1. - Povestire -
Mama
Viaţa e un lung drum, din care se desprind numeroase străzi şi adeseori te
rătăceşti mergînd prin ele, căutînd-o pe a ta, unică şi irepetabilă. Aşa mă lăsă
mama, într-o primăvară posomorîtă pe străduţa îngustă, la care am ieşit ca s-o
petrec, căci ea porni pe drumul cel mare în căutarea altei străzi, căci cea de
acasă, deşi îi era dragă şi scumpă, urma a fi părăsită. Mama plecă şi-mi zîmbi
cald, dar avea atîta durere în ochi… Privirea aceea mă urmăreşte şi astăzi…
Prima veste ne veni acasă printr-un sunet de telefon. Alergai cu sufletul la
gură să ascult ce spune tata la telefon. Nu spunea nimic. Asculta. Doar cîteva
secunde… Apoi l-am auzit vorbind cu bunica: mama a ajuns cu bine, e la Lugo,
provincia italiană Ravenna, îşi caută de lucru, noaptea a dormit în parc. Atît. Mă
gîndii noaptea, pînă adormii, la imaginea unui sat sau oraş, pe unde era mama,
îmi păreau ciudate denumirile Lugo, Ravenna… Vedeam un parc întunecat şi
primejdios, iar mama pe o bancă stăpitulată ca o pasăre părăsită de perechea ei,
de puii ei.
O visam nopţi în şir. Mă gîndeam necontenit la chipul ei. Lacrimi au curs.
Aveam doar o dorinţă: de a o revedea măcar pe o clipă. În vise apărea cel mai
misterios şi tainic chip care poartă în sine lumina şi speranţa în ziua de mîine.
Este deosebită, nu poate fi comparată cu nimeni altcineva. Ochii ei mici,
albaştri, seamănă cerului senin. Avea mereu cuvîntul sfios parcă, atît era de
duioasă. Părul ei lung şi ondulat e precum valurile mării pline de mistere. Nici
un trandafir nu o poate întrece în frumuseţe şi nici un ghiocel în delicateţe.
Mîinile catifelate le simt şi acum pe frunte şi pe obrajii mei care mă alintau şi
mă iubeau.

2. Îşi găsi de lucru cu greu. Nu ştia limba. Totuşi se aranjă ca menajeră, avînd
grijă de casa unei bătrîne, apoi chiar şi de bătrînă. Primise numele arhicunoscut
de ,,badantă”. Bătrîna, la început, o purta prin casă şi prin curte, ca pe un copil
mic, îi arăta diferite obiecte şi-i spunea cum se numesc în italiană. Lucra toate
24 de ore dintr-o zi. Bătrîna pe care o îngrijea avea probleme serioase de
sănătate, mama se întîmpla că trebuia s-o ridice din pat, s-o ducă la modul direct
în spate, atunci cînd cădea, căci avea picioarele bolnave…
Mă gîndeam la comuna aceea unde mama îşi găsi soarta pentru mulţi ani în
şir. Aveam satul acela în mintea mea şi cerul lui, şi case, şi copaci, şi şcoală, dar
nu avea un Nistru, nu putea să-l aibă, fiindcă eu nu eram acolo cu mama ca să
mergem împreună să ne bucurăm de apa verzuie, de mirosul de salcie
plîngătoare, de stînca cea seculară de pe malul rîului, care, ştiam noi două, că
ascunde ceva. Lugo nu era baştina mea şi nici baştina mamei. Era o stradă
îndepărtată pe drumul vieţii anevoios.
Trăieşte şi acum acolo. Ca să se reculeagă merge în parcul acela de altădată,
pe care-l credeam îngrozitor. Acum e un parc familiar. Vine acolo să-şi revină
după muncă, să vadă în freamătul verde copacii din grădina noastră uitaţi
demult, tare demult la baştină. Acasă vine cînd poate şi-i culeg din ochi
tristeţea, îi văd firele de nea din păru-l ondulat. Am impresia că vine dintr-un
vid. E zgîrcită la vorbă, spune că a învăţat să reziste, învăţînd şi indiferenţa. Nu
observi cînd eşti umilit, cînd ţi se încalcă drepturile elementare, cînd eşti
considerat străin, oricît de bun nu ai vrea să fii. S-a adaptat, munceşte din greu,
îşi sacrifică fiinţa, ca să-mi fie mai bine.
Au trecut 8 ani de cînd a plecat şi de cînd revine periodic acasă. S-a îngrijit de
starea casei noastre, voi putea merge la studii, sîntem prietene şi comunicăm
ades la telefon, dar ochii ceea cuprinşi de o durere mare, străduţa noastră îngustă
şi eu la marginea ei, mică, neputincioasă să schimb ceva, nu-mi ies din minte.