Nicolae Moldoveanu, născut pe 3 februarie 1922, a fost un renumit compozitor și poet evanghelic, cunoscut pentru aproape 8000 de melodii și 30 de volume de meditații. Deși a suferit în temnițele comuniste, el a continuat să compună și să inspire oameni prin muzica sa dedicată lui Dumnezeu. A fost caracterizat prin modestie, dedicare spirituală și o profundă bucurie, având o influență semnificativă în comunitatea creștină din România până la moartea sa pe 12 iulie 2007.

1. Nicolae Moldoveanu
Când vine vorba de oameni speciali suntem înclinaţi fie să-i
idolatrizăm fie să nu le recunoaştem meritele şi să-i considerăm
oameni obişnuiţi. Ca şi creştini suntem datori şi în această situaţie
să luăm Scriptura ca şi etalon de exprimare. Apostolul Pavel spune
despre un slujitor al Evangheliei „…preţuiţi pe astfel de oameni.”
(Filipeni 2:29)
Nicolae Moldoveanu se încadrează în pleiada oamenilor lui
Dumnezeu care trebuie preţuiţi. Consider că deşi este cunoscut în
lumea evanghelică este totuşi necesară o prezentare mai amplă a
vieţii compozitorului, poetului şi scriitorului Nicolae Moldoveanu.
La baza acestui articol stau informaţiile pe care le găsim în
carteaCântările Harului, editura Stephanus 1990.
Aşadar, fratele Nicolae Moldoveanu s-a născut la 3 februarie 1922
în comuna Movileni, comună ce aparţine azi judeţulului Galaţi. Este
cel mai mare din cei 15 fraţi şi surori. Parinţii, Ioan şi Săndica, erau
oameni credincioşi – aveau în casă chiar şi o mică bibliotecă cu cărţi
religioase, iar tata era abonat la revista creştină Lumina satelor.
Încă din fragedă copilărie, micuţul Culai, cum i se spunea acasă, a
manifestat interes pentru cele spirituale. A învăţat rugăciunea Tatăl
nostru într-un moment dificil din viaţa sa, în timpul celor trei zile cât
trupul neînsufleţit al tatălui său a stat în casa lor. Culai încă nu
împlinise patru ani.
Mama a rămas cu doi copii şi după un an şi jumătate s-a recăsătorit.
Mersul la biserică era practicat cu seriozitate şi aici Culai a făcut
cunoştinţă cu muzica religioasă pe care a început să o îndrăgească.
De asemenea, tot ce era legat de muzică prezenta interes pentru el.
Cercetarea lui Dumnezeu a început încă la această vârstă fragedă.
Răsfoind cartea Intraţi în Oastea Domnului, scrisă de preotul Iosif
Trifa, a văzut două poze dintre care una reprezenta o cârciumă cu
uşa larg deschisă la care şedeau de o parte diavolul iar de cealaltă
parte moartea, şi multă lume intrând în interior. În fundal se puteau
observa flăcările iadului. Cealaltă uşă arăta sub formă de cruce, pe
care intrau doar trei, patru oameni apoi şerpuia un drum ce ducea la
o cetate frumosă ce se arăta în zare.Culai a întrebat-o pe mama sa
ce înseamnă aceste imagini. A înţeles că este vorba de iad şi rai.
Manifesta groază faţă de iad şi se uita cu plăcere şi interes spre uşa
care mergea spre Cetatea de sus.
În ce priveşte şcoala, Culai a început-o foarte devreme. Văzând că
prietenul său, Vasile, merge la şcoală s-a dus cu el. La început
dascălul a refuzat să-l primească, deoarece avea doar cinci ani şi
jumătate, dar lacrimile cu care îl ruga să-l primească l-au înduplecat
în cele din urmă pe învăţător.
O dată cu sosirea Crăciunului, copiii erau duşi la biserică să se
spovedească şi să se împărtăşească. Preotul i-a fixat şi lui nişte

2. canoane pe care trebuia să le îndeplinească.Cu această ocazie
Culai a luat prima hotărâre să fie mai bun. Adevărata convertire o va
trăi mai târziu în 1938 când, prin credinţă, Îl primeşte pe Domnnul
Isus ca Mântuitor personal.
În anul 1934 pleacă de acasă în oraşul Sfântu Gheorghe, la o unitate
militară. Aici, ca şi copil de trupă, din fragedă copilărie intră în
tainele muzicii. Întorcându-se acasă, în toamna lui 1935, află că în
sat a luat fiinţă o adunare creştină Oastea Domnului. De fiecare
dată când venea în vacanţe participa la adunare şi astfel în 1938 se
hotărăşte serios să îl urmeze pe Domnul. Din acest moment începe
să adune cântări pentru a le pune pe note spre folosul fraţilor. Era
deja avansat în ale muzicii: cânta la trompetă, ţambal, pian şi
acordeon. De acum devine cunoscut ca Niculiţă Moldoveanu. Una
din cele mai mari dorinţe ale sale era să aibă o Biblie. Fiind sărac s-
a hotărât să vândă jumătate din raţia zilnică de pâine şi toată raţia de
lapte şi astfel şi-a cumpărat prima Biblie şi s-a abonat la revista Viaţa
Creştină. Începe să publice primele poezii, iar Ioan Marini, redactorul
revistei Misionarul vieţii creştine, împreună cu Traian Dorz îl invită să
alcătuiască prima carte de cântări a Oastei Domnului şi astfel devine
cunoscut în întreaga ţară.
Primul volum de poezii îl publică în 1947 iar în acelaşi an se
căsătoreşte cu Elena Bogdan din judeţul Alba. Dumnezeu îi
binecuvintează cu o fiică, Daniela, în anul 1954. Publică apoi melodia
compusă la Cartea Psalmilor şi la cartea Cântările Bibliei – versuri
Traian Dorz. Urmează compunerea melodiilor la multe poezii
personale dar şi ale altor autori: Traian Dorz, Ioan Marini, I.
Tudusciuc şi alţii.
Între anii 1959-1964 fratele Niculiţă are parte de o şcoală grea a
suferinţei în temniţele comuniste. Se întoarce acasă cu 360 de
cântări primite de la Domnul în această şcoală.Trebuie să menţionăm
că aceste cântări le-a memorat în închisoare neavând posibilitatea
să scrie.
„… Consider că în România nu a fost şi probabil nici nu am să mai
ajung să cunosc o altă personalitate din lumea evanghelică care a
reuşit să ocupe un loc din care toţi copiii Domnului să-l considere
frate. Cineva se întreba a cui este Nicolae Moldoveanu ? A oastei
Domnului, a baptiştilor, a penticostalilor, a creştinilor după
Evanghelie. Nu! El a fost a Domnului şi al tuturor.”(Beniamin
Poplăceanu) Aici se cuvine să facem precizarea că fratele Niculiţă a
primit de la Domnul direct să se boteze. A auzit o voce care spunea
„Să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Astfel, pe 4 noiembrie 1974 este
botezat împreună cu soţia Lena şi fiica Daniela.
Soţia lui a declarat că în cei 60 de ani de căsnicie nu s-au certat
vreodată. El a spus după căsătorie: „Dragă, trebuie să ştii că pentru
ceartă sunt necesare două persoane - eu niciodată nu voi fi a doua
persoană!”
Fiecare dimineaţă fratele nostru o începea cu laudă, apoi scria o
meditaţie, după ce primea de la Domnul cuvânt din Scriptură.
Era foarte atent cu timpul, folosind-ul la maxim, cu eficienţă. Într-o

3. dimineaţă era supărat pentru că s-a trezit cu zece minute mai târziu!
Iată una din rugăciunile lui: „Doamne, te rog să-mi strici planul pe
care îl am în ziua de azi, ca să fac doar planul Tău!”
Cineva a spus despre el că a fost „un titan spiritual”, iar R.
Wurmbrand a spus că „după ce venea de la tortură zâmbea”.
Moldoveanu a petrecut cinci ani în temniţele comuniste pentru
singura vină că a compus cântări pentru slava lui Dumnezeu.
Cei care l-au vizitat înainte de plecare spun că, deşi avea dureri
mari, nădejdea în Domnul că nu l-a părăsit. A pomenit Psalmul 103:
„Binecuvintază suflete pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile
Lui”. Ghighi Iovin spunea: „Cu toate că era îndoit de durere avea o
bucurie şi un fel de o prospeţime pe care nu le aştepţi de la un om
suferind”.
Iată şi declaraţia unui specialist în muzică: „Fratele Niculiţă ne
încuraja de pe patul de suferinţă... mă încuraja mereu să descopăr
noi şi noi armonii în melodiile sale de inspiraţie divină. Aprecia şi
gusta combinaţiile sonore mai mult sau mai puţin cromatice, lucru
care pentru noi înseamnă o încurajare spre o mai mare aprofundare
a unui stil românesc de muzică creştină care s-a impus deja”.
Florian Guler din Detroit a spus: „Plecarea lui Nicolae Moldoveanu
este, pentru mine, pierderea unuia dintre puţinele repere morale în
'pustia României'”. Acest „Bach al românilor”, cum l-a numit în urmă
cu 30 de ani muzicologul George Bălan, va rămâne pentru noi
„apostolul cântării creştine româneşti”. Când l-am vizitat prima dată
în 1974 am întâlnit „un uriaş” blajin care după câteva cuvinte de bun
venit a anunţat cumva ceremonios şi cu bucurie în glas: „Spre slava
Domnului cântăm cântarea: Facă-mi-se totdeauna după sfântul tău
Cuvânt/ Chiar de-ar fi să-mi cadă toate planurile la pământ...”
În cei 85 de ani de viaţă, Nicolae Moldoveanu a compus aproape
8000 de melodii (la cele mai multe şi cuvinte), a scris 30 de volume
de meditaţii, 20 de volume de cântări şi mai are 50 de volume de
meditaţii care urmează să vadă lumina tiparului. A venit din
închisoare cu 361 de căntări pe care le-a memorat (una a uitat-o).
Cu adevărat, cum zicea Beni Poplăceanu, este vorba de izvor divin!
A fost un om smerit, un om care a iubit şi n-a vorbit de rău pe
nimeni. Iată câteva cugetări notate către finalul vieţii: „Atâta întuneric
vezi în altul, cât întuneric este în tine.” şi„Binele se poate vedea în
două feluri: de sus în jos şi de jos în sus.”
L-a caracterizat modestia şi simpliatea, nu a avut niciodată o casă a
lui, stând întreaga viaţă în chirie, iar locul în care a fost înmormântat
aparţine altuia. El a putut cânta fără rezerve: „Sunt străin şi călător,
n-am aici palate...” Chiar şi înainte de a pleca la Domnul (12 iulie
2007), pe patul de suferinţă, a continuat să scrie. Fratele Niculiţă
este acasă la Domnul Isus pe care L-a cântat şi L-a iubit. Noi
rămânem să cântăm cântarea „Mai avem puţin, puţin pân' la sfânta
întâlnire / În văzduhul cristalin cu Isus, preascumpul Mire.”
Slăvit să fie Domnul!

4. ~Sorin Aioanei