1. MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI
CENTRUL NAŢIONAL PENTRU CURRICULUM ŞI EVALUARE ÎN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR
LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
BACALAUREAT 2008
SUBIECTE PENTRU PROBA ORALĂ
1

2. I. Precizări metodologice
În vederea pregătirii pentru examenul de bacalaureat – 2008, în procesul lecturii
textelor (integrale sau fragmentare) de mai jos, recomandăm următorul demers
didactic:
- citirea atentă a textului, pentru înţelegerea groso modo a termenilor/ a
sensurilor contextuale şi a conţinutului de idei;
- recitirea textului, în vederea aprofundării, pentru a se răspunde la următoarele
întrebări: „cine comunică? cui/ pentru cine comunică? ce comunică? cum (în
ce formă)? unde şi când comunică? pe ce canal? din ce cauză? cu ce scop?”
(cf. Andra Şerbănescu, Cum se scrie un text);
- pregătirea, pe baza textul dat, conform Listei de cerinţe/ itemi, a unor posibile
răspunsuri la sarcini de lucru privind următoarele domenii de interes, cu care
candidaţii sunt familiarizaţi la orele de curs:
A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce perspectivă/
ipostază, cu ce intenţie, în ce context etc.);
B. Cerinţe privind structura/ compoziţia/ mesajul textului (identificarea
ideilor, disocierea faptelor de opinii, a elementelor obiective de cele subiective, a
argumentelor de contraargumente, identificarea unor structuri şi tehnici
argumentative/ informative/ descriptive/ narative etc.);
C. Cerinţe privind construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii
argumentate (despre un aspect/ o idee/ un argument/ o afirmaţie/ o atitudine
evidente în textul dat, cu privire la o perspectivă actuală asupra ideii exprimate,
despre opţiunea, pe baza experienţei personale, pentru una sau alta dintre
soluţiile propuse/ care se conturează etc.).
În situaţia reală/ de examen, candidatul (care, ca şi examinatorul, a dispus de
un timp rezonabil de informare – peste 30 de zile, conform Metodologiei) va extrage
un bilet care conţine un text literar/ nonliterar (dintre cele de mai jos, publicate
pe site-ul M.E.C.T.) şi trei cerinţe specifice, la prima vedere, desprinse din lista
de cerinţe generale/ itemi (câte una pentru fiecare dintre domeniile de investigare
enunţate mai sus, care pot fi particularizate/ tratate prin raportare la specificul
respectivului text; a se vedea modelul anexat).
Un asemenea demers didactic permite şi candidatului, şi examinatorului să se
înscrie în timpul oficial acordat pentru examinare individuală (circa 10 - 15 minute,
după o etapă de pregătire a răspunsului, în sala de examen, de minimum 15
minute).
În răspunsul la sarcinile de lucru indicate prin cerinţele nr. 1 şi nr. 2,
candidatul se va referi strict la informaţiile oferite de textul extras (şi numai în mod
excepţional, pentru completarea răspunsului, poate opta şi pentru referirea la alte
texte, similare sau diferite, pe care le cunoaşte, fără însă ca examinatorul să-i
solicite acest lucru).
În răspunsul la cerinţa nr. 3 (construirea unei interpretări/ exprimarea unei
opinii argumentate), candidatul poate face referire şi la alte texte/ teme/ idei/
informaţii din propria experienţă/ învăţare, dar numai în concordanţă cu
informaţiile/ ideile/ semnificaţiile/ mesajul textului pe care l-a extras în faţa
comisiei de examen.
Examinatorul poate interveni cu întrebări ajutătoare numai în situaţia în care va
considera că răspunsul este confuz/ incomplet/ evaziv, fără însă a deturna sensul/
ideea/ mesajul transmis de monologul oral al candidatului (judecata sa de valoare
2

3. se exprimă prin nota acordată candidatului pentru calitatea şi pertinenţa fiecărui
răspuns la cerinţele textului, formulate pe biletele de examen).
Îi este interzis examinatorului să adreseze candidatului întrebări care ies
din sfera cerinţelor formulate pe biletul de examen sau să le înlocuiască pe
acestea cu alte întrebări, subiectiv considerate ca fiind mai potrivite unei
situaţii date (caz în care s-ar vicia notarea candidatului).
Ceea ce interesează evaluarea prin examenul oral este competenţa de
exprimare orală într-o situaţie de comunicare specifică, precis determinată,
astfel încât să se elimine, pe cât este posibil, subiectivismul notării, prin
descurajarea unor tendinţe negative: examinarea parţială a cerinţelor,
arbitrariul în relaţia examinator-examinat, manipularea, directă sau indirectă,
a informaţiilor oferite de text sau de răspunsul candidatului etc.
II. Exemplu de subiect pentru proba orală
.........................................................................................................................
Primul merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric
pe care sunt chemaţi să-l elimine. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu accente
mesianice, este a „începutului” absolut şi în toate domeniile. „Românii au trebuinţa
astăzi să se întemeieze” afirma, în spirit şi stil de „manifest”, N. Bălcescu (1845).
„Luminează-te şi vei fi!” reprezintă aceeaşi lozincă a începutului în toate direcţiile. O
autogeneză prin cultură a fiinţei naţionale. Şi, tot în acest sens, al „începutului” cu
orice preţ, total radical şi fără inhibiţii, trebuie citit şi îndemnul lui Heliade-Rădulescu:
„Scrieţi, băieţi, numai scrieţi”.[...]
Este evident că paşoptiştii nu dispuneau decât de o singură metodă imediată şi
practică de recuperare a întârzierii culturale. De a „umple” golul istoric şi de a începe
construirea unei culturi române „moderne” încă inexistentă: „sincronizarea” rapidă şi
pe scara cea mai largă. În primul rând, prin imitaţii, adaptări, compilaţii, traduceri.
Până în 1848, dată simbolică, se constată o adevărată invazie de traduceri în toate
domeniile.... Acum se pun şi bazele primelor „biblioteci” de traduceri din literatura
universală. Heliade-Rădulescu lansează încă din 1829 un astfel de proiect: „Din
biblioteca românească”. Are în vedere şi o „Colecţie de autori clasici” (1836). Reia –
după un proiect francez contemporan, al lui A. Aimé Martin (Plan d’une bibliotheque
universelle, 1837) – un vast şi practic irealizabil catalog românesc al unei „Biblioteci
universale” (1846). Ideea plutea în aer. Obseda şi pe alţii. Această voinţă şi utopie a
totalităţii, inspirată de obsesia şi pasiunea „începutului” absolut, reprezintă un enorm
salt calitativ. O frenetică deschidere, urmată de o integrare şi asumare, fără
precedent la noi, a culturii universale. Pentru conştiinţa spirituală românească
reprezintă o iniţiativă şi o experienţă unică, de mari proporţii. O adevărată „premieră
absolută”.
(Adrian Marino, Actualitatea ideologiei paşoptiste)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia paşoptiştilor la
dezvoltarea culturii şi literaturii române.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Este evident că
paşoptiştii nu dispuneau decât de o singură metodă imediată şi practică de
recuperare a întârzierii culturale.
.........................................................................................................................
3

4. III. Baremul de evaluare a răspunsului oral*
Criterii de Punctaj Detalierea punctajului
apreciere acordat
1. Aplicarea 3 p. 3 p. – Candidatul prezintă un discurs adecvat
cunoştinţelor în subiectului/ cerinţei. Răspunsul este complet
analiza textelor (include toate informaţiile necesare) şi
literare/ convingător.
nonliterare 2 p. – Candidatul îşi adecvează răspunsul la
(adecvarea la subiect, cu unele ezitări. Răspunsul este corect,
subiect; dar incomplet.
organizarea ideilor, 1 p. – Candidatul prezintă coordonatele
corectitudinea subiectului în mod satisfăcător, dar are lacune
răspunsului) vizibile în cunoştinţe.
0 p. – Raportarea la subiect este
nesatisfăcătoare. Candidatul nu răspunde
cerinţei de pe biletul de examen şi nici
întrebărilor ajutătoare ale examinatorului.
2. Utilizarea 3 p. 3 p. – Candidatul stăpâneşte competenţa de
corectă şi comunicare necesară, pe care o aplică prin
adecvată a limbii utilizarea corectă şi adecvată a limbii române
române în literare. Expunerea orală este fluentă, bine
comunicarea organizată şi convingătoare. Registrul de
orală comunicare este adecvat competenţei
comunicaţionale şi personalizat.
2 p. – Candidatul stăpâneşte competenţa de
comunicare necesară, pe care o aplică prin
utilizarea corectă şi adecvată a limbii române
literare. Expunerea orală este relativ fluentă, cu
anumite sincope şi cu grad redus de
persuasiune. Registrul de comunicare este
adecvat competenţei comunicaţionale şi
personalizat
1 p. – Candidatul deţine competenţa de
comunicare susţinută de vocabular şi de
morfosintaxă, expunerea lăsând impresia
generală de improvizaţie. Registrul de comunicare
ales este cel adecvat, însă vocabularul este
limitat.
0 p. – Limba literară nu este folosită în mod
satisfăcător, existând abateri de la uzaj, nepermise
în comunicarea formală. Expunerea este
sincopată, cu repetarea unor idei, cu pauze sau
cu ezitări.
3. Argumentarea 3 p. 3 p. – Argumentele prezentate conţin elemente de
orală a propriilor originalitate şi sunt înlănţuite logic, susţinând
opinii asupra gândirea critică a candidatului, aplicată
textului literar/ contextului. Elaborarea argumentării orale
nonliterar respectă construcţia discursului argumentativ
(structuri, conectori şi tehnici argumentative) şi
adecvarea în totalitate a elementelor verbale,
nonverbale şi paraverbale la situaţia de
4

5. comunicare.
2 p. – Argumentele prezentate sunt înlănţuite
logic, susţinând gândirea critică a candidatului,
aplicată contextului. Elaborarea argumentării
orale respectă, în mare, construcţia discursului
argumentativ (structuri, conectori şi tehnici
argumentative) şi adecvarea parţială a
elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la
situaţia de comunicare.
1 p. – Argumentele prezentate sunt disparate sau
există un unic argument. Elaborarea
argumentării orale respectă doar accidental
construcţia discursului argumentativ (structuri,
conectori şi tehnici argumentative) şi adecvarea
elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la
situaţia de comunicare.
0 p. – Argumentele prezentate sunt insuficiente
pentru a se forma o imagine concludentă asupra
cunoştinţelor candidatului. Argumentarea orală
nu respectă construcţia discursului argumentativ
sau tehnica argumentării.
*Notă! Se acordă un punct din oficiu.
Răspunsul candidatului se apreciază prin note întregi de la 1 la 10, în funcţie de
punctajul de evaluare stabilit pe baza următoarelor criterii de apreciere: aplicarea
cunoştinţelor în receptarea şi analiza textelor nonliterare - 3 p.; utilizarea corectă şi
adecvată a limbii române în comunicarea orală - 3 p.; argumentarea orală a propriilor
opinii asupra unui text literar/ nonliterar - 3 p.
La totalul celor nouă puncte se adaugă un punct din oficiu. Un candidat se
consideră promovat la proba orală dacă a obţinut minimum nota finală 5 (cinci).
În abordarea cerinţelor formulate pe baza textului literar/ nonliterar dat, care
vizează înţelegerea de text, aplicarea cunoştinţelor din domeniul limbă şi comunicare,
candidatul va formula răspunsuri punctuale, iar profesorii examinatori pot
interveni cu întrebări lămuritoare sau suplimentare, de regulă după ce candidatul
şi-a prezentat răspunsurile, numai dacă se consideră necesar acest lucru.
În abordarea de către candidat a cerinţei care presupune susţinerea unei
argumentări orale, pe o temă dată, vizând textul literar/ nonliterar, examinatorii
urmăresc atât aplicarea cunoştinţelor, cât şi construcţia discursului argumentativ
(structuri, conectori şi tehnici argumentative), adecvarea elementelor verbale,
nonverbale şi paraverbale la situaţia de comunicare.
Cele trei criterii de apreciere vor fi urmărite de către fiecare examinator, pe tot
parcursul expunerii orale a candidatului, fapt care facilitează aprecierea finală
obiectivă. Fiecare examinator completează propriul borderou de lucru, în care trece
numele candidatului, punctajele acordate pentru fiecare criteriu de apreciere
şi punctajul final/ nota acordată.
NOTĂ! Pentru candidaţii care vor susţine examenul
de bacalaureat în baza unor programe şcolare valabile
pentru anul 2007, subiectele pentru proba orală la
disciplina limba şi literatura română se află publicate
pe site-ul www.subiecte2007.edu.ro.
5

6. IV. Lista cu cerinţe generale/ itemi pentru evaluarea prin
proba orală (folosită ca bază pentru cerinţele specifice care vor însoţi textul
literar/ nonliterar de pe biletul pe care îl extrage candidatul în faţa comisiei de
examinare)
A. Identificarea emiţătorului şi a contextului
• identificarea şi/ sau prezentarea contextului în care este construit/ emis
mesajul;
• identificarea emiţătorului şi/ sau prezentarea ipostazei/ ipostazelor acestuia;
• identificarea şi/ sau comentarea perspectivei/ a atitudinii/ a punctului de
vedere/ a opiniei emiţătorului.
B. Reflectarea asupra elementelor constitutive ale mesajului
• identificarea tipului de text (narativ, descriptiv, informativ, argumentativ) şi a
unor elemente de structură şi de compoziţie (particularităţi ale organizării
textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori,
dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.);
• identificarea unor fapte de limbă la nivelurile: ortografic şi de punctuaţie,
morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textuale;
• disocierea între sensul propriu şi cel figurat, între sensul general şi cel
contextual, între sensul concret şi cel abstract al unor cuvinte/ sintagme/
unităţi frazeologice;
• identificarea unor elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului,
implicite sau explicit formulate (idei, argumente, contraargumente, fapte,
opinii/ sugestii).
C. Construirea unei interpretări/ exprimarea argumentată a unui punct de
vedere
• prezentarea cauzei/ a motivului care determină atitudinea personajelor/ a
punctului de vedere al autorului;
• discriminarea între fapte şi opinii, identificate într-un text dat;
• analiza argumentelor şi/ sau a contraargumentelor, identificate în textul dat;
• compararea unor fapte/ opinii/ argumente, identificate într-un text, pe baza
unor relaţii de tipul asemănare-deosebire/ puncte covergente-puncte
divergente/ obiectiv-subiectiv/ perimat-modern/ eficient-ineficient, general-
particular etc.;
• formularea unei înţelegeri globale: prezentarea mesajului unui text/ a
semnificaţiei mesajului/ exprimarea argumentată a unui punct de vedere
personal asupra mesajului identificat în textul dat;
• construirea unei interpretări: comentarea unor informaţii/ fapte/ idei/
atitudini/ puncte de vedere identificate în text, pe baza cunoştinţelor şi a
convingerilor personale;
• susţinerea sau combaterea unui argument/ a unui punct de vedere/ a unei
idei/ a unei atitudini, identificate într-un text dat;
• formularea/ reformularea unei ipoteze şi/ sau a unei concluzii, pe baza
faptelor prezentate în text;
• construirea unei interpretări: interpretarea dintr-o altă perspectivă, decât cea
a autorului, a unei informaţii/ a faptelor/ a opiniilor prezentate în textul dat;
• formularea unui raţionament care să susţină o concluzie personală, pe baza
corelării a două informaţii din text sau a corelării informaţiei din text cu date
din afara acestuia/ din alte surse;
• emiterea unei judecăţi de valoare asupra unei informaţii/ a unei idei/ a
mesajului unui text, pe baza valorilor şi a convingerilor personale.
6

7. V. Textele literare/ nonliterare pentru proba orală (limba şi
literatura română)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 1
Sub raportul limbii, cercetările întreprinse [...] au putut stabili un număr de 160 (o
sută şaizeci) de termeni româneşti care sunt de origine geto-dacă. Acesti termeni
privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz, guşă),
cu familia (băiat, copil, prunc, zestre), cu locuinţa (vatră, cătun), cu îndeletnicirile
agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole (mazăre, ţarină; baci, mânz, strungă, ţarc,
urdă, zară; butuc, curpen, strugure; baltă, gard), cu mediul fizic (măgură, mal), cu
flora (brad, bunget, butuc, codru, copac, curpen, mugure, strugure), cu fauna
(balaur, barză, mistreţ, rânză, şopârlă, viezure), cu diferite acţiuni (a răbda, a
speria, a zburda) etc.
Desigur, numărul acestor termeni va spori prin cercetări ulterioare; ele ne vor
arăta de asemenea şi alte aspecte ale moştenirii lingvistice; de pe acum se consideră
însă că aparţin acestei moşteniri sufixele atât de frecvente şi de caracteristic
româneşti: - esc, - eşte (omenesc, crăiesc, bărbăteşte, trupeşte). Ni s-au păstrat de
la daco-geţi şi câteva nume de ape: în primul rând Dunărea, care derivă dintr-un
Dunaris dacic; apoi Argeşul din Argessos (la Herodot diformat: Ordessos); Bârzava,
al cărei nume se regăseşte în oraşul dacic Berzobis; Someşul: o inscripţie latină din
ţinuturile udate de acest râu vorbeşte de Samus; este sigur că romanii au păstrat
vechiul nume, autohton. Acelaşi lucru cu Oltul, Aluta în izvoarele latine, şi cu Tisa.
(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă
istorie a românilor pentru tineret îndeosebi)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 2
Primul paradox al domeniului român se referă la poziţia sa în spaţiul cultural
european. Geografia şi istoria au plasat România între Europa centrală, Europa
răsăriteană şi Balcani, asemeni unei insule de latinitate pierdute într-o mare slavă şi
ungară. Aceasta a dus la apariţia a ceea ce eu voi numi paradoxul apartenenţei. [...]
Spaţiul român s-a format astfel la frontiera a trei zone culturale diferite şi, asemeni
oricărui spaţiu de frontieră, şi le-a apropiat, diferenţiindu-se în acelaşi timp de fiecare
din ele. [...]
Diverse schimburi şi influenţe s-au încrucişat pe teritoriul românesc, uneori
amestecîndu-se, alteori anulându-se reciproc şi, adeseori, fiind absorbite în profunzimea
pămîntului, dar nici una dintre ele nu a reuşit să se impună într-un mod atât de
hotărâtor încât orice diferenţă să fie ştearsă şi România să se integreze într-una din
zonele vecine. Românii şi-au creat propria lor cultură, acceptând un minim de
elemente comune cu fiecare zonă vecină, minim care făcea posibil contactul cu
aceasta şi care a servit, în acelaşi timp, tocmai pentru a o diferenţia de celelalte zone
vecine. Datorită unei asemenea arte au reuşit ei să echilibreze caracterul, altminteri
divergent, al acestor numeroase influenţe.
(Sorin Alexandrescu, Paradoxul românesc)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 3
Am arătat mai înainte că nu poate fi vorba de dispariţia populaţiei autohtone,
daco-gete, ca urmare a războaielor, aşa cum afirmă unii istorici străini, plecând de la
idei preconcepute şi urmărind scopuri politice, nu ştiinţifice. Raţionamentul, interesat,
al acestor istorici, e următorul: din moment ce populaţia Daciei, după război, s-a
7

8. alcătuit din colonişti străini, veniţi din altă parte, n-a fost prea greu ca urmaşii
acestor colonişti să părăsească Dacia, la ordinul împăratului Aurelian.
Raţionamentul pleacă însă de la o premisă falsă. Căci, chiar dacă am admite,
prin imposibil, că toţi bărbaţii au pierit în lupte sau au fost luaţi prizonieri – în
realitate o seamă dintre daci s-au supus romanilor la începutul celui de al doilea
război, aşa cum ne arată scenele de pe Columna Traiană – au rămas totuşi femeile
lor şi copiii, deci circa trei sferturi din populaţia iniţială, din autrohtoni. La aceştia se
adaugă coloniştii veniţi, cum spune un izvor antic, „din toate părţile imperiului
roman” („ex toto orbe romano”) atraşi de bogăţiile Daciei. Au venit colonişti din
provinciile vecine Daciei, adică din Moesia, la sud de Dunăre, din Illyiricum, deci
vestul Peninsulei Balcanice, din Panonia (unde e Ungaria de azi), din Noricum (unde
e Austria), dar şi din provincii mai îndepărtate, şi anume din Galia, din Spania, din
Asia Mică, din nordul Africii, din Siria; ni s-au păstrat numeroase inscripţii care
atestă faptul.
În afară de aceşti colonişti vorbind latina populară, s-au aşezat în Dacia
veteranii, adică soldaţii romani eliberaţi care-şi avuseseră aici garnizoana şi care, de
obicei, erau căsătoriţi cu localnice daco-gete. Dar din Italia n-au venit colonişti? Se
pare că prea puţini. Pe vremea lui Traian, Italia nu mai avea un excedent însemnat
de populaţie pe care să-l trimită peste hotare. De aceea, împăratul fixase ca normă
să nu mai întrebuinţeze în scopuri de colonizare populaţia Italiei.
(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă
istorie a românilor pentru tineret îndeosebi)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 4
Etnogeneza românilor apare astfel ca având trei componente fundamentale:
substratul geto-dac; stratul roman; adstratul slav. Limba română este o limbă latină,
structura gramaticală şi cea mai mare parte a fondului principal de cuvinte (60%)
fiind de origine latină. Formarea poporului român a urmat aceleaşi faze ca şi
etnogeneza italienilor, francezilor, spaniolilor şi portughezilor. Şi în cazul acestor
popoare se întâlnesc cele trei componente de bază, substrat, strat şi adstrat. Astfel,
de exemplu, la francezi, substratul este celto-gallic, stratul roman, iar adstratul
germanic (numele însuşi al poporului vine de la neamul germanic al francilor).
Aportul slav are o pondere însemnată în lexicul limbii române, dar el nu a afectat
caracterul latin al acesteia. Sugestivă în această privinţă este statistica privind
vocabularul poeziilor lui Mihai Eminescu, poetul nostru naţional: din cele 3607 de
cuvinte „ 46,60% sunt de origine latină şi au o frecvenţă de 83%, pe când cuvintele de
origine slavă, reprezentând 18,81%, au o frecvenţă de 6,93%”. Al. Rosetti).
Odată cu încheierea etnogenezei românilor, în secolele VIII – IX, apar şi primele
menţiuni în sursele externe despre români. În aceste izvoare, ei sunt denumiţi vlahi,
valahi, volohi, blachi, variante al unui termen care, după ce a desemnat un trib celt, a
fost folosit de vechii germani pentru a-i numi pe romani şi galii romanizaţi şi a sfârşit
prin a fi folosit pentru a-i numi pe locuitorii Peninsulei Italice. Din lumea germană, el a
trecut apoi în cea slavă, pentru a-i desemna pe romanici, iar de aici la bizantini, şi de
la ei în alte zone etnico-culturale.
(Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 5
Învăţaţii care scriu istoria popoarelor sunt de două feluri: unii, care din copilărie şi
până la bătrâneţe au trăit tot între cărţi, iar alţii, care au trăit şi viaţa cea de toate
zilele, cu luptele, necazurile, urâţeniile şi frumuseţile ei, cunoscând în carne şi oase
oameni vii de toate felurile. Istoria scrisă de învăţaţii cărţilor e foarte bogată şi
meşteşugită în înşirarea faptelor omeneşti şi mai întotdeauna crede că poate da fără
8

9. frică şi fără îndoire de sine pricinile şi urmările acestor fapte, aşa că avem răspunsuri
limpezi la toate întrebările ce trebuie să le punem atunci când privim tainica
întreţesere a patimilor şi gândurilor omeneşti, singuratice ori de-ale mulţimilor,
alcătuind vălmăşugul istoriei popoarelor.
Dimpotrivă, învăţaţii care, alăturea de cărţi, cunosc şi viaţa cea de toate zilele, se
tem să dea prea repede răspunsuri asupra legăturii şi pricinilor faptelor omeneşti; de
multe ori ei mărturisesc neputinţa lor de a lămuri de ce s-a întâmplat cutare război ori
s-a ivit cutare mare meşter de icoane frumoase şi de case măreţe, ori de biserici cu
totul noi faţă de cele de dinainte, şi se mulţumesc numai să spună cum a fost, şi nu
şi de ce a fost aşa şi nu altfel. Şi ei fac astfel, pentru că viaţa nu e aşa de limpede
cum se arată în cărţi de fiecare om, după mintea lui, ci e amar de încurcată şi
neaşteptată cum e şi ciocnirea dintre minţile nenumărate şi cu totul străine una de
alta, ale oamenilor care alcătuiesc împreună, cu sau fără voia lor, satele, oraşele,
ţările, împărăţiile, breslele lumii acesteia.
(Vasile Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 6
Producţia agricolă a Daciei se desfăcea pe piaţa internă şi, conform legii romane,
dijmele de grâne cuvenite împăratului din ţinuturi depărtate de porturile maritime
trebuiau consumate pe loc, în provincie, de către armată şi administraţia imperială,
interzicându-se exportul lor. Roma se aproviziona cu grâne numai din Egipt, Africa şi
Sicilia.
Exportul vitelor era, în schimb, una din principalele bogăţii ale Daciei romane.
Paulin de Nolla, scriitor creştin, spune că principala bogăţie a ţinuturilor dunărene
erau în Antichitate vitele. Vechile păşuni ale regilor daci trec în stăpânirea
împăratului şi sunt arendate unor bogătaşi romani care dispuneau de uriaşe turme
de oi şi de vite mari.
Astfel, pe baza muncii unei ţărănimi libere, s-a dezvoltat economia Daciei în
veacul II şi urmarea a fost întărirea oraşelor. Lucru unic în Imperiu, după un veac de
la cucerire, Dacia are cinci oraşe, colonii cu drept italic, scoase de sub jurisdicţia
guvernatorului, cârmuindu-se singure după dreptul roman. S-au creat şi 11 oraşe
noi, municipii şi colonii (de grad superor celor dintâi în privinţa autonomiei).
Pătrunderea bogătaşilor romani în Dacia are ca urmare ridicarea oraşelor noi cu
canalizare, case de piatră, monumente publice, palate, amfiteatre, băi portice etc.,
într-o ţară locuită până de curând de triburi barabare. Orăşenii bogaţi, în parte
orientali, sirieni, egipteni şi alţii, îşi investeau banii în numeroase întreprinderi din
Dacia, ca de pildă Quintus Aetius Aelianus, cavaler roman, îngrijitor al drumurilor
imperiale, reprezentant pentru averile private ale împăratului în Maroc, Belgia şi
Germania, procurator al împăratului în Dacia Apulensis, vice-preşedinte al consiliului
municipal din Sarmisegetuza (anul 238). Un alt bogătaş, Quintilian, era preot şi
primar al coloniei Sarmisegetuza, consilier municipal la Apulum, patron al
municipiului Porolissum şi alţii la fel, protectori ai breslelor, arendaşi ai păşunelor şi
salinelor, precum şi ai oficiilor de vânzare ale produselor imperiale din Dacia.
(P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 7
Se pune întrebarea, de ce romanii, în timpul crizei economice din veacul al III-lea,
au sacrificat numai provincia Dacia, retrăgând autorităţile, pe orăşenii bogaţi şi în
parte, temporar şi legiunile, pe când celelalte provincii din Europa ale Imperiului au
mai rămas în starea lor dinainte, timp de mai multe secole? Dacia fusese ultima
provincie cucerită de Imperiu în Europa şi a fost prima părăsită pentru că organizarea
9

10. ei economică, bazată pe oraşe şi pe economia de schimb în cadrul Imperiului nu era
deplin consolidată. Nu încape îndoială că retragerea legiunilor şi a reprezentanţilor
stăpânirii centrale a fost precedată de o retragere a oamenilor de afaceri, a stăpânilor
de sclavi, de mine de aur şi a negustorilor. Plecarea celor bogaţi, odată cu ruina
economică, a făcut ca provincia să nu mai aibă preţ pentru Imperiu. Dacia a fost
sacrificată pentru că valoarea ei nu mai însemna prea mult în organismul economic al
Imperiului condus de o oligarhie orăşenească.
Dispariţia inscripţiilor pomenind de „binefaceri” acordate de bogătaşi pentru
ridicarea templelor, băilor, pentru sprijinirea colegiilor de meseriaşi şi a operelor de
interes public, începând cu mijlocul secolului III, sunt semne sigure ale acestei
retrageri, căreia i-a urmat aceea a oficialităţii. Istoricii n-au observat până acum
prioritatea retragerii reprezentanţilor vieţii economice faţă de aceea a autorităţilor de
stat şi au crezut că orăşenii avuţi au urmat legiunile. Distincţia între momentele celor
două retrageri are o mare importanţă; ea arată că părăsirea Daciei are la bază un
fenomen economic şi nu unul militar politic.
(P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 8
Problema esenţială pentru Grigore Ureche este neîndoielnic aceea de a-şi scrie
cronica în româneşte. În secolul XVII, româna se află faţă de slavonă în acelaşi raport
în care s-au aflat faţă de latină romana rustica, adică italiana comună, în duecento,
theodiscus sau germana populară cu începere din secolul VIII sau le roman, franceza
populară, în secolul IX. A scrie în limba vulgară şi nu în aceea cultă nu reprezintă
pentru cronicar doar o inovaţie, cu imense consecinţe de ordin practic [...], ci şi o mare
dificultate în sine.
A scrie cel dintâi în limba în care vorbesc de când lumea ai tăi şi tu însuţi
înseamnă a trece un prag important. Trebuiau create o sintaxă şi o topică specific
scripturale, precum şi reglat un vocabular care nu se poate rezuma la acela religios
(singurul având, după Coresi, tradiţie scrisă), pretinzând termeni administrativi,
juridici, militari care nu sunt prezenţi neapărat în vorbire, dar existau incipient în
actele de cancelarie şi în scrisorile oficiale.
În sfârşit, procedeele înseşi cerute de stilul istoriografic nu au precedente
româneşti la jumătatea secolului XVII. Aşezînd alături portretul lui Hanibal din Titus
Livius şi acela al lui Ştefan cel Mare din Ureche, Pompiliu Constantinescu a atras
atenţia asupra împrumutării de către cronicar atît a „canoanelor retorice” clasice, cât
şi a unor elemente concrete de psihologie (vărsător de sânge nevinovat, neleneş, la
războaie meşter).
(Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 9
Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste
cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte
trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai
frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor.
Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi
facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre
milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelegem minunate şi vecinice fapte puterii lui, facem
fericită viiaţa, agonisim nemuritoriu nume. Sângur Mântuitoriul nostru, Domnul şi
Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicându: adecă: „Cercaţi Scripturile”. Scriptura departe
lucruri de ochii noştri ne învaţă cu, acele trecute vremi să pricepem cele viitoare.
Citeşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
10

11. De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriu, Miron Costin, care am fost
logofăt mare în Moldova.
(Miron Costin, Opere alese. Letopiseţul
Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 10
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de stătu, mânios şi de grabu vărsătoriu
de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om
întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl
aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi să vârâea, ca văzându-l
ai săi, să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde
biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra
biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui
luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iase.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în
Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al
său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă aparatură. Ce după
moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna
lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti,
carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu.
(Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 11
Înflorirea, cu totul remarcabilă, a scrierilor cu caracter istoriografic pe care o
adăpostesc secolul al XVII-lea şi primele decenii ale veacului următor, atât în
Moldova, cât şi în Ţara Românească, nu a reprezentat nicidecum un fenomen
conjunctural.
Nivelul, diversitatea, varietatea modalităţilor de abordare demonstrează că
produsele literare ale acestei epoci de vârf sunt fireşti împliniri ale unor preocupări ce
se definesc prin durată şi constanţă.
Secolul al XVI-lea în cultura românească este dominat – după părerea noastră –
de un acut sentiment al istoriei (indiciu peremptoriu al instalării şi închegării
conştiinţei naţionale), care îi animă, la fel de intens, pe oamenii politici, ca şi pe
cărturari. Întoarcerea către propriul trecut, consolidarea legăturilor cu înaintaşii şi
punerea în valoarea a tradiţiilor naţionale (toate semne ale perenităţii, ale unei
permanenţe conştientizate) sunt forme de manifestare ale ideii de apartenenţă a
prezentului la un curs comun al istoriei. […]
(Dan Horia Mazilu, Marii cronicari ai secolului al XVII-lea)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 12
Dimitrie Cantemir este conştiinţa cea mai cuprinzătoare şi mai adâncă din toată
cultura şi literatura noastră de până la jumătatea veacului al XVIII-lea. A fost
comparat cu Lorenzo dei Medici, cu Leibniz şi cu Voltaire. Spre el, spre opera lui,
converg ca într-un summum toate liniile de forţă ale spiritualităţii româneşti:
acţiunea politică şi militară, ca efort colectiv în vederea scuturării jugului otoman
secular şi pentru câştigarea autonomiei statale depline; istoria, ca argument în
favoarea dreptului de a exista şi de a se afirma al poporului nostru între celelalte
popoare ale lumii; ştiinţa, ca semn şi treaptă superioară a luminării minţii, la
începutul unui secol care avea să cultive raţiunea mai presus de orice; literatura, ca
manifestare plenară a limbii naţionale, în cel puţin o capodoperă, dăinuind peste
11

12. veacuri şi uimind încă prin nebănuitele-i frumuseţi de artă a cuvântului: Istoria
ieroglifică.
Cu Dimitrie Cantemir, personalitatea cea mai puternică şi scriitorul cel mai prolific
şi mai cuprinzător de largi orizonturi din întreaga noastră literatură veche, se încheie
o epocă. Opera lui sintetizează, în mare, patru secole şi mai bine de manifestare a
culturii româneşti, deschizând totodată largi orizonturi perioadei următoare, aceea a
secolului luminilor şi a mişcării cunoscută sub numele de Şcoala ardeleană.
(Ion Rotaru, Literatura română veche)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 13
Iluminismul este ieşirea omului din starea de minorat de care el însuşi s-a făcut
vinovat. Minoratul înseamnă neputinţa de a se servi de propriul său intelect fără a fi
condus de altcineva. Acest minorat provine din vina noastră, dacă motivul său nu
este o deficienţă a intelectului, ci lipsa de hotărâre şi curaj în a face uz de el fără
conducerea altuia. Sapere aude! Să ai curaj în folosirea propriului tău intelect! este
deci deviza iluminismului...
Căci iluminismul nu necesită altceva decât libertatea, şi anume cea mai puţin
dăunătoare din tot ce poate fi numit libertate: folosirea în mod public, în toate
privinţele, a raţiunii. Acum însă aud din toate părţile „Nu discutaţi!”. Ofiţerul spune :
„Nu discutaţi, ci exersaţi !”, Consilierul de finanţe : „Nu discutaţi, ci plătiţi!”, Clericul :
„Nu discutaţi, ci credeţi!”. Doar un singur stăpân în lume spune: „Discutaţi cât puteţi
şi despre orice, dar fiţi ascultători!”. În aceste cazuri este vorba de o îngrădire a liber-
tăţii. Dar ce fel de îngrădire poate împiedica iluminismul? Şi care, dimpotrivă, îl poate
face să înainteze? Eu răspund: folosirea publică a raţiunii trebuie să fie întotdeauna
liberă; numai astfel se poate realiza luminarea oamenilor; folosirea privată a raţiunii
poate fi însă îngrădită, fără să împiedice astfel prea mult progresul ilumismului.”
(Romul Munteanu, Iluminismul, II)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 14
În zorile lumii moderne, „originea” se bucura de un prestigiu aproape magic. A
avea o „origine” bine stabilită însemna, de fapt, a te prevala de o origine nobilă.
„Suntem urmaşii Romei! repetau cu mândrie intelectualii români din veacul al XVIII-
lea şi al XIX-lea. Conştiinţa descendenţei latine era însoţită la ei de un fel de
participare mistică la măreţia Romei.[...]
La începutul veacului al XIX-lea, mirajul „originii nobile” stârneşte în toată Europa
centrală şi de sud-est o adevărată pasiune pentru istoria naţională, mai ales pentru
fazele mai vechi ale acestei istorii. „Un popor fără istorie (adică: fără „documente
istorice” sau fără istoriografie) e ca şi cum n-ar fi!” Întâlnim această anxietate în toate
istoriografiile naţionale ale Europei Centrale şi Orientale.O asemenea pasiune era,
desigur, consecinţa deşteptării naţionalităţilor în această parte a Europei şi ea s-a
transformat foarte curând într-un instrument de propagandă şi de luptă politică. Dar
dorinţa de a dovedi „originea nobilă” şi „antichitatea” poporului său domina într-aşa
măsură sud-estul european încât, în afară de câteva excepţii, toate istoriografiile
respective s-au cantonat în istoria naţională şi au ajuns în cele din urmă la un
provincialism cultural.
(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, cap.IX, Supravieţuiri şi
camuflaje ale miturilor, „Miturile lumii moderne”)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 15
12

13. Pe când uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă, pe când ne lipsea şi
cărţi şi tipografie; pe când toată lumea se aruncase în dasii ca babele în căţei şi
motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; când, în sfârşit, literatura
română era la darea sufletului, câţiva boieri, ruginiţi în românism, neputându-se
deprinde cu frumoasele ziceri, şedeau trişti şi jăleau perderea limbii. [...] Tot însă mai
rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bătrâni o priveau ca singur azilul prigonitei
limbi, şcoală unde se învăţa încă româneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola.
Tatăl meu era unul din românii aceştia.
Într-o zi, viind de la şcoală, l-am găsit cu o mare carte dinainte.
- Ceteşti-mi, îmi zise, o viaţă d-a sfinţilor din cartea aceasta.
- Iartă-mă, părinte, eu nu pot ceti româneşte.
- Cum! apoi dar ce înveţi tu?
- Elineşte, am răspuns păunindu-mă.
- Poate să fie frumoase acele ce spui tu, zise tatăl meu, dar e ruşine să nu ştii
limba ta! Mâne vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu
dascălul, care e un om preînvăţat. [...]
- Boieri şi cucoane, zicea el, am avut cinste a arăta că limba noastră, pre care toţi
socot că o ştiu, dar nime nu o ştie cumsecade, nu este fără gramatică, fără sintaxis şi
fără ortografie. [...]
Ce făceam eu în vremea aceasta? Eu rămăsesem încremenit, cu ochii holbaţi, cu
gura căscată, căci nu înţelegeam nimic, eu care mă ţineam că ştiu ceva! [...]
Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare, purure deschisă, în
coridor; şi luând Istoria românilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în
puţine ceasuri am învăţat a ceti.
(Costache Negruzzi, Amintiri de juneţe, Cum am învăţat româneşte)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 16
Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul
timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a
schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul
o civilizaţiune cu totul şi cu totul nouă, nebănuită şi nevisată de timpii anteriori;
civilizaţiune ieşită din descoperirile ştiinţifice datorite geniului omenesc, care a dat
râurilor, mărilor şi oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a
luminat pământul cu gaz şi cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia şi
fotografia; prin mecanică şi prin chimie a transformat toate artele şi măiestriile, a
însutit şi înmiit producţiunea şi a rădicat pe om din robie şi din apăsare la egalitate şi
libertate; a văzut renăscând ca din cenuşe state nouă ca Grecia, ca Belgia, România,
Serbia şi Bulgaria.[...]
Pe la anul 1821 tunul încetase d-a răsuna în Europa; el îşi produsese efectul:
deşteptase naţionalităţile, una câte una, din amorţeala în care erau căzute de secoli,
şi România scăpa din ghearele fanarioţilor. [...] Boierii începuse a se zice români, a
vorbi şi a scrie româneşte [...].
Şcoli româneşti de învăţământ secundar se deschisese în „Sfântu Sava” şi în
„Trisfetitele”, şi mai mulţi tineri erau trimişi să studieze în Franţa, în Germania şi în
Italia, destinaţi ca, la întoarcerea lor în ţară, să predea ştiinţele înalte: filozofia,
dreptul, matematicile, ştiinţele naturale şi fizice în limba română.
(Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 17
„În 1806, am întâlnit încă multe femei purtând îmbrăcămintea orientală, trăind în
case fără mobile şi cu bărbaţi geloşi nevoie mare. Însă revoluţia care s-a petrecut
13

14. atunci la Iaşi, apoi la Bucureşti şi în provincie, a fost pe cât de rapidă pe tot atât de
completă: după un an, toate femeile din Moldova şi din Ţara Românească au luat
portul european. De pretutindeni, au sosit, în cele două capitale, negustori de mode,
croitorese… de la Viena şi de la Paris…
Curând s-a văzut şi mobilă, ceva mai veche, adusă de la Viena cu mare
cheltuială. Trăsurile care, mai înainte, arătau ca nişte birje vechi din Viena, au fost
înlocuite cu trăsuri şi caleşti elegante. Casele s-au umplut de servitori străini, de
bucătari francezi şi, prin saloane şi iatacuri, nu s-a mai vorbit decât franţuzeşte. [...]
Câţiva tineri au început să poarte frac; însă bătrânii şi bărbaţii cu slujbe şi-au purtat
mai departe barba şi anteriul lung până la glezne.
[…] Moda apuseană accentuează, la aceste doamne, gustul pentru lux mai mult
decât la bărbaţii lor. […] La bărbaţi, schimbarea este într-adevăr mai înceată. Şi, mai
ales, li se întâmplă să se întoarcă la ce fusese altădată. […] Femeile însă, de multă
vreme, se îmbracă toate europeneşte… Se ştie bine că femeile sunt întotdeauna
primele care păşesc pe calea civilizaţiei…”
(Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, capitolul Boierii)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 18
În istorie, nu există miracole, ci, din când în când, întâmplări minunate; există,
câteodată, în viaţa popoarelor clipe privilegiate când, într-o singură generaţie, destinul
adună mai multe schimbări decât în câteva veacuri de toropeală.
Aşa s-a întâmplat la noi, cu bărbaţii născuţi, să spunem, între 1800 şi 1830, şi pe
care-i putem numi „generaţia de la 1848”. Erau doar o mână de oameni, însă luptau
ca mânaţi de o credinţă neţărmurită în destinele ţării lor. Au zvârlit ca pe nişte
vechituri, obiceiurile, instituţiile, până şi vocabularul, impuse de o putere străină. Au
sorbit cu nesaţ din izvoarele culturii apusene; au adoptat instituţii noi, au înnoit
limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au început în
linişte, un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă ţară din Europa;
au fixat, pentru generaţii, cu îndrăzneală şi realism, marile obiective politice ale
neamului şi au determinat Europa să ţină seama de ele. Ei au făcut toate acestea. Au
făcut chiar mai mult: au făurit România.
(Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările
române la începutul epocii moderne)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 19
Primul merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric
pe care sunt chemaţi să-l elimine. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu accente
mesianice, este a „începutului” absolut şi în toate domeniile. „Românii au trebuinţa
astăzi să se întemeieze” afirma, în spirit şi stil de „manifest”, N. Bălcescu (1845).
„Luminează-te şi vei fi!” reprezintă aceeaşi lozincă a începutului în toate direcţiile. O
autogeneză prin cultură a fiinţei naţionale. Şi, tot în acest sens, al „începutului” cu
orice preţ, total radical şi fără inhibiţii, trebuie citit şi îndemnul lui Heliade-Rădulescu:
„Scrieţi, băieţi, numai scrieţi”.[...]
Este evident că paşoptiştii nu dispuneau decât de o singură metodă imediată şi
practică de recuperare a întârzierii culturale. De a „umple” golul istoric şi de a începe
construirea unei culturi române „moderne” încă inexistentă: „sincronizarea” rapidă şi
pe scara cea mai largă. În primul rând, prin imitaţii, adaptări, compilaţii, traduceri.
Până în 1848, dată simbolică, se constată o adevărată invazie de traduceri în toate
domeniile.... Acum se pun şi bazele primelor „biblioteci” de traduceri din literatura
universală. Heliade-Rădulescu lansează încă din 1829 un astfel de proiect: „Din
14

15. biblioteca românească”. Are în vedere şi o „Colecţie de autori clasici” (1836). Reia –
după un proiect francez contemporan, al lui A. Aimé Martin (Plan d’une bibliotheque
universelle, 1837) – un vast şi practic irealizabil catalog românesc al unei „Biblioteci
universale” (1846). Ideea plutea în aer. Obseda şi pe altii. Aceasta voinţă şi utopie a
totalităţii, inspirată de obsesia şi pasiunea „începutului” absolut, reprezintă un enorm
salt calitativ. O frenetică deschidere, urmată de o integrare şi asumare, fără
precedent la noi, a culturii universale. Pentru conştiinţa spirituală românească
reprezintă o iniţiativă şi o experienţă unică, de mari proporţii. O adevarată „premieră
absolută”.
(Adrian Marino, Actualitatea ideologiei pasoptiste)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 20
Una dintre caracteristicile cele mai pregnante ale generaţiei paşoptiste de cărturari
şi scriitori a fost angajarea lor pe multiple şi variate planuri, în tot ceea ce a
reprezentat fenomen şi eveniment crucial în destinul poporului lor.
De la politică (mai întâi ca purtători de idei noi, apoi ca participanţi la revoluţie şi
la lupta pentru unire, în sfârşit ca demnitari ai statului român modern: Kogălniceanu
– prim-ministru, Alecsandri şi Ghica – ambasadori, ca să dăm numai exemplele cele
mai cunoscute) şi, am zice astăzi, „management cultural” (conducători de ziare şi de
reviste, proprietari de tipografii şi edituri, membri ai Societăţii Filarmonice care va
pregăti primii actori profesionişti şi ai altor asociaţii culturale, până la Astra
transilvană sau Societatea Academică, viitoarea Academie Română), până la creaţia
literară şi artistică propriu-zisă (Asachi, de pildă, se pricepea la artele plastice şi a
conceput câteva gravuri de succes în epocă).
Făcând „multe şi de toate”, în sensul bun al cuvântului, pentru că nu şi-au risipit
niciodată energiile în van, nu au produs decât rareori capodopere (unele dintre
scrierile lor rămân, totuşi, puncte de referinţă în istoria literară: Zburătorul lui
Heliade Rădulescu, Alexandru Lăpuşneanul al lui Negruzzi [...], Pastelurile lui
Alecsandri, printre alte exemple posibile), dar au iniţiat în toate genurile (liric, epic şi
dramatic) direcţii pe care le vor continua, cu mai multe împliniri, urmaşii lor din
ultimele decenii ale veacului al XIX-lea şi din cel următor.
(Georgeta Antonescu, Literatura română în
epoca paşoptistă, în Limba şi literatura română)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 21
În Introducţia la Dacia literară, Kogălniceanu aşterne pe hârtie programul şi
manifestul romantismului românesc. El este sincronic cu acela din Rusia, Spania,
Portugalia şi din alte ţări, având acelaşi aspect, vădit, din capul locului, în pledoaria
autorului pentru natura, folclorul, obiceiurile, istoria (cu exact un deceniu mai devreme
şi Heliade Rădulescu o recomanda ca izvor) şi limba naţională (înţelegând explicit că
e vorba de românii din toate provinciile Daciei). Cine nu ştie pe de rost aceste cuvinte?
„Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice ca să putem găsi şi la
noi sujeturi de scris fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la
alte naţii”.
Prima generaţie romantică nu se va abate cu o iotă de la acest program ideologic
şi în primul rând Kogălniceanu însuşi, dând exemplul cuvenit în Un nou chip de a
face curte, unde culege o oraţie de nuntă ţărănească şi prezintă cu simpatie
ceremoniile respectivului eveniment.
Formula lăuntrică a romantismului nostru literar rămâne aceeaşi cel puţin până la
Eminescu, unde ea se modifică în chip semnificativ, deşi nu până la nerecunoaştere,
15

16. sub presiunea atât a minţii geniale a poetului, cât şi a noului context socio-cultural, tot
mai victorian, al cărui lider de opinie devine Titu Maiorescu.
(Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 22
Iubite amice,
Grei, dar plăcuţi ani am petrecut noi împreună; mult am luptat noi, tinerii de pe
atunci, cu prejudeţele şi cu obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele între
dânsele; multe idei greşite de ale bătrânilor şi de ale boierilor am spulberat şi multe idei
moderne am împlântat în spirite; multă rugină am curăţit de pe mulţi. Am făcut-o,
respectând credinţele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudând şi admirând fapta bună,
ori de unde venea, şi venerând pe acei cari iubeau ţara şi dreptatea.
Lucram şi luptam nu împins de setea de posturi bine plătite sau de dorinţa de
ranguri pe scara arhontologiei, dar numai de dorinţa de a dezvolta în spirite şi în inimi
sentimentul binelui, al frumosului şi iubirea de ţară. În bani eram plătiţi cum da
Dumnezeu; eu, pentru două lecţii pe zi, adică 24 de ceasuri, de catedră pe săptămână,
primeam 300 de lei vechi, 8 galbeni, ceva ca un franc pe lecţiune; dar eram bine
răsplătit prin satisfacţiunea ce simţeam văzând pe toată ziua cum se lărgea cercul
ideilor celor bune. Lucram fiecare cu cuvântul şi cu condeiul, după puterile mijloacelor
noastre, la dezvoltarea naţionalităţii române. Şi ştii că lucru nu era lesne într-un
timp pe când chiar cea mai mică aluziune era pedepsită cu închisoare şi cu exil.[...]
Eram susţinuţi în societate, în propaganda ce făceam în favorul ideilor liberale de
Elena Negri, sora lui Costache Negri, de amica sa, frumoasa şi graţioasa Emilia Reymon,
de fiicele doamnei Măria Rosnovanu, Catinca şi Zoe Sturdza. Ideile egalitare şi
democratice începuse[ră] a se introduce chiar în saloanele elegante şi aristocratice ale
plăcutei şi spirituoasei contese Elena Sturdza.
Cu câtă părere de rău am părăsit Iaşul şi m-arn despărţit de voi, bunii mei amici; o
datorie de familie sacră şi dureroasă mă chema la Bucureşti: tatăl meu căzuse greu
bolnav. (Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 23
Alecsandri a contribuit în largă măsură la modernizarea vieţii noastre publice,
politice şi culturale prin creaţia lui dinamică, prin prestigiul său personal, prin
funcţiile oficiale pe care le-a îndeplinit, ca ministru, ca membru al Academiei mai
târziu, prin sprijinul decisiv dat contactelor noastre cu Occidentul romanic, în special.
Azi aproape s-a uitat amănuntul publicării de către poet a unei „Gramatici
româneşti” la Paris, în 1863 prin care, cu multe texte paralele în cele două limbi,
ilustrând normele acestei limbi, Alecsandri a contribuit în foarte mare măsură la
înnoirea resurselor expresive ale românei literare prin contactul strâns cu civilizaţia,
literatura şi limba franceză şi cu cea italiană, deopotrivă; lucru fundamental, scrisul
lui filtrat, a asimilat şi înnobilat mii de neologisme indispensabile modernizării şi
chiar reromanizării limbii noastre.
Ceea ce primeam acum un secol venea din tezaurul comun, imens, al romanităţii,
din câştigurile culturii romanice occidentale, care a regenerat toată cultura
europeană, în toate limbile.
(Gh. Bulgăr, Vasile Alecsandri, în Limbaj şi artă
literară în opera scriitorilor români)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 24
Alăturarea acestor două caractere deosebite, care dovedeşte atât de mult
înrâurirea Evropei asupra unei părţi dintre români, partea bogată şi privilegetă, şi
16

17. lupta necontenită între ideile vechi şi nouă nu era nicidecum tipărită pe faţa capitalei
noastre cu vro câţiva ani mai în urmă. Atunci ea purta o fizionomie mai mult orientală;
însă de când spiritele au început a să dezvăli la razele civilizaţiei, o mare prefacere s-
au ivit în toate, o schimbare răpide s-au săvârşit atât în gusturile cât şi în obiceiurile
acelei mici părţi a societăţii româneşti de care am pomenit.
Hainele lungi şi largi au dat rând straielor mai strâmte a Evropei; şlicul s-au
închinat dinaintea pălăriei; ciubotele roşii şi galbine au dat pasul încălţămintelor de
vax; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, şi în urmarea tututror
acestor noutăţi şi a mai multor alte ce s-au întrodus cu moda, casele au trebuit
negreşit să priimească o formă străină şi potrivită cu natura ideilor de astăzi. Ele au
început a să supune regulelor proporţiei, a să împodobi cu coloane, cu ferestre largi şi
luminoase, cu balcoane desfăţate [...]; au început, într-un cuvânt, a să râdica pe
planuri elegante şi plăcute ochilor.
Aceste zidiri nouă formează partea evropienească a oraşului. Cât pentru cea
orientală, ea este reprezentată prin o mulţime de hardughii vechi, nalte, strâmbe,
mucede, cu păreţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestrele mici şi chioare, cu streşinile
putrede şi ascuţite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari şi
pustii, cu grădinile pline de buruiene sălbatice şi cu ziduri groase pimpregiur.
(Vasile Alecsandri, Iaşii în 1844)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 25
Domnilor!
Daţi-mi voie a vă espune aici un răpide tablou de provinţiile Dunărei locuite de
români. Ca fiu al României, mă propun să vă slujesc de călăuz în primblarea ce voiţi a
face prin acele ţărmuri depărtate şi aşa puţin cunoscute încă de Evropa occidentală.
Să trecem în grabă Ghermania, Galiţia şi Bucovina (provinţie mănoasă pe care
Austria au despărţit-o de Moldova în 1775 şi au încorporat-o Imperiului) şi să
agiungem în acele locuri cărora locuitorii lor dau numele de România, şi pe care
străinii le cheamă Provinţii Danubiene. Acum păşim Molniţa, pârâu ce slujeşte de
hotar între Bucovina şi Moldova, şi iată-ne în sfârşit pe acest colţ de pământ atât de
necunoscut, încât mulţi diplomaţi şi mulţi vestiţi învăţaţi l-au confundat când cu
pământul Turchiei, când cu pământul Rosiei. Iată-ne într-o ţară cu totul nouă, dar
unde vom avea plăcere a găsi o mulţime de cunoştinţi făcute de noi în cărţile Istoriei
Romane. [...]
Evropa pare că nu vrea nici măcar să ţie socoteală de tot sângele vărsat în
apărarea ei! Ce-i pasă Evropei de această ţară slăbită prin atâte războaie şi de atâte
nenorociri! Ce-i pasă de naţionalitatea acelui popor român care vroieşte astăzi să se
râdice din căderea sa, pentru ca să-şi ieie din nou postul ce Dumnezău însuşi i-au
încredinţat! Acest popor, această ţară, merită oare de a trage luare-aminte a
Occidentului?
Veniţi cu mine, domnilor, ca să cercetăm împreună adevărul la izvorul său, şi sunt
încredinţat că în sfârşit veţi zice: Bună ţară! bun popor!
(Vasile Alecsandri, Românii şi poezia lor)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 26
Ghergani, ghenarie 1881
Iubite amice,
Îţi aduci aminte de întâia noastră întâlnire, sunt acum vreo 45 de ani, la Paris,
cam pe la anul 1835? Cinci sau şase români munteni din Valahia, cum se zicea pe-
atunci, locuiam în rue St. Hyacinthe cu Niculae Cantacuzino Paşcanu şi cu Iancu
Filipescu Vulpache. Voi, alţi atâţia români moldoveni, între cari şi fostul domn Alecu
Cuza locuieţi cu un profesor anume Furnarache în rue Nôtre-Dame des Champs.
17

18. Într-o duminecă, micele noastre cârduri se întâlniră pe Quai Voltaire, şi noi şi voi
mergeam tot spre Champs Elysées. Mentorii noştri se opriră un minut la vorbă. Nu
ştiu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecaţi şi braţ la braţ un
muntean c-un moldovean; vorbeam fiecare limbagiul provinciei noastre şi ne
înţelegeam, parc-am fi vorbit aceeaşi limbă. Ce revelaţiune! Dintr-acel moment nu am
mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toţi români! [..]
Câte lucruri s-au petrecut de atunci pe lume şi mai ales într-acest colţişor de
pământ, care poartă astăzi numele de România, pe care pe atunci nimeni nu-l
cunoştea în străinătate nici de nume măcar! Puteam să strigăm cât ne-ar fi luat gura
că suntem români, strănepoţi de-ai lui Traian, că nimeni nu ne credea, nu ne asculta,
nu ne înţelegea; surda le ziceam că noi eram valahi şi că voi eraţi moldoveni; ni se
răspundea: „Va să zică sunteţi muscali? Sunteţi turci?” şi prin urmare hotărau că
eram greci, de vreme ce eram schismatici şi ne închinam la răsărit.
(Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 27
Şi precum sacrele principii de drepturile şi îndatoririle omului în societate zăceau
sub pâcla ignoranţei, asemene şi limba, şi literatura, şi artele frumoase se
resâmţeau de influenţa pâclei. Barbaria turcească, corumperea grecească şi desele
ocupări ruseşti lăsară urme deplorabile în moravurile şi în spiritul societăţii, şi
caracterul ei român dispăruse precum dispare pământul sub zăpada iernei. Soarele
României era palid şi fără căldură naţională! Limba, păstrată cu sfinţenie de
străbunii noştri şi de popor, devine un tutti frutti, împestriţat cu vorbe greceşti,
turceşti, ruseşti şi franceze. […]
Un adevărat român rătăcit în societate pe atunci rămânea cu gura căscată şi se
putea crede transportat într-o lume cu totul străină sau mai bine în turnul din Babel.
Ce putea fi dar literatura unui asemena timp? […]
În curând Moldova fu inundata de satire, cântece amoroase şi elegii, în care
dumnezeii mitologici şi mai cu seamă Afrodita ocupau locul cel mai important,
precum în poeziile franceze de la aceeaşi epocă. […]
Satirele erau foarte gustate, căci ele corespundeau cu natura spiritului râzător al
românilor; dar, mai presus de toate, cânticele de lume erau bine primite, fiind cântate
de lăutari la mese, nunţi, petreceri prin grădini şi vii.”
(Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 28
ACTUL I, Scena 3
Chiriţa, Guliţă, Şarl, Safta, Ion. (Ion vine alergând dintre culisele din dreapta.
Ceilalţi ies din casă şi se cobor în cerdac.)
GULIŢĂ: Cine mă cheamă?... Nineaca!
SAFTA: Ce este?... Ce este?
ŞARL: Qui diable?... Ah, madame!...*
ION: Aud, cucoană… Iaca ia…
CHIRIŢA: Da’ veniţi azi de ma coborâţi de pe cal… Ce, Doamne iartă- mă!... aţi
adormit cu toţii?
(Ion se pune dinaintea calului şi-l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se adună
împrejurul Chiriţei.)
GULIŢĂ: Ba nu, nineacă… dar învăţam Telemac* cu monsiu dascalu.
[…]
18

19. CHIRIŢA: Quel bonheur! Gugulea nineacăi!... Auzi ce spune monsiu Şarla?... Zâce
că ai să vorbeşti franţuzăşte ca apa… N’est-ce pas, monsieur Charles, qu’il parlera
comme l’eau?
ŞARL: Comme?... Ah, oui, oui… vous dites comme ça en moldave… Oui… oui.
CHIRIŢA: Da’ ian să-i fac eu un examen… Guliţă, spune nineacăi, cum să
cheamă franţuzăşte furculiţă?
GULIŢĂ: Furculision.
CHIRIŢA: Frumos… Dar friptură?
GULIŢĂ: Fripturision.
CHIRIŢA: Prea frumos… Dar învârtita?
GULIŢĂ: Invartision.
CHIRIŢA: Bravo… Guliţă!... Bravo, Guguliţă!... (Îl sărută.)
ŞARL (în parte, furios): Gogomanition, va!... „
(Vasile Alecsandri, Chiriţa în provinţie)
*Qui diable?... Ah madame! (fr.) – Cine dracu?... Ah, doamnă!
*Telemac, Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise – poem epic în proză al
scriitorului francez Fénelon
........................................................................................................................................
Biletul nr. 29
„Dacia”, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va
priimi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele
jurnaluri româneşti. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei
româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vedé scriitorii moldoveni, munteni,
ardeleni, bănăţeni, bucovineni. Fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul
său.[…]
Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.
Vrăjmaşi a arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre. Iubitori a păcei, nu
vom priimi nici în foaia noastră discuţii ce ar puté să se schimbe în vrajbe. […]
Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi
duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate
zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai
traducţii din alte limbi şi încă şi acele de ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o
literatură.
Noi vom prigoni cât vom puté această manie ucigătoare a gustului original,
însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de
pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem
pentru acesta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Foaia noastră va priimi cât
se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate
coloanele.
(Mihail Kogălniceanu, Introducţie la Dacia literară)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 30
Dacă generaţiile dintre 1780-1830 se străduiau să proclame originea latină şi să
susţină în contra grecismului necesitatea unei culturi naţionale, paşoptiştii
demonstrează valoarea acestei culturi prin istorie, folclor şi filologie şi indică
drumul de urmat pentru a o duce la înflorire.
În forma cea mai explicită, programul lor e definit în revista Dacia literară,
apărută la 1840, sub impulsul lui Mihail Kogălniceanu. Articolul introductiv vădeşte
grija continuităţii. Activitatea ctitorilor presei româneşti: Heliade şi Asachi, e omagiată
19

20. cu căldură, sarcina trasată fiind de a îmbunătăţi şi aprofunda ceea ce ei au început în
condiţii grele, nu de a le renega opera sau a le răsturna principiile. „Urmând unui
drum bătut de dânşii – afirmă editorul –, folosindu-ne de cercetările şi ispita lor, vom
ave mai puţine greutăţi şi mai mari înlesniri în lucrările noastre”.
Constatând invazia de traduceri care difuza la noi fără niciun fel de discernământ
maculatură a tot felul de literaţi obscuri şi de efemere glorii ale pieţii literare
occidentale, Kogălniceanu arăta în continuare că „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o
manie primejdioasă”. El aprecia cu dreptate că „traducerile nu fac o literatură” şi
chema atenţia scriitorilor spre realităţile naţionale: „Istoria noastră are destule fapte
eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de pitoreşti şi poetice pentru ca să putem
găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne
împrumutăm de la alte naţiuni”.
(Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 31
Presa periodică, care în ţările libere, se numeşte o a patra putere în stat şi care
pretutindene, până şi în părţile pământului cele mai despotic ocârmuite, a agiuns a fi
o necesitate şi pentru guvernare şi pentru popoare; căriia şi unele şi altele îi fac
complimente şi-i solicitează aplauzele, acestă presă la români, este o inovaţie a căriia
origină datează de-abia de ieri. Nu sunt cincizeci de ani de când în Principate nu
străbătea poate cinci jurnaluri franceze şi doă germane; şi aceste încă de-abia se
cetea în casele a câţiva boieri şi cu deosebire în cabinetul domnilor, carii erau
îndatoriţi de cătră Poarta Otomană de a aduna ştiri din toate părţile Europei şi de a le
împărtăşi la Constantinopol.
Nu sunt treizeci de ani când românii n-aveau încă o singură foaie periodică în
limba lor. În anul 1817, d. Racocea, translator românesc în Lemberg, publică, în
adevăr, prospectul unui jurnal ce era să iasă pentru întâiaşi dată româneşte; însă
planul său nu se putu aduce la împlinire. La 1822, dl. Z. Carcalechi, decanul
jurnaliştilor români de astăzi, cercă pantru a doua oară, în Buda, o asemine
întreprindere, dar aceasta era mai mult o revistă literară şi care curând şi căzu. În
1828, C. Rosetti din Valahia publică în Saxonia câteva numere a unui jurnal politic
românesc numit Fama Lipţcăi; în sfârşit, Eliad, la 1827, ceruse asemine voie de a
publica o foaie românească în Bucureşti, dar şi ocârmuirea de atunce nu-i încuviinţă
cererea. Şi aşa ceilalţi puţini bărbaţi ce pe atunce ar fi putut coopera la introducerea
presei periodice între români pierdură mai sperarea de a-şi realiza planul.
(Mihail Kogălniceanu, Jurnalismul românesc în 1855)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 32
Dacă observăm bine, cu toată atenţia, moravurile, instituţiile, felul de a reacţiona
al poporului nostru, vom ajunge uşor la concluzia că psihologia sa intră în acest fel
de comportare echidistantă între voluntarismul activist al Apusului şi pasivitatea
fatalistă a Orientului.
Aşezaţi geograficeşte şi sufleteşte între influenţe care ne vin dintr-o parte şi din
alta, sufletul nostru şi-a alcătuit un echilibru din caractere luate şi dintr-o parte, şi
din alta. Aceste influenţe duble n-au rămas însă între ele în conflict, în dualism. În
sufletul nostru ele s-au topit formând o sinteză nouă, un echilibru. Echilibrul nostru
sufletesc se cheamă adaptabilitate. Prin el ne deosebim de toată lumea Orientului,
dar şi de cea a Apusului. Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală,
de îndurerare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali.
Pe de altă parte, găsim în noi iniţiativă, o anumită hărnicie în a pricepe imediat
mecanismul unei noutăţi, o agerime în a nu fi dezorientaţi şi nici intimidaţi în faţa
20

21. neprevăzutului, care ne îndepărtează cu mult de apatia indolentă a Orientului. N-am
avut timpul să construim noutăţi, dar am avut meritul de a pricepe şi asimila imediat
ce au făcut bun alţii. Această adaptabilitate am perfecţionat-o făcând din ea arma
noastră de luptă în existenţă.
(Mihai Ralea, Fenomenul românesc)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 33
Adeseori, posteritatea este ingrată, iar formatorii de opinie, când nu sunt rătăciţi,
par teleghidaţi. Desigur, receptarea operelor culturale, în general, şi a celor de artă, în
special, cunoaşte o permanentă dinamică. Traiectoria este una ondulatorie, cu suişuri
şi coborâşuri. Dar, valorile artistice şi culturale se află în raport cu destinatarii lor într-o
relaţie complexă. O operă este asemeni unei ecuaţii ale cărei rezultate apar din jocul
între o constantă şi o variabilă. Constanta este opera, variabila este destinatarul,
contemplatorul, receptorul, o realitate practic infinită în succesiunea generaţiilor
omeneşti. De aici rezultă, pe de o parte, convergenţa esenţială a tuturor asumărilor, dar
şi variabilitatea lor fără de sfârşit.
În numele acestei invariante, ni se pare că abandonarea în uitare a lui Alecu
Russo este nedreaptă pentru el şi păgubitoare pentru noi. Pentru că, în cazul său, noi
credem că ne aflăm în faţa uneia din cele mai înaintate şi fine conştiinţe de care sunt
legate începuturile moderne ale literaturii române.
Deşi integrabil perfect în coordonatele tipologice ale generaţiei paşoptiste
(profundă conştiinţă civică, elevaţie a idealurilor, generozitate a dăruirii şi a faptei,
sentiment al preursirii întru emanciparea neamului şi al vitregiei istorice cu
handicapurile ei), scriitorul îşi particularizează existenţa şi opera, dezvăluind
posterităţii o figură de excepţie.
Mai întâi, sub raport biografic, viaţa pare a-i fi hărăzită mai tuturor neprielniciilor.
La 12 ani rămâne orfan de mamă. În acelaşi an, tatăl îl trimite la studii în Elveţia,
impunându-i o nouă despărţire. Se produce, astfel, nu doar o dublă ruptură (de mama
intrată în nefiinţă şi de paradisul copilăriei pulverizat prin dezrădăcinare), ci şi o
previzibilă suprapunere. Maica dispărută se topeşte în făptura ţării, iar înstrăinarea
de meleagul natal devine suferinţă de orfelin.
(Alexandru Melian, Polemici implicite)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 34
Spirit mai mult empiric decât speculativ, Maiorescu trase imediat concluziile
practice ale poziţiei lui estetice: arta îşi are scopul în sine, adică în emoţia estetică, şi
nu în altceva; arta este pentru artă. Şi cum piesele lui Caragiale erau acuzate de
imoraliate, greutatea apărării trebuia să cadă în această direcţie, adică asupra
raporturilor dintre artă şi morală. Are arta vreo misiune morală? Se întreabă el. „Da,
arta a avut totdeauna misiune morală şi orice adevărată operă artistică o
îndeplineşte.” Rămâne însă de văzut în ce constă moralitatea artei... Morala rezidă în
însăşi esenţa artei; din moment ce egoismul este principiul oricărui rău şi natura
emoţiei estetice e de a ne ridica prin uitare de sine deasupra lui în lumea ficţiunii
ideale, măcar pentru o clipă, atât cât ţine emoţia estetică, urmează de la sine că arta
este morală prin însăşi definiţie.
Pusă astfel, şi nici nu poate fi altminteri, concluzia e că arta nu are alte scopuri
morale decât cel ce e însăşi esenţa ei, a înălţării impersonale, a dezrobirii omului din
cătuşele egoismului; arta nu poate avea alte intenţii ce-l împlântă pe om în contingent,
intenţii politice sau moralizatoare. [...] Maiorescu rămâne, aşadar, egal cu sine însuşi,
21

22. teoreticianul unei arte dezinteresate, lipsită de orice tendinţă practică, adversarul
literaturii de caracter politic, moral şi chiar patriotic.
(E. Lovinescu, Titu Maiorescu)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 35
Este dar, iubite coleg, îndoită mulţumirea cu care viu să te felicit pentru
introducerea criteriului latin în cercetarea poeziei populare şi pentru vioiciunea stilului
cu care ştii să ne împărtăşeşti convingerea d-tale. În această parte a discursului ne
putem uni nu numai d-ta cu cel ce are plăcerea de a-ţi răspunde în acest moment, dar
probabil toţi colegii noştri din Academie. Căci ne aflăm pe un tărâm unde cercetările
se apropie de oarecare exactitate ştiinţifică şi pot conduce la câteva dovezi
convingătoare.
Lucrul se schimbă când trecem la aprecierile curat literare, unde dovezile exacte
nu sunt cu putinţă, unde judecata se întemeiază adeseori pe elemente prea subiective
şi unde e totdeauna greu (iar la noi - cu lipsa unei tradiţii literare statornicite - mai
greu decât aiurea) să găsim premisele înţelegerii comune. Aici nu ne rămâne adeseori
decât datoria de a ne spune părerea cu toată sinceritatea şi de a o susţine cu
argumentele ce ne par mai accesibile spiritelor nepărtinitoare.
Astfel, nu pot lăsa să treacă fără împotrivire imputarea adusă culegerii de poezii
populare a lui Vasile Alecsandri. D-ta zici: „Alecsandri a fost un rău culegător de
poezii populare şi mai cu seamă s-a înşelat fundamental când a crezut că poate
introduce unele dulcegării sentimentale în viaţa versificată a poporului nostru.
(Titu Maiorescu, În chestia poeziei populare. Răspuns
la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu, rostit la
Academia Română, la 16 mai 1909)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 36
Direcţia cea nouă — ni se zice — nu putea să se introducă în conlucrare paşnică
pe lângă cea veche? Trebuia oare o critică aşa de neîmpăcată în contra celor mai
multe forme şi autorităţi de astăzi? Admiţând chiar că transilvănenii scriu rău, că
Bărnuţiu nu e om de ştiinţă, că Şincai nu e istoric, că Societatea Academică Română e
stearpă, că cele mai multe ziare şi poezii nici nu merită acest nume; de ce să fie totuş
aşa de amar combătute? Tot sunt creaţiuni de cultură, forme fie şi goale pentru
primirea cuprinsului viitor, tot sunt ceva, sunt un semn de viaţă şi sunt mai bine decât
nimic.
La aceasta răspundem:
Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate
mărginită. Averea naţională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală
se află asemenea într-o câtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a
puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul, averea, tăria
morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum
pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea
adevărată. Amândouă nu pot merge lângăolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei
naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă dar îţi lipsesc o mie de şcolari
silitori şi modeşti, de industriaşi şi meseriaşi naţionali, de poeţi şi prozatori mai buni,
de oameni de ştiinţă adevăraţi, cauza este că mărginitele puteri de care dispune
poporul tău pentru aceasta sunt consumate […] de funcţionari netrebnici, de
academici [...], secretari, membri onorifici, asociaţi în cultură, jurnalişti, ateneişti,
conservatorişti, poetaştri, spânzurători de pânze la „expoziţia artiştilor în viaţă“, şi
celelalte, şi celelalte.
22

23. Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de
unde să mai poţi sculpta o Minervă?
(Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867. Prefaţa autorului la ediţia de la 1874)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 37
În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape
întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii,
avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem chiar o constituţiune.
Dar în realitate, toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament,
stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor
este nulă şi fără valoare, şi abisul care ne desparte de poporul de jos devine din ce în
ce mai adânc.[…]
Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul
stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice:
este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu
facem o pinacotecă* deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu
facem deloc statutele, organizarea, membrii onorari şi neonoraţi ai unei asociaţiuni
decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă
în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu
şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele elaborate, decât să le
facem toate acestea fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi.
(Titu Maiorescu, În contra direcţiei de azi
în cultura română)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 38
Ce a însemnat şi ce a reprezentat revista „Convorbiri literare” în cultura natională
în perioada ei junimistă – din martie 1867 până în decembrie 1894 când Iacob
Negruzzi consemnează: „După doi ani de împreună lucrare, am dobândit
încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă cu succes oprea începută de generaţia
precedentă şi vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atâta dragoste
timp de 28 ani”! (nr. 1, an XXIX din 1 ian. 1895 al „Convorbirilor literare”)?
După anii de început ai presei culturale ieşene, cu editarea revistei „Dacia
literară”, suspendată la puţin timp de la apariţie din cauza neîntelegerilor lui Mihai
Kokălniceanu cu mai marii vremii, apariţia revistei „Convorbiri literare” a însemnat, în
parte, şi continuarea programului „Daciei literare”. Grupul din jurul „Junimii”, dar şi
abilităţile administrative ale lui Iacob Negruzzi, înconjurat de Vasile Pogor, Titu
Maiorescu şi ceilalţi junimişti, a făcut ca revista să crească de la număr la număr şi
să adune în paginile ei valorile literelor de atunci, devenite cu timpul valori ale
spiritualităţii româneşti.
Timp de 28 de ani revista a apărut sub administraţia primului grup junimist,
tutelat de Iacob Negruzzi, ca apoi revista să se impună cu amprenta generaţiilor
următoare, care au respectat moştenirea astfel primită. Fără aparitia revistei
„Convorbiri literare”, unde s-a dat direcţia literaturii române moderne, unde Titu
Maiorescu şi-a expus principiile sale critice, poate că am fi avut sincope
asemănătoare celor de care s-a lovit revista „Dacia literară”. Promovarea adevăratei
culturi în paginile acestei revista a însemnat un pas sigur pentru mai târziu în
dezvoltarea şi impunerea literaturii române nu numai în spaţiul limbii române, ci să
se stabilească, ca un adevărat reper al unei literaturi valoroase. Faptul că Eminescu
23

24. şi Creangă şi-au publicat mare parte a operelor lor în paginile acestei reviste dă girul
ei de valoare şi perenitate.
(O sută patruzeci de ani de „Convorbiri literare”,
anchetă realizată de Cassian Maria Spiridon, răspuns dat de
Gellu Dorian, în Convorbiri literare)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 39
Titu Maiorescu este primul polemist român a cărui armă principală e logica, o
înşiruire strânsă de argumente; nu vrea să aibă dreptate decât când o are, dar atunci
şi-o pune în valoare cu o stricteţe căreia nimic nu-i scapă. O astfel de polemică
presupune o limitare a câmpului de operaţie; nu se luptă oricând şi pentru orice.[…]
Adevăratului spirit polemic îi trebuie un fel de detaşare faţă de obiectul în discuţie,
ce-i îngăduie şi o luciditate în determinarea punctelor slabe şi în alegerea mijloacelor
de atac ori de apărare, şi, la nevoie, şi dacă îi stă în resursele sufleteşti – îi dă
posibilitatea de a întrebuinţa acea ironie binevoitoare ce-l înalţă de la sine într-un
plan de superioritate morală, deşi conţine încă şi destulă luciditate pentru a-şi dizolva
adversarul mai sigur decât toate otrăvile vehemenţei.[…] El are un scop precis:
trezirea în cititor, în opinia publică, a unei convingeri, a convingerii lui. Din ura
dezlănţuită în jurul acţiunii critice a lui Maiorescu n-au rămas decât directivele lui,
pentru că au plecat dintr-un spirit critic, şi articolele, pentru că au fost expresia unui
spirit polemic alimentat numai de argumente intelectuale. Pe cât e de indestructibil
elemental raţional, pe atât elementul afectiv se risipeşte odată cu ambianţa în care s-
a produs.
(E. Lovinescu, Titu Maiorescu, cap. XVIII)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 40
Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui
Eminescu.
Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere şi să
încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta
strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre.[...] De la 1860 încoace
datează îndreptarea; ea începe cu Vasile Alecsandri, care ştie să deştepte gustul
pentru poezia populară, se continuă şi se îndeplineşte prin cercetarea şi înţelegerea
condiţiilor sub care se dezvoltă limba şi scrierea unui popor.
Fiind astfel câştigată o temelie firească, cea dintâi treaptă de înălţare a literaturii
naţionale, în legătură strânsă cu toată aspirarea generaţiei noastre spre cultura
occidentală, trebuie neapărat să răspundă la două cerinţe: să arate întâi în cuprinsul
ei o parte din cugetările şi simţirile care agită deopotrivă toată inteligenţa europeană
în artă, în ştiinţă, în filozofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă
la exprimarea credincioasă a acestei amplificări.
Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate
realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară.
(Titu Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui)
........................................................................................................................................
Biletul nr. 41
Poetul nu va obosi să facă elogiul spiritului tolerant, al adâncii omenii vădite
totdeauna de poporul nostru în modul de a convieţui cu cei de o altă naţionalitate. În
noiembrie 1876, în paginile „Curierului de Iaşi”, articolul [„Se vorbeşte că în
consiliul...”] dezbătea această problemă, pe larg şi cu evidentă combustiune
interioară: „Nici un neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară
24