Povestea ei

1. POVESTEA EI
E simplă... Zâmbește firav și pășește apăsat; lasă urme... Nu toți cei care au privit-o au remarcat acel
zâmbet delicat.
Inima ei? Păi ce să vă spun...? Are vise mari... Ea nu-și soarbe dimineața din cafeauă și tutun!
E un nestemat curat... strălucind iubire în lumina unui dulce soare cald... E pace, dragoste, curaj...
scăldată-n linii fine de un sidefiu machiaj...
Ea nu are teamă de eșec; își mizează fiecare șansă... și câștigă! Nu e interesată de făți-frumoși cu stelen piept! E rațiunea-ntruchipată într-un chip drăguț de fată...
Ochi verzi... mari... sclipind iubire-n nuanțe tari... Buze fine, ruj deschis... șoapte mici... brațe calde ce
le simți... târziu... E speranță din iubire cu rațiune și cuvânt... Simplu gând... Nu am cuvinte ca să vă
descriu... ce dulce e... Duce dulcele-n conștiință... E un dulce atât de dulce, ce-l găsești numai la ea...
Este cea mai dulce ființă... Este ea...
Un îngeraș... Se trezește blând, respiră și pornește prin oraș. Parcul gol, alei cu dor se pierd pe rând sub
ai săi pași... Noapte lungă... fură vise... Ce premise?! “Vreau să zbor...” spuse ușor privind în gol...
“Vreau să zbor! M-am săturat de acest dor... de postura mea de om. De când eram mică îmi doream să
pășesc cu dor prin galaxii... sistem deschis... dulce vers... Stelele, gingașe flori, împletite în spirale întrun elegant decor... Ce univers! Plutesc senin prin pieptul său, și ceru-i blând; niciun demers...” gândea
ușor...
Mereu cu mintea-n alte lumi, rătăcită în decor... Ea nu-și întoarce capul când o strigi. E prea ocupată săși găsească timp. E pierdută-n gânduri mari; nu are timp nici de iubit... E un firav și angelic tandru
chip...
Are degetele mici... gând deschis. Își cântă dorul din peniță, și-i târziu... Cântul ei îți cântă-n gânduri,
și-ți dorești să fie-aici... Și o strigi... și nu-ți răspunde... te apropii și-o săruți. Ea-și-ntoarce lin privirea
și-ți șoptește: “Vreau să scriu! E târziu... dar vreau să scriu...”. Și pictează cu penița până-n zori... doar
culori... gingaș își strânge-n dinți conștiința picurând doar nestemate gânduri... și tu dormi...
E tăcută... Ce curaj... să taci, zâmbind îmbrățisându-ți teama ce te scuipă pe obraji. Ce curaj...
Nu e nimeni să audă când doru-i plânge din condei... doar lacrimi de cerneală neagră ce se scurg în
picuri grei... Și oftează... “E prea târziu... Pentru cine scriu acum?” își spune-n sine, se ridică și pășește
spre sicriu... “Vai, ce drum... Din lacrimile tinereții mele, doar am scris... Iubirea falnicelor stele... Vai
ce vis... Acum plec... Las în urmă un mormânt cu dorințele din piept... și acest cânt.”

2. Se-nvelește-n aripi albe; nu se vrea acum privită... e ostenită... de durere și de chin... glasul ei: un cald
suspin... drumul său o cale lungă și-nbibată de venin... Ce corp divin!... Își ia zborul către stele, către
cerul cristalin...
Și eu stam și o priveam cu pieptul plin... de iubire și durere... de tristețe și suspin... Din iubire, ca o
floare, aripi albe se deschid... Secat de glas, bătăi în pași... zbor și strig, și-n brațe cu un dor nespus o
prind... și-i zic: “Să nu mă lași! Am iubire-n ochii lași... și credință, și voință...” și zburăm îmbrățișați...
Doi îngerași... Sori mărunți... cer color, aripi de dor... și nori căzuți... zburăm ușor...