Alimentatia animalelor

AUREL ŞARA .
ALrMENTAŢIA~ -
RAŢIONALA
A ANIMALELOR~
DE FERMA
Editura RISOPRINT
Cluj-Napoca • 2007

© 2007 RISOPRINT
:roate drepturile rezervate autorilor & editurii.
~.o(},
Editura RISOPRINT este acreditată de CN CSl.S (Consiliul Naţional
al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior).
Pagina web a CNCSIS: www.cncsis.ro
Toate drepturile rezervate. Tipărit în România. Nici oparte din această lucrare
nu poate fi reprodusă sub nici o formă, prin nici un mijloc mecanic sau
electronic, sau stocată într-o bază de date fără acordul
prealabil, în scris, al autorului.
Ali rights reserved. Printed in Romania. No parts ofthis publication may be
reproduced or distributed in any form or by any means, or stored
in a data base or retrieval system, without the
prior written permission ofthe author.
ŞARA,AUREL
ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR DE
FERMĂ / Aurel Şara - Cluj-Napoca; Risoprint, 2007
291 p.; 17x24cm.
Bibliogr.
ISBN 973-751-366-5
978-973-751-366-3
Director: GHEORGHE POP
Consilier editorial: MIRCEA DRĂGAN
Design copertă: CAMELIA MA.NASrA
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ
Panait Istrati BRĂILA
Tiparul executat la:
S.c. ROPRINT S.R.L.
i?J'o'-<f,
400275 Cluj-Napoca • Str. Horea nr. 82
Tel.lFax: 0264-432384 • roprintcluj@xnet.ro
i?J'o'-<f,
430 315 Baia Mare> Piaţa Revoluţiei nr, 5/1
Tel.lFax: 0262-212290
657328
--------

III
CUPRINS
Pag.
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL 1
CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA ANIMALE 3
1.1. Norma de hrană 3
1.2. Cerinţele nutriţionale pentru întreţinerea funcţiilor vitale 5
1.2.1. Cerinţele de energie 5
1.2.2. Cerinţele de proteină """"",""""""""""""""""""'" 7
1.2.3. Cerinţele de substanţe minerale 7
1.2.4. Cerinţele de vitamine 8
1.3. Cerinţele nutriţionale pentru animalele de reproducţie 9
1.3.1. Influenţa alimentaţiei asupra
funcţiei de reproducţie 9
1.3.1.1. Influenţa alimentaţiei asupra funcţiei
de reproducţie la masculi 9
1.3.1.2. Influenţa alimentaţiei asupra funcţiei
de reproducţie la femele 15
1.3.2. Cerinţele pentru femelele de reproducţie ..""" .."..".. 21
1.3.3. Cerinţele pentru reproducătorii masculi .."" ".. 23
1.4. Cerinţele nutriţionale pentru creştere şi îngrăşare 25
1.4.1. Influenţa alimentaţiei asupra creşterii
şi dezvoltării "....................... 25
1.4.2. Cerinţele pentru creştere şi îngrăşare 27
1.5. Cerinţele nutriţionale pentru producţia de lapte 29
1.5.1. Influenţa alimentaţiei asupra producţiei de lapte 29
1.5.2. Cerinţele pentru producţia de lapte 30
1.6. Cerinţele nutriţionale pentru producţia de ouă 33
1.6.1. Influenţa alimentaţiei asupra producţiei de ouă......... 33
1.6.2. Cerinţele pentru producţia de ouă 34
1.7. Cerinţele nutriţionale pentru producţia de lână 36
1.7.1. Influenţa alimentaţiei asupra producţiei de lână 36
1.7.2. Cerinţele pentru producţia de lână "...................... 36
1.8. Cerinţele de apă la animale "....................... 37

IV
CAPITOLUL II
TEHNICA ÎNTOCMIRII RA ŢIEI DE HRANĂ .
2.1. Raţia de hrană şi condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească .
2.2. Întocmirea raţiei de hrană .
CAPITOLUL III
SPECIFICUL ALIMENT AŢIEI TA URINELOR .
3.1. Particularităţi de digestie şi valorificare
a substanţelor nutritive la taurine .
3.2. Alimentaţia taurilor de reproducţie .
3.3. Alimentaţia vacilor de lapte .
3.3.1. Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată .
3.3.2. Alimentaţia vacilor în lactaţie .
3.4. Alimentaţia viţeilor în perioada de alăptare
3.5. Alimentaţia tineretului taurin de reproducţie
de la 6 - 24 luni .
3.6. Alimentaţia taurinelor supuse îngrăşării .
3.6.1. Alimentaţia taurinelor supuse îngrăşării
în sisitem extensiv .
în sistem semiintensiv .
în sistem intensiv .
CAPITOLUL IV
SPECIFICUL ALIMENT AŢIEI OVINELOR .
4.1. Alimentaţia berbecilor de reproducţie .
4.2. Alimentaţia oilor mame : .
4.2.1. Cerinţele nutriţionale .
4.2.2. Alimentaţia oilor în perioada de
pregătire pentru montă şi montă : .
4.2.3. Alimentaţia oilor în gestaţie .
4.2.4. Alimentaţia oilor în lactaţie .
4.3. Alimentaţia tineretului ovin de reproducţie .
4.3.1. Alimentaţia mieilor în perioada de alăptare .
4.3.2. Alimentaţia tineretului ovin înţărcat .
4.4. Alimentaţia ovinelor supuse îngrăşării .
4.4.1. Alimentaţia tineretului ovin supus îngrăşării .
4.4.2. Alimentaţia ovinelor adulte reformate .
CAPITOLUL V
SPECIFICUL ALIMENT AŢIEI CAPRINELOR 136
5.1. Alimentaţia ţapilor de reproducţie 136
5.2. Alimentaţia caprelor şi tineretului caprin de reproducţie 138

41
41
42
53
53
56
64
64
68
83
89
94
95
97
100
109
109
117
117
121·
121
123
124
124
1~
129
129
134

v
CAPITOLUL VI
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI CABALINELOR 142
a hranei al cabaline 142
6.2. Alimentaţia armăsarilor de reproducţie 144
6.3. Alimentaţia iepelor de reproducţie 149
6.4. Alimentaţia tineretului cab alin 154
6.4.1. Alimentaţia mânjilor în perioada de alăptare 154
6.4.2. Alimentaţia tineretului cabalin înţărcat 155
CAPITOLUL VII
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PORCINELOR 158
a hranei la porcine 158
7.2. Alimentaţia vierilor de reproducţie 160
7.3. Alimentaţia.scroafelor de reproducţie 164
7.4. Alimentaţia tineretului porcin 174
7.4.1. Cerinţele nutriţionale 174
7.4.2. Alimentaţia purceilor în perioada de alăptare 177
7.4.3. Alimentaţia purceilor înţărcaţi 179
7.4.4. Alimentaţia tineretului porcin de reproducţie 180
7.5. Alimentaţia porcinelor supuse îngrăşării 182
7.6. Alimentaţia porcinelor în sitemul intensiv de creştere 191
7.6.1. Tehnica alcătuirii structurilor
de nutreţuri combinate............................................... 191
7.6.2. Structuri de nutreţuri combinate pentru
diferite categorii de porcine 197
CAPITOLUL VIII
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PĂSĂRILOR 207
8.1. Particularităţi de digestie şi
valorificare a hranei la păsări 212
8.2. Alimentaţia puilor de găină şi tineretului de înlocuire 214
8.3. Alimentaţia găinilor ouătoare 219
8.4. Alimentaţia puilor de carne 224
8.5. Alimentaţia curcilor adulte, puilor
şi a tineretului de curcă... 229
8.6. Alimentaţia palrnipedelor ;... 236
8.6.1. Alimentaţia gâştelor adulte, bobocilor
şi tineretului de gâscă.. 236
8.6.2. Alimentaţia raţelor adulte, bobocilor
şi a tineretului de raţă 242
8.7. Alimentaţia fazanilor 249
8.8. Alimentaţia struţilor 253
8.9. Alimentaţia prepeliţelor 262

VI
CAPITOLUL IX
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI IEPURILOR 267
a hranei la iepuri 267
9.2. Alimentaţia iepurilor crescuţi în sistem extensiv 270
9.3. Alimentaţia iepurilor crescuţi în sistem intensiv................... 272
ANEXE 277
BIBLIOGRAFIE 290

TRODUCERE
Exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor este determinată de o serie de
factori externi (de mediu sau tehnologiei) dintre care alimentaţia are un rol principal.
Prin alimentaţia raţională se asigură o hrană completă din punct de vedere al
conţinutului în substanţe nutritive, în funcţie de particularităţile morfoproductive şi
starii fiziologice la un moment dat a animalelor. Întotdeauna o alimentaţie raţională,
ine echilibrată în substanţe nutritive asigură o stare bună de întreţinere a animalelor
şi o producţie ridicată. Alimentaţia influenţează direct, nu numai nivelul producţiilor
animale dar şi desfăşurarea normală a funcţiei de reproducţie, procesele de creştere şi
ezvoltare, starea de sănătate a animalelor precum şi eficienţa economică.
Studiul alimentaţiei animalelor domestice este o ştiinţă aflată în progres, fiind
impusă de necesitatea de a contribui la dezvoltarea zootehniei şi prin aceasta la
igurarea unor produse animaliere de calitate pentru om.
Nutriţia şi alimentaţia animalelor reprezintă o disciplină obligatorie din planul
e învăţământ al facultăţilor de Zootehnie, Agricultură şi Medicină veterinară, având
o contribuţie însemnată în formarea specialiştilor din domeniul creşterii animalelor.
Prin elaborarea cărţii "Alimentaţia raţională a animalelor de fermă", autorul a
urmărit să prezinte un material informativ cât mai concis şi actualizat din domeniul
alimentaţiei animalelor domestice, în concordanţă cu cerinţele fiziologice ale
diferitelor tipuri de animale. Prin conţinut, lucrarea se adresează în primul rând
tudenţilor dar şi specialiştilor din zootehnie, putând fi de folos tuturor celor interesaţi
de organizarea şi aplicarea alimentaţiei raţionale. Lucrarea este concepută în 9
apitole, cuprinzând şi anexele cu valoarea nutritivă a nutreţurilor. Tematica abordată
face referiri cu privire la cerinţele nutriţionale la animale, tehnica întocmirii raţiei de
hrană, a reţetelor de nutreţuri combinate şi la aspecte teoretice şi practice privind
specificul alimentaţiei taurinelor, ovinelor, caprinelor, cabalinelor, porcinelor,
păsărilor, iepurilor în sistemele de creştere extensiv şi intensiv.
Prin conţinutul şi modul de abordare a problematicii tratate, cartea de faţă
informează studenţii şi specialiştii din zootehnie cu noile orientări care există în
alimentaţia animalelor, atât pe plan mondial cât şi la noi în ţară.

3
CAPITOLULI
CERINTELE NUTRITIONALE LA, ,
NIMALE
1.1. NORMA DE HRANĂ
Norma de hrană reprezintă cantitate a de substanţe nutritive (enegie, proteină,
aminoacizi, Ca, P, vitamine, micro elemente etc.) necesare unui animal pe timp de 24
Normele sunt stabilite pe baza cerinţelor, diferit în funcţie de specie, rasă,
'arstă, categorie de producţie, nivelul şi calitatea producţiei.
Norma de hrană este formată din necesarul pentru întreţinerea şi asigurarea
funcţiilor vitale (care diferă în funcţie de greutatea corporală), la care se adaugă
necesarul pentru producţie (care diferă în funcţie de nivelul şi calitatea acesteia).
Norma de hrană poate fi exprimată sub formă de normă globală, ceea ce
, eamnă că aceasta cuprinde atât necesarul pentru întreţinerea vieţii cât şi necesarul
~ntru producţie, sau sub formă de norme diferenţiate, stabilindu-se separat necesarul
~ntru funcţiile vitale şi separat pentru producţie (prin însumare se obţine norma de
.::rranăglobală).
Cerinţele de energie sunt exprimate în unităţi convenţionale ca TSD, E.A.,
C.F., U.n., U.FL şi UFV, UNL şi UNC, sau în energie: energie digestibilă,
etabolizabilă sau netă. Pentru animalele rumegătoare, energia se exprimă prin
energia netă pentru lapte şi carne, iar pentru animalele mana gastrice se utilizează
energia metabolizabilă.
În cazul proteinei, aceasta se exprimă în proteină brută, respectiv aminoacizi
esenţiali pentru monogastrice, iar pentru rumegătoare cerinţele în proteină se exprimă
. proteină digestibilă (P.D.) sau proteină digestibilă în intestin (P.D.!.).

4
Pentru substanţele minerale, cerinţele se exprimă în % din hrană sau în g
pentru macroelemente şi respectiv mg sau ppm pentru microelemente. În raţii, aceste
cerinţe sunt date în calciu, fosfor şi sare.
Cerinţele în vitamine se exprimă în unităţi internaţionale (UI.) pentru
vitaminele liposolubile, sau în mg (sau ug) pentru vitaminele hidrosolubile. În cazul
raţiilor furajere se ia în considerare carotenul.
În cazul nutreţurilor combinate, normele de hrană sunt exprimate în energie
(KcalJkg), proteină brută .(%), aminoacizi (%), substanţe minerale (%),
microelemente şi vitamine (mg, ug, sau U.I. pe kg) etc.
Modul de întrebuinţare a normelor de hrană
Normele pentru întreţinerea funcţiilor vitale sunt date în raport cu greutatea
corporală, începând cu greutatea minimă corporală a speciei şi crescând din 50 în 50
sau din 100 în 100 kg, până la greutatea maximă. Greutatea de 50 sau 100 kg
reprezintă scara normei.
În cazul în care greutatea animalului pentru care se stabileşte norma, este
înscrisă în tabelul cu norme, atunci se ia norma corespunzătoare ei. Dacă greutatea
animalului respectiv nu figurează în tabelul cu norme, atunci se stabileşte norma prin
interpolare.
De exemplu se stabileşte norma pentru un taur cu greutatea corporală de 890
kg cu activitate intensă. Pentru aceasta se iau valorile învecinate şi normele
corespondente lor, din normativ şi prin diferenţă se calculează norma ce revine pentru
890 kg:
100 kg 0,7 U.n.
90 kg XU.n.
800 kg 9,0 U.n.
900 kg 9,7 U.n.
x- 90x 0,7/100= 0,63 u.n.
Deci pentru 890 kg norma de întreţinere va fi ca pentru 800 kg +90 kg
respectiv 9,00 U.n.+ 0,63 Un= 9,63 Un.
Trebuie reţinut că metoda interpolării este precisă, dar calculul este valabil
numai pentru cazul în cauză, rezultatele nu se pot generaliza şi la alte cazuri.
Când se stabilesc norme pentru diferite producţii, atunci la norma pentru
întreţinere, se adaugă necesarul pentru producţia pe care o dă animalul, cunoscând
necesarul pentru un produs (1 kg carne, 1 litru lapte, un ou, o montă etc.).
În România, la animalele rumegătoare normele de hrană ca şi tabelele de
valoare nutritivă a nutreţurilor, sunt exprimate în U.n. ovăz, P.D., Ca, P etc., iar după
modelul propus de IBNA Baloteşti, în UNL, UNC, PDIN, PDIE, calciu şi fosfor.
În creşterea intensivă, energia metabolizabilă este normată în kcal pe kg nutreţ
combinat, iar proteina brută, aminoacizii, substanţele minerale etc., sunt exprimate în

5
procente (din nutreţ); fiind prezentate limitele (minimă şi maximă) între care pot
vana.
În funcţie de producţia principală, hrana se normează pentru animalele de:
reproducţie, creştere, lapte, carne, lână şi ouă. La stabilirea cerinţelor nutriţionale
pentru fiecare dintre aceste categorii se va lua în considerare: mărimea producţiei (kg
spor în creştere, kg lapte), compoziţia chimică a produsului, valoarea calorică a
produsului, precum şi coeficientul de utilizare a hranei în elaborarea produsului
respectiv.
Cerinţele nutriţionale exprimate prin normele de hrană trebuie revăzute
periodic pentru a corespunde cu noile tipuri de animale şi cu rezultatele cercetărilor
ştiinţifice. Această revizuire este făcută de către organisme de specialitate: NRC
~ ational Research Council) din SUA; ARC (Agricultural Research Council) din
Marea Britanie; INRA (L'Institut National de Recherche Agronomique) din Franţa,
iar în România INCDBNA (Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru
Biologie şi Nutriţie Animală).
1.2. CERINTELE NUTRITIONALE PENTRU ÎNTRETINEREA" ,
FUNCŢIILOR VITALE LA ANIMALE
1.2.1. CERINŢELE DE ENERGIE
Din totalul de hrană primită de un animal prin raţia zilnică o parte este utilizată
~ ntru obţinerea unor producţii (lapte, carne, ouă) iar restul se foloseşte pentru
igurarea funcţiilor vitale ale organismului animal (respiraţie, circulaţie, reacţiile
.ochimice celulare). Necesarul de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale
reprezintă 35 - 65 % din raţia zilnică, fiind în funcţie de specie şi producţie. Astfel
ecesarulla porcinele supuse îngrăşării este de aproximativ 35% în timp ce la găinile
ouătoare ajunge până la 65%. În cazul vacilor fără producţie şi animalelor de
rracţiune în perioada de repaus, prin normă se asigură numai necesarul pentru
- treţinerea funcţiilor vitale. Din energia cheltuită pentru întreţinerea funcţiilor vitale,
..;.o - 50% este folosită pentru reînoirea ţesuturilor, 50 - 60% pentru cheltuielile
fiziologice şi până la lO% pentru ingestia şi digestia hranei.
Cerinţele minime de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale corespund
oţiunii de metabolism bazal. Acesta reprezintă consumul minim de energie necesară
pentru menţinerea funcţiilor vitale ale animalului ţinut în condiţii de post a hranei şi
repaus. Pentru calcularea metabolismului bazal şi a necesarului de energie pentru
ţreţinere se utilizează masa metabolică a animalului care reprezintă raporul dintre
suprafaţa corporală şi masa corporală a animalului ridicată la puterea 0,75 (GO,75).
Necesarul de energie pentru întreţinere este influenţat de o serie de factori
legaţi de natura animalelor şi de condiţiile de mediu în care trăieşte animalul.

6
Factorii dependenţi de natura animalului se referă la masa şi dimensiunile
corporale, specia, rasa, individualitatea, vârsta, sexul, starea de întreţinere, activitatea
musculară.
Masa şi dimensiunile corporale. Consumul de energie este mai mare la
animalele cu o talie mai mică. Aceasta se explică prin faptul că la animalele cu talie
mai mică revine pentru 1 kg masă vie o suprafaţă de iradiere a căldurii mai mare şi
deci un consum de energie sporit.
Specia. Necesarul de energie este mai redus la ovine şi mai ridicat la cabaline.
La bovine cerinţele sunt mai mari cu 20 - 30 % comparativ cu cele pentru ovine.
Rasa. În cadrul speciei, rasele uşoare au metabolismul bazal mai intens decât
rasele grele. Astfel, armăsarii din rasa Pur sânge au metabolismul bazal cu 30% mai
ridicat fată de cei din rasele grele, iar rasele de taurine de lapte au cerinţe energetice
mai mari cu circa 10 - 15 % faţă de rasele de taurine de carne.
Vârsta. Tineretul animal are un metabolism bazal mai intens decât animalele
adulte, ceea ce determină un consum energetic suplimentar cuprins între 30 - 50%.
Sexul, influenţează metabolismul bazal. La masculi necesarul energetic este cu
până la 10 - 15% mai mare decât la femele iar la animalele castrate metabolismul
bazal este mai redus decât la cele necastrate.
Individualitatea, determină diferenţe ale consumului energetic pentru
metabolismul bazal în funcţie de temperament. Astfel animalele care au un
temperament vioi prezintă un metabolism bazal mai intens decât cele cu temperament
limfatic.
Starea de întreţinere a animalelor. Animalele supuse îngrăşării consumă
pentru întreţinerea funcţiilor vitale cu aproximativ 17% mai multă energie decât
animalele neîngrăşate.
Activitatea musculară. Animalele cheltuiesc o- parte din energie pentru
menţinerea tonusului muscular pentru susţinerea şi deplasarea corpului. Animalele
care au un temperament liniştit şi care fac puţină mişcare, cheltuiesc mai puţină
energie pentru întreţinere, fapt ce are importanţă practică mai ales pentru animalele
supuse îngrăşării, Întreţinerea animalelor legate sau în stabulaţie determină diferenţe
în ceea ce priveşte cheltuielile de energie pentru întreţinere. Taurinele întreţinute pe
păşune sau în stabulaţie liberă consumă mai multă energie pentru asigurarea funcţiilor
vitale.
Factorii dependenţi de mediu şi de condiţiile de întreţinere se referă la
temperatura mediului ambiant, temperatura apei şi a hranei, structura raţiei,
anotimpul.
Temperatura mediului ambiant. La animalele domestice temperatura
corpului este cuprinsă între 39 - 41 DC şi se menţine constantă indiferent de
temperatura mediului exterior.
Când temperatura mediului este sub limita zonei termice neutre, care la
animalele adulte în stare de inanitie sau hrănire insuficientă se află între 18 - 200
C iar
la cele hrănite normal între 14 _15° C, se trece în zona critică. În acest fel, animalele
îşi intensifică arderile în organism şi îşi reglează pe cale chimică temperatura

7
corpului. În acest caz animalele cheltuiesc o cantitate mai mare de energie pentru
asigurarea funcţiilor vitale.
Temperatura apei şi a hranei, trebuie să fie cel puţin de 10 - 12°e. În cazul
în care apa de băut sau nutreţurile ingerate au o temperatură prea scăzută, animalul
trebuie să cheltuiască o cantitate mai mare de energie pentru a le aduce la temperatura
rpului.
Structura raţiei, felul nutreţului în special conţinutul lui în celuloză
influenţează cheltuielile de energie pentru ingestie care reprezintă din necesarul
energetic pentru întreţinere 1% pentru concentrate şi până la 8% pentru fân.
Anotimpul. Metabolismul energetic este influenţat de factorul lumină care prin
intensitate şi durată influenţează activitatea glandei tiroide şi prin aceasta
consumurile energetice. În acest sens s-a constatat că metabolismul bazal este mai
intens în lunile mai - iunie cu 16% decât în sezonul de iarnă (ianuarie - martie).
Necesarul de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale poate fi exprimat în
energie netă pentru rumegătoare şi în energie metabolizabilă pentru porcine şi păsări.
e folosesc ecuaţii de regresie pentru calculul energiei nete şi metabolizabile. Energia
netă se exprimă în kcal, MJ, unităţi nutritive, unităţi furajere.
1.2.2. CERINŢELE DE PROTEINĂ
Prin experienţe s-a stabilit că animalele nu pot să trăiască fără cantităţi minime
e proteină chiar dacă primesc în hrană din abundenţă celelalte substanţe. Aceasta se
explică prin faptul că funcţiile specifice ale proteinelor nu pot fi substituite cu alte
substanţe.
Necesarul de proteină pentru întreţinerea funcţiilor vitale se determină prin
stabilirea cantităţii zilnice de azot excretat în urină, la o hrană fără substanţe proteice
-ar energia pentru funcţiile vitale a fost asigurată prin glucide şi grăsimi. În felul
cesta azotul excretat reprezintă cantitatea de proteină corporală catabolizată pentru
igurarea nevoilor de proteină ale organismului. Această cantitate de proteină poartă
numirea de "coeficient de uzură." Cantitatea cea mai redusă de proteină care poate
să acopere nevoile de uzură se numeşte minimum de proteină. Pentru stabilirea
minimului proteic s-a plecat de la cercetări de bilanţ ale azotului. Cerinţele de
•roteină pentru întreţinerea funcţiilor vitale sunt influenţate de gradul de asigurare a
aminoacizilor esenţiali implicaţi în funcţiile specifice reprezentaţi prin aportul de:
izoleucină, metionină, treonină, triptofan şi valină.
1.2.3. CERINTELE DE SUBSTANTE MINERALE, ,
Cerinţele de substanţe minerale se stabilesc prin experienţe de bilanţ mineral,
la nivelul cantităţilor care asigură menţinerea animalelor fără producţie în echilibru
mineral. În general, necesarul de substanţe minerale pentru întreţinerea funcţiilor
itale la animale este mic. Până în prezent se cunoaşte cel mai bine necesarul în
alciu, fosfor, sodiu şi clor (tabelul 1).

8
Tabelul 1
Cerinţele de substanţe minerale pentru întreţinerea funcţiilor vitale
Ca P K Na CI Mg
Vaci, 600 kg, glzi 36,0 27,0 39,0 8,0 15,0 8,0
Oi, 50 kg, glzi 3,5 2,5 2,0 1,0 1,0
Capre 50 kg, glzi 3,5 2,5
Iepuri, % 0,8 0,4
Sursa: diferiţi autori
Gradul de utilizare a substanţelor minerale ingerate este influeţat de compoziţia
chimică a raţiilor, de echilibrul acido - bazic, de raportul dintre substanţele minerale
şi respectiv dintre elementele minerale şi vitamine.
1.2.4. CERINŢELE DE VITAMINE
Cerintele de vitamine se apreciază diferenţiat în funcţie de specie, vârstă,
sistem de creştere, tehnologie aplicată etc. Normele privind necesarul de vitamine
sunt date global, necesarul pentru întreţinerea vieţii fiind inclus în valorile date.
Excepţia este întâlnită la taurinele adulte pentru vitamina A.
Pentru rumegătoare sunt recomandate următoarele cerinţe vitaminice care se
asigură prin hrană (Wolter R, 1988, citat de P. Halga şi col., 2005):
Tabelul 2
Cerinţele de vitamine la rumegătoare
(Wolter R, 1988, citat de P. Halga şi colab, 2005)
Categoria de UIlkgSU ,
animale VitaminaA Vitamina D Vitamina E
Vaci, 600 kg 4000 1200 15
Oi 2700 15
Pentru animalele monogastrice se fac recomandări globale pentru cerinţele de
vitamine (întreţinere şi producţie).

9
1.3. CERINTELE NUTRITIONALE PENTRU ANIMALELE DE, ,
REPRODUCŢIE
1.3.1. INFLUENTA ALIMENTATIEI ASUPRA FUNCTIEI DE, , ,
REPRODUCTIE,
1.3.1.1. Influenţa alimentaţiei asupra funcţiei de reproducţie la masculi
Obţinerea unor indici superiori de fecunditate şi prolificitate şi a unor produşi
_ vitalitate corespunzătoare este condiţionată substanţial de nivelul cantitativ şi
calitativ al hranei.
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează funcţia de reproducţie prin legătura
strânsă ce există între alimentaţie, producerea celulelor sexuale şi manifestarea
reflexelor sexuale. Hrănirea reproducătorilor masculi cu raţii echilibrate, cu nutreţuri
Ce bună calitate duce la dezvoltarea normală a aparatului genital, la apariţia
turităţii sexule la vârsta caracteristică speciei, la obţinerea unui material seminal
.:e calitate superioară, la manifestarea normală a reflexelor sexuale.
Atât deficitul cât şi excesul de substanţe nutritive, contribuie la scăderea
?IOducţiei de material seminal şi ca atare, trebuie ca raţiile furajere să fie echilibrate
ntru a obţine rezultate bune.
Alimentaţia poate influenţa negativ funcţia de reproducţie în următoarele
si aţii: de subalimentaţie, de supraalimentaţie şi de alimentaţie cu valoare
- ompletă, lipsită de unele substanţe nutritive, sau când substanţele nutritive se
.:- esc unele faţă de altele într-o proporţie necorespunzătoare.
Subalimentaţia
Subalimentaţia sau subnutriţia se datorează unor raţii care cuprind toţi
utrienţii, dar în cantităţi mai reduse decât necesarul. Aceasta apare în urma unor
enţe alimentare îndelungate prin lipsa de nutreţuri, precum şi în decursul unor boli
onice cu hiperconsum (boli infecţioase, glandulare) sau datorită unor boli digestive.
Subalimentaţia animalelor în perioada de pubertate, întârzie creşterea şi
dezvoltarea organismului, masculii tineri fiind mai sensibili la stresul alimentar. În
acelaşi timp subalimentaţia întârzie instalarea pubertăţii, dezvoltarea testiculelor şi a
glandelor anexe, instinctul genezic fiind abolit, iar funcţia endocrină a testiculului se
in talează mai târziu.
La reproducătorii adulţi subalimentaţia provoacă tulburări ale spermatogenezei
şi ale manifestării instinctului genezic, fiind afectate şi secreţiile glandelor anexe
conţinutul în fructoză şi în acid citric se diminuează mult, chiar sub 60% faţă de
conţinutul normal). În experienţele pe berbeci supuşi unei subalimentaţii severe, se
onstată scăderea producţiei de material seminal, a motilităţii de la 92% la 64%, a
nivelului fructozei de la 215 mg la 98 mg/lOOmi (Okolski, A., citat de A. Şara, 1994)
8
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ
6 5 7 3 2 Panait Istrati BRĂILA

10
şi a acidului citric de la 71 mg la 42 mg/lOO ml. S-a constatat că subalimentaţia la
reproducători influenţează negativ valoarea biologică a materialului seminal prin
micşorarea conţinutului de hialuronidază, enzimă cu rol hotărâtor în procesul
fecundaţiei. De asemenea, subalimentaţia determină o reducere accentuată a
conţinutului materialului seminal în fosfatază alcalină şi acidă, care după cum se ştie,
sunt enzimele metabolismului glucidic (glucidele fiind sursa principală a energiei
mişcării spermatozoizilor).
Subalimentaţia îsi exercită efectul asupra hipofizei care nu mai poate stimula
funcţia gonadelor şi în acest fel activitatea androgenică a testiculului este întârziată
sau suprimată.
Dezechilibrele nutriţionale şi influenţa acestora asupra
reproducţiei la masculi
În cazul în care substanţele nutritive din raţie nu se găsesc într-un echilibru
normal (deficit sau exces), funcţia de reproducţie la masculi este influenţată negativ.
Dintre substanţele nutritive ce se află într-o legătură mai strânsă cu funcţia de
reproducţie sunt proteinele, vitaminele şi substanţele minerale. Carenţa în aceste
elemente poate constitui un factor major al infecundităţii.
Carenţa proteică
Administrarea excesivă a proteinelor ca şi insuficienţa lor în raţii duce la
tulburări ale spermatogenezei şi diminuarea cantităţii de material seminal. De
asemenea, deficitul proteic din raţie scade activitatea sexuală a reproducătorilor,
înrăutăţeşte calitatea materialului seminal, ducând la oligospermie (spermă foarte
rară) şi chiar azoospermie (lipsa spermatozoizilor).
Subalimentaţia proteică scade rezistenţa organismului şi implicit a aparatului
genital, favorizând instalarea unor inflamaţii comice, cum sunt: spennatocistite
(inflamaţia veziculelor seminale), prostatite (inflarnaţia prostatei) şi chiar
orhiepididimite (inflamarea testiculului şi epididimului).
Pentru a combate tulburările de fecunditate determinate de carenţa proteică este
necesar ca raţia reproducătorilor să fie normată conform cerinţelor de proteine şi
trebuie să ţinem seama de: specie, rasă, varstă, greutate corporală, modul de utilizare
la reproducţie (frecvenţa recoltărilor de material seminal) etc.
Alimentaţia săracă în proteină şi carenţată în macroelemente (calciu, fosfor), în
microe1emente (zinc, mangan, cupru, cobalt, iod) şi în vitamine (A, B, E), produce
tulburări în funcţia spermatogenetică ce pot degenera în sterilitate. În aceste condiţii
reproducătorii produc o cantitate mică de material seminal şi de calitate slabă, cu un
conţinut redus de spermatozoizi cu viabilitate şi capacitate fecundantă scăzută.
CarenJa în glucide
In cazul insuficienţei glucidelor nu este influenţată în mod vădit funcţia de
reproducţie, aceasta făcându-se indirect prin diminuarea rezistenţei organismului la
diferite infecţii. În absenţa substanţelor energetice, se poate ajunge la tulburări ale

11
intezei testosteronului şi prin urmare scade potenţa sexuală.
În perioada furajării reproducătorilor cu nutreţ însilozat, este necesar ca raţii1e
ă conţină cantităţi corespunzătoare de glucide pentru a preîntâmpina apariţia
aci dozelor. Excesul de siloz şi de borhot duce la stări subclinice de acetonemie
(creşterea acetonei şi corpilor cetonici în sânge) care afectează spermatogeneza,
producând procese degenerative la nivelul epiteliului seminifer.
Carenţa în lipide
Subalimentaţia în lipide la masculi duce la degenerescenţa progresiva a
lulelor sexuale, la tulburări de spermatogeneză, iar în final la atrofia testiculară.
Tulburările de reproducţie depind în mai mare măsură de calitatea decât de cantitatea
lipidelor şi în special de carenţa acizilor graşi nesaturaţi (acidullino1eic şi arahidonic)
căror carenţă în raţie determină infertilitatea. Milovanov şi Golubi citaţi de
> tefanache E. (1980) recomandă hrănirea berbecilor cu nutreţuri bogate în acizi graşi
esaturaţi, uşor solubili care duc la o creştere a rezistenţei spermatozoizilor la şocul
afrigoric, cât şi la congelare. Autorii citaţi administrând în raţia berbecilor ulei de soia
obţin creşterea cu 8% a fecundităţii, faţă de lotul martor. De asemenea, unele
. metabolii (vicierea metabolismului) cauzate de tulburări ale catabolismului lipidic,
pot determina sterilitatea. Datorită arderilor incomplete şi anormale ale lipidelor se
cumulează în organism, în mod lent cantităţi exagerate de corpi cetonici care
provoacă o cetoză subclinică. Aceste stări, asociate cu o carenţă în glucide,
influenţează funcţia antehipofizară care se reflectă negativ asupra spermatogenezei.
Carenţa în vitamine
La reproducători carenţele vitaminice determină tulburări la nivelul aparatului
genital, iar gravitatea lor variază în funcţie de vitamina în care este carenţat
organismul.
Prevenirea tulburărilor provocate de insuficienţa sau lipsa de vitamine se
realizează prin asigurarea acestora în cantităţi suficiente prin hrană.
Deficienţa în vitamina A inhibă spermatogeneza şi afectează fertilitate a şi
calitatea materialului seminal. În cazul carenţei vitaminei A, la mascul se produc
modificări ale epiteliului seminifer, caracterizate prin descuamări ale celulelor
eminale, edem al membranei bazale a tubilor seminiferi şi modificări ale mucoasei
epididimului, veziculelor seminale şi prostatei. Ca urmare a acestor modificări apare
azoospermie, oligospermie şi necrospermie sau uneori spermatozoizi puţin viabili, cu
o capacitate fecundată scăzută. De asemenea carenţa vitaminei A determină scăderea
ecreţiei testoteronului, producând involuţia prostatei şi a veziculelor seminale.
Pentru prevenirea şi combaterea sterilităţii determinate de carenţa în vitamina
A, se impune în primul rand organizarea unei alimentaţii raţionale sau corijarea
eventualelor raţii deficitare, care să corespundă speciilor respective conform
activităţii de reproducţie. Astfel de exemplu, un taur de 1 000 kg necesită 50 000 -
100000 D.I. de vitamina A sau 80 - 200 mg caroten. În cazul reproducătorilor tineri,
dozele trebuie mărite. În scop curativ, pe lângă redresarea alimentaţiei se va recurge
şi la vitaminoterapie.

12
Carenţa în vitaminele din complexul B poate deveni de asemenea responsabilă
de tulburări ale funcţiei de reproducţie la masculi. La reproducătorii carenţaţi în
vitamina BI s-au constatat procese de atrofie şi de scleroză la nivelul testiculelor şi
diminuarea funcţiei endocrine a hipofizei, caracterizată prin hiposecreţie de
gonadotrofine antehipofizare. Vitaminele B6 şi B12 activează funcţia
spermatogenetică a testiculului şi influenţează favorabil funcţia de reproducţie a
masculului.
Prevenirea tulburărilor funcţiei de reproducţie se face în primul rând, printr-o
alimentaţie raţională şi prin administrarea nutreţurilor bogate în vitaminele din
complexul B ca: drojdie furajeră, nutreţuri verzi, făină de peşte, lapte smântânit,
lucernă uscată etc.
Rolul vitaminei C în funcţia de reproducţie la masculi, nu este încă bine
precizat. Deficienţa vitaminei C se reflectă negativ asupra concentratiei materialului
seminal în spermatozoizi. La taurii trataţi pe cale intravenoasă, cu vitamina C, s-a
constatat că infertilitatea dispare progresiv.
Reproducătorii masculi afectaţi de carenţa vitaminei D devin agresivi şi
nervoşi, iar funcţia spermatogenetică este prejudiciată prin oligospermie.
Pentru prevenirea şi combaterea infecundităţii cauzate de carenţa vitaminei D,
trebuie respectate condiţiile raţionale de hrănire, întreţinere şi adăpostire. Se vor
asigura astfel adăposturi luminoase şi plimbări zilnice ale reproducătorilor, în special
toamna şi iarna.
Influenţa avitaminozei E asupra organelor genitale şi a funcţiei de reproducţie
la masculi nu s-a putut demonstra pentru animalele mari şi mijlocii. La masculi, după'
unii autori, se pare 'că deficienţa vitaminei E produce tulburarea procesului de
spermatogeneză, atrofia testiculului şi pierderea reflexelor sexuale, precum şi
dispariţia caracterelor sexuale secundare.
Carenţa în substanţe minerale - macroelemente
Alimentaţia carenţată în unele substanţe minerale poate determina de asemenea
sterilitatea la animale. Tulburări mai importante ale funcţiei de reproducţie SULlt
determinate de următoarele carenţe în macroelemente: calciu, fosfor, sodiu, clor şi
potasiu.
Cel mai frecvent carenţa în calciu se înregistrează în urma consumului de
nutreţuri de proastă calitate, sau în cazul furajării reproducătorilor cu raţii bogate în
concentrate şi sărace în fân de leguminoase. Carenţa în calciu poate să apară şi atunci
când calciul şi fosforul există în nutreţuri, dar datorită dezechilibrului între aceste
elemente, apare deficienţă în absorbţia lor. Dacă unul dintre aceste elemente este
prezent în exces, acesta împedică absorbţia celuilalt precum şi absorbţia altor
substanţe minerale în special mangan, zinc etc.
Modificările raportului calciu/fosfor pot determina reducerea fecundităţii sau
chiar sterilitatea, prin apariţia tulburărilor echilibrului acido-bazic, însoţite de un
dezechilibru neuroendocrin. Existenţa raportului calciu/fosfor caracteristic fiecărei
specii, este mai important pentru procesele de reproducţie decât rolul pe care îl are
fiecare component în parte în raţie. La masculi carenţa în calciu determină tulburări
grave ale spermatogenezei care poate evolua până la azoospermie.

13
Carenţa în fosfor se înregistrează destul de frecvent, în special în urma
consumului de porumb siloz, sfeclă, melasă sau nutreţuri de proastă calitate, fân de
pădure sau provenit din regiuni mlăştinoase etc. Deficienţa în fosfor diminuează
manifestarea instinctului genezic şi viabilitatea spermatozoizilor, provocând
întârziere în instalarea pubertăţii.
Lipsa fosforului, asociată cu lipsa vitaminelor din complexul B şi a proteinelor,
reduce fecunditatea şi prolificitatea, prin scăderea viabilităţii spermatozoizilor.
Fosfatul de sodiu influenţează favorabil spermiogeneza şi calitatea materialului
seminal prin creşterea apreciabilă a numărului de spermatozoizi. De aceea la berbeci
cu circa 45 de zile înaintea montei se recomandă administrarea a câte 10 g fosfat de
sodiu/cap/zi.
Carenţa în dor, sodiu şi potasiu poate provoca de asemenea tulburări ale
funcţiei de reproducţie. Întrucât organismul animal nu are capacitatea de a stoca
rezerve mari de clor şi sodiu, este necesară prezenţa lor permanentă în raţia
reproducătorilor şi mai ales în perioada utilizării intense la reproducţie.
Carenţa în sodiu are un rol important în etiologia tulburărilor funcţiei de
reproducţie la masculi. De asemenea s-a constatat că regimul carenţat în potasiu
determină oligospermie şi azoospermie. Potasiul este necesar pentru viabilitatea şi
mobilitatea spermatozoizilor la mamifere.
Carenţa în microelemente
Alimentatia carenţată în microelemente produce tulburări în funcţia de
reproducţie la mascul, ce pot degenera în sterilitate. Cele mai importante
microelemente care influenţează funcţia de reproducţie la mascul sunt: zincul,
manganul, cuprul, iodul, seleniul, cobaltul etc,
Zincul are un rol deosebit de important în procesul de spermatogeneză, în
menţinerea libidoului şi potenţei sexuale, acţionând atât asupra gonadelor cât şi
upra hipofizei. Prin administrarea în hrană a sulfatului de zinc sau oxidului de zinc,
se constată influenţa accentuată a acestui microelement asupra volumului materialului
seminal, densităţii, a mobilităţii, rezistenţei şi duratei de viabilitate a
spermatozoizilor.
Carenţa în zinc determină tulburări funcţionale grave asupra funcţiei de
reproducţie la mascul: atrofia tubilor seminiferi, a epiteliului germinativ concomitent
u atrofia testiculelor la tăuraşi, berbecuţi, iezi; inhibarea spermatogenezei;
mtârzierea dezvoltării testiculelor şi a maturităţii sexuale; hiposecreţia androgenică şi
azoospermie; diminuarea libidoului şi lipsa potenţei sexuale; atrofia glandelor anexe
prostată, veziculele seminale). Excesul de calciu din nutreţuri reduce folosirea
zincului din raţie fapt ce duce la tulburări de reproducţie. Absorbţia zincului este
inhibată şi de excesul de fosfor, de cupru şi de acidul fitic cu care formează fitaţi de
zinc, greu solubili.
Manganul este un element strict necesar proceselor de metabolism, mai ales în
procesele de creştere, de dezvoltare a scheletului şi de reproducere.

14
La masculi carenţa de mangan determină: perturbarea spermiogenezei,
degenerarea tubilor seminiferi, atrofia testiculară, întârzierea pubertăţii şi diminuarea
activităţii sexuale. De subliniat faptul că după Salanţiu Dorina citată de A. Şara
(1994) chiar hrana taurilor de reproducţie este frecvent deficitară în mangan şi zinc;
suplimentarea hranei cu aceste microelemente determină ameliorarea calitativă şi
cantitativă a materialului seminal. De asemenea, s-a constatat că taurii hrăniţi cu
nutreţuri sărace în mangan, ejaculează un volum redus de material seminal, iar
concentraţia acestuia în spermatozoizi este scăzută. Spermatozoizii au mobilitatea şi
viabilitatea redusă. La vierii furajaţi cu raţii carenţate în mangan s-a constatat atrofia
şi degenerescenţa testiculară.
În cazul apariţiei manifestărilor clinice de carenţă în mangan la tauri, se
recomandă administrarea repetată per os a sulfatului de mangan, în doză de 4 - 5 g, la
intervale de 3 - 4 zile, fiind necesare cel puţin 5 - 6 intervenţii. La vieri, se va
proceda la fel ca şi la tauri, însă doza de sulfat de mangan este de 1 g.
Manifestările carenţiale de mangan pot fi prevenite prin asigurarea necesarului
de mangan în nutreţuri. Excesul de fier, calciu şi fosfor exercită un efect inhibitor
asupra absorbţiei manganului.
Carenţa în cupru determină absenţa instinctului sexual, leziuni histologice ale
epiteliului seminifer, diminuarea spermatogenezei şi infecunditate. Sterilitatea la
animale se înregistrează în special atunci când carenţa este secundară, ca urmare a
excesului de molibden, fiind reversibilă la administrarea sărurilor de cupru (Neikerk,
F.E., 1989). Absorbţia cuprului este inhibată de excesul de molibden, calciu, zinc,
fier, proteină (20 - 30% din nutreţul proaspăt), de cianuri şi tiocianaţi.
Iodul este microelementul necesar metabolismului general al organismului şi
funcţionării glandei tiroide. Datorită raportului strâns care există între funcţia
tiroidiană şi cea a organelor genitale, iodul are un rol important în desfăşurarea
proceselor de reproducţie. La mascul alimentaţia carenţată în iod determină reducerea
instinctului genezic şi tulburări în spermatogeneză, manifestată îndeosebi prin
apariţia formelor anormale de spermatozoizi. I
Carenţa de iod se instalează atunci când necesarul de iod nu poate fi asigurat
din cauza nivelurilor scăzute din sol, nutreţuri şi apă.
Pentru a preveni efectele carenţei în iod se impune asigurarea necesarului în
acest microelement, ţinând seama de faptul că deficienţa este în funcţie nu numai de
cantitatea de iod din raţie ci şi de prezenţa eventuală a substanţelar antitiroidiene. În
acest scop se recomandă administrarea zilnică a iodurii de potasiu sau a iodoproteinei
sub formă de: iodocazeină, iodoalbumină şi iodotiroxină.
Cobaltul este necesar organismului animal, deoarece participă la mecanismele
de biosinteză a vitaminei BI2. De asemenea cobaltul stimulează eritropoieza şi
activează diferite sisteme enzimatice, printe care şi grupa fosfatazelor, necesară
procesului de spermatogeneză. La masculi infecunditatea determinată de carenţa în
cobalt este încă puţin studiată. Se afirmă totuşi că la tauri, funcţia spermatogenetică
este afectată în cazul furajării cu nutreţuri carenţate în cobalt.

15
Supraalimentaţia şi condiţia de reproducţie
Supraalimentaţia, deşi este mai rar întâlnită are de asemenea efecte nedorite
asupra potenţei sexuale şi deci influenţează negativ folosirea masculilor la
reproducţie.
Taurii şi vierii sunt cei mai sensibili la supraalimentaţie şi în general în aceste
cazuri fecunditatea reproducătorilor este diminuată.
Supraalimentaţia duce la îngrăşare care este considerată atât la female cât şi la
masculi o cauză a sterilităţii. La reproducătorii masculi, supraalimentaţia se manifestă
prin reflexe sexuale mai şterse, aceştia având în acelaşi timp o potenţă sexuală mai
redusă,
În general excesul alimentar trebuie evitat la masculii animalelor de fermă
deoarece, în afara faptului că favorizează instalarea precocităţii, expune organismul şi
.a o uzură precoce, la tulburări hepatice şi la hipofuncţie neuroendocrină, manifestată
prin indiferenţă sexuală.
Principiul de bază al normării alimentaţiei reproducătorilor masculi, constă în
menţinerea condiţiei de reproducător o perioadă cât mai lungă, concomitent cu
igurarea unui libidou normal, însoţit de spermatogeneză corespunzătoare cantitativ
şi calitativ. Prin condiţie de reproducător se înţelege asigurarea unei condiţii specifice
de întreţinere, în care animalul să nu fie nici prea gras, nici prea slab, să fie robust,
suplu şi vioi.
Alimentaţia aplicată în perioada de pregătire pentru montă şi în timpul acesteia
:rebuie să menţină condiţia de reproducător, evitându-se îngrăşarea, care poate avea
influenţe negative asupra funcţiei de reproducţie.
1.3.1.2. Influenţa alimentaţiei asupra funcţiei de reproducţie la femeIe
Alimentaţia este unul dintre. cei mai importanţi factori ai mediului extern, cu
rol deosebit în desfăşurarea proceselor de reproducţie. Foarte multe observaţii şi
cercetări au stabilit existenţa unor corelaţii strânse între carenţele alimentare cauzate
e aportul alimentar nesatisfăcător şi o serie de tulburări ale funcţiei de reproducţie,
care duc la infecunditate şi sterilitate.
Factorii alimentari influenţează infecunditatea la femelele de reproducţie prin
sub alimentaţie , supraalimentaţie sau prin administrarea de raţii incomplete, carenţate
în substanţe nutritive.
Subalimentaţia şi influenţa ei asupra funcţiei de reproduc ţie
Subalimentaţia determină o serie de tulburări funcţionale care pot afecta
parţial sau total reproducţia la femeIe, în funcţie de nivel şi durată. În prima fază,
subalimentaţia diminuează secreţia hormonilor gonadotropi, ca urmare a
erturbărilor care privese axul hipotalamo - hipofizo - gonadic, cu acţiune dominantă
asupra coordonării funcţiei de reproducţie. Subalimentaţia tineretului femel
determină slaba dezvoltare a aparatului genital, apariţia întârziată a pubertăţii, cicluri

16
sexuale anovulatorii, hipofuncţia gonadotropă adenohipofizară. Astfel la viţele,
subalimentaţia se manifestă prin anestrus foarte prelungit iar ciclurile sexuale au o
exteriorizare foarte neregulată. La scrofiţe subalimentaţia provoacă o întârziere a
creşterii care se manifestă asupra aparatului de reproducţie printr-un infantilism
genital (hipoplazie ovariană, modificarea caracterelor secundare şi tulburări
funcţionale genitale ).
De asemenea la scrofiţe, subalimentaţia determină şi o întârziere a pubertăţii.
La femelele adulte se constată tulburări de ovogeneză, desfăşurarea anormală a
ciclurilor sexuale, lipsa libidoului, călduri liniştite, anestrie prelungită după
parturiţie. În cazul unei alimentaţii insuficiente ovarul devine atrofie, prezentând
atrofie foliculară, ovulele se maturizează greu şi rămân infecunde.
La femelele subalimentate se mai constată fătări distocice, retenţia anexelor
fetale, subinvoluţie uterină, persistenţa pe ovar a corpului galben, formarea de chişti
ovarieni. Subalimentaţia femelelor adulte poate produce avorturi sau chiar resorbţia
embrionului. Produşii rezultaţi de la femelele subalimentate au la naştere greutaţi
corporale scazute şi o viabilitate redusă
Vacile adulte subalimentate manifestă perioade de anestrus prelungit la
4 - 5 - 6 luni sau prezintă călduri neregulate şi adeseori anovulatorii.
La oile subalimentate în preajma şi în decursul sezonului de montă se
înregistrează un procent ridicat de infecunditate
De asemenea, subalimentaţia determină la oi şi la scroafe un anestrus foarte
prelungit, animalele devenind infecunde pentru o perioada destul de indelungată.
La iepe subalimentaţia se manifestă diferit: frigiditate totală, călduri
anovulatorii, absenţa nidaţiei şi avort la femelele gestante. Din cele prezentate se
desprinde concluzia că subalimentaţia calitativă, caracterizată prin lipsa sau carenţa
unor substanţe nutritive, este una dintre cele mai frecvente cauze ale infecundităţii la
animale.
În vederea restabilirii funcţiei de reproducţie se recomandă alcătuirea
judicioasă a raţiilor complete şi echilibrate, începând cu tineretul destinat pentru
prăsilă. La finele unei alimentaţii raţionale se recomandă o stimulare hormonală cu
substanţe gonadotrope, în special la tineretul cu pubertatea întârziată.
Carenţele în substanţe nutritive şi influenţa acestora
asupra reproducţiei la femele
Absenţa sau carenţa unor substanţe nutritive din raţie, la femele de reproducţie
constituie cauze frecvente de infecunditate.
Carenţa în substanţe proteice
Din numeroase cercetări, rezultă evident că aportul insuficient de proteine
poate constitui una din cauzele detenninante ale sterilităţii.
Efectul carenţei proteice asupra funcţiei de reproducţie, depinde de specia
animalului şi valoarea biologică a proteinei. Astfel animalele monogastrice sunt mai
sensibile la carenţa proteică decât rumegătoarele, deoarece rumenul posedă o
accentuată activitate proteosintetică.

17
Nivelul scăzut alproteinei din raţiile femelelor de reproducţie inhibă secreţia
hormonilor gonadotropi care determină reducerea activităţii ovariene şi resorbţia
embrionară. Carenţa proteică instalată în perioada de gestaţie inhibă dezvoltarea
sistemului nervos şi a mucoasei intestinale a fetuşilor. Insuficienţa proteinelor din
hrană, mai ales când acestea au valoarea biologică redusă şi când lipsa de proteine
este asociată şi cu lipsa fosforului sau vitaminelor, determină scăderea fecundităţii.
In acest caz insuficienţa unor aminoacizi (lizina, triptofanul, arginina, cistina) ,
produce tulburări ale funcţiei hipofizei şi ovarului.
Adeseori hipofuncţia antehipofizară provoacă sistarea maturităţii foliculare şi
ovulaţiei. Carenţa în substanţe proteice la tineretul femel de reproducţie produce
~ubertate întârziată şi infantilism genital. La viţele se înregistrează întârzieri în
. talarea maturitaţii sexuale, din care cauză pubertate a apare la vârsta de 15 - 20
uni. La vaci apar manifestări de frigiditate, iar anestrul devine foarte prelungit (un
i.,e1la,2 ani).
La oi au loc tulburări ale ciclului sexual şi diminuarea fecundităţii în cazul
alimentaţiei carenţate în substanţele proteice. Datorită subalimentaţiei proteice, scade
rezistenţa organismului şi implicit a aparatului genital la diferite infectii. Ca urmare,
apar inflamaţii cu caracter cronic ca: endometrite, salpingite etc. ce determină în
mod frecvent infecunditate şi sterilitate. Excesul de proteine în raţie, administrate
timp îndelungat, este de asemenea, dăunator, determinând: perturbarea ciclurilor
sexuale, cicluri sexuale anovulatorii, dezechilibre hormonale prin creşterea
eatabolismului hormonilor sexuali şi mortalitatea embrionară.
La normarea cerinţelor de proteină pentru femele de reproducţie trebuie să se
jnă seama de specie, rasă, vârstă, greutate corporală, producţie, echilibru nutritiv şi
m special al aminoacizilor esenţiali, de calitatea acestora şi de cantitate a de azot pe
care animalele o pot reţine în organism.
Carenţa în glucide
Afectează într-o masură mai mare sau mai mică funcţia de reproducţie la
=~mele. Furajarea animalelor cu nutreţuri însilozate şi borhoturi în exces duce la
- talarea stărilor de acetonemie care afectează funcţia ovariană.
Stările de cetonemie şi subcetonemie pot determina infecunditatea la vacile cu
~ oducţii mari de lapte. Consecinţele negative ale cetonemiei asupra funcţiei de
reproducţie se manifestă prin hipofuncţie hormonală, a hipofizei, chişti hipofizari,
ereglări în funcţia ovariană, persistenţa corpului galben, călduri anovulatorii etc.
uficienţa în energie inhibă dezvoltarea ovulei, reduce fecunditatea şi măreşte
mortalitatea embrionară.
Excesul de glucide, la care se adaugă lipsa de mişcare, determină scăderea
fertilităţii prin tulburarea gametogenezei şi hipofuncţia gonadelor. Acest exces duce
călduri liniştite, anovulatorii şi la moarte ovulară.
Carenţa lipidelor din raţie are o influenţă nefastă asupra reproducţiei la
femele. Acumularea în organism a cantităţilor mari de corpi cetonici rezultaţi în
urma arderilor incomplete şi anormale a lipidelor, asociată cu carenţa glucidelor,
inf1uentează funcţia hipofizară şi ovariană, determinând hipofuncţia anterohipofizară

18
şi hipoplazie ovariană. Excesul de lipide în raţie va duce la îngrăşarea animalelor,
fapt care influenţează negativ fertilitatea.
Carenţa în vitamine
Cercetările efectuate pe plan mondial şi naţional au scos în evidenţă ca hipo- şi
avitaminozele determină tulburări în procesele de gametogeneză, nidaţie, dezvoltarea
embrionului şi fătului, dereglarea ciclurilor sexuale, hiposecreţii hipofizare şi
gonadice.
Carenţa vitaminei A şi a carotenului, frecventă în special în sezonul de iarna,
provoacă hipoplazii ovariene, tulburări în maturarea foliculară şi în ovulaţie, anestrus
prelungit, keratinizarea epiteliului mucoasei uterine, mortalitate embrionară, avorturi
precoce. Produşii obţinuţi au o viabilitate scăzută şi sunt expuşi îmbolnavirilor.
Pentru prevenirea şi combaterea tulburărilor de reproducţie determinate de
carenţa vitaminei A, se recomanda administrarea în raţia femelelor a nutreţurilor
bogate în vitamina A (caroten), care se găseşte în nutreţ verde, fânuri de bună
calitate, făină de fân uscat artificial, morcovi.
Carenţa în vitamina C. În cadrul sferei genitale, vitamina C intervine în
procesul de dezvoltare şi maturare foliculară, participă la formarea corpului galben şi
în sinteza hormonilor steroizi. Carenţa în vitamina C produce tulburări de ovogeneză
şi dehiscenţă foliculară, determină atonia uterină care duce la fătări grele, retenţii
placentare, subinvoluţie uterină. Prevenirea infecunditaţii se face printr-o alimentaţie
cu nutreţuri bogate în vitamina C cum sunt nutreţul verde, cetina de conifere,
cartoful, sfecla de zahăr, dovleci, fânul de bună calitate.
Carenţa în vitamina D. La animalele de laborator carenţa în vitamina D
provoacă dereglarea ciclurilor sexuale, anestrus prelungit etc. Alimentaţia vacilor cu
nutreţuri carentate în vitamina D şi întreţinute în adăposturi întunecoase determină
fătări grele, retenţii placentare, atonie uterină şi infecţii puerperale. Prevenirea şi
combaterea infecundităţii cauzate de carenţa în vitamina D se realizează prin
păşunatul animalelor pe pajişti însorite, hranirea cu fânuri de bună calitate în
perioada de stabulaţie, plimbarea zilnică şi întreţinerea în adăposturi luminoase.
Carenţa în vitamina E. La femele carenţa gravă nu influenţează desfăşurarea
ciclului de călduri şi procesul fecundării, dar afectează gestaţia în stadiul embrionar,
provocând avortul precoce şi resorbţia embrionului. Avitaminoza E determină
debilitatea şi moartea nou - născuţilor. De asemenea, la femelă, carenţa vitaminei E
provoacă leziuni degenerative ale miometrului, modificări la nivelul glandelor cu
secreţie internă şi în special la hipofiză. Infecunditatea determinată de carenţa în
vitamina E se previne prin alcătuirea unor raţii complete şi echilibrate, în toţi
principii nutritivi. Organismul animal poate fi asigurat cu vitamina E prin nutreţ
verde (păşune, lucerna, trifoiul), fân sau făină de fân, graunţe de cereale şi germenii
grăunţelor. Administrarea acestor nutreţuri în hrana femelelor de reproducţie şi
întretinerea lor pe păşune constituie posibilităţi de prevenire şi combatere a carenţei
în vitamina E.
Carenţa în vitaminele complexului B. Aportul de vitamine ale complexului
B este necesar în primul rând la monogastrice. Rumegatoarele pot să-şi sintetizeze

19
vitaminele din complexul B, prin microflora şi microfauna de la nivelul rumenului.
Carenţa sau asigurarea insuficientă a vitaminelor din complexul B duce la tulburări
în manifestarea instinctului genezic, la oprirea evoluţiei şi maturării foliculare, la
anestrus prelungit. Scroafele carenţate în aceste vitamine, avortează, rămân
infecunde iar purceii au vitalitate redusă.
Manifestările de sterilitate pot fi prevenite sau combătute prin administrarea în
ană a drojdiei de bere, laptelui praf, făinii de peşte, nutreţurilor verzi, şroturilor de
soia.
Carenţa în substanţe minerale
Ratiile furajere carenţate în unele substante minerale pot determina
ecunditatea la femelele de reproducţie.
Carenta in calciu sau asigurarea acestuia in raport necorespunzator cu
:esforul şi cu vitamina D diminuează secreţia horrnonilor hipofizari şi ovarieni,
_ alel cu reducerea viabilităţii produşilor. La femele carenţa în calciu se poate
manifesta prin tulburări în dinamica ciclurilor sexuale şi prin cicluri anovulatorii. De
semenea, carenţa în calciu determină apariţia retenţiilor placentare, a subinvoluţiei
erine, favorizând endometritele acute puerperale.
În general carenţa în calciu apare ca o consecinţă a hrănirii animalelor cu
eţuri de slabă calitate, cu raţii dezechilibrate şi păşunatul pe soluri acide şi
-'-ipoase.
Pentru prevenirea tulburărilor provocate de carenţa calciului, se recomandă ca
~ ezonul de stabulaţie fânul de leguminoase bogat în calciu să nu lipsească din raţia
:e:melelorde reproducţie. De asemenea raţia va fi suplimentată cu nutreţuri minerale.
surse de asigurare în calciu pentru organismul animal amintim şi făina animală,
eţurile verzi şi laptele.
Carenţa în fosfor determină la femele sterilitate temporară caracterizată prin
estrie, cicluri sexuale neregulate, călduri liniştite, hipoplazie utero - ovariană,
: işti ovarieni, corp galben persistent. De asemenea, carenţa în fosfor provoacă
, estrogenie, afectează ovulaţia şi fecunditatea. Nutreţuri bogate în fosfor sunt:
:2ina animală, tărâţele, şroturile. Dintre nutreţuri, numai laptele integral şi smântânit,
:mna de carne şi peşte au un raport CaJP corespunzător cerinţelor organismului.
În alimentaţia femelelor de reproducţie este necesar să alegem nutreţurile care
ătuiesc raţia, în aşa fel încât să se realizeze un raport cât mai corespunzator între
şi P. Nutreţurile utilizate de multe ori nu pot asigura cerinţele în calciu şi fosfor,
5ind necesară astfel adăugarea în raţie de suplimente minerale.
Carenţa în dor şi sodiu poate provoca avorturi la taurine. Dacă deficitul în
este elemente persistă, apar tulburări în desfăşurarea ciclurilor sexuale, în gestaţie
.. în perioada puerperală. Pentru prevenirea acestor tulburări se recomandă
dministrarea clorurii de sodiu în hrana femelelor de reproducţie.
Carenţa în zinc, la femele provoacă hipoplazie utero-ovariană, tulburări în
ovogeneză. De asemenea lipsa zincului în raţie, diminuează sinteza gonadotrofinelor
antehipofizare, manifestarea ciclurilor estrale, fecunditatea, nidaţia ovulei fecundate

20
şi favorizează resorbţia embrionară, apariţia diferitelor malformaţii la fetuşi. Pentru a
preveni aceste tulburări, se recomandă introducerea în hrană a grâului încolţit şi
tarâţelor care sunt bogate în zinc.
Carenţa în mangan determină la femele, tulburarea ciclurilor sexuale,
mortalitatea embrionară, pubertate întârziată la viţele. La oi raţiile carenţate în
mangan produc infecunditate în masă, iar la scroafe carenţa în mangan poate produce
mortalitate embrionară sau naşterea de purcei debili şi agalaxie. Prin adăugarea de 10
grame de sulfat de mangan la 1 kg de sare, se previn manifestările carenţiale la
scroafe. Sunt bogate în mangan tărâţele de grâu, şroturile de floarea - soarelui, făina
de lucernă etc. Carenţa poate să apară şi atunci când plantele provin de pe soluri
nisipoase, cu turbă, calcaroase, ori cu pH ridicat (6 - 7), din care manganul nu poate
fi mobilizat de catre plantă. În general, tulburările carenţiale sunt reversibile la
administrarea sărurilor de mangan.
Carenţa în iod la femele, determină dereglarea ciclului sexual, călduri
anovulatorii, călduri liniştite, avorturi. Tineretul femel hrănit cu nutreţuri sărace în
iod prezintă hipoplazie utero-ovariană, pubertate întârziată. Pentru ridicarea
conţinutului plantelor în iod se recomană administrarea ingrăşămintelor pe baza de
compuşi iodaţi pe pajişti sau culturi.
Carenţa în cupru se manifestă prin reducerea fertilităţii, anestrus, subestrus
sau călduri neregulate.
Carenţa în cobalt afectează funcţia de reproducţie prin dereglarea ciclurilor
sexuale sau prin infecunditate, prin moartea ovulară sau embrionară. În gestaţia
avansată şi mai ales după fătare, această carenţă poate duce la retenţie placentară sau
la atonie uterină.
În concluzie, carenţele în substanţe nutritive la femele, în perioada de montă şi
gestaţie, determină diminuarea capacităţii de reproducţie.
Supraalimentaţia
La tineretul taurin femel şi vaci după prima fătare, supraalimentaţia
influenţează negativ indicii de fertilitate, determină fătări grele, întârzierea
manifestării primului ciclu estral, reducerea producţiei de lapte şi a duratei vieţii
productive. La viţelele supraalimentate ovarele pot să sufere procese de degenerare
grasă, cu o reducere a numărului de foliculi.
Raţiile cu un nivel energetic foarte ridicat grăbesc vârsta pubertăţii,
favorizează apariţia căldurilor, dar provoacă mortalitatea embrionară. Dacă se
instalează gestaţia se produc avorturi, iar produşii sunt neviabili.
La femelele supraîngrăşate se constată o slabă manifestare a apetitului sexual,
călduri liniştite, uneori anovulatorii, anestrie prelungită.
Alimentaţia abundentă şi echilibrată în substanţe nutritive, aplicată pe o
perioadă scurtă influenţează favorabil funcţia de reproducţie la femele.

21
1.3.2. CERINŢELE PENTRU FEMELELE DE REPRODUC ŢIE
În asigurarea necesarului de substanţe nutritive pentru funcţia de reproducţie,
trebuie avut în vedere că alimentaţia influenţează atât valoarea produşilor de
concepţie cât şi producţia obţinută. În timpul gestaţiei, organismul femel este supus
unui efort continuu care necesită un consum suplimentar de energie, proteină,
ubstanţe minerale şi vitamine. La stabilirea acestor cerinţe suplimentare trebuie să
se ţină seama de următoarele: intensificarea metabolismului bazal specific gestaţiei;
creşterea fetusului; dezvoltarea uterului, anexelor fetale şi a glandei mamare;
acumularea de rezerve nutritive în organismul matern, pe care le foloseşte după
fătare; continuarea creşterii femelelor tinere
Pentru asigurarea energiei necesare proceselor amintite, femelele gestante au
nevoie de o cantitate sporită de hrană. În primele două treimi ale gestaţiei, ritmul de
creştere a fetuşilor la toate speciile este relativ redus, realizându-se aproximativ 20-
4% din masa corporală la naştere. Diferenţa de 66 - 80% se realizează în ultima
treime a gestaţiei. Ţinând seama de aceste creşteri, cerinţele energetice medii zilnice
ITI primele două treimi de gestaţie sunt cu 10 - 25% superioare celor corespunzatoare
asigurării funcţiilor vitale şi cu 50 - 80% în perioada de gestaţie avansată. În perioada
de gestaţie avansată se instalează anabolismul de gestaţie, care trebuie avut în vedere
la stabilirea nivelului energetic al hranei. În acest stadiu fiziologic se intensifică
procesele anabolice care duc la o creştere în greutate a femelelor chiar dacă nivelul
alimentaţiei rămâne constant. Capacitatea de utilizare mai bună a hranei în perioada
de gestaţie, este mai evidentă la scroafe, într-o anumită masură la vaci şi mai puţin la
oi. Nivelul proteic al hranei femelelor se reflectă în funcţia de reproducţie. Un nivel
ăzut în proteină duce la repetarea căldurilor, ca urmare a mortalităţii embrionare
timpurii, la lipsa maturării foliculilor etc.
În cazul unei alimentaţii proteice dezechilibrate, în timpul gestaţiei sunt
utilizate proteinele din ţesuturile mamei pentru dezvoltarea fetuşilor. În aeeste situaţii
e obţin produşi cu o greutate mai mică la naştere, iar din lipsa rezervei proteice din
orp, este influenţată negativ producţia de lapte. Necesarul de proteină pentru
gestaţie, la fel ca cel de energie este mai mare în ultima treime a gestaţiei.
Substanţele minerale care influenţează funcţia de reproducţie la femele sunt:
Ca, P, CI, Na, Zn. Mn, I, Cu, Co. În ultima parte a gestaţiei, când se produce
mineralizarea scheletului fetuşilor, trebuie să se acorde o atenţie deosebită asigurării
cu nutreţuri minerale.
Pentru toate speciile de animale, cele mai importante vitamine pentru funcţia
de reproducţie sunt vitaminele A, E şi unele vitamine din complexul B (pentru
porcine). Necesarul de substanţe nutritive pentru femelele gestante este prezentat în
tabelul 3.

22
Tabelul 3
Necesarul în substanţe nutritive la femelele gestante
Specificare vaci oi iepe scroafe
UN/1 00 kg greutate corporală 1,20 - 2-2,4 1,4 - 1,7 -
1,60
EM kcal/100 kg greutate - - - 3200 - 3800
corporală
P.d. g/lOO kg greutate 90 - 160 - 130 - 180 100 -160
corporală 130 240
P.B. % la SU raţie 9 - 11 9 - 11 9 - 11 13 -15
Ca g/l 00 kg greutate 5 - 10 12 - 20 10 -14 8 -13
corporală
P.g/lOO kg greutate corporală 4-8 10 - 16 6~8 6-8
Caro ten mg/1 00 greutate 30 -40 25 - 30 25 - 35 25 - 25
corporală
Pentru femelele prumpare, normele de hrană trebuie să cuprindă şi
substanţele nutritive necesare realizării sporului mediu zilnic specific categoriei de
vârstă, până la maturitate a corporală.
Tabelul 4
Cerinţe de vitamine pentru gestaţie
. (după P.Halga şi colab. 2005)
Vitamine Specia
Vaci Oi Capre Scroafe
A, Ullzi 45000 5100 3100 4000
D, Ullzi 18000 400
E, UI/kg SU 15 20
K, mg/kg hrană 2
B2,mg/kg hrană 5
Niacină, mg/kg hrană 35
Acid pantotenic, mg/kg hrană 20
Colină, mg/kg hrană 500
Bl2, mg/kg hrană 20
Biotină, mg/kg hrană 100

23
1.3.3. CERINŢELE PENTRU REPRODUCĂTORII MASCULI
Pentru a aplica o alimentaţie raţională la reproducătorii masculi, nivelurile de
::in:ire trebuie să se coreleze cu cantitatea şi calitatea materialului seminal.
Normele de hrană se stabilesc în raport cu specia, greutatea corporală,
egoria de vârstă, pe baza compoziţiei chimice şi valorii energetice a materialului
seminal, a volumului unui ejaculat şi a intensităţii activităţii reproducătorilor.
Intensitatea activităţii de reproducţie se apreciază în funcţie de numărul
= ltărilor de material seminal sau de numărul de monte efectuate într-o anumită
: ioadă de timp.
Volumul unui ejaculat este variabil, în funcţie de specie, fiind în medie de:
-- 5 mlla,tauri; 1- 1,5 mlla berbeci; 250 - 500 mlla vieri; 50- 60 mlla armăsari.
Conţinutul materialului seminal în substanţa uscată este corelat negativ cu
J.!IlIDulunui ejaculat şi este cuprins între 2 - 10%. Substanţa uscată este formată din
_ -'0 - 8,70% substanţe organice şi respectiv din 0,8 - 1,3% substanţe minerale.
_~' tanţele organice sunt reprezentate prin: 50% proteine cu valoare biologică
--·cată; 0,2% lipide; 49% glucide care constituie sursa principală de energie necesară
- tilităţii spermatozoizilor.
Ţinând seama de compoziţia chimică a materialului seminal trebuie să se
igure în raţie toate substanţele necesare spermiogenezei.
Energia influenţează mai puţin capacitatea fecundată a materialului seminal, în
= himb influenţează condiţia fizică a reproducătorului. Raţiile cu nivel energetic
= .cat influenţează negativ libidoul şi actul montei. Suplimentarea cu energie peste
- -elul de întreţinere se va face diferenţiat de la o specie la alta, în funcţie de
rensitatea folosirii la montă a reproducătorilor, conform normelor date pentru
.=ecarespecie.
Proteina este necesară în spermatogeneză. Deci procesul de formare a
terialului seminal este dependent atât de nivelul proteic al raţiilor cât şi de valoarea
iologică a proteinei. Aminoacizii necesari pentru reproducătorii masculi sunt: lizină,
ginina, metionina şi triptofanul. Pentru a ridica eficienţa alimentaţiei proteice este
zecesar ca aminoacizii să se găsească unii faţă de alţii, într-un anumit echilibru în
raţie. Dacă acest echilibru nu este asigurat, are loc diminuarea utilizării azotului şi în
consecinţă apar tulburări ale funcţiei de reproducţie. Pentru asigurarea cantitativă şi
calitativă a proteinei în hrana reproducătorilor masculi se impune utilizarea
nutreţurilor proteice de origine animală şi microorganică (drojdia furajeră).
Substanţele minerale necesare reproducătorilor masculi sunt asigurate în
funcţie de conţinutul materialului seminal în diferite elemente, predominante fiind Na
şi K, urmate de Ca, P, S, Cu, Zn, Mn. Vitarninele care se găsesc în materialul seminal
unt: A, C, D, BI. B2, B3, B5.
Valoarea energetică a materialului seminal este cuprinsă între 6 şi 45 kcal/lOO
ml, în raport cu conţinutul în substanţe organice.
Pe baza compoziţiei chimice brute şi a valorii energetice a materialului seminal

24
în raport cu coeficienţii de utilizare a substanţelor nutritive ingerate sau digestibile
pentru spermiogeneză şi a intensităţii utilizării reproducătorilor, s-au stabilit normele
medii globale, care includ şi normele pentru asigurarea funcţiilor vitale (tabelul 5).
Pentru a asigura supleţe şi vioiciune reproducătorilor masculi se evită raţiile
voluminoase (celulozice, suculente) şi nutreţurile concentrate, care predispun la
îngrăşare (porumb).
Tabelul 5
Cerinţele de energie şi substanţe nutritive la reproducătorii masculi
Specificare Tauri Berbeci Armăsari Vieri
SU kg/lOOkg corp 1,5 - 2 2,5 - 3,5 2-2,2 1,5 - 1,8
EMKcal/100 kg corp - - - 3000 - 3500
UN/l 00 kg corp 1,0 - 1,3 2-2,8 1,6-2 1,2 - 1,5
PB% 14 -16 14-16 12-14 15
PD glUN 100 -120 110 -120 100 -120 120
Ca g/100 kg corp 6-8 6-8 10-14 8 -12
P g/l 00 kg corp 5-7 5-7 6-10 6-12
NaCl g/lOOkg corp 5-8 15 5 10-12
Caroten mg/100 kg corp 50 - 60 50 25 30 - 40
Tabelul 6
Randamentul folosirii proteinei în producţia de material seminal,
în cazul folosirii intense la montă
(după P. Halga şi col. 2005)
Specificare Specia
Vier Armăsar Taur I Berbec
Greutatea corporală, kg 200 500 1000 70
Proteina ingerată/zi g* 300 620 610 120
Proteina eliminată prin ejaculate, glzi** 16,64 1,60 0,96 0,12
Randamentul global de utilizare al proteinei 5,9 0,26 0,16 0,10
(%)
Consumul de proteină pentru întreţinere, 200 350 580 65
glzi*
Aport suplimentar pentru montă glzi 100 270 30 55
Randamentul de utilizare al proteinei
administrate peste necesarul de întreţinere 16,6 0,60 3,20 0,22
(%)
* norme INRA; ** două monte pe ZI

25
Tabelul 7
Cerinţe de substanţe minerale pentru reproducătorii masculi
(după P.Halga şi col., 2005)
Minerale Vieri Rumezătoare Vieri
Gebhardt G., (INRA, Wahlstorm n.c,
1981 1988) 1991
g!kgSU
Ca 6-8 5,5- 6,0 6,5
P 5-6 3,5-4,0 5
Na 2 ? ?
ma/kz Sfl
I
Cu 5 10 6
Zn 50 50 75
Mn 30 50 20
1 0,2- 0,4 0,2- 0,8 0,15
Se 0,1- 0,2 0,1 0,1
1.4. CERINŢELE NUTRIŢIONALE PENTRU CREŞTERE ŞI
ÎNGRĂŞARE
1.4.1. INFLUENŢA ALIMENTA ŢIEI ASUPRA CREŞTERII ŞI
DEZVOLTĂRII
Alimentaţia este principalul factor al mediului, care în strânsă legătură cu
sistemul endocrin influenţează procesul de creştere şi dezvoltare în special în
_ rioada postnatală.
Produşii de concepţie proveniţi din femelele alimentate raţional în timpul
~ taţiei au o viabilitate ridicată ceea ce influenţează pozitiv creşterea şi dezvoltarea
nlterioară. Creşterea şi dezvoltarea noilor născuţi şi a tineretului sunt influenţate în
mare măsură de nivelul alimentaţiei. Subalimentaţia determină oprirea sau reducerea
eşterii, frânarea dezvoltării diferitelor regiuni corporale, în funcţie de momentul
instalării acesteia. Dacă subalimentaţia este de scurtă durată şi tineretul dispune de
rezerve corespunzătoare de compensaţie, după revenirea la hrănirea normală sau
abundentă animalele pot recupera pierderile prin creşterea apetitului şi prin
imbunătăţirea coeficienţilor de utilizare a substanţelor nutritive. Aceste aspecte stau
a baza aşa numitei "creşteri compensatorii." Subalimentaţia severă şi de durată mai
lungă nu poate fi compensată, determinând prelungirea procesului de creştere şi
ezvoltare,

26
Creşterea compensatorie reprezintă sporul suplimentar de greutate realizat în
timpul unei alimentaţii normale, intervenită după o perioadă de subalimentaţie. Acest
fenomen este aplicat în practică atât la bovine cât şi la ovine în sistemele de
exploatare semiintensiv şi extensiv. La aplicarea temporară a subalimentaţiei trebuie
să ţinem seama de următoarele aspecte: nu se practică la animalele foarte tinere; să
aibă o perioadă de timp mai lungă, pentru a se manifesta compensaţia. Subalimentaţia
se poate practica pentru energie.
Prin folosirea raţiilor cu un nivel de energie ridicat, dar cu un conţinut redus de
proteină, substanţe minerale şi vitamine, se reduce creşterea în lărgime, fiind
favorizată depunerea de grăsime specifică tipurilor de grăsime. De asemenea raţiile
furajere care au aceeaşi valoare nutritivă, cu volum diferit pot stimula sau reduce
dezvoltarea organelor interne. O importanţă deosebită revine alimentaţiei în
realizarea unui echilibru optim între dezvoltarea organelor de reproducţie şi masa
corporală a tineretului de prăsilă.
În funcţie de nivelul energetic şi nutrienţii necesari pentru producţia de carne
se disting mai multe tipuri de hrănire. nivel ridicat şi continuu până la sacrificare;
nivel ridicat la început şi apoi scăzut; nivel scăzut la început şi apoi ridicat; nivel
scăzut pe toată perioada până la sacrificare. Aportul de energie influenţează
compoziţia tisulară iar aportul de proteină, substanţă minerale şi vitamine acţionează
asupra vitezei de creştere.
Prin nivelul energetic şi proteic al raţiilor pot fi influenţate mărimea şi calitatea
sporului, durata îngrăşării şi costurile de producţie ale sporului în greutate. Calitatea
sporului poate fi înfluenţată prin alimentaţie sub aspectul raportului carne grăsime şi
al consistenţei şi culorii grăsimii. Un nivel energetic ridicat folosit înainte de
sacrificare determină creşterea proporţiei de grăsime în carcasă. Prin creşterea
aportului de proteină sau lizină şi păstrarea energiei la un nivel constant se reduce
cantitatea de grăsime în favoarea cărnii în carcasă.
Consistenţa grăsimii este dependentă de tipul de grăsime din nutreţurile
ingerate. Astfel grăsimea de tip oleic specifică porumbului, ovăzului, şrotului de
floarea soarelui imprimă grăsimii animale o consistenţă redusă. Secara, orzul,
cartofii, leguminoasele verzi, fânul de leguminoase, boabele şi şroturile de
leguminoase produc grăsime cu o consistenţă ridicată. Borhoturile influenţează
negativ calitatea şi conservabilitatea cărnii. Făinurile animale în special făina de
peşte, imprimă gust şi miros specific cărnii. Porumbul, laptele degresat şi drojdia
furajeră imprimă culoare corespunzătoare şi suculenţă cărnii de pasăre. Nutreţurile
poluate cu nitriţi, compuşi organocloruraţi folosiţi în hrană, determină acumularea
acestora în special în grăsime care poate deveni toxică pentru consumatori. În acest
sens se impune ca în faza de finisare a îngrăşării să se excludă din raţie resursele
furajere care depreciază calitatea cărnii şi a grăsimii.

27
1.4.2. CERINŢELE PENTRU CREŞTERE ŞI ÎNGRĂşARE
La tineretul animal necesarul de substanţe nutritive este determinat de sporul
::.e creştere realizat. În afară de specie şi rasă cerinţele depind şi de vârstă, respectiv
de modificările de ordin calitativ ce au loc în organism (scăderea conţinutului în apă,
zreşterea conţinutului în grăsime, dezvoltarea scheletului etc.). La stabilirea cerinţelor
zebuie să se ţină seama şi de coeficientul de utilizare a hranei precum şi de natura
_treţurilor administrate. Nutreţurile de origină animală au un coeficient de
zlorificare al hranei mai ridicat decât nutreţurile de provenienţă vegetală.
Compoziţia chimică a sporului în greutate variază în limite largi în raport cu
__ia, categoria de vârstă şi starea de întreţinere. Îngeneral în primele săptămâni de
" ţă sporul în greutate conţine peste 70% apă. Substanţa uscată a sporului este
tă din proteine şi substanţe minerale specifice creşterii ţesutului muscular şi
.:: . Odată cu înaintarea în vârstă se reduce treptat proporţia de apă, proteină şi
__ tanţe minerale şi va creşte proporţia de grăsime. Compoziţia chimică a sporului
~ greutate este influenţată de nivelul nutritiv şi de compoziţia chimică a hranei.
-oorul de creştere este mai intens de la naştere până la maturitatea fiziologică apoi se
reduce treptat până la maturitatea morfologică. Metabolismul bazalla tineretul animal
este mai intens cu 20 - 25% comparativ cu metabolismul animalelor adulte. În
:;e:rioadade alăptare noii născuţi utilizează substanţele nutritive din lapte în proporţii
-" 85 - 90% în timp ce substanţele provenite din nutreţurile de origine vegetală sunt
zzilizate în proporţie de 55 - 65% (cu excepţia celulozei). Odată cu înaintarea în
. tă cresc coeficienţi de utilizare ai celulozei şi a substanţei organice în general
_. ă la vârsta corespunzătoare platoului maxim al creşterii, după care se reduc treptat
__ 15 - 20%.
Cerinţele de energie pentru creştere şi îngrăşare depind de valoarea calorică a
soorului în greutate, de gradul utilizării energiei metabolizabile a hranei în diferite
'--:!Zede creştere şi de mărimea sporului. Randamentul de utilizare a energiei
tabolizabile a fost stabilit la 83% la purcei, 77 - 62 % la porcine la îngrăşat, 85 % la
"leiîn perioada de alăptare şi 72 - 45% la tineretul taurin (valorile scad cu avansarea
:......ârstă). Randamentul utilizării energiei metabolizabile pentru îngrăşare este mai
e la animalele monogastrice (70 -75%) şi mai redus la rumegătoare (30 - 35%).
Pentru rumegătoare cerinţele energetice se exprimă în ENC (pentru tăuraşi, juninci şi
ci la îngrăşat) fie în ENL (pentru tineretul femel de reproducţie). Pentru
zxmogastrice cerinţele se exprimă în energie metabolizabilă. Ca unităţi de măsură
:- ntru energie la rumegătoare se folosesc UFV, UFL (sistemul INRA) şi UNL şi
T • C (sistemul IBNA). Cerinţele de energie pentru creştere şi îngrăşare pentru 1 kg
spor greutate sunt cu atât mai mari cu cât sporurile zilnice sunt mai mici. Tineretul în
eştere prezintă unele cerinţe faţă de lipide, în deosebi faţă de acizii graşi esenţiali
izii linoleic, linolenic, şi arahidonic), care constituie principala sursă energetică şi
sigură transportul vitaminelor liposolubile.
În literatura de specialitate se cunosc numeroase ecuaţii şi formule de calcul a
cerinţelor zilnice de energie pentru diferitele specii de animale.

28
Cerinţele de proteină pentru animalele în creştere se stabilesc în funcţie de
mărimea, compoziţia chimică a sporului precum şi de coeficientul de utilizare a
proteinei din hrană în proteina sporului. Coeficientul de utilizare a proteinei la
tineretul în creştere are valori cuprinse între 85 - 90% în timpul alăptării după care
scade treptat cu vârsta până la 50%. Nerealizarea nivelului proteic corespunzător din
hrană determină reducerea proporţiei de proteină şi o creştere a celei de grăsime din
carne. Cerinţele în proteină stabilite pentru tineretul porcin şi aviar au în vedere
nivelul şi echilibrul aminoacid pe care trebuie să îl realizeze nutreţurile utilizate.
Dezechilibrul aminoacid al hranei trebuie prevenit prin faptul că acesta determină
reducerea apetitului. Cerinţele în aminoacizi diferă de la o specie la alta, lizina fiind
aminoacidullimitativ în creştere. Gradul de utilizare al proteinei din hrană în sinteza
tisulară depinde de valoarea biologică a ei, nivelul energetic, respectiv raportul
energo-proteic al hranei, nivelul şi echilibrul vitaminic şi mineral.
La rumegătoare cerinţele de proteină sunt exprimate în PDI (sistemele INRA şi
IBNA). Folosirea sistemului lizină şi metionină digestibilă contribuie la o mai bună
echilibrare a hranei rumegătoarelor în aminoacizi limitanţi. La animalele
monogastrice cerinţele în proteină sunt exprimate în PB % din hrană, sau g PB/kg
nutreţ.
Cerinţele în substanţe minerale la tineretul în creştere s-au stabilit pe baia
evoluţiei depunerilor de minerale în ţesuturile nou formate şi valorile de digerare şi
absorbţie ale acestora din hrana administrată. Cerinţele în substanţe minerale depind
de masa corporală, de sporul de creştere, precum şi de coeficientul de utilizare a
acestora în organism (30 - 50%). Trebuie reţinut faptul că mărimea cerinţelor în
substanţe minerale scade odată cu înaintarea în vârstă a animalelor. Concomitent cu
înaintarea în vârstă se schimbă nu numai cerinţele ci şi raportul calciu/fosfor scăzând
de la 1,5 - 2 : 1în primele faze ale creşterii, la 1,2 - 1: 1 spre sfârşitul acesteia.
Pentru animalele în creştere şi îngrăşare o importanţă deosebită trebuie
acordată asigurării mineralelor existente în sporul de greutate, respectiv calciu şi
fosfor pentru schelet şi Mg, K, Na pentru ţesuturile moi. Cerinţele de microelemente
pentru creştere sunt apreciate ca reduse. Pentru sigurarea cerinţelor de minerale la un
nivel optim la monogastrice trebuie să avem în vedere disponibilitatea acestora în
funcţie de specie şi de sursa de minerale. La animalele monogastrice la care fosforul
fitic nu este disponibil, cerinţele pentru acest element sunt recomandate ca fosfor total
şi ca fosfor disponibil.
Cerinţele în vitamine pentru animalele în creştere sunt diferite în raport cu
specia şi vârsta, sistem de creştere, tehnologia aplicată.La rumegătoare pentru
creştere şi îngrăşare hrana trebuie suplimentată cu vitaminele liposolubile: A, D şi E.
Suplimentarea hranei cu aceste vitamine se recomandă la rumegătoare în timpul iernii
când se folosesc raţii bazate pe nutreţuri cu un conţinut redus în vitamine cum sunt:
rădăcinoasele şi tuberculiferele, fânuri învechite sau recoItate tardiv, subproduse din
industria alimentară.
La animalele monogastrice (porcine şi păsări) este necesară suplimentarea
hranei atât cu vitamine liposolubile cât şi cu cele hidrosolubile.

29
1.5. CERINTELE NUTRITIONALE PENTRU PRODUCTIA" ,
DE LAPTE
1.5.1. INFLUENŢA ALIMENTAŢIEI ASUPRA PRODUCŢIEI
DE LAPTE
Producţia de lapte poate fi înfluenţată prin nivelul nutrienţilor şi structura
raţiilor. Astfel nutreţurile suculente administrate în hrană au efect stimulator asupra
:;;oducţiei de lapte. Utilizarea în hrană a unor nutreţuri poluate cu nitraţi, nitriţi,
. tibiotice, pesticide sau contaminate cu miceţi, influenţează negativ producţia
titativă şi calitativă de lapte. Tipul de alimentaţie poate influenţa atât cantitate a de
_~ te cât şi indicii de calitate ai laptelui. Grăsimea din lapte poate fi influenţată sub
raportul cantităţii şi consistenţei. Reducerea conţinutului de grăsime din lapte poate fi
:.etenninată de lipsa unui nivel corespunzător în celuloză structurată a raţiei, de
::::ezenţa unor cantităţi mari de nutreţuri bogate în acizi graşi nesaturaţi şi de starea de
::idoză rumenală. Nutreţurile ca masa verde, seminţele de oleaginoase, sau
"produsele acestora, uruiala de porumb reduc consistenţa grăsimii, în timp ce
- broasele, uruielile de orz, grâu, boabele leguminoase şi rădăcinoasele fac să crească
zonsistenţa,
Conţinutul laptelui în proteină poate fi influenţat prin nivelul aportului de
_ ergie şi proteină din raţie. O ingestă energetică scăzută (cu 20 -25% faţă de normă),
reduce atât conţinutul total în proteină cât şi fracţiunea cazeinică din lapte. Reducerea
nţinutului de proteină din lapte în primele două luni de lactaţie este determinată de
-~ a unei ingeste energetice corespunzătoare la începutullactaţiei. Proteina din lapte
este influenţată favorabil de prezenţa glucidelor uşor solubile existente în uruieli de
.::ereale, sfeclă, porumb şi graminee masă verde. Creşterea proporţiei de celuloză din
raţie determină reducerea conţinutului de proteină din lapte. Excesul de proteină din
~ tie nu influenţează nivelul proteic al laptelui. Un exces de durată în proteină (peste
.:0% faţă de norme) atrage după sine scăderea conţinutului fracţiunii cazeinice şi îl
majorează pe cel al ureei din lapte. Un astfel de lapte coaguleză la încălzire.
Substanţele minerale din lapte sunt mai puţin influenţate de nivelul lor în raţii.
Conţinutul în microelemente este determinat de alimentaţie. Vitamina A din lapte
epinde cel mai mult de asigurarea acesteia sau a carotenului prin alimentaţie.
Conţinutul ridicat în nitraţi din hrană poate să reducă transformarea carotenului în
itamina A.
Gustul şi mirosul normal al laptelui pot fi modificate de substanţele specifice
prezente în nutreţuri. Astfel nutreţurile care au o influenţă mare asupra acestor
însuşiri sunt: rapiţa, varza , sfecla, guliile, nutreţul însilozat bogat în acid butiric,
utreţuri mucegăite. Nutreţurile care influenţează neplăcut gustul şi mirosul laptelui
e administrează în hrana vacilor numai după muls. Consumul unor plante ca:
usturoiniţă, pelin, măcriş depreciază gustul, mirosul şi conservabilitatea laptelui.

1.5.2. CERINTELE PENTRU PRODUCTIA DE LAPTE, ,
30
Aciditatea laptelui este influenţată de unele tulburări (cetoze, acidoze) cât şi de
alimentaţie: sub alimentaţie energetică, deficit de celuloză brută în raţie, exces
pronunţat de proteină, dezechilibru mineral.
Stabilirea cerinţelor pentru animalele producătoare de lapte depinde în primul
rând de compoziţia chimică a acestuia. Din acest punct de vedere laptele colostral
este mai bogat în proteină,grăsimi, substanţe minerale, enzime şi anticorpi dar mai
sărac în lactoză. După 5 - 6 zile de la fătare compoziţia chimică a laptelui se
modifică, devenind caracteristică speciei, iar în cadrul acesteia în funcţie de rasă,
vârstă, lună de lactaţie, stare de întreţinere. Din însăşi compoziţia chimică, rezultă că
în lapte se secretă mari cantităţi de substanţe a căror provenienţă o constituie hrana.
Nivelul şi calitatea alimentaţiei, influenţează atât producţia cantitativă de lapte cât şi
conţinutul acesteia în principalele elemente nutritive. Numai o alimentaţie completă,
echilibrată şi în concordanţă cu cerinţele şi potenţialul productiv al animalelor asigură
o producţie corespunzătoare. Atât subalimentaţia cât şi supraalimentaţia duc la
scăderea producţiei cantitative de lapte şi-a principalilor lui componenţi. Se ştie că la
o valoare energetică constantă, nivelul proteinelor din raţie ca şi structura acestora
influenţează producţia cantitatvă de lapte precum şi conţinutul lui în grăsime şi
proteină. Sunt consideraţi ca aminoacizi limitanţi ai producţiei de lapte:
metionina,lizina, histidina, la rumegătoare.
Prin proteinele microbiene se asigură 50 - 80% din necesarul de aminoacizi al
vacilor de lapte, la care se adaugă aminoacizii din proteina din nutreţuri nedegradată
în rumen şi respectiv aminoacizii aşa-zis protejaţi în special metionina şi lizina.
Nivelul raţiei în glucide influenţează conţinutul laptelui în grăsime şi în
lactoză.
S-a constatat că raţiile deficitare în calciu şi fosfor precum şi insuficienţa
sărurilor de magneziu determină scăderea producţiei de lapte şi a conţinutului
acestuia în grăsime. Asigurarea cerinţelor de substanţe minerale se impune 'cu
necesitate, cunoscându-se faptul că într-o perioadă de lactaţie se elimină prin lapte
cantităţi mari de minerale, mai ales de calciu şi fosfor dar şi potasiu, natriu şi clor
(aproximativ 22 kg minerale la vaci, 7 - 8 kg minerale la iepe şi 2 - 5 kg minerale la
scroafe ).
Conţinutul laptelui în vitamina A este dependent de nivelul de asigurare al
animalelor cu vitamina A şi caroten. Vitaminele D şi E din lapte sânt puţin influenţate
de alimentaţie.
Stabilirea cerinţelor în substanţe nutritive pentru producţia de lapte se face pe
baza experienţelor de bilanţ nutritiv energetic şi material.
~erinţele de energie
In producţia de lapte energia metabolizabilă din nutreţuri este utilizată cu un
randament sporit (65 - 70%), faţă de producţia de carne şi grăsime (45 - 50% ).
Pentru stabilirea cerinţelor de energie în producţia de lapte se pleacă de la valoarea

31
calorică a laptelui, dependentă de compoziţia chimică şi echivalenţii calorici ai
componentelor din lapte. Astfel pentru 1 1 lapte de vacă cu 4% grăsime, 3,6%
proteină şi 4,5% lactoză valoarea lui calorică va fi de:
40 g grăsime x 9,2 kcal = 368 kcal
36 g proteină x 5,7 kcal = 205 kcal
175 kcal
45g lactoză x 3,8 kcal = ----------------
748 kcal
Aplicand echivalentul energetic al unităţii nutritive:
'1 U.n, în producţia de lapte = 1680 kcal
x = 748 kcal
de unde x = 0,45 U.n.
Pe baza acestui raţionament şi cunoscând producţia zilnică de lapte precum şi
compoziţia lui chimică, se pot calcula cerinţele de energie pentru această producţie.
în funcţie de compoziţia chimică, respectiv de valoarea calorică, cerinţele de energie
pentru producţia de lapte la principalele specii de fermă sunt prezentate în tabelul 8.
Tabelul 8
Cerinţele de energie pentru producţia de lapte
(după P.Halga şi col. 2005)
Provenienţa laptelui /kg lapte
VFL VNL
Vacă 0,44 0,47**
Oaie 0,65 0,71
Capră 0,39 0,40
Iapă 0,27* ?
Scroafă 1538 kcal
*UF cal = 2200 kcal EN; ** lapte cu 3,5% grăsime
Cerinţele de energie pentru producţia de lapte depind de o serie de factori:
antitatea şi compoziţia laptelui, vârsta, stadiul lactaţiei, condiţiile de creştere,
sănătatea, alimentaţia. TrebUIe să avem în vedere că la începutul lactaţiei, prin lapte
se elimina cantităţi de energie mai mari decât cele pe care animalul şi le poate asigura

32
prin hrană. În acest caz are loc o mobilizare a rezervelor corporale de grăsime depuse
în gestaţie avansată.
Cerinţele de proteină pentru producţia de lapte se stabilesc în funcţie de
conţinutul laptelui în proteină şi coeficientul de utilizare a proteinei în producţia de
lapte (60 -70 %), folosind următoarea relaţie:
Tabelul 9
g proteină/kg lapte
g PDI /kg lapte =
randment utilizare
proteină în lapte
Cerinţele de proteină pentru producţia de lapte
Specia Conţinutul mediu, lapte Randament g PDII kg lapte
g /kg utilizare
Vacă 31 0,64 48
Oaie 45 - 65 0,58 76 -110
Capră 29 0,64 45
Iapă 25 0,60 42*
Scroafă 55 0,70 110**
"Pdcal; ** PB
Ca şi în cazul energiei nici proteina din ingesta zilnică nu asigură cerinţele
pentru vaci la începutul lactaţiei. Deficitul este asigurat prin utilizarea rezervelor
corporale depuse în perioada gestaţiei avansate.
Cerinţele de calciu şi fosfor pentru producţia de lapte se stabilesc în funcţie de
conţinutul laptelui în fiecare substanţă şi de coeficientul de utilizare al mineralelor
din nutreţuri ( 35 - 50% ).
g Ca / kg lapte
Cerinţe Ca (g/kg) =
randamentul utilizare Ca
în producţia de lapte
De menţionat că şi în cazul substanţelor minerale are loc o mobilizare după
fătare a rezervelor corporale, asigurându-şi cantităţile necesare.
Cerinţele de vitamine pentru producţia de lapte sunt inf1uenţate de mulţi
factori: specia, aportul prin nutreţuri (pentru vitaminele liposolubile), felul
vitaminelor etc.

33
1.6. CERINTELE NUTRITIONALE PENTRU, ,
PRODUCŢIA DE OUĂ
1.6.1. INFLUENTA ALIMENTAŢIEI
ASUPRA PRODUCŢIEI DE OUĂ
Producţia de ouă în cadrul fiecărei specii este influenţată cantitativ şi calitativ
de nivelul nutritiv al alimentaţiei, de sortimentele de nutreţuri utilizate şi de calitatea
nutreţurilor.
Calitatea oului este dată de masa lui, rezistenţa coji, compoziţia chimică, gust,
miros, culoare gălbenuş etc. Masa oului poate fi influenţată prin alimentaţie, prin
conţinutul hranei în proteine şi în special în acid linoleic. Influenţa nivelului proteic
!!.lhranei asupra greutăţii oului este mai mare la găinile din rasele grele şi mai redusă
cele din rasele uşoare. S-a constatat că lipsa acidului linoleic din hrană determină
reducerea greutăţii oului. Calitatea cojii este apreciată prin grosime care influenţează
rezistenţa la spargere. O coajă rezistentă există atunci când grosimea acesteia este de
,32 mrn, rezistând la o presiune de 2,6 - 3,7 kg. La calcifierea cojii oului contribuie
şi vitamina D3, prezenţa manganului şi zincului şi raportul acido-bazic din sânge în
timpul formării cojii oului. Excesul de fosfor în hrană reduce mobilizarea calciului
din oase. Carenţa în calciu determină demineralizarea organismului, reducerea
producţiei de ouă şi a ec1oziunii,obţinerea de ouă mici cu coajă subţire sau fără coajă.
Aportul ridicat de calciu dereglează absorbţia magneziului şi reduce producţia de ouă,
apacitatea de ecloziune şi rezistenţa cojii. Carenţa în NaCI diminuează apetitul,
reduce asimilarea calciului, diminuează producţia de ouă, masa ouălor şi rezistenţa la
spargere a cojii. Carenţa de potasiu determină reducerea capacităţii de ecloziune şi
întârzie creşterea puilor. Manganul influenţează pozitiv rezistenţa cojii şi viablitatea
puilor la ecloziune.
Carenţa vitaminelor şi a carotenului reduce intensitatea ouatului, capacitatea de
ecloziune şi viabilitatea puilor. Aportul optim de vitamina D, favorizează creşterea
producţiei de ouă, a rezistenţei la spargere a cojii şi măreşte capacitatea de ec1oziune.
Carenţa în vitamina E reduce fecunditatea şi determină mortalitatea embrionilor în
primele zile de incubaţie. Dintre vitaminele complexului B cele mai importante
pentru producţia de ouă, incubaţie şi viabilitatea puilor sunt: Bt. B2, B3, B6, B12.
Culoarea gălbenuşului este influenţată de pigmenţi carotenoidici (xantofile).
Aceşti pigmenţi în urma absorbţiei în tubul digestiv sunt depozitaţi în gălbenuşul de
ou şi ţesutul adipos. Pentru colorarea gălbenuşului cei mai importanţi pigmenţi sunt:
luteina din lucerna verde şi zeaxantina din porumbul galben. Pentru intensificarea
culorii gălbenuşului se folosesc şi compuşi sintetici sau naturali cum sunt
carotenoideie din boiaua de ardei.
Gustul şi mirosul ouălor pot fi depreciate prin utilizarea în hrană a făinii de
peşte. Prezenţa petelor de sănge de pe gălbenuş se datorează alimentaţiei, respectiv

34
nivelului prea ridicat de proteină din hrană, folosirea soiei crude, carenţa în clor şi
vitamina A, prezenţa micotoxinelor.
1.6.2. CERINTELE PENTRU PRODUCTIA DE OUĂ, ,
Consumul mai ridicat al păsărilor pentru întreţinerea funcţiilor vitale, ca o
consecinţă a metabolismului mai accentuat, a mobilităţii şi intensităţii de creştere
sporite, precum şi temperaturii corpului este compensat de valorificarea superioară a
hranei în producţia de ouă şi carne.
Cerinţele în substanţe nutritive sunt influenţate de specie, rasă, vârstă,
intensitatea ouatului, valoarea energetică şi nutritivă a hranei, valoarea calorică a
oului, precum şi de gradul de folosire a energiei potenţiale din hrană. O caracteristică
a producţiei de ouă o reprezintă cantitatea mare de substanţe nutritive metabolizate în
cursul unui an. Raportat la 1 kg greutate corporală, în decursul unui an, găinile
metabolizează 20 - 25 kg substanţe nutritive absorbite în timp ce la vacă acestea
reprezintă 6 - 7 kg şi la scroafă 4 kg.
Cerinţele de energie pentru producţia de ouă se stabilesc în funcţie de
producţia de masă ou realizată, valoarea calorică a acesteia şi coeficientul de utilizare
a energiei metabolizabile din hrană în energie ou (60 - 70%). Cunoscând greutatea
unui ou, intensitatea ouatului şi coeficientul de utilizare a energiei se poate stabili
cerinţele de energie metabolizabilă pentru producţia de ouă. Adăugând la aceste
cerinţe şi energia metabolizabilă pentru funcţiile vitale rezultă cerinţele zilnice în
energie metabolizabilă a găinilor. Au fost elaborate relaţii matematice de calcul
pentru stabilirea cerinţelor de energie pentru găini din rase uşoare şi grele.
Păsările ouătoare îşi reglează consumul zilnic de nutreţ în funcţie de nivelul
energetic al reţetei. Dacă se administrează o reţetă cu un nivel energetic redus,
aceasta va mări ingesta de nutreţ până la asigurarea necesarului zilnic.
Cerinţele de proteină pentru producţia de ouă se stabilesc în funcţie de
conţinutul oului în proteină (6,6 g) şi de coeficientul de utilizare a proteinei din hrană
în proteina oului (60%). I
Proteina prezintă importanţă în hrana păsărilor atât sub raport cantitativ cât şi
calitativ prin conţinutul în aminoacizi. Atât deficitul cât şi excesul sau lipsa
echilibrului aminoacid determină o creştere a consumului specific pentru producţia de
ouă. Concomitent cu nivelul proteic trebuie asigurat şi cel al aminoacizilor esenţiali
care trebuie colerat cu concentraţia energetică a hranei.
Cerinţele în substanţe minerale. La păsările ouătoare cerinţele cele mai mari
sunt pentru calciu. Cu două săptămâni înainte de a începe ouatul, găinile pot depune o
rezervă de calciu suficientă pentru 5 - 6 ouă. Lipsa unui nivel corespunzător de calciu
din hrană pe parcursul producţiei, determină reducerea şi chiar încetarea ouatului. ÎL.
perioada producţiei ridicate de ouă o găină trebuie să ingere până la 3,3 g Ca/zi.
Cerinţele în calciu se stabilesc ţinând seama de conţinutul oului în calciu (2 -2,2 g),
de intensitatea ouatului şi de coeficientul de utilizare a calciului din hrană (40 -
60%). Din calciu ingerat se reţine în organism aproximativ 60% la găinile tinere şi
40% la cele în vârstă. La o producţie mai mare de ouă, prin hrană se asigură o

Alimentatia animalelor

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to Alimentatia animalelor

Similar to Alimentatia animalelor (10)

Alimentatia animalelor