Documentul analizează problemele legate de bătrânețe, inclusiv aspectele demografice, biologice și psihosociale, precum și provocările asociate pensionării. Se discută despre longevitate și factorii care contribuie la aceasta, precum genetica, alimentația și activitatea fizică, dar și despre dificultățile emoționale și sociale întâmpinate de persoanele în vârstă. În plus, se subliniază diferențele în experiența pensionării între bărbați și femei, arătând cum sexul, profesia și mediul influențează reacțiile la pensionare.

1. DEZVOLTARE
UMANA
Conf.univ. Hanibal DUMITRASCU
VÂRSTA A TREIA (BĂTRÂNEŢEA)
Stanciu Florentina
Anul 2
Forma de invatamand: IDD

2. VÂRSTA A TREIA (BĂTRÂNEŢEA)
1. Probleme demografice legate de bătrâneţe
2. Aspecte biologice, patologice şi psihosociale ale îmbătrânirii
3. Probleme legate de pensionare
4. Bătrânul şi familia
5. Problema morţii
Problemele bătrâneţii sunt studiate de numeroase ştiinţe: medicină, psihologie, sociologie, demografie
etc. În limba greacă cuvântul bătrân se traduce prin termenul geron. De aici provin termeni ca
gerontologie – disciplina care studiază aspectele sociale, biologice şi medicale ale îmbătrânirii sau
geriatrie – ramură a medicinii care se ocupă de bolile bătrâneţii.
În cursul dezvoltării istorice a omenirii durata medie de viaţă a crescut continuu. În epoca de piatră
era de 19 ani, în antichitatea europeană 25-30 ani, în secolele XVI-XVIII 30-35 ani, la sfârşitul
secolului al XIX-lea 40 ani. În ţara noastră în 1932 durata medie de viaţă era de 42 de ani, iar în
prezent este de 70 ani. În diferite zone ale lumii există variaţii destul de mari ale duratei medii de
viaţă: în Europa occidentală este de 75-78 ani, în Etiopia sau Somalia 46 ani.
Odată cu creşterea duratei medii de viaţă s-a produs şi creşterea procentajului persoanelor vârstnice în
populaţie. Acest fapt se datorează scăderii natalităţii şi mortalităţii la copii şi la tineri, astfel încât tot
mai multe persoane ajung la vârsta bătrâneţii. Îmbătrânirea demografică are unele consecinţe negative.
Una dintre consecinţe este modificarea raportului dintre populaţia activă şi pasivă. Un număr tot mai
mic de adulţi activi profesional întreţin un număr tot mai ridicat de pensionari. Alte consecinţe sunt
legate de faptul că bătrânii se îmbolnăvesc frecvent, suferă de boli cronice, de multe ori devin
dependenţi de familie. Toate acestea creează probleme familiale, medicale, economice, sociale tot mai
grave.
Un fenomen observat în întreaga lume este aşa numita „supramortalitate masculină”. Durata
vieţii este mai scăzută la bărbaţi. La populaţia în vârstă de peste 85 ani numărul femeilor este de
aproape de două ori mai mare decât numărul bărbaţilor. Se pare că femeile au o mai mare vitalitate
biologică formată de-a lungul evoluţiei istorice şi motivată de necesitatea de a avea şi a îngriji urmaşii.
O altă explicaţie ar fi aceea că bărbaţii sunt mai afectaţi de accidente de muncă, fumează mai mult,
consumă mai mult alcool.
Cei care depăşesc cu mult durata medie de viaţă şi ajung la 85-90 de ani se numesc longevivi,
iar cei care ating sau depăşesc 100 de ani centenari sau supracentenari. Se apreciază că limita maximă
a vieţii este de 110-120 de ani. Pe glob există câteva zone geografice cu proporţie ridicată de longevivi
cum ar fi Transcaucazia (Georgia, Azerbaidjan) sau unele părţi din munţii Anzi. În ţara noastră cei mai
mulţi longevivi se găsesc în Transilvania şi Banat. Mulţi cercetători au încercat să găsească
explicaţiile longevităţii. Longevitatea pare a fi influenţată de numeroşi factori:
factori genetici: în familiile longevivilor au existat mai mulţi longevivi decât în
familiile altor persoane;
factori geografici: regiunile deluroase, clima blândă, numărul mare de zile însorite pe
an, puritatea apei şi aerului sunt factori care favorizează longevitatea;
alimentaţia raţională: consumul de proteine de origine animală (în special peşte),
produse lactate, legume, fructe, consumul moderat de vin, prezenţa iodului în alimentaţie;
exercitarea unei munci care dă satisfacţii. Mulţi longevivi au efectuat munci fizice în aer liber, fără un
program sau ritm de muncă impus (agricultori, pescari, ciobani). În aceste cazuri încetarea activităţii
se produce târziu, lent, în funcţie de dorinţa persoanei;
factori psihologici şi sociali: longevitatea este favorizată de viaţa calmă, fără probleme
deosebite, toleranţa ridicată faţă de situaţiile stresante, dispoziţia afectivă pozitivă, optimismul,

3. activitatea intelectuală exercitată raţional, relaţiile familiale şi sociale securizante, sentimentul
utilităţii, absenţa impresiei de a fi o povară pentru cei din jur (Duda, 1983).
2. Aspecte biologice, patologice şi psihosociale ale îmbătrânirii
Termenul de senescenţă înseamnă atât „bătrâneţe” ca stare, cât şi „îmbătrânire” ca proces.
Termenul de senilitate are două sensuri. Unii îl folosesc pentru a desemna ultima fază a senescenţei
sau bătrâneţii (după 85 - 90 de ani), alţii pentru a desemna bătrâneţea patologică, însoţită de boli fizice
sau / şi psihice (Nica-Udangiu, 1983, p.18, Enăchescu, 1996, p.118).
Procesul de îmbătrânire nu se produce în acelaşi ritm din punct de vedere biologic, psihologic
şi social. Unii oameni din punct de vedere biologic sunt deja bătrâni, dar social sunt „tineri”, adică
sunt sociabili, au mulţi prieteni, sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă în jur, sau invers.
Omul poate fi caracterizat prin 4 vârste: cronologică, biologică, psihologică şi socială.
a) Vârsta cronologică este timpul scurs de la naştere până în prezent.
b) Vârsta biologică depinde de modul de funcţionare a componentelor organismului. Procesul
biologic de îmbătrânire se desfăşoară cu viteză diferită de la un individ la altul. Nici în cadrul
organismului unui anumit individ celulele, ţesuturile, organele nu îmbătrânesc în acelaşi ritm. În
general funcţiile solicitate raţional îmbătrânesc mai târziu. S-au făcut încercări de însumare a unor
indicatori ai îmbătrânirii biologice pentru a se stabili vârsta biologică a individului. Scorul obţinut se
raportează la scorul mediu al populaţiei cu aceeaşi vârstă cronologică (Duda, 1983, p.89).
Trebuie să deosebim îmbătrânirea normală sau fiziologică de îmbătrânirea precoce sau
patologică (Nica-Udangiu, 1983, p.18). Îmbătrânirea fiziologică este un proces natural care se
produce treptat, prin diminuarea lentă a funcţiilor diferitelor organe şi sisteme. Îmbătrânirea precoce
sau patologică este rezultatul acţiunii unor factori interni sau externi nefavorabili: factori genetici,
alimentaţia neraţională, sedentarismul, fumatul, alcoolismul, poluarea mediului, stresul, bolile etc. Un
factor stresant foarte important este tocmai bătrâneţea: dificultatea de a accepta modificările fizice şi
psihice, ideea de a deveni dependent, necesitatea morţii. Incapacitatea de a accepta acestea poate
contribui la apariţia nevrozelor şi involuţie sau a tendinţelor spre suicid. Cele mai frecvente boli ale
bătrâneţii sunt bolile cardiovasculare, cancerul şi bolile neuropsihice. 20% dintre persoanele care au
peste 85 de ani suferă de demenţă (Gal, 2001, p. 71 – 90).
c) Vârsta psiholgică şi socială se apreciază prin modul de funcţionare al proceselor psihice
(procesele intelectuale, afectiv-motivaţionale etc.), prin calitatea relaţiilor sociale, receptivitatea faţă
de nou, varietatea intereselor. Toate acestea sunt în legătură cu starea fiziologică a organismului în
general şi a sistemului nervos central, în particular. De asemenea depind de experienţa de viaţă,
situaţia materială, relaţiile familiale ale bătrânului.
Din punct de vedere psihomotor mişcările devin greoaie, mai puţin precise, timpul de reacţie
scade. Activitatea devine mai lentă, se fac mai multe greşeli, sunt necesare mai multe pauze. La mulţi
bătrâni se modifică scrisul.
Pe plan senzorial, scade sensibilitatea vizuală şi auditivă ceea ce poate determina dificultăţi în relaţiile
interpersonale şi eventual reacţii psihice (accentuarea neîncrederii în alţii).
Îmbătrânirea biologică este însoţită de îmbătrânirea creierului (apar plăci senile, diferite
modificări biochimice) ceea ce are consecinţe asupra funcţiilor intelectuale şi a capacităţii de adaptare
la mediu.
Gândirea şi vorbirea devin mai lente. Fluenţa şi cantitatea ideilor scade, se revine frecvent la
aceeaşi idee. Opiniile privind evenimentele de viaţă devin mai subiective, atitudinile sunt mai rigide.
Scade capacitatea de argumentare. Cei în vârstă devin mai egocentrici, sunt preocupaţi cu precădere de
problemele personale. Discuţiile nu au caracter general; bătrânii vorbesc mai ales despre probleme
personale (sănătate, nemulţumiri create de copii, nepoţi).
Deteriorarea inteligenţei este mai gravă la persoanele care nu sunt obişnuite cu munca
intelectuală. Cu cât creierul este menţinut mai activ, cu atât există şanse mai mari să rămână în bună
stare de funcţionare până la vârste înaintate.

4. Degradarea memoriei este mai pregnantă pentru memoria de scurtă durată decât pentru cea de
lungă durată. Deşi memoria de lungă durată este mai rezistentă, totuşi se fac unele confuzii.
Capacitatea de concentrare a atenţiei scade. Orientarea temporo-spaţială devine mai greoaie.
Mulţi oameni în vârstă prezintă probleme de natură emoţională. Dintre tulburările emoţionale
mai frecvente menţionăm hiperemotivitatea, labilitatea afectivă, depresia, apatia, anxietatea. Unii au
impresia că nu sunt luaţi în seamă de cei din jur sau au idei de inutilitate. Sunt frecvente teama de
moarte, regretul pentru anii care au trecut, frustrările generate de ideea că au fost pierdute multe ocazii
importante. Aceste stări se accentuează după pierderea soţului sau a cunoştinţelor de vârstă apropiată.
Integrarea socială devine dificilă din cauză că mulţi oameni în vârstă sunt irascibili, nervoşi,
capricioşi, încăpăţânaţi, negativişti în conversaţii. Bineînţeles există şi persoane în vârstă care rămân
active, cooperante, bine adaptate social.
Am arătat că la femei, la sfârşitul perioadei adulte, menopauza produce modificări organice şi
psihice. La bărbaţi andropauza poate fi însoţită de modificări psihocomportamentale. Aceasta are loc
între 55-65 de ani, uneori chiar după 70 de ani. Instalarea andropauzei se produce mai lent şi mai puţin
dramatic decât la femei. În această perioadă începe involuţia activităţii sexuale care poate fi
acompaniată de intensificarea dorinţei sexuale, tulburări psihice cum ar fi cefaleea, astenia, insomnia,
modificări emoţionale, reducerea randamentului intelectual, modificarea intereselor şi a relaţiilor
interpersonale (Enăchescu, 1996, p.117).
3. Probleme legate de pensionare
Adulţii tineri nu se prea gândesc la problema pensionării. Preocupările privind pensionarea
apar în perioada premergătoare pensionării (45-55 ani la femei şi 50-60 ani la bărbaţi). Se întâlnesc
trei atitudini mai frecvente faţă de apropiata pensionare:
atitudine optimistă: pensionarea va aduce repausul meritat, posibilităţi de distracţie, de
îngrijire a sănătăţii, de realizare a unor proiecte amânate etc.;
atitudine pesimistă: pensionarea e privită ca o „catastrofă” care aduce devalorizarea,
plictiseala, bolile etc.;
atitudine senină, calmă, de acceptare a aspectelor pozitive şi negative ale vieţii care va
urma. (Bergogne, Borel-Dupland, după Nica-Udangiu, 1983, p. 62; Gal, 2001, p. 91).
În perioada imediat următoare pensionării se produc modificări importante în modul de viaţă.
Psihologii (Havighurst, după Duda, 1983, p. 162) descriu trei etape prin care trece persoana
pensionată:
1. în perioada care urmează imediat după pensionare omul are un sentiment de frustrare şi o
stare de insecuritate. Este o perioadă de stres care favorizează apariţia tulburărilor nevrotice şi
psihosomatice;
2. urmează faza de nelinişte şi căutare a unui nou rol psihologic şi social. Această fază durează
aproximativ 6-12 luni;
3. individul acceptă rolul de pensionar (faza de stabilizare).
Atitudinea faţă de pensionare şi eventualele reacţii psihosomatice care pot urma depind de
personalitatea individului, de sexul său, profesia pe care a avut-o şi mediul urban sau rural în care
locuieşte.
Bărbaţii suportă mai greu pensionarea. În cazul lor se produce o mai accentuată schimbare a
poziţiei sociale, diminuarea prestigiului este suportată greu, mai ales de cei care au ocupat funcţii de
conducere. Cei care sunt sănătoşi fizic şi ar fi dorit să îşi continue activitatea se simt frustraţi, inutili,
respinşi de societate. Nu ştiu cu ce să îşi umple timpul liber, nu îşi găsesc locul acasă, ceea ce poate să
creeze şi conflicte familiale. Mulţi bărbaţi reacţionează prin stări de depresie, apatie, sau anxietate,
iritabilitate, ceea ce afectează starea lor de sănătate şi determină o mortalitate mai mare în primii 5 ani
după pensionare.
Femeile îşi continuă activitatea casnică şi după pensionare. La ele sentimentul inutilităţii,
frustrării este mult mai redus, mai ales dacă se implică şi în îngrijirea nepoţilor. La femei tulburările
psihosomatice de după pensionare sunt mult mai reduse.

5. În ceea ce priveşte profesia muncitorii necalificaţi şi cei cu o calificare inferioară acceptă mai
uşor pensionarea. Personalul cu studii medii se adaptează mai greu. Personalul cu o calificare
superioară are cele mai mari greutăţi de adaptare (Duda, 1983, p.165). Dar şi la acest nivel se pot face
diferenţieri. Cei care au avut o activitate limitată numai la obligaţiile profesionale se adaptează mai
greu la întreruperea activităţii profesionale decât cei care au avut şi preocupări extraprofesionale
(creaţie ştiinţifică, artistică etc.) (Nica-Udangiu, 1983, p. 63).
Aceste diferenţe legate de profesie se pot explica probabil şi prin reducerea / menţinerea
capacităţii de muncă în funcţie de tipul muncii. În cazul muncii fizice capacitatea de muncă începe să
scadă pe la 40 de ani, capacitatea de a asuma responsabilităţi sociale începe să regreseze în jurul
vârstei de 60 de ani, posibilitatea de a efectua munci intelectuale se menţine până la 70 de ani sau şi
mai mult (E. Grepsi după Duda, 1983, p. 14).
În mediul rural şocul pensionării se resimte mai puţin decât în mediul urban pentru că cei care
se pensionează au posibilitatea să lucreze în continuare în gospodărie, dacă le permite sănătatea.
Mulţi psihologi consideră că vârsta cronologică fixă utilizată drept criteriu de pensionare este
necorespunzătoare. Mulţi bătrâni sunt capabili de muncă şi după 65-70 de ani, drept ca dovadă: mulţi
pensionari se reangajează, lucrează în particular, pleacă să lucreze în străinătate.
Este adevărat că mulţi oameni de vârsta a treia prezintă particularităţi fizice, intelectuale,
afectiv-motivaţionale care aparent îi defavorizează în raport cu cei tineri, dar în acelaşi timp au
numeroase însuşiri care compensează aceste deficienţe. Dintre acestea amintim experienţa acumulată
de-a lungul anilor, seriozitatea, sentimentul responsabilităţii pentru ceea ce fac. Chiar dacă lucrează
mai lent, cei mai în vârstă lucrează cu o precizie mai mare, fac mai puţine greşeli deoarece verifică de
mai multe ori ceea ce au făcut. La bătrâni sunt mai reduse fluctuaţia în muncă, absenteismul,
accidentele de muncă decât la tineri deoarece sunt mai conştiincioşi şi mai prudenţi (Nica-Udangiu,
1983, p. 62).
Modificările psihice şi somatice de după pensionare sunt mai accentuate la cei care nu au dorit să se
pensioneze. La aceştia pensionarea accelerează procesul de îmbătrânire.
4. Bătrânul şi familia
Poziţia bătrânului în familie diferă de la o societate la alta, de la o etapă istorică la alta. În
unele societăţi bătrânii erau consideraţi o povară pentru familie şi societate. Astfel eschimoşii
părăseau bătrânii printre gheţuri şi zăpezi unde erau omorâţi de fiarele sălbatice. Unele popoare
războinice dispreţuiau moartea prin bătrâneţe şi de aceea îi lăsau pe bătrânii consideraţi inutili să
moară sau să se sinucidă. În multe societăţi antice (ex. Grecia) bătrânii erau respectaţi şi sfatul
bătrânilor avea un rol important în conducerea comunităţii (Şchiopu, Verza, 1995, p. 328).
În ţara noastră, ca şi în alte ţări, poziţia vârstnicilor în familie s-a modificat în ultimele decenii.
Dintre modificările mai importante menţionăm:
oamenii de vârsta a treia în majoritatea familiilor au venituri reduse în raport cu adulţii
din familie;
deşi vârstnicii au mai multă experienţă de viaţă, tinerii au mai multe cunoştinţe
necesare pentru adaptarea la condiţiile actuale de viaţă. Din această cauză nu bătrânii iau deciziile
importante pentru familie (de multe ori nici nu sunt consultaţi în astfel de situaţii). Ei nu mai au rolul
de conducător al familiei.
În ceea ce priveşte modul în care locuiesc bătrânii întâlnim diferite situaţii care creează
probleme psihosociale diferite.
1. Bătrânii care locuiesc cu soţul / soţia
În multe familii relaţiile dintre soţii în vârstă sunt foarte strânse. Ei au atitudini, păreri aproape
identice în majoritatea problemelor. În aceste familii decesul unuia dintre soţi afectează foarte grav
echilibrul psihic şi fizic al celuilalt ducând de multe ori la decesul acestuia în primii doi ani de la
deces. În aproximativ 67% din cazuri soţul moare primul. Femeile suportă ceva mai bine decesul
partenerului decât bărbaţii.
Bineînţeles sunt şi familii în vârstă în care conflictele dintre soţi sunt frecvente. Acestea pot fi
conflicte vechi sau conflicte apărute în anii bătrâneţii datorită modificărilor care s-au produs în situaţia

6. familială: plecarea copiilor, probleme materiale, creşterea timpului petrecut împreună, modificările de
personalitate datorate vârstei (Duda, 1983, p. 186).
2. În unele familii bătrânul / bătrânii locuiesc cu copiii sau cu alte rude. Această situaţie poate
să fie în favoarea familiei şi a bătrânului. Bătrânii, dacă sunt destul de sănătoşi, pot îndeplini anumite
activităţi casnice, pot supraveghea nepoţii sau strănepoţii. În acest fel îi ajută pe cei mai tineri şi se
simt şi ei utili, sentiment care are un rol foarte important în menţinerea echilibrului psihic.
Totuşi, în familiile în care locuiesc mai multe generaţii pot să apară probleme grave care
trebuie să fie privite atât din punctul de vedere al bătrânilor, cât şi din cel al persoanelor care îi
îngrijesc.
După o anumită vârstă adaptabilitatea socială diminuează. Deşi cei în vârstă doresc să fie
împreună cu familia, simt nevoia afecţiunii, îngrijirii, compasiunii, comunicării cu cei din jur, prin
comportamentul lor ei creează situaţii tensionate sau conflictuale (sunt irascibili, încăpăţânaţi, rigizi).
Adulţii de multe ori sunt suprasolicitaţi şi nu au energia psihică necesară pentru a face faţă acestor
conflicte.
Oamenii de vârsta a treia, chiar dacă sunt relativ sănătoşi, pot avea probleme legate de
deplasare, autoservire şi trebuie să fie ajutaţi (sau chiar supravegheaţi) de cineva. Bolile
cronice pot crea probleme materiale (costul consultaţiilor, medicamentelor) şi probleme privind
îngrijirea. Din aceste cauze adulţii pot avea greutăţi în îndeplinirea obligaţiilor de la serviciu cât şi în
activităţile de îngrijire, educare a copiilor.
Uneori relaţiile dintre vârstnici şi familie devin deosebit de tensionate ajungându-se la
neglijarea sau chiar maltratarea acestuia (Gal, 2001, p.101).
3. Unele persoane în vârstă locuiesc singure. Situaţia lor devine deosebit de grea mai ales după
ce apar probleme legate de sănătatea fizică sau psihică, şi implicit probleme de autoservire. În ţările
occidentale se consideră că şi în aceste situaţii este în interesul bătrânului să fie îngrijit la domiciliu,
până când este posibil. Cei care se pot deplasa pot fi îngrijiţi în timpul zilei la centre de zi, cluburi
sociale unde se pune accent pe terapia socială şi ocupaţională. Autorităţile locale, asistenţii sociali şi
organizaţiile de voluntari asigură bătrânilor care locuiesc singuri unele servicii la domiciliu: efectuarea
cumpărăturilor, spălat, curăţenie, îngrijiri medicale ş.a. (Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 476).
4. Dacă o persoană în vârstă care locuieşte singură nu mai poate fi îngrijită la domiciliu sau
dacă familia este depăşită de probleme, aceasta poate fi internată într-o instituţie. Soluţia este
acceptabilă în ţările în care aceste instituţii oferă condiţii bune de îngrijire. Ea este preferată de multe
familii din SUA, deoarece permite adulţilor să îşi îndeplinească obligaţiile profesionale, sociale,
educative (în Europa occidentală este mai puţin agreată). Unii bătrâni mai sănătoşi, activi, energici se
implică în activităţile gospodăreşti ale instituţiei, stabilesc relaţii sociale cu ceilalţi instituţionalizaţi,
cu personalul de îngrijire sau chiar cu cei din exteriorul instituţiei şi se adaptează destul de bine noilor
condiţii de viaţă.
Pentru alţii, instituţionalizarea are multe consecinţe negative ca de exemplu restrângerea sferei
preocupărilor şi responsabilităţilor, slăbirea relaţiilor interpersonale. Bătrânii devin pasivi,
dezinteresaţi, apato-abulici (lipsa voinţei, iniţiativei), fenomen care se numeşte hospitalism: ei stau
mult în pat, nu fac nimic, nu se mai interesează de nimic – ca şi copiii mici din orfelinate. În aceste
condiţii deteriorarea mintală se accelerează (Gal, 2001, p. 96).
5. Problematica morţii
Cei tineri se gândesc rar la moarte. Cei în vârstă, chiar şi cei sănătoşi, se gândesc mai frecvent
la această problemă. Ideea morţii, dificultatea de a accepta necesitatea morţii este un factor
psihotraumatizant important.
Moartea naturală, prin epuizarea totală a organismului foarte înaintat în vârstă, survine extrem
de rar, pentru că în timpul vieţii, mai repede sau mai târziu, intervin bolile care provoacă decesul
(Duda, 1983, p.79).
Boala despre care bolnavul ştie că este incurabilă este însoţită de o suferinţă psiho-afectivă
intensă, resimţită nu numai de bolnav ci şi de anturajul acestuia. Bolnavul îşi pune întrebări privind
cauzele bolii, caută vinovaţii pentru îmbolnăvire, îşi pune problema „de ce tocmai eu m-am
îmbolnăvit?”

7. Medicul psihiatru Elizabeth Kübler Ross (după Gal, 2001, p.110) a intervievat aproximativ
200 persoane dintr-un spital din Chicago, care ştiau că vor muri în curând. Ea a ajuns la concluzia că
aceşti bolnavi trec prin 5 faze:
1) Prima reacţie, după ce pacientul află că boala este fatală, este negarea (refuzul realităţii) –
care este un mecanism de apărare al Eului în faţa anxietăţii. Pacientul (inconştient) refuză să accepte
perspectiva morţii şi un timp se comportă ca şi cum nu şi-ar da seama de gravitatea bolii.
2) După un timp pacientul, sub presiunea realităţii, conştientizează gravitatea bolii. El este cuprins de
agitaţie, furie care poate fi exteriorizată sau ascunsă. Furia nu poate fi orientată spre cauza bolii, care
rămâne necunoscută de cele mai multe ori. Agresivitatea va fi orientată spre cei din anturajul
bolnavului (medici,asistente, rude) şi va fi motivată de diferite pretexte (ex. nu a fost îngrijit sau ajutat
corespunzător). Pentru menţinerea echilibrului psihic este importantă exprimarea acestor stări afective.
În această fază bolnavul utilizează un alt mecanism de apărare a Eului: deplasarea.
3) În a treia fază ideea de a fi bolnav este acceptată, dar este negată apropierea morţii. Începe
„târguiala” cu medicul, cu sine însuşi, cu soarta. Bolnavul încearcă să se convingă că poate s-a făcut o
greşeală, poate s-a înşelat medicul, poate mai există o soluţie, poate se va inventa în curând un nou
medicament. El apelează la tratamente alternative, face încercări disperate de a găsi alte soluţii.
4) După pierderea acestor speranţe bolnavul devine depresiv. Depresia se datorează pierderii
iminente a familiei, prietenilor, viitorului propriu.
5) În ultima fază bolnavul acceptă situaţia, se resemnează, are loc o „împăcare” cu soarta.
Aceasta este o schemă generală, în realitate fazele nu au loc întotdeauna în aceeaşi ordine şi
unele pot să nu fie trăite de loc.
În afara depresiei menţionate anterior, o altă reacţie foarte frecventă este anxietatea. Anxietatea
poate fi în legătură cu teama de a deveni dependent de cei din jur, de a fi o povară pentru ceilalţi, grija
pentru cei care rămân după decesul său, teama de suferinţă şi de moarte. Anxietatea poate fi însoţită de
sentimente de culpabilitate faţă de cei cărora bolnavul le va produce greutăţi şi de regrete pentru
ocaziile, posibilităţile pierdute în timpul vieţii.
Cei care lucrează cu bolnavi incurabili cât şi membrii familiei îşi pun întrebarea dacă este mai
bine să i se spună bolnavului de ce boală suferă sau nu. Dacă pacientul nu arată vreo dorinţă de a i se
oferi informaţii despre boală şi apropierea morţii, este mai bine să nu i se spună. Dacă cere să i se
spună, atunci evitarea subiectului îl va face să îşi piardă încrederea în cei din jur – deci e mai bine să i
se spună. Dar chiar dacă bolnavului i se spune adevărul, e foarte important să nu i se spună că nu se
mai poate face nimic. Speranţa are un rol foarte important în lupta cu boala.
În ultimii ani s-a pus de multe ori problema eutanasiei. Eutanasia este provocarea unei morţi
nedureroase unui bolnav incurabil pentru a-i curma suferinţa îndelungată şi grea (DEX). Cuvântul
provine din cuvintele greceşti eu = bine, thanatos = moarte.
Apelul la eutanasie poate avea mai multe cauze:
suferinţele fizice majore;
depresia şi anxietatea foarte accentuată;
incapacitatea bolnavului de a se suporta pe sine în situaţia de boală;
conştiinţa degradării biologice, psihologice şi sociale;
conştiinţa inutilităţii vieţii care a devenit o povară atât pentru bolnav cât şi pentru cei
din jur.
Există trei obiecţii importante împotriva eutanasiei:
-de natură religioasă: numai Dumnezeu are dreptul să ia viaţa omului;
-posibilitatea de a se realiza abuzuri (de a fi omorâţi în numele eutanasiei bolnavi care ar fi
dorit să mai trăiască);
-diagnosticul şi mai ales prognosticul nu sunt sigure. Uneori şi în cazuri aparent incurabile
bolnavul se poate vindeca sau poate supravieţui mai mult decât au prevăzut medicii.

8. Ca parte componenta a sistemului de protectie sociala, asistenta sociala asigura prevenirea, limitarea
sau inlaturarea efectelor temporare sau permanente, ale unor situatii care pot genera marginalizarea
sau excluderea sociala a unor persoane.Asistenta sociala este in responsabilitatea institutiilor publice
specializate ale autoritatilor publice centrale sau locale si a organizatiilor societatii civile.
Serviciile speciale vizeaza mentinerea, refacerea si dezvoltarea capacitatilor individuale pentru
depasirea unei situatii de nevoie, cronica sau de urgenta. Aceste servicii sunt acordate persoanelor
care se afla in imposibilitatea de a desfasura activitatile vietii normale, temporar sau sau definitive,
cauzate de afectiuni fizice, psihice sau senzoriale. Serviciile sociale sunt prestate la domiciliul
persoanelor varstnice sau in institutii/unitati specializate in asistenta persoanelor cu nevoi speciale.
Prin lege sunt precizate persoanele care au dreptul la asistenta sociala. Intre acestea se regasesc si
persoanele varstnice. Tot de lege sunt precizate conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca
personalul din sistemul de asistenta sociala ( pregatire, calificare, competente, responsabilitati si
atributii specifice domeniului de activitate).
Principalele obiective pe care le poate aduce o institutie de ocrotire persoanei varstnice sunt:
- oferirea conditiilor de ingrijire care sa respecte identitatea, integritatea si
demnitatea persoanei varstnice;
- mentinerea sau ameliorarea capacitatilor fizice si intelectuale ale persoanei
vartnice;
- stimularea participarii persoanelor varstnice la viata sociala;
- facilitatea si incurajarea legaturilor interumane, inclusiv cu familiile persoanelor
varstnice;
- supravegherea si ingrijirea medicala;
- prevenirea si tratarea consecintelor legate de procesul de imbatranire.
Notiunea de ’’ ingrijire’’ este adecvata pentru unitatile de asistenta sociala. O parte dintre asistati
sunt ’’ doar batrani’’ insa unii sunt infirmi, imobilizati la pat, cu boli grave in evolutie. Toti sufera
adesea de izolare, de abandon sau semiabandon, de carente afective, de pierderea autonomiei, a
tonusului vital, de neputinte fizice, de deficiente de memorie care trebuie attenuate si limitate in
evolutie. Tratamentul de cele mai multe ori nu este medicamentos, deoarece imbatranirea nu poate
fi prevenita, ci psihologic, ajutand batranul sa invinga sau sa suporte neputintele.
Asistentii sociali se ocupa de organizarea vietii celor asistati, indeosebi de intocmirea programelor
culturale, instructive, recreative care au efecte curative si chiar profilactice. Important este ca echipa
sa aiba calitati morale, fara de care activitatea ei in favoarea varstnicului este de neconceput pornind
de la idea lui I. Simeone ” singura prevenire valabila a senescentei este redarea demnitatii omului
care imbatranesti’’.

9. Bibliografie:
Bogdan-Tucicov, A., Chelcea, S., Golu, M., Golu, P., Mamali, C., Panzaru, P., (1981), Dicţionar de
psihologie socială, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
Caldarariu, G. -Stadiile dezvoltarii umane, Universitatea ’’EftimieMurgu’’, Resita, 2001;
Gal, Denizia, Asistenta Sociala a Persoanelor Varstnice, Editura Todesco, Cluj Napoca,
2003;
Gal, D., (2001), Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Marshall, Mary, Asistenta Sociala pentru Batrani, Editura Alternative, 1993;
Nica-Udangiu Şt., Nica-Udangiu L., (1983), Nevrozele la vârsta înaintată, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti
Şchiopu U., Verza E., (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti.
http://www.scribd.com/doc/44154190/29/Probleme-demografice-legate-de-
b%C4%83trane%C5%A3e
www.google.ro
http://www.psychologies.ro/Dezvoltare-personala/Batranetea-poate-fi-o-perioada-extraordinara-
1353555
http://www.slideshare.net/ingrideszatmari/psihologia-adolescentului
www.wikipedia.org