1. Fefeleaga
Iar acum a rămas singură, doar cu calul ei Bator; Ce mai putea face cînd vedea că şi
Păuniţa,
draga ei fetiţă, a murit. S-au dus rînd pe rînd toate odraslele ei, cei mai dragi şi cuminţi
copilaşi din lume. În gînd îi suna mereu aceeaşi întrebare: Pentru cine a muncit săraca de
ea
atîţia ani, pentru cine va mai munci de azi înainte? A mai privit odată odrasla, a trecut cu
mîna
peste ochii ei şi a plecat, tropăind din cizmele ei tari, la clopotar, la preot să se îndure şi să
o
petreacă si pe ultima ei copilă. Şi-a petrecut în lumea celor drepţi şi cea din urmă
speranţă,
Păuniţa.
De ceva timp nu-şi mai găsea locul, nu mai avea sărmana pentru cine să adune zloţi şi
creiţari.
Şi ea, şi Bator îmbătrînise, nu o mai ţineau picioarele, nu-şi imaginea cum putea căra cu
calul ei
drag atîta piatră. Zilele îi păreau lungi şi fară de capăt, nopţile nu mai aveau sfîrşit, iar
odată cu
răsăritul soarelui Bator o trezea, fiind gata să-şi pună pe el corfele.
Însă Fefeleaga îl ducea din nou la pociumb:
1 Stai, Batore, stai, că de acum nu mai avem pentru cine aduce piatră, suntem două
suflete
care nu cer prea mult de mîncare.
Şi se uita în ochii lui care parcă o înţelegeau şi i-ar fi zis: „Vom trece noi şi peste
asta…”.
Treceau zilele fară nici o speranţă, nu mai avea sărmana Maria pentru cine să mai lucreze,
pentru cine să mai cumpere duminica bucate. Dar după atîtea năpaste cîte au dat peste
capul
femeii pe parcursul anilor, uite, o aştepta şi o bucurie.
Într-o bună dimineaţă îl aude pe Bator nechezînd prin ogradă după atîta linişte ce se
instaurase
în casă după moartea Păuniţei. Ieşi în fuga mare afară şi cînd acolo ce-i văzu ochii?.. Pe

2. acea
laviţă, care a stat ea toate zilele acestea, dormea o biată copilă, mititică, zgribulită ca vai
de ea. Şi
cum era Fefeleaga o femeie bună la inimă, care crescuse cinci copilaşi, cine putea şti mai
bine ca
ea să îngrijească un odor de fată?.. O luă pe micuţă, o duse în casă, îi aşternuse patul
acolo unde
de obicei dormeau pruncii ei şi o lasă să se odihnească în pace. În ziua aceea femeii îi
părea că şi
razele soarelui parcă sunt mai frumoase şi mai blînde. Chiar şi Bator i se părea că e altul,
că
mănîncă mai cu foc şi privirile îi sunt mai jucăuşe. Copila aceasta i-a adus soarele-n casă.
Timpul se scurgea, dar fetiţa nu se dădea dusă, o îndrăgise pe Maria şi pe Bator şi tare
mult îi
mai plăcea casa. Se gîndea Fefeleaga că va întreba cineva de ea, mai ducea vorbă în sat
că are la
ea o fată, dar nimeni nici n-a căutat-o, nimeni nu o cunoştea de parcă era un dar de la
Dumnezeu.
Avea şi sărmana copilă o povară. Cît a trăit la văduvă, nu i-a mai auzit niciodată vocea cu
care
nu a hărăzit-o Dumnezeu; dar o îndrăgise şi aşa atît de mult, de parcă ar fi fost copilul ei.
În inima Mariei răsărise o nouă speranţă, avea de azi înainte cu cine să-şi mai mîngîie
sufletul.
Îl luase din nou pe Bator şi pleca cu el la veche muncă. De acum încolo dealul nu-i mai
părea atît
de mare, pietrele parcă erau mai uşoare şi nici ei doi parcă nu mai simţeau povara anilor.
Se scurgeau anii ca gîndurile, copila crescuse mare, deja trecuse de cincisprezece ani;iar
femeia
îmbătrînea, părul încărunţit se lăsa peste faţa ei brăzdată de greutăţile vieţii. Cu
mîinile ei vînjoase îşi mai păstra vechiul obicei de a mîngîia şi a săruta obrăjorii,
văzîndu-i
parcă pe copii ei cum altă dată li se desprindea praf ca pulberea de pe obraji.
Venise peste sat o toamnă bogată în toate culorile, care aduse după ea o mult prea
adevărată
iarnă. Vîntul sufla năprasnic, iar geamurile parcă de frica lui tremurau. Afară e o vijelie
cumplită,toate curţile sunt troienite. Nici zare de om pe drumuri, toţi stau ascunşi pe la
adăposturi cît mai călduroase. Nici în ograda Mariei nu se vedea ţipenie de om. Stătea

3. biata
femeie în casă, cu unica ei fiică; derulînd prin minte toate cîte a avut de înfruntat în viaţă;
reamintindu-şi chipul copiilor şi a bunului ei soţ şi fără să vrea privirile ei se îndreptau
spre
Bator. Printr-un colţ al geamului, care nu era acoperit de zăpadă, Fefeleaga îşi privea
calul care a
scos-o din toate greutăţile vieţii şi care o ducea cu gîndul la lungul şir de morţi pe care l-a
avut.
În acest animal îşi găsea ea parcă toată alinarea sufletească.
Îl privea lung şi zicea:
2 Lasă, Bator, că vom ieşi şi noi din iarna aceasta. Va veni vremea cea bună şi noi
iarăşi
vom pleca să mai urcăm acel deal care l-am urcat atîţia ani.
Iar bătrînul patruped o privea îndelung de parcă i-ar fi desluşit gîndul şi vorba…