Documentul discută despre importanța afirmării de sine a elevului și necesitatea ca educația să se centreze pe individualitatea și aspirațiile acestuia, în loc de a se conforma strict normelor societății. Se subliniază rolul unui curriculum formativ care să dezvolte o personalitate deschisă, flexibilă și creativă, ca esențială pentru adaptarea elevului la cerințele sociale și pentru menținerea unui echilibru psihologic. Autorii argumentează că educația trebuie să plece de la nevoile elevului, iar profesorii ar trebui să devină îndrumători în procesul formării valorilor și abilităților acestora.

1. Afirmarea de sine a elevului într-un cîmp de valori
„Dacă copiii ar creşte mai departe aşa cum se arată (la început),
am avea numai genii.”
(GOETHE)
Timp îndelungat conceptul de educaţie a fost pătruns nu de ideea de libertate, ci de necesitate; nu
de cerinţele individului, ci doar de cele ale societăţii. Se ştie însă că un spirit liber ar trebui să acţioneze
din propriul imbold, pe care-l „alege” din totalitatea ideilor sale. Prin libertate se educă stăpînirea de sine
şi activismul, ambele determinate de propria conştiinţă.
Societatea în care trăim înaintează cerinţe deosebite faţă de personalitatea elevului. Pentru a le
realiza, este nevoie de un învăţămînt formativ şi, în acest context, curriculumul, conceput ca un
parcurs pentru viaţă al educabililor, trebuie să asigure dezvoltarea unei personalităţi deschise, flexibile
şi creatoare de valori. Curriculumul are un caracter formativ, importante fiind nu doar conţinuturile în
sine, ci şi aspectele formative ale învăţării, materializate în capacităţi şi atitudini, deoarece acestea sînt
componentele unei personalităţi viabile, capabile să înfăptuiască schimbări.
Orice personalitate, prin dinamismul de care dispune, tinde să-şi găsească un loc cît mai adecvat
în societate şi un echilibru psihologic. Aceasta însă nu se realizează de la sine, ci prin autoorganizare şi
activism într-un cîmp axiologic.
Analizînd procesul de formare a orientărilor valorice ale elevului, menţionăm principiul activizării
sub cele două aspecte ale lui: intern şi extern.
Activitatea internă este legată de sursele lăuntrice ale autodezvoltării, autoafirmării şi
autorealizării. Anume ea contribuie la formarea individualităţii omului, datorită căreia are loc trecerea
socialului în individual şi invers. Cea externă este concepută, în acest context, ca afirmare a
mecanismelor emoţional-volitive şi este realizată pe calea construcţiei programului de activizare şi
afirmare a personalităţii. Activitatea internă şi cea externă constituie un tot întreg, iar armonia dintre ele
asigură formarea unei personalităţi axiologice.
Subiectul a fost profund studiat de mulţi savanţi. J.Piaget afirma că omul trăieşte, ia atitudine,
activează într-o multitudine de valori, pe care le ierarhizează şi astfel, prin opţiuni ce depăşesc
permanent actualul nivel, atribuie un sens existenţei sale. Comenius considera că dacă omul este o fiinţă
eminamente culturală, educaţia este definită drept proces de transmitere a culturii, iar pedagogia – ca o
ştiinţă a culturii.
Şi în concepţia altor savanţi, de exemplu E. Landau (psihologia creativităţii), G.W. Allport
(structura şi dezvoltarea personalităţii), E. Fischhein (arta de a gîndi), A. Alferd (cunoaşterea omului),
N. Pîrvu (drumul spre personalitate) ş.a. este dezvoltată ideea că în educaţie totul trebuie să pornească
de la elev, de la necesităţile şi aspiraţiile lui, iar în funcţie de aceasta să fie organizat procesul de
cunoaştere şi formare. În lucrările acestor savanţi sînt relevate două direcţii majore ale dezvoltării
personalităţii în contextul valorilor:
a) lărgirea permanentă a orizontului cultural, prin asimilarea continuă de valori (ştiinţifice,
filozofice, etice, estetice, politice, religioase etc.);
b) participarea activă creatoare a indivizilor la procesele şi fenomenele culturale, prin dezvoltarea
capacităţilor inovatoare şi a competenţelor.
Aceste direcţii presupun o interdependenţă, vizînd, în fond, două dimensiuni esenţiale ale
personalităţii: cunoaşterea de sine şi creaţia, ambele comportînd o tendinţă de unificare axiologică.
Cunoaşterea de sine este un proces de durată, considerat neîncheiat, pentru că însăşi dezvoltarea
este un proces continuu. Afirmarea de sine este manifestarea iniţiativei şi spiritului de independenţă,
responsabilitate, autodepăşire şi autonomie, autocontrol şi autoapreciere. Caracterul negativ al acesteia
este nonconformismul, rezistenţa la normele de activitate şi disciplină, obstinaţia, aroganţa etc.
Orientarea valorică a personalităţii înseamnă dezvoltarea conştiinţei de sine, afirmarea propriei
personalităţi şi integrarea treptată în valorile vieţii. Ca rezultat al interacţiunii cu pedagogii, cu părinţii şi
1

2. prietenii, copiii cuceresc autonomia şi afirmarea de sine. De aceea prin formarea unor orientări valorice
pot fi prevenite şi chiar înlăturate fenomene negative ale „afirmării de sine”, tinerii fiind antrenaţi ca
parteneri loiali, ca subiecţi ai educaţiei.
La începutul secolului al XXI-lea, societatea democratică manifestă un interes deosebit pentru
cunoaşterea profundă a personalităţii copilului şi îndrumarea acestuia în funcţie de aspiraţiile interioare şi
potenţialul lui. Experienţa mondială este elucidată în raporturile anuale despre învăţămînt ale UNESCO,
ale Biroului Internaţional al Educaţiei, ale Adunării Generale a ONU, ale altor organizaţii internaţionale
şi au ca bază strategică în activitatea sa reprezentanţii multor curente pedagogice.
În ultimul timp, mulţi profesori sînt de părerea că organizează procesul educaţional din
perspectivele cerinţelor curriculare, axîndu-l pe elev ca subiect al învăţării. Ei formulează cu precauţie
obiectivele operaţionale ale activităţii, utilizînd verbe de acţiune; proiectează lucrul la clasă în perechi şi
în grupuri, realizează împreună cu elevii postere; îi ghidează la elaborarea proiectelor, portofoliilor etc.
Utilizînd la lecţii sau în afara orelor de curs termeni mai „moderni”, folosind preponderent tehnici cu
caracter interactiv, putem susţine cu certitudine că profesorii îşi orientează activitatea spre elev şi
aspiraţiile lui interioare? Răspunsul ar fi afirmativ, dar analizînd lucrurile cu atenţie, vom avea rezerve.
De ce?
Deseori cadrele didactice „bune” selectează conţinuturile, chiar le prelucrează şi îi conving pe
elevi să urmeze aceste „modele eficiente”, preferînd ca educabilii să repete sau reproducă sîrguincios
materialul propus, fapt ce determină, în ultimă instanţă, comportamentul şi atitudinile acestora, ceea ce
seamănă mult cu activitatea tradiţională din pedagogie, unde accentul se punea pe acţiunile profesorului
care formează şi dezvoltă personalitatea elevului.
Elevul însă are nevoie să se manifeste conform cerinţelor interioare, să poată alege, să afle singur
ce este interesant şi util pentru el, aplicînd activităţile în mod independent ori în colaborare cu semenii
săi. Această abordare scoate în evidenţă studierea mai minuţioasă a procesului intern, centrat pe
obiective şi pe elevul activ şi responsabil de acţiunile sale.
În ultimă instanţă, nici o metodă, oricît de modernă ar fi ea, nu are impact asupra elevului dacă el
este pasiv. Activizarea acestuia rezultă tocmai din aportul lui constructiv la procesul propriei formări. De
aceea utilizarea corectă a diferitelor metode contribuie la stabilirea unui echilibru între acţiunile
exterioare şi aspiraţiile interioare ale subiectului, ceea ce dă sens activităţilor de învăţare.
În procesul învăţării elevul descoperă valorile materiale şi spirituale, încercînd să le asimileze, iar
preferinţele pentru artă, literatură, istorie, ştiinţă sau tehnică, contribuie la formarea orientărilor lui
valorice.
În cadrul unui chestionar adresat celor implicaţi nemijlocit în procesul educaţional, la întrebarea:
Care ar fi rolul elevului şi cel al profesorului în organizarea şi desfăşurarea procesului educaţional?
aceştia au răspuns:
Din răspunsurile elevilor cl. a XII-a a Liceului Teoretic „Gaudeamus”:
- eforturile celor maturi sînt mai eficiente atunci cînd pornesc de la interesele şi nevoile
oamenilor (Silvia Gonciar);
- doar individul trebuie să-şi asume responsabilitatea de a-şi orienta şi monotoriza
schimbarea (Sergiu Stăviţă);
- individul are nevoie de condiţii optime de creativitate, în rezultatul cărora omul se
perfecţionează pe sine, astfel schimbîndu-se şi lumea (Denis Iaţco);
- simţim permanent nevoia de a activa în baza unui sistem de autoorganizare, creat de noi, şi
nu impus de cineva (Maxim Sîrbu);
- elevul trebuie obişnuit să înveţe în mod independent şi tratat ca propriul său educator
(Otilia Popovici);
- elevul trebuie învăţat să activeze conform propriului sistem de valori (Tatiana Iurcu).
Din răspunsurile profesorilor:
- sistemul de organizare şi activizare a personalităţii elevului se creează şi se bazează pe
factorii de schimbare. Aceasta constituie un proces continuu orientat spre valorificare şi
2

3. progres. Ajutîndu-i pe elevi să dispună de un sistem de autoorganizare, se conştientizează
şi se interiorizează acţiunile individului şi atitudinea lui. În fruntea acestui sistem stau
cîteva valori supreme: Adevărul, Binele, Frumosul, Sacrul, Libertatea, care sînt nucleul
întregului proces de formare a orientărilor valorice ale elevului (Angela Ciorici, profesoare
de istorie, grad didactic I);
- educaţia este transmiterea unei experienţe personale, de aceea este bine să fie privită ca
ceva subiectiv, din care ceilalţi dacă o examinează critic au ce învăţa, (Emil Matei, profesor
de economie);
- deseori, din cauza lipsei de experienţă şi a cunoştinţelor necesare, copilul nu poate să
rezolve multe contradicţii şi probleme ale vieţii, de aceea rolul profesorului este cel de
îndrumător şi mediator al acestui proces (Galina Ciumac, profesoare de istorie, grad
didactic II);
- activitatea interioară, însăşi creativitatea personalităţii, este acel început care stă la baza
creării sistemului de autoorganizare şi activizare a individului. Pentru ca acest început să
existe şi să funcţioneze este important ca principiul sus-numit să poarte un caracter
prioritar (Tatiana Doibani, profesoare de drept, grad didactic I);
- orientările valorice ale personalităţii elevului sînt cauzate de factorii interni ai dezvoltării
lui. Deşi puterea factorilor externi este destul de mare, ea are un caracter temporar,
determinînd orientările valorice direct, şi nu indirect (Alexandru Dimitrev, profesor de
filozofie, grad didactic I).
Organizînd şi desfăşurînd procesul educaţional, din perspectiva elevului ca subiect al învăţării, ar
fi bine să găsim răspunsuri la un şir de întrebări:
- În ce mod profesorul va ajuta elevii să-şi formeze convingerile şi motivaţiile, fără a le
impune pe ale sale?
- În contextul noilor tehnologii educaţionale, ce ar putea să includă o hartă a învăţării
formative, unde subiectul ar afla: Ce trebuie să conţină ea? În ce fel să opereze cu
conţinuturile şi care este rolul lor? Prin ce modalităţi pot fi realizate obiectivele
preconizate şi cum poate fi atinsă finalitatea, conform multiplelor variante?
- Cît de interesantă şi utilă este experienţa celor maturi pentru elev şi cum ar trebui ea să fie
transmisă?
- În ce circumstanţe profesorul este nevoit să hotărască cum va organiza şi va desfăşura
procesul educaţional? Cînd şi cum trebuie învăţat să facă acest lucru elevul?
Răspunzînd la aceste şi la alte întrebări, vom putea determina valoarea reală a educaţiei ca artă a
formării şi dezvoltării, organizării şi afirmării de sine.
Pavel Cerbuşcă
REPERE BIBLIOGRAFICE
1. Adler, A., Cunoaşterea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
2. Allport, W., Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982.
3. Antoanesei, L., Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
4. Cerbuşca, P., Educaţia în contextul valorilor general- Editura umane. În Tehnologii educaţionale
moderne, vol.II, Curriculum, coord. V. Mândâcanu, Chişinău, 1994.
5. Cerbuşca, P. Dezbaterile, metodă eficientă de predare-învăţare la disciplinele socio-umane. În
Culegere de proiecte didactice, vol III, coord. V. Goraş-Postică, Chişinău, 1997.
6. Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera-Litera internaţional, Chişinău-Bucureşti,
2000.
7. Cucoş, C., Pedagogie şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
8. Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
3

4. 9. Delors, J., Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru
Educaţie în secolul al XXI-lea, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
10. Gardner, H., Les inteligences multiples, Retz, Paris, 1996.
11. Piaget, J., Naşterea inteligenţei la copil, Bucureşti, 1997.
12. Văideanu, G., Education-Culture-Developement. Education axiologique, Doc. UNESCO/BIE, Paris,
1992.
4