1. FAMILIA CREŞTINĂ ŞI ROLUL EI
PENTRU PĂSTRAREA DEMNITĂŢII UMANE ŞI A SFINŢENIEI VIEŢII
Familia este o instituţie divină întemeiată de Dumnezeu încă de la creaţia omului.
Având în vedere instituirea ei de către Dumnezeu, familia are un caracter sacru, subliniat de
faptul că ea are drept prototip însăşi familia divină, Sfânta Treime, care are drept temelie
iubirea desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea Persoanelor Acesteia. Se evidenţiază
prin aceasta, faptul că, familia este cea mai de seamă instituţie aşezată în slujba vieţii, toate
celelalte instituţii care au rol în susţinerea şi promovarea vieţii omului fiindu-i subordonate,
atât sub aspectul originii lor, cât mai ales în cea ce priveşte rolul şi menirea lor. Nu vrem să
minimalizăm cumva, contribuţia celorlalte instituţii în ceea ce priveşte susţinerea şi
promovarea familiei, ci vrem să subliniem faptul că din punct de vedere al importanţei, al
rolului şi al specificului, familia este evident superioară, întrucât ea este locul unde se creează
şi se formează cu precădere persoana umană.
Transformarea unui individ în persoană este „ cea dintâi operă a familiei ”1. Altfel
spus, familia este un adevărat leagăn al vieţii, este locul unde se plămădeşte, se naşte şi se
dezvoltă viaţa omului. La originea vieţii se află „ familia ca şi nucleu al societăţii, iar la
temelia familiei stă căsătoria ”2. Trebuie să arătăm că din punctul de vedere al învăţăturii
creştine, familia, numită sociologic „celula” societăţii, presupune două aspecte, unul biologic
şi unul moral. Sub aspect biologic, familia trebuie considerată ca „prima celulă” a societăţii,
întrucât un neam în care căsătoria şi familia suportă grave atingeri sub aspectul semnificaţiei
şi al rolului lor pentru om în general, mai devreme sau mai târziu acel neam este supus
dispariţiei. Cât priveşte aspectul moral, „ familia e considerată în mod justificat o „celulă” a
societăţii, întrucât în familie se pun bazele educaţiei, în familie începe „dăltuirea” sufletului
creştin, familia este cea mai abilitată componentă a unei societăţi pentru a practica această
„artă” supremă, care este educaţia ”3.
Omul, creat de Dumnezeu după chipul Său (Facere 1, 27 ), prin chiar natura
creaţiei sale, este destinat vieţii de comuniune, după cum ne spune Sfânta Scriptură „ nu este
bine să fie omul singur să-i facem lui ajutor potrivit pentru el ” (Facere 2, 18). Având în
1
. Nicolae Mărginean, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262;
2
. Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), Sibiu, 2002, p. 114;
3
. Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-
sociologice, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995,p. 120;
1

2. vedere faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar Peroanele Sfintei Treimi
formează, prin iubire, o unitate desăvârşită, în consecinţă şi omul „ chip al lui Dumnezeu”
este o unitate completă întrucât „ unitatea sa de om nu se realizează în dualitatea personală
neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie ”4. Unitatea familiei este demonstrată
aşadar, prin faptul că are drept prototip pe Dumnezeu, Cel Unul în fiinţă, pe de o parte, iar pe
de altă parte, prin însăşi modalitate creării lui, a omului, despre care ne spune iarăşi Sfânta
Scriptură: „ Şi a zis Adam: Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va
numi femeie , pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup ” (Facere 2, 23-24). Bărbatul şi
femeia exprimă aşadar, două modalităţi de existenţă a omului. Omul a fost creat „ca dualitate
pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru
împlinire şi creaţie ”5.
Dacă omul este creat „ după chipul lui Dumnezeu ”, având în vedere faptul că la
temelia Sfintei Treimi stă iubirea, el însuşi, omul, fiind rod al iubirii lui Dumnezeu, apare ca
necesar faptul ca omul să experieze această iubire în viaţa sa de familie, în care se reflectă
chipul comunitar al lui Dumnezeu Treime. Dumnezeu l-a creat pe om, chemându-l la
existenţă prin iubire, El l-a chemat în acelaşi timp la iubire, căci Dumnezeu este iubire
(1 Ioan 4, 8) şi El este în El Însuşi, taina iubirii şi a comuniunii personale a iubirii. Aceasta
este pentru om un dar şi în acelaşi timp responsabilitate, de a trăi în dragostea lui Dumnezeu
şi a o aşeza la temelia familiei şi a vieţii lui.
Creând pe om în aceasta dualitate personală şi complementară, bărbat şi femeie,
Dumnezeu a înscris în el vocaţia şi în acelaşi timp capacitatea şi responsabilitatea
corespunzătoare pentru iubire şi comuniune. Iubirea şi comuniunea sunt aşadar vocaţia
fundamentală şi înnăscută oricărei fiinţe umane.
Dumnezeu rânduieşte familia aşezând la temelia ei dragostea, tocmai pentru ca
omul să fie ferit de egoism şi pentru a-l face capabil de dăruire către semenul său, pe care să-l
ajute şi de care la nevoie, să fie ajutat. A rânduit Dumnezeu familia pentru ca să-l asocieze pe
om la opera de continuă creare a vieţii, operă pe care o binecuvintează în rai: „ Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi ” (Facere 1, 28).
Prima familie a fost întemeiată aşadar, în Rai, având ca preot şi martor pe Însuşi
Dumnezeu. În starea paradisiacă, familia a cunoscut indiscutabil, cea mai frumoasă perioadă
din existenţa ei. Ceea ce caracteriza cea dintâi familie era colaborarea, respectul şi înţelegerea,
4
. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978,
p. 180;
5
. Pr. Constantin Galeriu, Taina nunţii, în Studii Teologice, XII (1960) nr. 7-8, p. 489;
2

3. însă odată cu căderea în păcat, starea familiei şi echilibrul sufletesc al omului se zdruncină,
având repercusiuni şi asupra vieţii familiale. Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o
deplină armonie, după aceea situaţia cunoaşte semnificative schimbări. Cea dintâi schimbare
ne este arătată chiar de Dumnezeu Creatorul, atunci când spune: „ Atrasă vei fi de bărbatul
tău şi el te va stăpâni ” (Facere 3, 16). Aceste cuvinte ne arată că ordinea pe care Dumnezeu o
aşezase la temelia familiei, cunoaşte modificări, femeia fiind pusă deja într-o stare de oarecare
dependenţă faţă de bărbat, situaţie de care el va abuza. În consecinţă, bărbatul nu mai vede în
femeie ajutorul dat de Dumnezeu, ci o sclavă care de multe ori era dispreţuită, iar copiii, care
prin definiţie sunt consideraţi drept dar al lui Dumnezeu, care amplifică chipul comunitar al
lui Dumnezeu în familie, formând împreună cu tatăl şi mama, o adevărată treime umană, erau
uneori consideraţi simple obiecte. În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească
copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată
numai sub controlul bătrânilor cetăţii (Deuteronom 21, 19-23). Chiar dacă astfel de exagerări
nu sunt străine nici chiar Vechiului Testament, trebuie să arătăm faptul că totuşi evreii
considerau familia, căsătoria drept simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul său
(Iezechiel 16, 8).
Această stare de fapt dăinuie până la venirea Mântuitorului Hristos în lume, Care
„ întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii
în ordinea harului ”6. Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul
Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi începe lucrarea Sa mântuitoare în
lume cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii. (Ioan 2, 2-11) „ săvârşind
acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii care se
căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate
prin aceasta că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea
căsătoriei ”7. Prin aceasta Mântuitorul Hristos subliniază rolul deosebit de important pe care îl
are familia în viaţa şi devenirea omului. De altfel, trebuie să arătăm că Însuşi Mântuitorul
Hristos îşi petrece cea mai mare parte din viţa Sa în familie, manifestând faţă de părinţii săi
după trup, dragoste şi ascultare.
Într-o altă ordine de idei, foarte adesea atunci când propovăduieşte învăţătura cea
nouă, Mântuitorul se foloseşte de imaginea familiei întrebuinţând aspecte legate de viaţa de
familie. Astfel, Sfânta Scriptură ne înfăţişează parabole rostite de Mântuitorul Hristos în care
se vorbeşte despre familie: Parabola celor doi fii trimişi de tatăl lor să lucreze în vie – Matei
6
. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 183;
7
. Ibidem, p. 182;
3

4. 21, 28-31; Parabola tatălui care dă daruri bune fiilor săi – Luca 11, 11-13; Parabola fiului
risipitor – Luca 15, 11-32; Parabola lucrătorilor celor răi – Matei 21, 33-41; Parabola nunţii
fiului de împărat – Matei 22, 1-13; Parabola despre cina cea mare – Luca 14, 16-24 etc.
Alături de momentul nunţii din Cana Galileii, când Mântuitorul Hristos, prin
participarea Sa la această nuntă şi prin minunea pe care o săvârşeşte aici „ a binecuvântat
căsătoria luându-o sub protecţia Sa ”8, ridicându-o la vrednicia de taină, în care, peste
hotărârea şi dorinţa oamenilor, se revarsă binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu care face
legătura lor trainică şi iubirea lor ziditoare, Sfânta Scriptură ne oferă şi alte momente care ne
vorbesc deopotrivă, despre familie şi căsătorie, realităţi care sunt complementare.
Mântuitorului Hristos ne arată prin învăţătura Sa, că familia întemeiată prin
căsătorie, face parte din ordinea creaţiei, şi în consecinţă, restabilirea unităţii şi
indisolubilităţii originare a familiei se impune cu necesitate. Astfel, în Predica de pe munte,
Mântuitorul Hristos vorbeşte lămurit despre caracterul indisolubil al căsătoriei atunci când
spune: „ S-a zis iarăşi:<Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire>. Eu însă vă
spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să
săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter ” (Matei 5, 31-32),
arătând prin aceasta că nici un alt motiv nu este suficient pentru desfacerea căsătoriei.
Este cunoscut faptul că în vremea Mântuitorului Hristos desfacerea căsătoriei era
o problemă de controversă, având în vedere că exista atunci la evrei două şcoli exegetice de
interpretare a Scripturii, cea a lui Hilel, care era un interpret liberal al Scripturii şi cea a lui
Şamai, un interpret rigid şi formalist. În acest context, fariseii, adversari consacraţi ai
Domnului Hristos, căutând să-L ispitească şi să-L prindă în cuvânt, Îi adresează Acestuia
întrebarea: „ Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?” (Matei 19,
3). Mântuitorul afirmă categoric atât unitatea cât şi indisolubilitatea căsătoriei, ca pe un dat al
omului, bărbat şi femeie, primit de la Dumnezeu încă de la creaţie: „ Răspunzând El a zis:
N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru acesta
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă ”
(Matei 19, 3-6). Crezând că acest răspuns contravine legii lui Moise, fariseii Îl întreabă din
nou: „ Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i de carte de despărţire şi să o lase? ”
(Matei 19, 7). Mântuitorul Hristos subliniază încă o dată că bărbatului nu-i este îngăduit să-şi
lase femeia sa, şi nici femeii pe bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut unele pogorăminte în
8
. Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al
căsătoriei, în Mitropolia Ardealului, XXX (1985), nr. 9-10, p. 584;
4

5. această privinţă, şi le răspunde: „ pentru învârtoşarea inimii voastre… dar din început nu a
fost aşa ” (Matei 19, 8). Rezultă de aici că evreii primiseră această îngăduinţă în ceea ce
priveşte desfacerea căsătoriei pentru a se putea evita fărădelegi mai mari.
În consecinţă, cuvintele Mântuitorului Hristos ne arată că destrămarea familiei
prin desfacerea căsătoriei nu este conformă cu voia lui Dumnezeu. Singurul motiv acceptat
pentru desfacerea căsătoriei, precizat după cum am văzut şi în Predica de pe munte şi reluat
aici este desfrânarea: „ Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
desfrânare, şi se va însura cu alta săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată
săvârşeşte adulter ” (Matei 19, 9). Prin urmare, potrivit celor afirmate de Mântuitorul Hristos
nu există motiv pentru desfacerea căsătoriei în afară de desfrânare. „ Desfrâul rupe legătura
sufletească dintre bărbat şi femeie, iar divorţul nu poate face decât să oficializeze o situaţie
deja creată ”9. Această învăţătură este preluată şi de Sfântul Apostol Pavel care, de asemenea,
apără unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, arătând că alături de desfrânare, moartea fizică
duce de asemenea, la desfacerea căsătoriei: „ Oare nu ştiţi fraţilor – căci celor ce cunosc
Legea vorbesc – că Legea are putere asupra omului atâta timp cât trăieşte el? Căci femeia
măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; şi dacă i-a murit
bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră
dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu fie
adulteră luând un alt bărbat ” (Romani 7, 1-3).
Considerăm important de subliniat faptul că, potrivit celor afirmate mai sus,
Mântuitorul Hristos, la o primă vedere, ar lăsa să se înţeleagă că bărbatul beneficiază de un
primat faţă de femeie, însă trebuie să spunem că învăţătura cea nouă a Domnului, ne prezintă
femeia ca egală cu bărbatul, întrucât amândoi sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Spre
deosebire de lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, având puteri absolute
asupra soţiei şi copiilor, în familia creştină „ soţii devin egali înaintea lui Dumnezeu ”10.
Astfel, prin cuvintele: „ Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu
ea, iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter ”
(Marcu 10, 11-12), Mântuitorul Hristos afirmă nu doar indisolubilitatea căsătoriei, ci şi
egalitatea deplină a celor doi soţi11, adevăr subliniat şi de Sfântul Apostol Pavel care zice: „
nu mai este parte bărbătească nici femeiască, pentru că voi sunteţi una în Hristos Iisus ”
(Galateni 3, 28).
9
. Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în vol. Familia creştină
azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 30;
10
. Eugenia Safta Romano, Arhetipuri Juridice în Biblie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 142;
11
. A se vedea, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie – Comentariu la Epistola către Efeseni, trad.
şi note de Marcel Hancheş, în Altarul Banatului, nr. 1-3, 2002, p. 75;
5

6. Însă, familia nu este alcătuită numai din soţ şi soţie, ci şi din copii, despre care
învăţătura ortodoxă mărturiseşte că sunt dar de la Dumnezeu. Aşadar, familia este locul în
care se continuă actul creaţiei omului şi a vieţii în general. Creştinismul însuşi „ este religia
care a pornit de la leagănul unui copil şi de la sânul unei mame ”12. Cuvintele rostite de
Dumnezeu încă de la început către primii oameni „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul
şi-l supuneţi ”(Facere 1, 28) au caracter veşnic pentru rostul şi menirea familiei.
Prin aducerea pe lume a copiilor, familia creştină împlineşte această chemare a lui
Dumnezeu, iar pe de altă parte „ familia cu copii e o reflectare mai completă a comuniunii şi
iubirii Sfintei Treimi ”13. Aşadar, dincolo de a fi înţeleşi ca dar al lui Dumnezeu, copiii
reprezintă deopotrivă, binecuvântarea lui Dumnezeu care se revarsă asupra familiei, care
apropie pe părinţi unul de altul şi temeinicesc unitatea căminului familial. „ Copiii sunt pentru
părinţi un imbold puternic…spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra
ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra
conduitei părinţilor ”14.
Nu întâmplător, Mântuitorul Hristos vorbind despre dobândirea împărăţiei
cerurilor, stabileşte drept condiţie a dobândirii ei nevinovăţia şi ca exemplu de curăţie, de
nevinovăţie, îi arată pe copii: „ Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca
aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea ” (Marcu 10, 14-15). Ba mai mult decât atât, Domnul
Hristos, ca un Părinte iubitor, ne oferă, printr-un gest plin de bunătate, o autentică şi vie lecţie
de iubire faţă de copii: „ Şi luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei ”
(Marcu 10, 16). ). Pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi
copiii, trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună înţelegere mulţumind pentru toate lui
Dumnezeu „ în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti ”(Coloseni 3, 14).
Totodată, Mântuitorul Hristos arată care trebuie să fie responsabilităţile membrilor
familiei, ale unora faţă de ceilalţi. Părinţii au obligaţia de a purta de grijă copiilor lor,
oferindu-le acestora numai lucruri bune şi de folos (Matei 7, 9-11), rugându-se lui Dumnezeu
pentru ei (Ioan 4, 47). Copiii la rândul lor, sunt datori părinţilor lor cu cinstire, supunere şi
ascultare potrivit cuvântului lui Dumnezeu „ Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…” (Matei
15, 4), având model pe Însuşi Domnul Hristos care „ era supus părinţilor Lui ” (Luca 2, 51).
12
. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Scrieri de Teologie Liturgică şi Pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe
Române a Oradiei, Oradea, 1983, p. 383;
13
. Pr. Lect. Mihai Vizitiu, op.cit., p. 32;
14
. Constantin Pavel, Familia preotului, în Glasul Bisericii, IX (1960), nr. 1-2, p. 81;
6

7. Dintr-un alt punct de vedere, trebuie să subliniem faptul că ei, copiii, pot fi
adevăraţi dascăli ai părinţilor lor, arătându-le acestora modul în care oamenii, semenii noştri,
trebuie să fie iubiţi în modul cel mai deplin şi dezinteresat. Şi nu în ultimul rând, trebuie să
spunem că iubirea părinţilor faţă de copii ni se oferă ca model de iubire adevărată.
Familiile fără copii sunt lipsite de posibilitatea de a înţelege deplin viaţa şi rostul
omului în lume, iar pe de altă parte, cei care nu au copii nu vor putea înţelege niciodată
iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni în adevăratul sens al cuvântului, căci „ copiii sunt
călăuze miraculoase care ne poartă din nou în lume obligându-ne să o cunoaştem din ce în
ce mai bine…învăţându-ne un alfabet…al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei
fantezii, al purităţii şi al candoarei, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete ”15.
Pe de altă parte, dincolo de faptul că în Vechiul Testament familiile fără copii
erau considerate ca fiind lipsite de binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru creştinism lipsa
copiilor din familie poate fi considerată ca o privare a acelei familii de a întruchipa imaginea
Sfintei Treimi răsfrântă către umanitate, potrivit definiţiei pe care teologia ortodoxă o
întrebuinţează atunci când vorbeşte despre familie. Aşa cum în sânul Sfintei Treimi dragostea
este cea care stă la temelia relaţiilor dinte Persoanele treimice, în egală măsură la temelia
familiei trebuie aşezată dragostea sinceră. Copiii sunt cei care fac în aşa fel încât egoismul să
nu îşi facă sălaş în familie, părinţii fiind determinaţi astfel, să îşi îndrepte atenţia mai puţin
spre cele marginale ale familie şi mai mult spre cele din centrul ei, spre copii, care ne
orientează mai mult spre viitor, ne fac să ne gândim mai mult la dragostea care leagă pe
oameni între ei şi pe toţi de Dumnezeu.
Familia în general, şi cea creştină în special, are un pronunţat rol educativ şi de
formare a persoanei umane. Având în vedere faptul că principiul de viaţă al familiei este
comuniunea de viaţă şi iubire, aceasta face ca ea, familia, să ofere spaţiul şi forţa necesară
pentru educarea şi formarea personalităţii sub toate aspectele ei. În consecinţă, este necesar să
arătăm că, un rol deosebit sub acest aspect educativ şi formativ revine părinţilor, care trebuie
să ofere cadrul necesar şi optim unei autentice educaţii. Această responsabilitate formativă
revine ambilor părinţi şi nu doar unuia dintre ei, sau mai mult unuia decât celuilalt. De aceea,
pornind de la cuvântul Sfintei Scripturi care spune „ Ceea ce va vedea copilul pe tată făcând,
aceea va face ş el întocmai ”, părinţii trebuie să conştientizeze că exemplul de viaţă pe care îl
oferă copiilor lor este hotărâtor pentru educarea şi devenirea acestora. De aceea ei trebuie să
se străduiască să fie pentru copiii lor, nu doar educatori prin cuvânt, ci mai ales prin faptă.
15
. *** Tratat de Teologie Morală, vol.II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 292;
7

8. Este nefiresc ceea ce se întâmplă astăzi, pe alocuri, în societatea noastră, aşa zisă
modernă, unde comuniunea şi comunicarea între membrii familiei se realizează conform unor
„ standarde moderne, novatoare, actuale ” menite să înlocuiască vechile şi „ depăşitele ”
relaţii care existau între părinţi şi copii şi care se bazau pe dragoste şi respect. Astfel, tot mai
adesea, de-a dreptul surprinzător, tot mai mulţi părinţi îşi exprimă satisfacţia şi subliniază
superioritatea relaţiei pe care o au cu proprii copii spunând: „ Eu sunt prieten(ă) cu fiul meu
(fiica mea) ”, renunţând benevol şi inexplicabil, cel puţin afirmativ, la calitatea de părinte, de
tată sau de mamă, relaţia de dragoste dintre părinte şi copil, fiind înlocuită cu relaţia de
prietenie, o relaţie deschisă, în care personajele sunt egale. Astfel copiii, nu mai înţeleg nimic
din ceea ce însemnă relaţii de familie, care astfel se confundă cu cele de prietenie, sunt privaţi
de specificitatea dragostei de tată sau de mamă, care este de neînlocuit şi care clădeşte
sufleteşte şi existenţial, în modul cel mai autentic, personalitatea unui copil. Este imperios
necesar ca tatăl sau mama, să îşi asume această datorie de părinte şi tot ceea ce decurge, ca
responsabilitate, din această datorie, să o cultive cu preocupare, cu dăruire şi cu dragoste şi nu
să ignore semnificaţia şi rostul calităţii sale de părinte pentru proprii săi copii.
Cel mai bun factor de educaţie în familie este reprezentat de viaţa fericită şi
armonioasă a familiei respective, consideraţia reciprocă care se sprijină pe iubire sinceră,
fidelitatea conjugală, ca şi împărtăşirea reciprocă a bucuriilor şi necazurilor vieţii şi nu în
ultimul rând credinţa şi evlavia vie şi lucrătoare. Astfel, părinţii, având în vedere autoritatea
conferită lor de Dumnezeu, au dreptul, dar şi obligaţia, de a-şi educa copiii în spiritul moralei
şi spiritualităţii creştine şi de a se îngriji de identificarea acelor aşezăminte şi locuri extra-
familiale, care să fie cele mai potrivite în ceea ce priveşte modelului de educaţie şi formare pe
care îl doresc pentru copiii lor.
Educaţia morală pe care trebuie să o primească copiii în familia creştină este
fundamentală pentru viaţă, întrucât nu se poate vorbi cu adevărat de „ persoană ” decât „ în
măsura în care oglindim personalitatea esenţială a lui Dumnezeu, caracterizată printr-o
reciprocitate totală a iubirii împărtăşite între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ”16. Afecţiunea pe
care copiii o primesc din partea părinţilor, ca şi modelul de viaţă pe care îl oferă aceştia, fac
ca cele dintâi sfaturi şi îndrumări de viaţă primite în familie să se întipărească adânc în
sufletele copiilor. „Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărei sanctuar
este prin excelenţă, dragostea care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului.
16
. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. şi cuvânt înainte de PS. Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-
Napoca, 2003, p. 41;
8

9. Într-adevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de necesare
educării copiilor, ca la părinţii lor ”17.
Familia creştină, dincolo de a fi locul cel mai potrivit pentru formarea
personalităţii umane, ea este şi şcoală care formează pe membrii ei pentru viaţa socială din
afara familiei. Astfel, dacă în familie armonia şi sentimentele de dragoste sunt cele care
fundamentează relaţiile dintre membrii familiei, această stare de fapt, va influenţa hotărâtor şi
pozitiv relaţiile cu semenii noştri, faţă de care, morala creştină, ne îndeamnă să ne
comportăm, ca şi cum aceştia sunt membrii ai familiei noastre.
Importanţa familiei pentru viaţă în general, este subliniată şi de faptul că Însuşi
Mântuitorul Hristos, Care S-a născut „ de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria ”, deci pe cale
supranaturală, i-a acordat o atenţie deosebită. Fiind Dumnezeu Adevărat ar fi putut să renunţe
la sprijinul şi asistenţa familiei, însă, în calitatea Sa de Om Adevărat a dorit să ne arate
exemplul unei vieţi depline pe de-o parte, şi modelul familiei creştine pe de altă parte. De
asemenea, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că oameni importanţi pentru Biserică,
pentru cultură, pentru umanitate în general, îşi datorează ascensiunea lor în mare măsură unei
bune creşteri, unei bune educaţii primite în familie.
Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei
creştine, deoarece de acestea depind nu numai destinul a doi oameni, ci şi al comunităţii
umane în general, al unui neam, al Bisericii, care creşte în orizontul eshatologic al împărăţiei
lui Dumnezeu. Familia se întemeiază prin Sfânta Taină a Cununiei, taină care face ca familia
să devină altarul sfânt în care se trăieşte dragostea şi se trăiesc deopotrivă, virtuţile creştine,
prin care omul se apropie de Împărăţia lui Dumnezeu. Nu întâmplător, anumiţi teologi
vorbind despre căsătorie o numesc „ sacerdoţiul conjugal ”18.
Căsătoria cu roada ei firească, familia, se întemeiază nu numai pe nevoia
interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea
pe care o iubeşte. Din această raţiune, Biserica dă prioritate familiei faţă de celelalte forme de
comunitate umană. Astfel, din punct de vedere teologic şi eclezial, rolul familiei nu poate fi
pus niciodată în discuţie. Căsătoria şi familia trebuie să fie considerate în primul rând în
legătură cu viaţă comună a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii (ecclesia domestica) şi
icoana iubirii lui Hristos faţă de umanitate, aşa cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel:
„ Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine
pentru ea ca să o sfinţească ” (Efeseni 5, 25-26).
17
. *** Tratat de Teologie Morală, vol.II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 293;
18
. Paul Evdokimov, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Trad. de Gabriela
Moldoveanu, Asociaţia medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p. 53;
9

10. Familia creştină are aşadar misiunea, de a deveni în primul rând, o comunitate
profundă de viaţă şi iubire, care îşi va găsi împlinire definitivă în Împărăţia lui Dumnezeu.
Totodată, familia creştină trebuie să păstreze, să descopere şi să comunice credinţa sa şi
iubirea, ca reflectare vie şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate şi la
iubirea Mântuitorului Hristos pentru Biserica Sa. Făcând aşa familia creştină va împlini
concret o misiune fundamentală.
10