Castelul medieval

1. Proiect co-finanţat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1 - Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării
societăţii bazate pe cunoaştere
Domeniul major de intervenţie 1.3 - Dezvoltarea resurselor umane în educaţie şi formare
profesională
Titlul proiectului: „Formarea continuă a profesorilor de Istorie şi Geografie în societatea
cunoaşterii”
Numărul de identificare al contractului: POSDRU/87/1.3/S/62651
Modulul A – Abilitare curriculară
Disciplina: TIC
Aplicatia: Prezentare prezi: ,,Castelul medieval”
Targoviste, 2012

2. Castelul medieval
Scurtă istorie
Prof. Ivascu Lucian-Georgica

3. Castelul feudal
• Pornind din secolul al IX-lea, atacurile barbarilor (vikingi în nord, sarazini in sud) şi conflictele între
seniori determină locuitorii să construiască castele pentru a se putea apara.
Primele castele, din lemn, işi fac apariţia în statele din Europa.
Aceste castele erau ridicate pe o movilă naturală de pământ sau adesea sunt ţăranii care, cu
uneltele lor, ridică movile artificiale.
Locul castelelor este ales cu mare grijă: trebuie să poată supraveghea împrejurimile şi să
controleze rutele strategice (râuri, drumuri).
In vârful movilei, seniorul construieşte un donjon (un turn) din lemn care îi va servi drept locuinţă
şi unde se poate depozita alimente şi arme.
În partea de jos, o curte şi câteva construcţii îşi găsesec locul lor (fierărie, cuptor). Ansmablul
este din nou înconjurat de o palisadă şi un şanţ.
Seniorul părea protejat dar, în fapt, castelul din lemn este foarte fragil. Atacatorii pot să treacă de
apărare punând foarte simplu foc.

4. Cum au evoluat castelele din sec. al XI-lea?
• Din acestă cauză, atunci când seniorii devin mai bogaţi, ridică construcţii mai solide din
piatră. Pentru a putea construi un castel, trebuie să fie destul de bogat: materialele
(lemnul, piatra,unelte etc.), meşterii (dulgheri, zidari, tăietori în piatră etc.), şi muncitorii
costau foarte mult. Astfel, doar regii şi seniorii puteau finanţa asemenea munci. Fiecare
personă importantă vrea să-şi arate puterea printr-un castel frumos.
Un şantier putea să ţină 10 sau chiar 20 de ani. Putea să coste echivalentul a mai multe
zeci de milioane de dolari de astăzi. Trebuia să angajeze zidari şi echipe de munictori.
Munca se efectua manual. Castelul era ridicat pe punctul cel mai înalt al domeniului.
Cine erau constructorii acestor castele?
• Zidarii.
Planul construcţiei unui castel era încredinţat la un meşter zidar. El angaja ajutoare
pentru a taia şi sculpta piatra şi muncitori pentru a ridica zidurile. Pe un şantier se puteau
număra 400 de zidari şi 2000 de muncitori.
Fiecare zidar însemna pietrele pe care le tăia, gravând o marcă, numită “marca
muncitorului”. Aceste mărci serveau la calcularea salariului. Alte marci numite “de pozitie”
indicau locul unde piatra trebuia să fie aşezată.
Dulgherii puteau sa exercite meseria de tăietori. Ei uscau, decupau trunchiuri de arbori.
Ei le afumau şi uscau pentru a rezista mai mult timp. Potriveau grinzile, le modelau apoi,
odata lemnul pus pe acoperiş, ei instalau ardeziile sau ţiglele de pământ ars, în funcţie de
regiune.
Fierarii fabricau unelte şi le reparau pe cele stricate. Ucenicii erau chemaţi să păzească
focul aprins.
Astfel printr-o muncă grea, la care erau angajaţi o mulţime de oameni, castelul prindea,
încet, încet contur.

6. Castelul medieval
În decursul
timpului
castelele
au devenit
ansambluri
impunătoare
cuprinzând
în interior
mai multe
construcţii.

7. • Pentru a pătrunde în interior, trebuia să ai
aprobarea gărzilor. Apoi trebuia să treci o
imensă poartă care era un grilaj greu din
fier. De acolo trecerea se face peste podul
mobil, protejat de două mari turnuri, după
care un nou grilaj de fier şi o poartă imensă
din lemn masiv făceau trecerea în interiorul
castelului. Din înălţimea zidurilor soldaţii
supravegheau împrejurimile. În sfârşit
ajungem în interiorul castelului unde, un nou
zid proteja donjonul, locul unde seniorul îşi
avea locuinţa.
• Donjonul, cel mai adesea rotund,
constituia locuinţa seniorului şi cuprindea
camere de dormit, săli comune, bibliotecă şi
sala de muncă.
• Nici un zid nu nu măsura mai puţin de 2,80
m grosime, cele mai masive depăşind 5 m şi
chiar 7,50 m.
• O mică capelă era adesea plasată pe
lângă camera seniorului. Ea era decorată cu
fresce, vitralii şi o cruce de aur pusă în altar.
În fiecare dimineaţă seniorul şi soţia lui
veneau acolo să se roage şi să asiste la
slujbă. Alte persoane se duceau într-o
capelă mai mare situată în curtea castelului.

8. Aspecte ale vieţii din castel
• Un loc aparte îl ocupa bucătaria, situată
la parterul donjonului. În absenţa
seniorului, bucătăria era liniştită. Ea era
o imensă cameră în care şemineul
ocupa un spaţiu important.
• Bucătarii dispuneau de diferite ustensile:
mojar, care servea la zdrobirea ierburilor
şi a boabelor, agitătorul, un bătător de
carne, o spumuitoare din metal şi diferite
cuţite pentru a tăia carnea şi legumele.
Şemineul era singurul mijloc de
încălzire. Bucătarul dădea ordine
ajutoarelor sale care, tăiau
legumele,curăţau păsările şi băteau
carnea pentru a o frăgezi. Un tânăr
• ajutor de bucătar “cel ce învârteşte
frigarea”, trebuia să învârtă tija, pe care
se găsea carnea, deasupra focului. Nu
era prea comod să stai timp îndelungat
lângă vatră, care degaja o căldură
insuportabilă. Pentru a coace pâinea, un
cuptor în cupolă era amenajat în colţul
şemineului. În mijlocul bucătăriei se afla
o masă mare în jurul căreia se agitau
ajutoarele bucătarului pentru a pregăti
cina.

9. La masă cu seniorii
• La etaj se afla o mare sală de luat masa şi pentru odihnă. În zilele de sărbătoare
seniorul organiza mari banchete. Mai multe mese erau instalate în salonul mare, în
formă de U, mijlocul rămânea liber astfel încât fiecare mesean putea admira
scamatorii, trubadurii sau alte divertismente. Familia seniorului şi oaspeţii de vază
mâncau la masa de onoare, mai înaltă decât cele ale altor comeseni. Sosirea
servitorilor era anunţată totdeauna de sunete de trompetă. Invitaţii de vază erau
serviţi în farfurii de aur sau argint, în timp ce alţii puneau alimentele pe mari bucăţi de
pâine uscată. Fiecare poseda un cuţit dar, în general, mâncau cu mâinile. Ca şi în
zilele noastre era rău privit cel ce făcea zgomot în timp ce mânca, dar unii seniori
luau în râs acest lucru. Resturile erau distribuite săracilor care aşteptau la porţile
castelului.

10. Igiena la curtea unui senior
• Nu trebuie uitate aspectele legate de igienă.
Latrinele(WC) se găseau la fiecare etaj, unele
deasupra celorlalte. Cele mai înalte dădeau
direct în aer liber. Ele erau compuse dintr-un
scaun din piatră, acoperit cu o bucată de
ţesătură pentru a proteja de frig.
Excrementele cădeau fie în şanţ, fie într-o
groapă prevăzută în acest scop. Seniorul
dispunea, uneori, de toalete proprii. Benzi de
pânză jucau rolul de hârtie igienică iar, pentru
a împiedeca mirosurile urâte, ierburi aromate
erau puse pe jos.
• Singuri, oamenii cei mai bogaţi îşi
puteau oferi plăcerea unei băi calde şi
parfumate, deoarece, aceasta costa destul
de mult. Pentru a face o baie, seniorul
depăşea salariul săptămânal al unui muncitor
necalificat. Săpun, din ulei de măsline
parfumat cu ierburi, era utilizat în sudul
Europei din sec. al VIII-lea. În nord unde se
foloseau produse locale făcute pe bază de
grăsimi animale, răşini şi sodă, săpunul nu a
fost introdus decât mai târziou.
• Hainele murdare erau puse într-un
vas, în care se punea săpun lichid, apoi se
băteau cu un bătător de lemn.

11. Armele în evul mediu
• Securea
Securea era la inceput arma pedestraşilor şi de abia din sec al XII
– lea cavalerii o adoptă. La sfârşitul sec. al XIII –lea, pedestraşii
adaugă un vârf ascuţit la capătul mânerului pentru a străpunge
armurile. Securea devine o halebardă.
Pumnalul
Mai mult sau mai puţin scurt, această armă se purta la centură.
Pedestraşii îl utilizau pentru a ucide cavalerii căzuţi la pământ. El
permite de asemenea sa pareze loviturile.
Ghioaga
O singură lovitură cu această armă era suficientă pentru a zdrobi
capul unui om. Ea nu este depaşită decât în sec. al XIV - lea când
armurile devin mai solide.
Arcul
Este o armă economicaă şi foarte veche. Pentru a evita ca săgetile
lor să fie oprite de scuturile inamice, arcaşii le trimeteau în sus,
asfel ca ele să cadă vertical spre adversari.
Tunul
Erau tuburi groase din fier, puse pe un suport de lemn. În
momentul tragerii, toată lumea se lăsa la pamânt, exceptând
trăgătorul chemat să pună focul în gura tunului.
Arbaleta
Este mai usor de manevrat decât catapulta pentru că poate să-şi
regleze tirul către toate direcţiile. Unele puteau lansa o săgeata de
5 m lungime la o distanţă de circa 50 de m.
Catapulta
Serveşte la lansarea unor pietre, animale moarte. Se acţionează
cu ajutorul a două roţi şi necesită oameni pricepuţi.
Berbecele
Grecii şi romanii îl utilizau des. Era o grindă lungă de lemn, având
capătul din fier şi era folosit pentru a distruge porţile şi zidurile.

12. Asediul unei cetăţi
Soldaţii inamici dau
foc satelor şi
determină pe locuitorii
lor să fugă. Toată
lumea se refugiază în
curtea castelului
(curtea de jos) cu
animalele şi proviziile
lor. Apărătorii astupă
ferestrele, pregătesc
armele şi îşi fac
rezerve de apă.
Duşmanii încep asediul
castelului, îşi ridică
corturile şi împiedică
orice ieşire din castel.

14. Ei folosesc la asediu catapulte (1), turnuri de asalt (2),
berbeci (3).
Cu ajutorul scărilor şi turnurilor de asalt, ei încearcă
să treacă peste zidurile castelului. Pentru a şubrezi
zidurile ei le bombardau cu ajutorul catapultelor sau
balistelor, aruncând pietre, torţe aprinse, ghiulele
încălzite, cadavre de animale ( pentru a contamina apa
castelului) sau chiar trimeteau prizonierii în zbor direct
deasupra zidurilor. În sfârşit oamenii încercau să
incendieze porţile de lemn sau să le spargă cu
berbecii. Unii încercau să distrugă bazele zidurilor
săpând gropi, în care puneau praf de puşcă( aceasta
după apariţia acestuia în Europa) pe care îl aprindeau.
Explozia antrena prăbuşirea zidurilor. Din înălţimea
zidurilor soldaţii apărătorii resping atacurile,
răspunzând cu arcurile lor şi aruncând de pe ziduri,
asupra inamicului, tot felul de materiale: plumb topit,
smoală, apă clocotită, pietre sau chiar deşeuri. Uleiul
fiert, contrar ideii susţinută de unii, era puţin folosit
deoarece era foarte scump. De asemenea cu ajutorul
unor ciomege încercau să îndepărteze scările folosite
de inamic pentru a escalada zidul.`
Dacă atacul asupra cetăţii nu dădea rezultate
imediate, duşmanul rămânea în jurul castelului
împiedecând orice ajutoare să sosească în ajutorul
celor asediaţi, până ce aceştia epuizându-şi rezervele
de hrană şi apă erau nevoiţi să se predea.
Dacă asediul se prelungea până la venirea iernii,
atunci, din cauza condiţiilor nefavorabile, duşmanii
ridică asediul reîntorcându-se la casele lor.
Locuitorii încep să-şi reconstruiască casele lor şi
să repare stricăciunile făcute castelului.