui Cristos Isus”, care „s-a umilit pe sine făcându-se
ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (Fil 2, 5.8);
17. a fi răstigniţi cu Cristos, în aşa fel încât să putem spune cu
apostolul Paul: „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”
(Gal 2,20); a nu mai şti altceva „decât pe Isus Cristos, şi pe
acesta răstignit” (1Cor 2,2).
18. Este Isus care continuă să trăiască, să moară, să învie în noi.
Este dorinţa şi ambiţia cea mai mare a creştinului, aceea care
i-a făcut pe marii sfinţi: să fie ca Învăţătorul. Dar cum să-l
urmăm pe Isus ca să devenim ca El?
19. Primul pas este „să
renunţe la sine”, să
se distanţeze de
modul propriu de a
gândi. Era pasul pe
care Isus i-l ceruse
lui Petru atunci
când îi reproşa că
gândeşte în felul
oamenilor, şi nu
cum gândeşte
Dumnezeu.
20. Şi noi, la fel ca Petru,
uneori vrem să ne
afirmăm în mod egoist,
sau cel puţin după
criteriile noastre. Căutăm
succesul uşor şi imediat,
eliberat de orice
dificultate, privim cu
invidie la cel care face
carieră, visăm să avem o
familie unită şi să
construim în jurul nostru
o societate frăţească şi
o comunitate creştină
fără să trebuiască să le
plătim scump.
21. A renunţa la sine înseamnă
a intra în modul de a gândi
al lui Dumnezeu, acela pe
care Isus ni l-a arătat în
felul propriu de a acţiona:
logica bobului de grâu care
trebuie să moară pentru a
aduce rod, de a găsi o
bucurie mai mare în a da
decât în a primi, de a-ţi
dărui viaţa din iubire,
într-un cuvânt de a-ţi lua
pe umeri crucea proprie:
22. “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la
sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”
23. Crucea – aceea de „fiecare zi”, aşa cum spune evanghelia după
sfântul Luca (9,23) – poate avea mii de chipuri: o boală, pierderea
locului de muncă, incapacitatea de a gestiona problemele familiale
sau pe cele profesionale, sentimentul falimentului în faţa
insuccesului în creearea relaţiilor autentice, sentimentul de
neputinţă în faţa marilor conflicte mondiale, indignarea pentru
desele scandaluri din societate…
24. Nu trebuie să căutăm crucea, vine ea singură în întâmpinarea
noastră, poate chiar atunci când o aşteptăm mai puţin şi în
modalităţile pe care niciodată nu ni le-am fi închipuit.
25. Invitaţia lui Isus este să „o luăm”, fără a fi constrânşi să o suportăm
cu resemnare, ca pe un rău inevitabil, fără a o lăsa să cadă peste noi şi
să ne strivească, dar nici să o suportăm în mod stoic şi dezinteresat.
26. Să o primim, în schimb, ca împărtăşire a crucii sale, ca
posibilitate de a fi discipoli şi în acea situaţie, şi de a trăi în
comuniune cu el chiar şi în durerea aceea, deoarece el mai
întâi a împărtăşit crucea noastră.
27. Într-adevăr, atunci când Isus şi-a luat crucea, cu ea a luat pe
umeri toate crucile noastre. În orice durere, orice chip ar avea,
îl putem găsi, aşadar, pe Isus, care şi-a făcut-o proprie.
28. Igino Giordani vede aici inversarea rolului lui Simon din
Cirene care duce crucea lui Isus: crucea „este mai uşoară
dacă Isus este Cireneul nostru”. Şi cântăreşte şi mai puţin,
continuă el, dacă o ducem împreună:
29. «O cruce dusă de o creatură, până la urmă striveşte; dusă
împreună de mai multe creaturi, cu Isus în mijlocul lor, sau luându-l
ca Cireneu pe Isus, devine uşoară: jug plăcut şi dulce. Escaladarea
făcută în echipă, legaţi de aceeaşi coardă, în armonie, devine o
sărbătoare şi în acelaşi timp realizează un urcuş»
30. Aşadar, a lua crucea pentru a o duce împreună cu El, ştiind că nu
o ducem singuri, deoarece El o duce cu noi, înseamnă relaţie,
înseamnă că îi aparţinem lui Isus, până la deplina comuniune cu El,
până la a deveni alţi Cristos.
31. Asta înseamnă să-l urmăm pe Isus şi să devenim discipoli
adevăraţi. Atunci crucea va fi cu adevărat pentru noi, la fel ca
pentru Cristos, „puterea lui Dumnezeu” (1Cor 1,18), cale a
învierii. În orice slăbiciune vom găsi forţa, în orice întuneric
lumina, în orice moarte viaţa, pentru că îl vom găsi pe Isus.
32. Text de Pr. Fabio Ciardi OMI
* * *
Cuvântul Vieții este tradus în 96 de limbi și ajunge la milioane de persoane
în toată lumea imprimat, prin intermediul radioului, TV sau internet.
Pentru mai multe informații: www.focolare.org
* *
Varianta electronică tradusă în diferite limbi este publicată pe
www.santuariosancalogero.org
“Dacă cineva vrea să vină
după mine, să renunţe la
sine, să-şi ia crucea şi
să mă urmeze”