Documentul este un amalgam de gânduri poetice despre viață, iubire și conexiunea dintre ființe. Poetul reflectează asupra suferinței și frumuseții care coexistă în existență, subliniind importanța prezentului și bucuria de a fi. Versurile evocă dorința de a trăi intens fiecare moment, conștient fiind de efemeritatea vieții.

1. Cînd te-a secat de lacrimi viaţa care doare, gîndeşte-te la roua din geana unei flori. Şi cînd ai vrea ca noaptea din urmă să coboare, gîndeşte la trezirea unui copil în zori. Priveşte cedrul mîndru ! Atîtea braţe are ! Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare. Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii. Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii. O. Khayy á m

2. E o întîmplare a fiinţei mele: şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decît mine, decît oasele mele, pe care mi le scrîşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi tîmpla de stele, pînă cînd lumea mea prelungă şi în nesfîrşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curînd. Ce bine că eşti, ce mirare că sînt ! Ce bine că eşti, ce mirare că sînt ! Două cîntece diferite, lovindu-se, amestecîndu-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pămînt, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntîmplării că sînt. N. Stănescu

3. Tu, Întuneric din care mă trag, îmi eşti mult mai drag decît flacăra care stă lumii hotar şi lumină dă doar pentru un cerc oarecare şi nimeni nu ştie-n afară ce-i oare. Dar Tu, Întuneric, cuprinzi dintr-o dată, prea iute: flăcări şi cute, – ca prăzi, în tăcere, oameni şi forţe şi fapte ... Şi poate că-o mare putere se mişcă pe-aici, prin apropiere. Eu cred în Noapte. R. Rilke

4. A te sprijini de propria ta ţară cînd, omule, eşti singur, cînd eşti bîntuit de neiubire sau pur şi simplu cînd iarna se descompune şi primăvara îşi mişcă spaţiul sferic asemenea inimii din sine însăşi spre margini. A fi sămînţă şi a te sprijini pe propriul tău pămînt. N. Stănescu

5. Dă-mi înc-o fărîmă de timp: vreau să iubesc lucrurile cum nimenea nu şi-a permis, pînă ce demne şi vaste-or fi toate. Vreau şapte, doar şapte zile curate, pe care nimeni nicicînd nu s-a scris, doar şapte pagini de singurătate. R. Rilke

6. Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vînt ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine. Şi totuşi două zile indiferente-mi sunt: ziua de ieri şi ziua care-o să vină mîine. Culege din viaţă tot ce-i surîs şi floare. Serbează orice clipă ! Ia cupa cea mai mare ! Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mîine. Tu bucură-te astăzi ! Atîta îţi rămîne. O. Khayy á m

7. Mai lasă-mă un minut. Mai lasă-mă o secundă. Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp. N. Stănescu

8. Lumina sau umbra a prins să se cearnă ? Prin crînguri cocoşii sau vîntul dă glas ? Nu ştiu: pretutindeni pe cîmpuri e iarnă sau stoluri de lebede mute, în popas ? Tu, albă minune, tu, limpede seară ! Gerul îmi schimbă sîngele-n foc şi şuvoi. Îmi vine să strîng lîngă piept arborii goi. O, codrul, ce-n pîclă cinchit picoteşte ! O, ninsele lanuri, subt teafăr îndemn ! Îmi vine în braţe s-apuc voiniceşte frumoasele sălcii cu şolduri de lemn. S. Esenin Rătăcesc pe întîia zăpadă, cu chiote-n inima grea. Seara, adîncă, albastră, îmi luminează drumul cu-o stea.

9. Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul ?... N. Stănescu

10. O, Doamne, Doamne, tu eşti cel care legeni pămîntul prin somn ? Părul nostru luceşte de pulberea constelaţiilor. Freamătă cedrul bolţii prin pîraie şi negură şi-n valea plîngerii-i cad fructele vorbelor. Ele spun în cîntecul lor de zilele altor pămînturi şi ape, unde stăteau atîrnate pe crengi şi le muşca luna cu botul. Şi şoptesc de arborii unor codri deşi, prin care dansează goală ploaia cu genunchii de aur. S. Esenin

11. Dincolo de pămînt şi infinit, cătam să aflu cerul unde vine. Şi-un glas solemn atunci s-a auzit: „ Şi cerul şi infernul sunt în tine.” O. Khayy á m

12. Cu mîna stîngă ţi-am întors spre mine chipul, sub cortul adormiţilor gutui şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, văzduhul serii mi-ar părea căprui. Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii. În ochii tăi cu luna mă răsfrîng ... şi ai putea, uitînd, să ne striveşti în gene, dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stîng. N. Stănescu

13. Nu-n zadar suflat-ai vînt, nu-n zadar ai fost, furtună, cineva spre nou avînt ochii mi-a umplut cu lună. Nu mă mai frămîntă-acum spaima stelelor eterne. Îndrăgii al clipei scrum şi tăcerea ce s-aşterne. Zîmbetul descătuşat spre privelişti se prelinge: cerul, vacă ce-a fătat, viţeluşul roş şi-l linge. S. Esenin

14. Sînt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sînt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect, un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întîmplătoare la mînă mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. N. Stănescu

15. Cînd am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii precum de vînt şi ploaie se scutur’ toamna pomii. Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea gură. Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi ! Mereu aceleaşi stele s-or învîrti-n azururi. Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă, se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă. Tu îţi evoci strămoşii ? Sunt ţărnă în ţărînă. Gîndeşti la al lor merit ? Priveşte cum surîd. Să bem ! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid tăcerea fără nume pe univers stăpînă. O. Khayy á m

16. Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei, bine, sunt ! Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa ? Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea. Îmi aparţin. Pricepeţi ? Şi sunt ceea ce sunt . O. Khayy á m

17. Raţiunea a mutat pămîntul din mijlocul existenţei şi l-a făcut să se rotească în jurul soarelui. Dau sfat: cei care au pus pămîntul să fie slugă soarelui, să-i caute justificare. Altfel e trist pe pămînt. N. Stănescu

18. În iatacul din turn e întuneric. Dar îşi luminează chipurile cu surîsurile lor. Pipăie-naintea lor, la fel ca orbii, care află pe celălalt ca o poartă. Aproape ca nişte copii care se-nspăimîntă de noapte, se-ndeasă unii-ntr-alţii. Şi totuşi nu se tem. Nimic nu mai e între ei care să le stea-mpotrivă. Nici ieri şi nici mîine, căci vremea s-a prăbuşit. Şi ei înfloresc acum din ruinele ei. El nu-ntreabă: „Cine ţi-e soţul ?” Ea nu-ntreabă: „Care ţi-e numele ?” S-au găsit doară, să-şi fie, unul altuia, neam nou. Au să-şi deie pîn-la ziuă, unul altuia, o sută de nume şi-au să şi le ia-napoi, încet, cum ai scoate un cercel din ureche. R. Rilke

19. Să fim spălaţi de tine, Doamne, vitregii tăi fraţi – d ă, Doamne, o ploaie albastră ! N. Stănescu

20. Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău. Durerea, bucuria – la fel sunt pentru mine. Căci zîmbetu-i solia tristeţii care vine. Mă-ntreb: ce-mi aparţine cu-adevărat ? Ce rost avui, cînd fără urmă am să mă pierd în moarte ? Un scurt incendiu-i viaţa. Văpăi de toţi uitate. Cenuşă spulberată-n vînt: un om a fost. Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat: De ce-am venit pe lume ? De ce sunt alungat ? O. Khayy á m

21. Sînt păstor; am drept palate al cîmpiilor hotar. Dealuri verzi, îngemănate cu-al becaţei strigăt rar. Uitînd tot amarul lumii, dorm pe cioate ca în grîu. Mă-nchin zorilor şi humii, mă cuminec la pîrîu. S. Esenin

22. Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am rămas un pom singur. El un om singur. N. Stănescu El a întins spre mine o frunză cu degete. Eu am întins spre el o mînă ca o frunză cu dinţi. El a întins spre mine o ramură ca un braţ . Eu am întins spre el braţul ca o ramură. El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr. Eu mi-am înclinat spre el umărul ca un trunchi noduros. Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătînd ca sîngele. Auzea cum se încetineşte sîngele meu suind ca seva.

23. A m iubit această lume şi am înconjurat-o, ca un vrej vegetal, cu fiecare fibră a fiinţei mele ! Lumina şi întunericul lumii au plutit în lăuntrul meu, în el s-au topit în aşa fel încît la final viaţa mea şi universul sînt una ! Mi-e dragă lumina acestei lumi, mi-e dragă viaţa în ea însăşi. R. Tagore

24. Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, şi-am zis pară de un măr, minciună de adevăr, şi-am zis pasăre de peşte, descleştare de ce creşte, şi secundă-am zis de oră, curcubeu de auroră. Şi-am zis aripă cu pene ca să zbor cu ea prin vreme, şi-am zis măr ca să zic sîmburi, şi-am zis pom ca să zic scînduri, şi-am zis nord ca să zic suduri şi dulceaţă ca să sudui, şi-am zis inimă la piatră şi cîntec la tot ce latră, şi potcoavă la octavă, şi uscată la jilavă, tot le-am potrivit pe dos pe un fluieraş de os, din osul de la picior care-mi cîntă cu fior, şi din osul de la mînă fluierînd o săptămînă, din osul de la arcadă, recea lumii acoladă peste două oase mari unde stau ochii polari. Şi-am cîntat din coasta mea din vertebra ca o stea, de-a-ncălare pe-o şa, pe o şa de cal măiastru, foaie verde de albastru. N. Stănescu

25. Şi-am crescut, nepot al nopţii lăudate. Mi-a menit amurgul piază bună-n toate. Dar eu viaţa n-o-nţeleg dată de-a pomenele şi-mi aleg prin luptă ochii şi sprîncenele. Mă topesc ca fulgul gingaş în azururi. Dîră-n soarta maşteră voi lăsa de-a pururi. S. Esenin

26. Inima mea, pasăre a deşertului, şi-a aflat cerul în ochii tăi. Lasă-mă să alunec în cerul acesta imens şi singuratic, lasă-mă să-i despic nourii şi să-mi desfac liber aripile în nemărginirea-i însorită. R. Tagore

27. Trăim un prezent pur ? A trăi înseamnă timp ? Timpul este fără să fie ? Timpul este însuşi Dumnezeu ? Inima mea bate în timp ? Timpul este legat de lucruri ? Timpul este legat de cuvinte ? Gîndurile sunt timp ? Timpul este însuşi Dumnezeu ? A fi înseamnă timp ? A avea înseamnă timp ? Ceasurile sunt bisericile noastre de mînă sau de buzunar, de perete ... Ne rugăm luînd cunoştinţă de bătaia lor înscrisă pe cadrane ... N. Stănescu

28. Nu plînge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă şi nu gîndi la ziua ce nu ştii de-o să vie. Şi ieri şi mîini şi astăzi iluzii sunt şi ceaţă. Atît ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie. O. Khayy á m

29. A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. N. Stănescu

30. Dar cum singurul meu bun e memoria, n-am să uit niciodată nimic. E. Jebeleanu Dacă voi uita tot ce-am îndurat, nu voi mai urî niciodată.

31. Ştiu – pentru că unul odată Te-a vrut – că ni-e-ngăduit să Te vrem, că se poate. Chiar dacă-am respinge-adîncimile toate: chiar aur de poartă un munte, tăcut, şi nimeni nu vrea să-l mai scoată, afară-l va da firul apei odată, ce-n liniştea pietrelor pline pătrunde. Chiar dacă n-am vrea noi în fine , Domnul se coace oriunde. R. Rilke

32. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de a descoperi harta universului în expansiune în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie ! N. Stănescu

33. Războiul continuă. Pîinea este caldă încă. Aburii ei – poate de sînge. Totul este să trăieşti, să poţi simţi încă moartea altora. E. Jebeleanu

34. Se sărută, ah, se sărută, se sărută tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete, se sărută întruna ca şi cum ei înşişi n-ar fi decît nişte terminaţii ale sărutului. Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană, se sărută cu disperare, cu violenţă, ca şi cum la capătul sărutului, la sfîrşitul sărutului, după sărut, n-ar urma decît bătrîneţea proscrisă şi moartea. Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri şi îndrăgostiţi. Atît de subţiri, ca şi cum ar ignora existenţa pîinii pe lume. Atît de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum ar ignora existenţa însăşi a lumii. N. Stănescu

35. În cercuri ce cresc îmi duc viaţa şi-aşa tot trec peste lucruri din cerc în alt cerc. Pe ultimul poate nu-l voi încheia, dar vreau să-l încerc. R. Rilke

36. Cînd cineva a îndrăgit o floare cum numai una singură se află în milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. „Floarea mea, îşi spune el, e undeva acolo ...” Dacă te-ai îndrăgostit de-o floare care se găseşte pe o stea, ţi-i drag, noaptea, să te uiţi pe cer. Toate stelele sînt înflorite . Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul ... Noaptea, cînd te vei uita pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele eu voi rîde, atunci va fi pentru tine ca şi cum ar rîde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care ştiu să rîdă ! A. Saint-Exup é ry Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii. - Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sînteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblînzit, precum nici voi n-aţi îmblînzit pe nimeni. Şi florile se ruşinară. - Voi sînteţi frumoase, dar sînteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. - Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor. Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atît de preţioasă. Devii răspunzător pentru ceea ce ai îmblînzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta. - Ce înseamnă „a îmblînzi” ? - E un lucru care prea e dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”... Tu nu eşti pentru mine decît un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sînt pentru tine decît o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblînzeşti, vom avea nevoie unul de celălalt. Tu vei fi pentru mine fără seamăn în lume. Eu voi fi pentru tine fără seamăn în lume ... - Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare ... mi se pare că m-a îmblînzit ... - Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblînzeşti, viaţa mi se va însenina. Lanurile de grîu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist ! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat cînd tu mă vei fi îmblînzit ! Grîul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vîntului prin grîu ... Nu cunoaştem decît ceea ce îmblînzim. Dacă vrei să ai un prieten, îmblînzeşte-mă !

37. Numai lacrima, numai ea transportă sinele către sine, ridică sinele din sine, ia sinele din sine prin simplă luare. Dac-ar putea să plîngă cerul, ah, nu ai mai fi deasupra, Doamne. Iar marea ta lucrare exprimată deodată, printr-o simplă luare, ar fi ca şi cum n-ar fi fost niciodată. N. Stănescu

38. Revoltat sînt pe mine că am răbdat atît. Pe ţara asta, că rabdă încă. Laţul mi-a ajuns pînă sub gît, prostia ne pune juguri şi ne mănîncă. Cerul e ca o cerneală şi nu am scris nici unul dreptatea cu el sau cu sînge. Pumnul stă doar în cuget închis ... Ajunge ! E. Jebeleanu

39. Pe deasupra malurilor rupte ale rîului, zăngănitul potcoavelor albastre, clinchetul frîului. Păsările sînt toate cenuşă, cerul nămol. Vîntul, prin vestejiri, calcă domol şi pe măceşii roşii sărută mut rănile Hristosului nevăzut. S. Esenin Liniştea a potopit crîngurile cu ploi. Toamna, iapă roşie, îşi scarpină coama în foi.

40. Deodată am auzit ploaia venind , ca o turmă de gazele în goană, pe acoperişe. Înaintea ei alerga tăcerea cu torţe de praf. N. Stănescu