Lost Ancient Survivors

1. GIGANTII SI CIVILIZATIA LOR
INGHITITA DE APE
By Gabriela Dobrescu 24/11/2012
Am scris mult despre civilizatia gigantilor despre care vorbesc multe manuscrise antice,
despre care popoare intregi isi amintesc ca strabunii lor erau giganti, chiar daca multe probe
pentru sustinerea acestor afirmatii nu au, pentru ca ceea ce esti nu are nevoie de probe pentru
ca e scris in interiorul tau, e o mostenire ancestrala.
M-am gandit ca poate probele de la suprafata pamanului sau din interiorul sau, care
confirma existenza acestei civilizatii probabil nu sant suficiente pentru cei care nu cred in
acesta realitate, tocmai de aceea am sa continui sa va vorbesc despre acesta civilizatie
extraordinara a antichitatii urmarind resturile existentei lor in adancul oceanelor.
Pentru ceea ce sustin eu si multi altii ca mine, care s-au dedicat intr-adevar studierii trecutului
nostru, probele care sustin aceasta parte ascunsa dar adevarata a identitati sau a
adevaratelor radacini ale omenirii sant de domeniul milioanelor.
Cu aroganta, nesimtire si amenintare in glas ni se spune ca acestea nu sant lucruri de care sa
se vorbeasca, ca nu e cazul sa spunem lumii lucruri care nu sant adevarate, ignorand faptul ca
probele imense care atesta acest lucru au cam inceput sa depasesca minciunile cu care ne-au
crescut, au inceput sa deschida mintile oamenilor care au inceput sa se intrebe cu stupoare
cum e posibil sa renegi ceea ce vezi???
Cu viclenie au construit sateliti cu care pot sa vada pana in adancurile pamantului, cu care
pot sa urmareasca si furnica, cu care pot sa monitorizeze orice miscare anomala care se
petrece pe pamant, dar, ce lucru straniu, nu pot sa vada scheletele gigante ale structurilor
megalitice care impanzesc pamantul.
Pentru articolele mele documentate despre giganti multi oameni mi-au multumit pentru ca le-
am confirmat ceea ce ei intuiau sau stiau, altii m-au contactat ca sa afle mai multe pentru ca
erau in intuneric, nu stiau nimic, cu aceste articole o casa cinematografica italiana ma are ca,
colaborator pentru Romania, dar pentru aceleasi articole altii m-au injurat, au incercat sa ma
umileasca sau sa diminueze adevarurile spuselor mele ignorand faptul ca acel comportament
nu este decat reactia lor de frica la auzul acestor lucruri.
In urma cu ceva ani buni, unul dintre cei mai mari scriitori si cercetatori ai istoriei noastre
prohibite si a trecutului nostru ascuns, Graham Hancock afirma ca la o departare de 30-50
km de tarmul Japoniei, el, si multi altii au vazut structuri megalitice de piatra de o
perfectiune incredibila. Pentru el orasul urias taiat in paiatra era o constructie artificiala
inghitita de ape in timpuri stravechi. Dar cine sa fi construit in acele timpuri aceste minunatii
si de ce acum zac pe fundul oceanului??
Cercetatarile sale si ale multora ca el, care i s-au alaturat au confirmat spusele lui: pe fundul
coastelor Japoniei zaceu resturile unei civilizatii gigantice vechi de 12.ooo de ani. Sigur ca
acest lucru, cretinilor si lingailor platiti ca sa ne convinga ca ceea ce vedem este o iluzie nu le
convine, si le face munca mai grea dar eu cred ca orice om de bun simt la vederea acestor
minunatii nu va putea sa nu admita existenza gigantilor, nu va putea sa nu admita ca istoria
umanitatii a fost furata si susbstituita cu viclenie, nu pot sa nu se intrebe pana cand ne vor
scuipa in ochi si sa vor spune ca ploua afara, pana cand nu ne vor lasa sa vedem realitatea in
fata???
Dar resturile civilizatiei gigantilor pe care apele le-a inghitit nu se opresc doar in apropierea
coastelor japoneze. Ele se gasesc de fapt imprastiate in tot oceanul planetar incepand din

2. apropierea costelor fiecarui contienet si mergand pana in profunditate. O alta ramasita a
civilizatiei gigantilor se gaseste in apropierea costelor italiene, in regiunea Toscana unde
megalitii din piatra de dimensiuni neconcepute zac rupti, distrusi de o forza distructiva
necunoscuta. Spre deosebire de romani, italieni admit in majoranta acesta existenta a
gigantilor.
http://www.youtube.com/watch?v=LVdeC2fncO8
Resturile unei civilizatii gigantice care aveau o tehnologie ce intrece cu mult prapaditele
noastre cunostinte se gasesc cam peste tot in lume. Priviti: megaliti taiati cu o perfectiune
incredibila in cel mai dur granit au fost maturate de forta apelor care a inghitit bucati de
dimensiuni impresionate ce zac pe fundul oceanului rupte ca betele de chibrite. Este vorba
despre ruinele unei civilizatii ce se crede ar fi de pe timpul continentului Mu, in insulele
Caroline din Micronezia care dupa aprecierea tuturor specialistilor sant datate la 10.000 –
12.000 de ani, data cand pamantul a suferit o imensa catastrofa.
Alte ruine gigantice se gasesc pe fundul oceanului in aproriere de coastele insulei Cuba, ruine
care au fost apreciate cu aceeasi vechime de 10.000 – 12.000 de ani, data care confirma ca o
civilizatie gigantica a fost distrusa de o impresionanta catastrofa in toate colturile Terrei.
Drumuri pavate cu imense dale de paitra, orase gigantice si constructii de marimi
impresinante au fost maturate de forta apelor ca si cand ar fi fost minuscule castele de nisip.
Bineinteles ca nu puteu lipsi minunatele religve ale civilizatiei Yonagumi.Va rog sa priviti
resturile acestor civilizatii cu proprii vostrii ochi.
http://www.youtube.com/watch?v=W7GkgHi-F3o
Renumitul triunghi al Bermudelor nu mai are asa de multe secrete pentru ca pe fundul apelor
s-au descoperit constructii megalitice incredibile. In acest loc care a ingrozit milioane de
marinari au fost descoperite piramide de cristal de dimensiuni incredibile care depasesc cu
mult cele mai inalte piramide ale lumii situate in Bosnia si care au 220 m inaltime. Energiile
acestor piramide au distrus mii de ambarcatiuni care au pierit fara urma in aceste locuri.
http://www.youtube.com/watch?v=1s1n5lRilXM&feature=related
Daca satelitii new age nu au reusit sa vada structurile megalitice de pe fundul oceanelor, iata
ca google earth o poate face chiar gratis si la indemana oricui, astfel ca nu se mai poate zice ca
sant aiureli. Nimeni nu va putea sa spuna ca nu e adevar pentru ca acest canal va poarta a
vedea toata lumea deci, si fundurile oceanelor. Puteti sa probati, e simplu. Dar pana una alta
uitati ce a descoperit:
http://www.youtube.com/watch?v=H4f6bL2I9_w
As vrea sa va vorbesc un pic si despre statuile Moailor din Insula Pastelui despre care
cercetaorii mincinosi ne-au spus ca sant ridicate da bastinasi, desi aveau o inaltime medie de 4
m, 1 t greutate si nici o cariera de piatra in apropiere.
Astazi, un alt grup de cercetatori particulari au descoperit ca de fapt statuile cu pricina au si
un corp facand in acest fel ca inaltimea lor sa devina cu 20 de m mai mare, adica 24 m.
Aceasta minunata descoperire ne face sa ne deam seama ca de fapt aceste uriase capete au
maini si picioare, si ca pe intreg corpul prezinta semne si o scriere unica. Dar cel mai
important este faptul ca greutatea lor reala este de 270 de t iar majoritatea se gasesc sub
ocean, lucru care confirma si in acest caz faptul ca Insula Pastelui este doar o ramasita dintr-o
imensa bucata de pamant care a pierit inghitita de forza apelor.

8. Aveti aici articolul in original si ca o confirmare a celor ce am spus, trebuie sa adug ca blog-ul
cu adresa de mai jos, apartine unuia dintre distinsii mei prieteni Gabriele Lombardo,
directorul Centrului Ufologic National Sicilian, persoana care cu greu poate fi combatuta.
Credeti-ma
http://scienzediconfineemistero.blogspot.ro/2012/02/i-moai-allineati-ed-uguali-come-ce-li.html
Deci prefer ca in cel din urma ceas, sa cred sa va treziti si ca priviti aceasta bolnava societate
cu alti ochi, ca incepeti sa judecati cu mintea vostra ignorand ceea ce „oamenii de stiinta”
vanduti va spun ca sa va spele creierul. Cred ca cele mai importante intrebari pe care ar

9. trebui sa vi le puneti ar fi:
-cine a constuit aceasta minunata civilizatie???
-de ce sistematic, cand se vorbeste despre giganti se trece imediat la amenintari si la negari ale
milioanelor de probe din intreaga lume care atesta contrariul??
-ce distrugatoare catastrofa a inghitit acesta mareata civilizatie a planetei??
-daca gigantii nu au existat atunci cine a construit in timpul cand noi nu existam (o sustin
chiar lingaii), aceste minunatii ale antichitatii la o scara atat de mare???
– dar mai presus de orice: DE CE SE VREA CU TOT DINADINSUL SA SE NEGE,
ASCUNDA, FALSIFICE, EXISTENTA MAGNIFICEI CIVILIZATII A
GIGANTILOR ????
Preemțiunea dacică
By Gabriela Dobrescu 21/11/2012
Există în istoria omenirii multiple exemple de erori „ştiinţifice” care s-au dovedit fatale cunoaşterii
şi adevărului. În numele acestor erori s-au luat mii de vieţi omeneşti. Au fos arşi pe rug, traşi pe
roată, decapitaţi, spânzuraţi, rupţi în patru de patru cai din patru zări, lapidaţi, ghilotinaţi, otrăviţi,
sau împuşcaţi, oameni a căror vinovăţie a fost aceea de a fi susţinut adevărul natural. Rând pe rând,
minciunile au căzut sub aspra pedeapsă a ştiinţei şi a revelaţiei imanente. Pământul nu mai este plat,
soarele nu se mişcă de fel în jurul pământului, vrăjitoriile sunt demolate, relativitatea şi călătoriile
spaţiale sunt acceptate, civilizaţiile nonpământene sunt deja aievea, piramidele s-au activat
energetic, vibraţia pămîntului s-a decodificat în limbajul cifrelor, Isus este printre noi, şi încă nu
credem. Asemenea marilor erori care au schilodit conştiinţa umanităţii, se perpetuează încă
minciuna fabricată asupra existenţei ancestrale a unei civilizaţii celeste creată după legile divine.
Civilizaţia traco-geţilor este memorialul durerii protoistoriei devenirii umanităţii. Se poate întreba
un anume, cu acceptabilă maliţie, de ce despre geţi sau daci într-o temă de istorie medie, chiar
recentă după alţii, referitor la un subiect de-a dreptul minor! Există şi această abordare a „temei
minore” din partea unor istorici simbriaşi când vine vorba despre sorgintea şi status-quo-ul
Basarabiei masagete! Folosesc abrupt atributele eponimice pentru-că nu îmi pot permite să consum
spaţiul editorial cu explicaţii justificative pentru unii care, fie că habar nu au despre ce este vorba,
fie că nu vor să accepte, precum inchizitorii de altă dată, decât „adevărul” lor!
În filosofia simplă a acestui demers scriitoricesc se regăseşte simpla intenţie de a restitui un adevăr
care a fost siluit de mai bine de două milenii, dar cu predilectă perfidie în ultimile două secole.
Marele arial al existenţei geto-dacice, dovedite cu acte în regulă şi exprimate de surse istorice
incontestabile cuprindea, începând cu mileniul al şaselea înainte de Cristos, teritoriile din Europa
Alpino-Carpatiană, bazinul Mării Negre (numită de greci, Marea Getică), până dincolo de Caucaz.
Nu avem date, cel puţin prin cunoaşterea oferită de cercetarea la zi, dacă existau şi în ramurile
uraliene, dar putem avansa prezumţia unei atari abordări. Este cert însă, prin ceea ce a dovedit
Carolus Lundius, marele magister al regelui suedez Carol al XI-lea, în lucrarea sa „Zamolxis,
primus getarum legislator”, ca şi populaţiile scandinave se revendică din obârşia geţilor carpatieni.

10. „Zamolxis, în
pergamentele noastre Samolses. La el sunt raportate începuturile legilor paternale şi aceasta este o
certitudine. Cine este el şi de unde vine? El aparţine Geţilor, care sunt aceeaşi cu Goţii şi Sciţii”.
Astfel îşi începe rezumatul primului capitol, Carolius Lundius. Afirmaţia că geţilor li se mai
spuneau şi sciţi vine dintr-o laborioasă muncă de investigare ştiinţifică, astăzi cunoscută nouă,
care reproduce tabela comparativă a denumirilor aceluiaşi popor hiperboreean în limbile vremilor
apuse. Dar unde se plasau geografic sciţii? La nord de paralela 45, deasupra Mării Getice unde se
rătăceau în zăpezile nordului toate oştile persane.
Referindu-se la ţinutul ancestral de origine al suedezilor, Lundius spune că „prin numele de
Svithiod se desemna tot ce era la vedere în nord; celelalte domnii s-au numit altădată trac-thus
(ţinut întins) acesta traducându-se ca o reuniune de ţinuturi ale unui foarte întins imperiu – la
nivelul universului.(…) ţinutul svithiod fiind situat la nord de Marea de Azov, în cel mai nordic
punct chiar, are un climat foarte aspru, regiunea fiind secătuită de ger şi zăpadă”. Fără a mai
acumula alte argumente şi nume de autori ai vremilor apuse, fără a plusa pe un stil comprehesiv de
opulenţă doctă, venim cu logica deductivă a surselor astfel: spaţiul hiperboreean, cel cuprins la nord
de paralela 45, a aprţinut pe toată dezvoltarea sa continentală geţilor, populaţie de provenienţă
primordială, care-şi denumeau ţinutul trac-thus, adică ţinutul întins, preluat de alte seminţii pe limba
lor ca fiind Tracia. Teoria „marii migraţii hiperboreene” a fost elaborată de Vasile Lovinescu dar
abordarea sa în discursul ştiinţific elaborat este de dată recentă, tocmai pentru că descoperiri recente
între puncte diametrale, din Irlanda şi până în Japonia, converg către o sursă de spiritualitate unică
provenită din intersecţia paralelei şi meridianului 45. Măsuraţi-le şi reprimaţi-vă perplexitatea!
Comunitatea antropologilor, istoricilor şi mai nou a lingviştilor sunt eminamente de acord că vastul
teritoriu riveran Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul Greciei, de al bazinul Tisei la
Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagră a fost locuit în antichitatea istorică cunoscută, de marele
popor atlanto-euro-asirian al tracilor, denumire dată după toponimul lingvistic al teritoriului şi nu
după sorgintea gentilică. Această masă umană cuprindea peste o sută de formaţiuni tribale şi
gentilice despre care însuşi Herodot afirmase că sunt „cel mai numeros popor după inzi”. Grecii

11. aveau să recunoască, de la Homer încoace, că geţii erau cei mai puternici şi se singularizau prin
omogenitatea limbii şi cultura spirituală extrem de avansată.
Numele de geţi era folosit cu precădere de către greci în timp ce, după ce s-au fondat la 753 ad
romanii aveau să le spună daci, păstrând după, ştiinţa noastră, numele ancestor al fondatorilor
troieni. Că li se spuneau geţi sau daci este superfluu atât timp cât Strabon a concis că ei formau
acelaşi popor, „vorbind aceeaşi limbă”. Pliniu cel Bătrân susţinea că dacii şi tracii sunt acelaşi
neam, numai străinii îi numeau diferit după locul lor. Fapt reluat după 1600 de ani de către Johannes
Magnus Gothus (1488-1544) în voluminosul său tratat care relatează istoria tuturor regilor geţi şi
sueoni. Printre altele el explică desele etnonime
forţate provenite din percepţia spaţialităţii de dispunere. Citez: „ba mai degrabă cred cred că este
vorba de o diversitate a idiomurilor din partea celor care guvernau, căci acasă li s-a spus
Vestrogeţi – Geţilor de Apus, Geţi şi Ostrogeţi – Geţilor de Răsărit (în latina de editare: Vestrogetae
hoc est occidentales getae, getae et Ostrogetae hoc est orientales), iar pe alte meleaguri în idiomuri
străine – când Samageţi, când Masageţi; celor pe care Strabon, în cartea a XI-a îi numeşte Geţii de
Răsărit, li se va spune Tirsageţi; aşadar, atât Grecii cât şi Latinii i-au numit pe aceştia Goţi/Geţi cu
un termen comun, trimiţând la acelaşi neam”.
Imensitatea spaţială a răspândirii neamului geto-dacilor nu este doar o figură de stil preluată în mod
reflex de la un secol la altul ci o realitate transferată în cunoaşterea lumii de marii învăţaţi ai lumii.
Pitagora, cel ce a cunoscut tainele din Memfis şi a stat la sfat cu Zoroastru şi Brahme, după ce s-a
purificat în apele Gangelui, avea să remarce imperativ către locuitorii din Crotona: „călătoreşte la
geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi pământurile sunt fără margini,
toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele, sunt cei mai înţelepţi, spune Homer”. Este
de cuviinţă să asociem aici spaţiul geto-dac cu cel hiperboreean dată fiind multitudinea de referiri
ale unor texte, la cele două sintagme. Asfel, Pindar (aprox. 518-438), poetul grec şlefuitor de limbă

12. elină decomprimă mitul lui Apollo ca zeu abstract şi face afirmaţia conform căreia, după zidirea
Troiei, s-a întors în tărâmul său de origine, la nord de Istru, la hiperboreeni. Autorul superbei
capodopere „Eneida”, Vergillius Maro (70-19) scria despre Orfeu: „singuratec, cutreiera gheţurile
hiperboreene şi Tanais (denumirea antică a râului Don!) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată
fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (denumirea antică a munţilor Carpaţi!), până ce femeile trace,
mâniate de dispreţul său, îl sfâşiară” şi în text latin: „solus hyperboreas glacies, Tanaimque
nivalem/Arvaque Riphei nunquam viduata pruinis/Lustrabat, raptam…”.
Aşadar, spaţiul hiperborean se suprapune în identic cu cel al geţilor nemuritori, iar tentaţiile de a fi
însuşit de alte popoare, târziu apărute, sunt nevrednice şi sperjure. De altfel ne sunt cunoscute
eforturile armenilor, georgienilor, ruşilor, azerilor şi chiar a turcilor şi perşilor de a-şi demonstra
paternitatea asupra mitului reginei-zeiţă Tomiris, amazoana celor o mie de care, ce avea să-l
decapiteze pe Cirus cel Mare, aruncându-i capul în vasul plin cu propriul sânge rostind: „bea şi te
satură, însetatule de sânge!”. Dar regina Tomiris nu este un simplu mit. Ea a existat în carne şi
oase, cerută fiind de soţie de către însuşi Cirus, întemeietorul imperiului Persan. Ea a existat ca
regină reală, şi nu doar legendă în spaţiul nordo-pontic, până la Marea Caspică, controlând vastul
teritoriu al masageţilor,
ramura estică, cu denumirea specifică, din neamul traco-geto-dacilor. Că acest uriaş popor avea
rădăcina endogenetică şi conştiinţa aparteneţei comune, vine să ne o confirme şi simplul fapt că
numele Spargapeithes, fiul reginei Tomiris, ucis de Cirus, a fost luat şi purtat de un rege al
agatârşilor (Ţara Haţegului de azi) din Transilvania. Aveam, totodată, să constatăm şi din referirile
lui Plutarh, că Alexandru cel Mare, după victoria de la Gaugamela, a mers la mausoleul din
Pasargada închinat lui Cirus, având exactă ştiinţă că acesta fusese ucis de ancestorii săi din neamul
tracilor de răsărit.
Nu ne propunem pe mai departe să dezvoltăm exhaustiv textul cu date sprijinitoare nefiind în
intenţia noastră de a produce un compendium, ci doar să prezentăm ipoteza de lucru din care se

13. extrage, prin sute de demonstraţii similare o concluzie fundamentală. Această concluzie este simplă:
spaţiul carpato-pontic-caucazian a fost paleovatra de etnogeneză şi de continuitate ereditară a
civilizaţiilor succesive produse de traco-geto-daci. Schimbarea refluxă a sensurilor migraţiilor
populaţiilor indoeuropene şi apariţia maselor de populaţii nomade sălbatice, au produs un curs
istoric ostil populaţiilor băştinaşe şi au schimbat natura rânduirii primordiale. Acest proces a fost
lent şi continuu, dar întotdeauna a fost însoţit de o rezistenţă genetică şi spirituală uriaşă.
Restrângerea spaţiului de identitate, prezervată prin această rezistenţă imaterială, a fost posibilă din
partea cotropitorilor ca urmare a uciderii dreptului la simbolistică, limbă, onomastică şi toponimie.
Cercetători istorici contemporani, paleolingvişti de bună credinţă, surse creştine premoderne din
arhivele Vaticanului sau cele ale Bizanţului, evidenţiază tot mai argumentat adevărurile cu grijă
dosite de beneficiarii de astăzi ai mistificărilor trecute. În fapt, afirmarea dreptului ereditar al
românilor asupra teritoriilor prezervate prin acestă rezistenţă la care am făcut referire, nu este o
provocare ci un act de demnitate identitară. A nu şti un adevăr şi a te lăsa la cheremul afirmaţiilor
altora, luându-le de bune, nu pare a fi o vinovăţie atât de mare. Poate fi cel mult tratată ca naivitate
sau stupizenie pardonabilă
.
Dar a şti adevărul şi a-l abandona dintr-o lehamite istorică, este o crimă de neiertat. Cazul Basarabia
este elocvent. 1812 este un act de cotropire barbară, care prin acţiuni lente dar indelungate au
produs distrugerea capacităţii de regenerare a unei naţii ancestrale. Asasinale în masă de atunci, de
mai apoi, şi de curând au fost şi vor fi tratate de noi ca distrugere de patrimoniu universal. Crimele
asupra umanităţii vor rămâne pe mai departe imprescriptibile. Şi tot în aceaşi categorie intră şi
distrugerile patrimoniului universal. Cazul Basarabia trebuie să devină o problemă de conştiinţă a
umanităţii moderne. Banditismul migratorilor nu mai trebuie să producă distrugeri de artefacte ale
civilizaţiilor fondatoare. Deptul geto-dacic este unul de preempţiune. Este un drept universal
acceptat şi recunoscut. Şi acest drept nu se negociază cu nimenI.
AUTOR: Mircea Chelaru

14. Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus
Donares (Ister)primul european care
descoperă America, făcând ocolul Pământului
cu 1057 de ani înaintea lui Magellan
By Gabriela Dobrescu 21/11/2012
DE Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU
În cel de-al V-lea secol de la naşterea lui Iisus Hristos, alături de alţi conaţionali din Dacia
„generaţiei de aur“ (avem în vedere spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian) – Niceta
Remesianu (autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine,
Doamne, Te lăudăm…, sfânt pelasgo-dac / valah ce se stinge în anul 416 d. H., în scaunul

15. episcopal de la Remesiana, Dacia Sud-Dunăreană), Laurenţiu de Novae (autorul
celebrelor omilii – De poenitentia / Despre pocăinţă şi De eleemosyna / Despre milostenie
–, trecut la cele veşnice în scaunul episcopal de la Novae-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană,
în anul 418, după ce – la recomandarea epistolară a Papei Inocenţiu – stârpeşte erezia
fotinian-arienistă ivită în eparhia sa), Auxenţiu Durostoreanu (episcopul de Durostor-
Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, mort în anul 420, autor – în 383 d. H. – al Scrisorii despre
credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae), Fericitul Ieronim
de Stridon-Dacia (traducătorul Bibliei, din ebraică în latină, între anii 390 şi 405, înălţat la
cer în 30 septembrie 420), Ioan Cassian (autor al celebrelor Convorbiri duhovniceşti /
Conlationes Sanctorum Patrum, I – XXIV, sfânt pelasgo-dac / valah ce se odihneşte întru
Domnul din 23 iulie 435) ş. a. –, Aethicus Donares (Ister) a reprezentat – prin
extraordinarul circuit al lucrării sale capitale, Cosmografia (din orizontul anului 466) – nu
numai zorile universalismului umanist, ci şi cultura / spiritualitatea celui mai mare popor din
Europa vremurilor antice, Poporul Pelasgo-Daco-Thrac, mai exact spus, Poporul Valahilor
(Dacoromânilor)1.
Dintre marile cataclisme sociale produse de invaziile popoarelor migratoare în Dacia, ori în
Imperiul Roman, cel mai cumplit şi îndelung cataclism, de-aproape două decenii, rămâne,
pentru secolul lui Aethicus Donares (Ister), cel reprezentat de hoardele hunilor lui Attila
(433 – 453 d. H.), care au trecut prin foc şi sabie Eurasia, lăsând în urmă-le – după cum
certifică arheologii – un strat de cenuşă de-aproape o jumătate de metru. Iar cel ce pune
capăt terorismului hunilor este generalul pelasgo-dac / valah, Aetius (născut şi format ca
„războinic-nemuritor“ în Dacia – provincia Scythia Minor –, la Durostor), ce, în bătălia de
pe Câmpiile Catalaunice, din anul 451 d. H., zdrobeşte armata terorist-hunică a lui Attila,
scoţând hunii din istorie pentru totdeauna (cf. CDCD, 182).
Pentru o mai mare limpiditate a sintagmei secolul lui Aethicus Donares (Ister), precizăm că
anii între care a trăit strălucitul „filosof“ / „sofist“ de la Histria-Dacia (România), geograf,
explorator, om de ştiinţă / cultură pelasgo-dac (valah), unul dintre ultimii epopţi ai
Zalmoxianismului, unul dintre cunoscătorii căii-spirală-planetară, aşa cum a rămas jalonată
de el în cele peste 40 de copii ale celebrei sale lucrări, Cosmografia, din orizontul anului
466 d. H., primul european ce-a descoperit America, primul om ce-a ocolit Pământul etc.,
se aproximează a fi – potrivit tradiţiei istoriografice – 421 şi 500 d. H. (cf. AvezM, 262 sqq.;
AIC-W-1853; AIC-1966, 532 sqq.; CDCD, 136 – 143 etc.).
Numele de familie: Donares („Dunăre“). Majoritatea documentelor certifică faptul că numele de
familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este Donares – onomasticul, ca şi
hidronimul pelasgo-dac, oglindindu-se, în valaha contemporană, în Dunăre, cu -o- închizându-se-n
vocala posterioară -u-, cu -a- metamorfozându-se, prin secole, în -ă-, şi cu apocoparea consoanei
finale, -s-, nume receptat şi tâlmăcit în lumea greacă / romană, drept Ister, sau Hister, până dincoace
de Evul Mediu.
La origini, Donares > Dunăre este un hidronim pelasgo-thraco-dac, ce are ca elemente
formante: Dun- /< Don „sfântă casă a celestelor ape / izvoare“ / „împărăţie“ (sau „bun ţinut“
/ „tărâm“) + -Ares – numele zeului pelasg al războiului. Suntem într-o Dacie politeistă, de
dinaintea Reformei Zalmoxianismului, din orizontul anului 1600 î. H., când pelasgii nu erau
divizaţi religios în „dax“ / „daci“ („drepţii“ „nemuritorii Zalmoxianismului“) şi „thrax“ / „thraci“
(„închinătorii la vechii idoli ai Cogaionului“), pe când Donares însemna „bună / sfântă
casă / împărăţie cerească a izvoarelor / apelor, matcă“, „bunul spaţiu al zeului războaielor,
Ares“.
Dincoace de anul Reformei Zalmoxianismului, 1600 înainte de Iisus Hristos (infra, sigla: î.
H.; după Hristos: d. H.), şi după ce Creştinismul substituie Zalmoxianismul în întreaga arie
a Daciei, zeul pelasg, Ares, iese din semnificat (la daci), dar uită să mai iasă şi din
semnificant (datorită thracilor, „închinători la vechii idoli / zei ai Cogaionului“), Donares >

16. Dunărea rămânând fluviul-cristelniţă din care pelasgo-dacii continuă să se împărtăşească
întotdeauna înainte de a porni la război, ca sufletele lor nemuritoare să meargă „direct“ la
Atoatecreator, deoarece apele-i erau limpezi, albastre, aidoma cereştilor ape primordiale
ce formează discul senin al cerului, disc reprezentând Dumnezeul Cogaionului /
Sarmizegetusei, Samoş, adică „Soarele-Moş“, sau „Zamoş“ / „Tatăl-Cer“. Din această
credinţă fluviul Donares > Dunărea şi afluenţii săi „se conectează“ discului-cer-senin,
Dumnezeului de peste Cogaion / Sarmizegetusa, de peste Dacia (Dachia), nemuririi.
Mai târziu, după descoperirea sacrului fluviu de către grecimea comerţului şi de către
romanitatea imperială, însetate de bogăţiile Daciei, care nu s-au lăsat integral-jefuite /
prădate, în nenumăratele, cumplitele bătălii / războaie date pe această cale fluvial-
comercială europeană (pe-atunci, în întregime, bazinul dunărean aparţinea Daciei, cum,
de altfel, şi Peninsula Balcanică > Balachică > Valahică), grecii şi romanii au rebotezat
Dunărea de Jos, în ignoranţa lor, zicându-i Istros / Ister, ceea ce înseamnă „apă furioasă,
răsturnătoare de ordine“, „fluviu isteric / ucigător, spinos, străpungător“ (în latineşte,
hystricosus se tâlmăceşte prin „care caută să facă rău“, hysterica – prin „femeie isterică“;
în greacă, hystera desemnează şi „uter“; în italiană, isterico, aidoma franţuzescului
hystérique, păstrează sensul de „războinicitor“, sau de „furios“). La romani se constată şi o
altă „rebotezare“, dar pentru Dunărea de Mijloc şi de Sus, de pe când şi-au extins
cuceririle în Dacia de Vest, cu un termen mai adaptat spiritului latin şi de mai mare
fidelitate semantică, Danubius (Danuvius).
Cu sensul de „bogăţie, bunăstare, abundenţă“, semnalăm şi expresia pelasgo-dacă /
valahă moştenită până azi, cu specială referire la holde / lanuri: Dunăre de grâu…, Dunăre
de mei / porumb… etc.
În onomastica pelasgo-daco-thracă, Dunăre şi derivatele-i desemnează pe cel „puternic“,
„bogat“, „răboinic“ („îmbogăţit prin război / luptă“), tot aşa înfăţişându-se şi azi, în inima
Daciei, România: Dunăre Brânduşa, Dunăre Oană, Dunăreanu Mugur, Dunărinţu Marin
etc., fără a mai ţine seama de toponimie: Dunărea – localitate din jud. Constanţa (siglă:
CT), Dunărea Mică (MH), Dunărea Gară (IF), Dunăreni (CT, DJ) etc. (cf. MDGR-III, 277 –
297; CPLR, 39 etc.; pentru etimologii, vidi MDGR-III, p. 295 sqq.).
În concluzie, numele autentic de familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este
Donares, nu Ister, nici Hister – cum era tâlmăcit, după un prost obicei grec / roman. Şi
Donares > Dunăre s-a moştenit la urmaşii dacilor din România contemporană. De aceea
nu există vreun temei pentru cei ce consideră pe creatorul celebrei Cosmografii din
orizontul anului 466 d. H. drept „Anonimus“ Histriensis, Istricus, Danubiensis etc. (PerLan,
277 sqq.; PerLac, 503 sqq.; VAeth etc.). Totuşi, datorită faptului că „marele circuit“ al
numelui său pe lucrarea-i Cosmografia a fost cel tâlmăcit pentru lumea greco-latină antică
şi evmezică, alături de Donares, realul, pelasgo-dacicul său nume, păstrăm (în paranteză)
şi „onomastic-traducerea“ Ister: aşadar îi rostim şi îi scriem numele de familie Donares
(Ister).
Fig. 1. Harta Daciei Dunăreano-Pontice – dave (oraşe) antice din provincia Dunogaetia >
Dynogaetia, sau Scythia Minor, ori Dobrogea2.

17. Din motivele de mai sus, se resping şi variantele tardive: Histricus (cf. VAeth), Scythicus
(sugerând că exploratorul e originar din provincia Scythia Minor, parte a Daciei înrobite de
Imperiul Roman) etc. Scythia (Scitia), Scythicus – şi alte derivate – sunt semănătoare de
confuzii printre istorici, ţinând în primul rând de strategiile anti-Dacia ale Romei (de la
împăratul Traian începând) ce-a vrut – pentru că Donares / Ister era un epopt al
Zalmoxianismului – să-l şteargă / „marteleze“ din memoria istoriilor.
Fig. 2. Hartă antică: „Orbis Terrarum Secundum Pomponium Melam“, aprox. 44 d. H. (cf. VAeth).

18. Existenţa numelui provinciei Scythia Minor, cu populaţie pelasgo-dacă / thracă majoritară3
(majoritate ce, în anii de exil ai marelui poet antic, Ovidiu, la Tomis < Tamisia / Constanţa-
România, a determinat nu numai „deraieri“ de poetică simţire – în stihurile din ultimul său
deceniu de viaţă –, ci şi importante „deraieri lingvistice“ datorate permanentului contact cu
limba pelasgo-dacă din dava-port amintită mai sus, noua-i reşedinţă de la Marea Neagră),
a îngăduit multă vreme cronicarilor antici greco-romani, ori evmezici, să vorbească – fără
vreun alt temei, în afara celui administrativ-teritorial-diocleţian – de o „naţiune scitică“ /
„Natione Schitica“ (v. AethK-93, 244 / 10), însă numai cu înţelesul de „provincie
(dunăreano-pontică) din Dacia restituta“ (cf. CDCD, 74 sq. / TDR, 38) „(re)integrată“ /
administrată de Statul Imperial-Romanic.
Fig. 3. Cavaler Zalmoxian în sacră misiune de apărare a pământurilor Daciei (apud OTr).

19. Dar cum imperial-expansionistele visuri ale Romei de dincoace de anul 292 d. H. se
focalizaseră în provincia Scythia Minor, „cap de pod“ / „placă turnantă“ către Dacia Liberă
(necucerită vreodată de Imperiul Roman), cu intenţia de a şterge din memoria lumii antice
orice amintire a eroicei şi bogatei Dacii, dar cum, la scurt timp, visele papal-creştine ale
unei Rome imperial-occidental-catolice încolţiseră şi ţinteau extinderea puterii în Dacia /
Europa Răsăriteană, îndeosebi, după Schisma Mică din anul 519 d. H., strategiile /
politicile puternicilor acelor vremuri găsesc de cuviinţă – după multe secole de la dispariţia
adevăraţilor sciţi, sau scoloţi, din istorii – să întreţină ideea că „răul cel mare al civilizaţiei“
vine de dincolo de Dacia Dunăreano-Pontică / Dunogaetia, dintr-o imensă, apocaliptică şi
nebuloasă „ţară“ ce, paradoxal, „poartă tot numele de Scythia“ (ficţiune dirijată – prin
„cronicari imperiali“ – de Roma, de Atena, de Constantinopol, de Viena, de Budapesta, de
Moscova etc.), lăsând a se deduce că-i vorba de „Scythia Magna“ / „Sciţia Mare“, întinsă
de la Marea Baltică şi Oceanul Îngheţat de Nord, la Marea Neagră, la Marea Caspică şi,
peste Siberia, Mongolia, China, Japonia, la Oceanul Pacific – după cum se vede – şi dintr-
o hartă datată în orizontul anului 44 d. H, „Orbis Terrarum Secundum Pomponium Melam“
(supra, fig. 2; cf. PeiAe-II, 54 sqq.; VAeth, 5 sqq.).
Este acest antidacism multimilenar tot atât de periculos pentru întreaga umanitate ca şi

20. antisemitismul, combaterea lor – şi a curentelor similare lor – dovedindu-se imperioasă…
De la astfel de confuzii semănate în multimilenarul antidacism al Romei, pleacă – evident,
chiar în contemporaneitatea imediată – tot soiul de teorii aberante, legate şi de originea
etnică a filosofului / sofistului, a marelui explorator, Donares (Ister), dându-se „apa la
moară“ pseudocercetătorilor filogreci, filoromani, filoscythi (filosciţi), filoslavi etc., care-l
consideră: ba că-i grec, ba că-i roman, ba că-i slav – rus, bulgar, sârb / croat etc. –, deşi
documentele antice şi argumentele interne ale Cosmografiei afirmă răspicat că-i pelasgo-
dac din nordul Daciei Dunăreano-Pontice, din nordul provinciei Dunogaetia / Scythia
Minor, mai exact spus, „din regiunea Histriei“, adică a davei, a oraşului-port la Marea
Neagră, Histria, şi a împrejurimilor ce ţineau de „parohia“ acestui epopt în Zalmoxianism,
cam de pe la râurile Casimcea şi Topolog şi până la Dunăre – braţul Chilia (aşadar, are
«natione schitica / scythica», nu-i de la Marea Adriatică, din Peninsula Istria, a fostei Dacii
de Vest / Sighinia, parte a Imperiului Roman – azi aparţinând Croaţiei –, în această Istrie
neajungând vreodată sciţi / scoloţi, nici când le-a fost roirea / migraţia prin istorie, pe când
nu exista vreun Imperiu Roman, nici după ivirea acestuia în istorii): «Aşadar, la acest
Aethicus, sofistul regiunii Histria, s-a lămurit ce-a zis în primele sale cărţi din Cosmografia
şi am recunoscut că a spus lucruri nu mărunte, ci grandioase, pe care le-a numit artă
sofistă» (AethK-93, 88); sau: «Cartea filosofului cosmograf Aeticus aduce lămuriri despre
naţiunea-i scită cu neamul nobil al părinţilor săi, din a căror etică îşi trag izvoarele şi ceilalţi
înţelepţi» (AethK-93, 244). Această frază a fost scrisă în orizontul anului 763 d. H., de
prezbiterul „abreviator“ / cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, în ultima pagină a
Cosmografiei „prescurtate“. Într-alt loc, vrăjit de înalta artă donaresiană a „descrierii“
spaţiului helladic / grecesc, „benedictinul“ dă, indirect, şi o informaţie care lasă a se
înţelege că Aethicus Donares (Ister) n-a fost un grec, ci un pelasgo-dac, un veritabil
„ethicus“, ca şi strămoşii săi, „cei mai drepţi“, „cei mai cinstiţi“, „cei mai viteji de pe faţa
pământului“, afirmaţie ce taie în orice anotimp respiraţia filogrecimii (ori trăncănelile
filogrecizatoare). Dacă ar fi aparţinut cumva poporului grec, i-ar fi lăudat – pe lângă peisaje
/ relief de Paradis (din spaţiul helladic) – şi faptele: « Şi astfel acelaşi înţelept le-a descris
[peisajele / ţinuturile edenic-helladice] mai sus într-un mod frumos. A omis însă poporul
grec pentru că fu plin de toate ticăloşiile, de dezonoare, omucideri, depravări, lux şi toate
spurcăciunile.» (AethK-93, 187 sq.).
„Prenumele“ filosofului (sofistului) dac şi Instituţia Zalmoxiană a Solului / Mesagerului
Celest. Se observă cu multă uşurinţă că şi „prenumele“ / supranumele („re-numele“)
Aethicus (Ethicus, „omul divinelor principii morale“) vrea a tâlmăci pentru lumea greco-
romană din orizontul anului 467, al începutului marelui circuit al Cosmografiei lui Donares
(Ister), o realitate instituţional-zalmoxiană specifică spaţiului spiritual antic al Daciei, o
realitate instituţional-zalmoxiană care uimise chiar şi pe părintele Istoriilor, Herodot (484 –
425), cu aproape un mileniu mai înainte, dar despre care se face grăire, mai întâi, în
Analele lui Suppiluliuma (unde sunt consemnate faptele unui sol zalmoxian, un „om-zeu“ /
„teşub“, Zalmas / Salmas, „un veritabil Aethicus“, pe calea-spirală-planetară întru
Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, şi ale celor o sută de cavaleri-lupachi însoţitori
ai acestuia, angajaţi să readucă vestita cetate Amqua la supunere faţă de conducătorul
hittit), datându-se în orizontul anului 1380 î. H., şi, în secundul rând, în Iliada lui Homer,
unde găsim relatări despre o categorie de „aethicus-abioi“ din Dacia Răsăriteană, nu din
Masageţia (cf. DZal, 7; TIrel-LVIII, 936), o elită sacerdotal-zalmoxiană (de factură-
Aethicus), în orizontul anului 1194 î. H., pelasgo-daco-thrac orizont, numai, căci
etnogeneza grecească se va declanşa mai târziu, abia peste vreo şapte secole. Religia
lucrase puternic la formarea omului de tip dac (sinonim cu get sau masaget, potrivit
cronicilor carian-herodotice), adică tipul de pelasg ce îmbrăţişase Zalmoxianismul ca
religie fundamentală, monoteistă, a Daciei, încă de pe la anul 1600 î. H., distingându-se
prin atributele celei mai înalte morale / etici cunoscute de antichitate: cel mai drept / cinstit,

21. cel mai viteaz, socotindu-se nemuritor, spre a ne limita doar la cele menţionate în
superlativ de Herodot, în Istoriile sale (IV / 93; HIst-I).
Instituţia Zalmoxiană a Solilor / Mesagerilor la Dumnezeu („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“) şi a
Cavalerilor Zalmoxieni („Călaci“ / „Călaţi“), ori Instituţia Salumoş („Omul Soarelui Moş“) >
Alymoş („Sol / Soli – Al / Ai – Soarelui-Moş“), indiscutabil şi incontestabil, a permis ivirea în
istorie a categoriei, a tipului de pelasgo-daci-„ethicus“, adică de inconfundabili oameni ai
Daciei, cinstiţi, viteji şi nemuritori, pe un impresionant segment temporal, din orizontul
anului 1380 î. H. (confirmat de Analele lui Suppiluliuma) şi până dincoace de orizontul
anului 466 d. H. (certificat de „ocolul Lumii“ din Cosmografia lui Aethicus Donares / Ister).
Fig. 4. Histria: relief votiv având pe registrul superior Cavaler Zalmoxian „tot spre dreapta
înaintător până la Dumnezeu…“, relief amplasat în marginea aleii dintre Muzeul Histriei şi „casele
arheologilor“ (foto: I. D. Pachia, 30 iulie 1995).

22. În popor, instituţia cogaionic-sarmizegetusană a Cavalerilor Zalmoxianismului era
respectată, sacralizată, fiecare reprezentant fiind tratat, în timpul vieţii, ca rege-zeu-medic,
ori, mai exact spus, ca rex histrianorum, iar postum, fiind heroizat / zeificat, după cum se
certifică de către cele peste trei mii de reliefuri votive şi funerare din spaţiul Daciei lui
Burebista / Regalian. Mulţi istorici – între care şi Manfred Oppermann – consideră

23. heroizarea / zeificarea Cavalerului Zalmoxian drept expresia unui monoteism arhaic,
specific spaţiului pelasgo-dac (cf. OTr, 232 sqq.).
Fig. 5. Turişti pe urmele lui Aethicus Donares (Ister), în 30 iulie 1995, printre ruinele davei-port la
Marea Neagră, Histria (foto: I. D. Pachia).
În concluzie, prenumele Aethicus – purtat de filosoful şi exploratorul pelasgo-dac Donares
(Ister) – desemna (în Histria secolului al V-lea d. H., dinspre Zalmoxianism, ceea ce
însemna Betranion / „arhiepiscopul“, în vremea împăratului Valens, la Tomis / Constanţa,
ori Teotim I, în vremea terorismului hunilor lui Attila, dar dinspre Creştinism) un rang /

24. renume sacru, suprem-zonal, în instituţia arhaic-zalmoxiană: Marele-Conducător-
Arhiepiscop-Judecător, adică Înţeleptul-Moş, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu printre
oameni, conducător-zeu-medic al provinciei, sau – potrivit administraţiei dacice – al „ţării
de râuri / munţi“ (în acoperitor echivalent-semantic: rex histrianorum).
În orizontul anului în care Herodot4 scria cartea a IV-a a Istoriilor sale, exista deja o
milenară tradiţie / instituţie zalmoxiană de tip Aethicus (Ethicus), veritabilul dac (get /
masaget) demn de a purta supranumele / „prenumele“ Aethicus / Ethicus, fiind, fireşte, cel
mai drept / cinstit, cel mai viteaz, dar şi nemuritor, diferenţiindu-se categoric de pelasgul de
tip thrac (thrax), adică tipul de pelasg netrecut la Zalmoxianism, ci rămas a se închina la
idolii, la zeităţile vechi din sacrul munte, Cogaion (sau „Kogaion“; ori, cu dublă sufixare,
Cogaionon / Kogaionon – ca în Geografia lui Strabon).
Fig. 6. Templul lui Dumnezeu din Cogaion / Sarmizegetusa (construit în vremea lui Burebista, 82 –
44 î. H., din andezit roşu).
De la clădirile cu potcoavă (absidă) din spaţiul Daciei, la Înalta Şcoală de Cavaleri
Zalmoxieni din Histria. După cum se ştie (cf. TIrel-LXXXIV, 1096), clădirile rectangulare „cu
potcoavă“ aparţineau Cavalerilor Zalmoxianismului, servind instrucţiei / educaţiei, cadrului
misteric / iniţiatic, ştiinţei pelasgo-dacului de a se face nemuritor. În clădirile absidate se
formau şi se exercitau – „până la epopţie“ – tinerii Daciei, spre a urma calea-spirală
planetară întru Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, după cum s-a mai accentuat, fie
în calitate de Sol, sau Mesager Celest, fie în calitate de Cavaler Zalmoxian (Thrac,
Dunărean / Danubian, Cabir etc.), „însoţitor-de-Sol“ pe teluric-celestele căi.
Fig. 7. Templul lui Dumnezeu de la Sarmizegetusa / Marele Sanctuar-Calendar Rotund cu Potcoavă
– reconstituire (GIRC, 117).

25. Justiţiarii Cavaleri ai Zalmoxianismului erau pregătiţi în cadru misteric / iniţiatic, în şcoli
speciale, în dave care ofereau condiţii aparte de studiu, de antrenament zilnic etc., toate
clădirile destinate acestui scop având o arhitectură uraniană, simbolic-solară, cu obârşii
multimilenare în Cultul „Soarelui-Moş“ / Tatălui-Cer, ori al Soarelui-Tânăr-Războinic (So-
Ares), din panoul central de credinţe al Cogaionului, arhitectură moştenită de
Zalmoxianism (din orizontul anului 1600 î. H.), excelând în ridicarea clădirilor cu potcoavă /
„absidă“ (legată, desigur, de „potcoava solară“ din Marele Templu Rotund de la
Sarmizegetusa).
Nenumărate sunt ruinele unor astfel de clădiri cu potcoavă din spaţiul Daciei (lui
Burebista / Regalian), clădiri în care au funcţionat misterioasele Înalte Şcoli ale Cavalerilor
Zalmoxianismului în mulţimea atâtor secole încât aproape că umplu două milenii, dacă se
are în vedere, cel puţin, segmentul temporal dintre orizontul anului 1380 î. H. – al Analelor
lui Suppiluliuma – şi orizontul anului 466 d. H. – al Cosmografiei lui Aethicus Donares
(Ister). Arhitectura dacică absidată a Zalmoxianismului (fără funcţiile iniţiatice / misterice şi
fără simbolica ei din Dacia) a fost moştenită de Creştinism, majoritatea clădirilor-biserici
ale Ortodoxiei lumii preluând de la pelasgo-daci solara potcoavă.
Fig. 8. Edificiul „cu potcoavă“ al unei Şcoli a Cavalerilor Zalmoxieni din Dacia (România) –
temeliile în ruină decopertate de arheologi (stânga) şi reconstituirea (dreapta).

26. La Histria, în perioada în care Aethicus Donares (Ister) s-a format ca destoinic navigator
maritim şi ca bărbat de arme, în care s-a pregătit pentru epopţie în Zalmoxianism şi pentru
misiunea de Sol / Mesager Celest, ori de „însoţitor de Sol“, adică de „cavaler-lupac“, a
funcţionat – după cum se atestă arheologic – cel puţin o Înaltă Şcoală de Cavaleri
Zalmoxieni. Despre existenţa şcolilor de Cavaleri Zalmoxieni de la Histria grăiesc nu
numai descoperirile arheologice ale ruinelor davei / oraşului-port, cu ziduri de clădiri
absidate, ori cu temple ale Soarelui-Tânăr / Războinic-Tămăduitor (medic / iatros) şi ale
Sorei-Soarelui (Luna, sau Zâna Utu, protectoarea Cavalerilor Zalmoxieni / Dunăreni),
adică ale perechii sacre secunde din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, ci şi
nenumăratele sculpturi / basoreliefuri ce reprezintă Cavaleri Zalmoxieni – întotdeauna un
călăreţ cu mantie, pe un cal psihopomp, înaintând zalmoxian, tot la dreapta, spre Lumină /
Soare, spre principiul energetic masculin Yang (fig. 3, 4, 10).
Fig. 9. Histria – ruinele zidurilor / temeliilor clădirii I cu „potcoavă“, ale Înaltei Şcoli de Cavaleri ai
Zalmoxianismului (MCA-8, 391).

27. Şi la Histria, ca peste tot în spaţiul Daciei lui Burebis ta / Regalian, existenţa Cavalerilor
Zalmoxieni este atestată nu numai de regalele lor morminte tumulare (MCA-8, 384), de
reliefurile votive, funerare etc., de piatră / marmură, reprezentând „oriunde şi întotdeauna“
numai „eroul galopând“, ori „cu murgul la pas“, cu pelerina prinsă de umeri, în fâlfâire
firească, şi înaintând mereu, numai la dreapta (spre Dumnezeul Cogaionului /
Sarmizegetusei), ci şi de ruinele unor edificii absidate, destinate funcţionării înaltelor şcoli
de Cavaleri ai Zalmoxianismului.
Fig. 10. Cavaler Zalmoxian de la Pulpudava, provincia Thracia a Daciei Sud-Dunărene – marmură,
secolul al II-lea d. H.

28. Arheologii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în urma unei serii de săpături
efectuate – până în 1959 – pe şantierul arheologic de la Histria, ne pun la dispoziţie o
serie de date foarte interesante, câteva privind chiar Înalta Şcoală de Cavaleri ai
Zalmoxianismului, din vestita davă-port la Marea Neagră, mai mult ca sigur, frecventată şi
de Aethicus Donares (Ister), între anii 441, 442 şi 443, căreia i-a devenit apoi director /
patron, chiar din anul 444 d. H., calitate în care şi-a pregătit / antrenat (puţin mai târziu,
între anii 456 şi 461, cam până pe la echinocţiul de primăvară) echipajul pentru ocolul
Pământului, după cum ne relatează cu parcimonie chiar cenzorul Ieronim de Freising-

29. Bavaria: «Povesteşte că toate celelalte părţi ale lumii mărilor şi oceanelor colindatu-le-a
acompaniat de discipolii săi, (făcând) muncă de cercetător minuţios în vremurile prielnice,
atât în insulele mari cât şi în insulele mici, de la miazăzi până la apus, de la Tabrobane
(Ceylon / Sri Lanka), Sirtinice (Sumatra-Indonezia) şi Calaopa (Calapan-Philippines), până
la Riakeon (Islanda), de aici până după Gade (până-n Ultra-Gade) şi Coloanele lui
Hercule. Că, de fapt, aici (după Gade, mai exact spus, în Hibernia, şi în Orcade), a făcut
un popas de un an şi a dezbătut (traversarea Atlanticului) cu filosofii (din echipajul său)
Aureliu şi Arbocrate, nefiind în stare să se desprindă de unele părţi ale misterelor
Oceanului (acestuia)» (AethK-93, 111 sq.).
Pe şantierul arheologic de la Histria, săpăturile sistematice efectuate în „campaniile“ din
anii 1958 şi 1959 au scos la lumină şi două temelii absidate, dintre care, una aparţine
Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului (fig. 9-I / 11-b), şi, cealaltă, unei bazilici (fig. 9-
II / 11-c).
A) B) C)
Fig. 11. Arhitectură zalmoxiană în evoluţie: a) Sarmizegetusa / Piatra Roşie, în vremea lui
Burebista (82 – 44 î. H.); b) Histria, în vremea lui Aethicus Donares (Ister), 421 – 500 d. H.;
c) Tropaeum Traiani / Histria, în vremea împăratului valah, Iustinian I (527 – 565).
Temelia cu potcoavă a Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului, frecventată şi de Aethicus
Donares (Ister), se datează chiar în orizontul secolului al V-lea d. H. şi este, mai mult ca sigur, cea
descoperită de arheologi în „sectorul Porţii Mari / Principale“, între „străzile A şi B“ (fig. 9),
cealaltă temelie – de peste drum –, „mai tânără cu un secol“, fiind a Bazilicii Iustiniene, din colţul
de nord al „străzii A“, stradă «orientată pe direcţia sud – nord, cu o foarte mică deviere spre nord-
est, pornind din colţul nord-vest, al Bazilicii Justiniene» (MCA-8, 389).
Ca Sol / Mesager Celest, ori ca „însoţitor“ de Sol, numai într-una dintre aceste două calităţi
– şi numai în perioada de exercitare tutelară a Zalmoxianismului ca religie naţională,
fireşte, în spaţiul Daciei – se făcea ocolul Pământului (pe uscat şi pe apă) de către
Cavalerii Zalmoxianismului, după un scenariu iniţiatic / misteric foarte complex.
Pe la 461 d. H., numai pe temeiuri social-religioase şi economico-politice echilibrate, între
vechea religie a Daciei (Libere şi din Imperiul Roman), Zalmoxianismul, şi noua religie a
Daciei (tot Libere şi din Imperiul Roman), Creştinismul tot mai mult Ortodox şi Cosmic,
Aethicus Donares (Ister) şi echipajul pregătit la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni din
Histria (căreia-i devenise director / patron, după cum se pare, în anul 444, tot director al
educaţiei permanente rămânând şi pe calea spirală planetară, 461 – 465, «instruindu-se
împreună cu discipolii» / «erudiens discipulis suis» chiar şi în extracţia metalelor nobile –
AethK-93, 113) – se angajează într-o atât de riscantă, de complexă şi de eroic-profundă
acţiune culturală / civilizatorie ca ocolul Pământului, reuşit drum-spirală planetară.
Data şi locul naşterii lui Aethicus Donares (Ister), «cum ille Histriam se exortum», nobilii lui

30. părinţi. Dacă astrologi şi cercetători-istorici „fixează“ ziua de naştere a vestitului explorator, a
cosmografului, ori, mai exact spus, a diplomatului Cavaler Zalmoxian de cea mai înaltă morală /
ethică, încât a uimit antichitatea greco-romană, determinând-o să-i dea supranumele de Aethicus,
fireşte, la 25 ianuarie 421 d. H., în Histria Daciei Dunăreano-Pontice, alţii consideră că a ar fi văzut
lumina zilei, «pe la jumătatea secolului al IV-lea» (VAeth, 7), adică pe la anul 350 d. H. (cf. CDCD,
136), ceea ce-i o dată nebazată pe citirea integrală a textului latinesc – e adevărat, foarte dificil – al
Cosmografiei, singura „carte de identitate“ a sofistului, transmisă (cu trecere printr-o cumplită
cenzură) până azi.
Textul Cosmografiei, trecut prin filtrele câlţoase ale cenzorului (din interiorul dogmei
Creştinismului), Ieronim de Freising-Bavaria, şi, imediat, pare-se, ale „ignoranţilor“ de la
Şcoala Episcopală de Copiere a Manuscriselor de pe lângă Catedrala Bavareză, din
«vremea arhipăstoririi lui Arbeo (764 – 784)», a păstrat – din originalul lucrării – informaţiile
potrivit cărora Aethicus Donares (Ister) a fost contemporanul lui «Perozes I, Persarum
Rex» (457 – 484), că marele explorator şi suita sa de Cavaleri ai Zalmoxianismului au fost
primiţi cu toată cinstea la Curtea Regală Persană, în orizontul anului 465, prilej cu care
marele rege sassanid ar fi intrat în posesia „celei mai valoroase perle din lume“ (după cum
se vehiculează, „printre ştirile imperiale“, de la Procopius din Cezareea încoace), că, la
achiziţionarea perlei-unicat – de la unul dintre Cavalerii Zalmoxianismului, din suită, ori,
poate, chiar de la Aethicus Donares (Ister) –, regele Perozes I s-a bucurat atât de mult
încât le-a arătat «palatele şi sufrageriile sale din aur şi pietre nestemate» (AethK-93, 235);
totodată Cosmografia a conservat (chiar dacă „nu s-a dorit“ – de către antidacişti – pentru
posteritate) „declaraţia“ lui Aethicus Donares (Ister) din care rezultă că s-a născut la
Histria; redăm mai jos fraza din respectivul text cenzurat al Cosmografiei lui Aethicus
Donares (Ister) chiar din copia «care se păstrează până în zilele noastre, în Biblioteca
Publică a Universităţii din Leipzig»: «Noi, într-adevăr, nu criticăm, ci ne minunăm, fiindcă
spicuim destule aserţiuni de-ale filosofilor, dar nu pentru că [Aethicus Donares (Ister)] a
spus atâtea despre artele navale pe mări şi pe oceane, printre insule inaccesibile, şi nici
pentru că a subliniat – de vreme ce văzuse lumina zilei în (dava-port) Histria – că a plecat
într-un atât de mare ocol al lumii, ci pentru că a scris despre tărâmurile acvilonului, având
în vecinătate insule neumblate ca Meoparota, Biza, Orcada, şi (pentru că a scris) despre
materialele marinăreşti de incendiere, despre care aflaţi altădată, pe ici pe colo, pe unde le
narează în următorul volum» (AethK-93, 111).
Datele „interne“ ale Cosmografiei şi o verosimilă logică istorică îngăduie aproximarea
naşterii lui Aethicus Donares (Ister) în orizontul anului 421 d. H., deoarece vestita-i lucrare
se consideră că a fost redactată pe la anul 466 d. H. (cf. PeiAe-I, 77 / PeiAe-II, ; PerLac,
503 sqq. / PerLan, 277 sqq.; VAeth, 19 etc.), imediat după izbândirea călătoriei spirală-
planetară întru Dumnezeu, de cinci ani (461 – 465 d. H.), cu „apogeu“ în vizita delegaţiei
exploratorului (făcută în orizontul de toamnă al anului 465 d. H.) la Curtea Regală a Persiei
lui Perozes I (457 – 484), călătorie precedată de: alcătuirea şi antrenarea echipajului
pentru ocolul Pământului la Înalta Şcoală de Cavaleri ai Zalmoxianismului din Histria (456
– 461, echinocţiul de primăvară), directoratul / patronatul Înaltei Şcoli de Cavaleri ai
Zalmoxianismului, programele epopţiei şi călătoriile iniţiatice / misterice (444 – 455),
cursurile tânărului Aethicus Donares (Ister) la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni de la
Histria (441 – 443), cursurile adolescentului Aethicus Donares (Ister) la Şcoala Medie de
Cavaleri Zalmoxieni din Histria (437 – 440), frecventarea de către „zeul-copil“ /
„adolescentul-zeu“, din nobila familie Donares, a Şcolii Obşteşti Histriene, a şcolilor de arte
şi meserii din dava-port de la Marea Neagră – Şcoala de Caligrafi, Şcoala de Desen /
Pictură, Şcoala de Orfevrărie, Şcoala de Muzică Instrumentală, Şcoala de Armurărie,
Şcoala de Educaţie Fizică şi Lupte Greco-Romane etc. (431 – 436), primirea „primelor
lecţii“ – la palatul părintesc, de la dascăli vestiţi – de către „copilul-zeu“ / „zeul-copil“ ce va
deveni exploratorul / filosoful Aethicus Donares (425 – 430) şi frumoasa-i copilărie (421 –

31. 424), într-o nobilă, într-o foarte bogată familie (fie prin „comerţul histrian de arme“ pentru
oştirile angajate pe fronturile dintre Zalmoxianism şi Creştinism, fie, mai degrabă, prin
moştenirile lăsate de înaintaşi, graţie aparteneţei la una dintre „castele“ nobiliar-
zalmoxiene, ori ca descendent al uimitoarei Dinastii a seriei de regi-arhiepiscopi-medici a
Zalmoxienilor), copilărie cu instruite „bone“, cu dascăli de seamă ai vremii, familie al cărei
renume, a cărei aură păstratu-s-au chiar până dincoace de orizontul anului 763 d. H., când
prezbiterul Ieronim de Freising-Bavaria certifică faptul că filosoful pelasgo-dac provine din
nobile prosapia parentum („părinţi de viţă nobilă“ – AethK-93, 244).
Fig. 12. Histria – Poarta Mare (apud PDac, pl. 80).
Începând din orizontul anului 467 d. H., an al intrării Cosmografiei în circuitul lumii greco-
romane şi creştine, în ciuda antidacismului (datorită importanţei informaţiilor conţinute
despre teritorii / popoare ale planetei pe unde nu ajunsese „picior de geograf greco-
roman / creştin până în acel orizont antic), şi până în anul 500 (când i se aproximează
încheierea misiunii pe pământ dată de Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei şi
trecerea-i în raiul conferit de Zalmoxianism, adică în Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-
Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte), Aethicus Donares (Ister) a îndeplinit atât funcţia religioasă,
de „arhiepiscop“-zalmoxian (de „înţelept“ / „moş“), în jumătatea de nord a Dunogeţiei
(Dobrogei), adică a provinciei imperial-romane Scithya Minor, de vreme ce documentele
ajunse în zilele noastre certifică: «(Aethicus / Ethicus Donares / Ister) …Histriae / Istriae
regione sophista…» (AethK-93, 88), cât şi tradiţionalele funcţii cogaionic-sarmizegetusane
(în regiunea / eparhia sa), de strateg, de „comandant-în-rezervă“ al garnizoanei Cavalerilor
Zalmoxieni, ori de „mare medic“.
Fig. 13. Ocolul Pământului – dintre orizonturile anilor 461 şi 465 – făcut de pelasgo-dacul (valahul)
Aethicus Donares (Ister); pe hartă, între toponimele / hidronimele de azi, sunt intercalate câteva din
zilele lui Aethicus Donares (Ister) – unde-a fost cazul, chiar cele date de acest descoperitor pelasgo-
dac.

32. Descoperirea / cercetarea de către Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de Cavaleri
Zalmoxieni a Americii de Nord (Groenlanda, Canada, Alaska), a Oceanului Îngheţat /
Arctic, a Oceanului Pacific şi realizarea primului ocol al Pământului dintre anii 461 şi 465.
Cele 311 toponime, hidronime, oronime etc. din textul „abreviat“ al Cosmografiei lui
Aethicus Donares (Ister), lucrare enciclopedică datându-se în orizontul anului 466 d. H.,
potrivit copiilor făcute de şcolile de scribi din abaţiile evmezice, atestă un „drum-spirală-
planetară“ al Cavalerilor Zalmoxianismului, incontestabili „eroi civilizatori“ (călătorie
desfăşurată pe un segment temporal zalmoxian de-aproape 5 ani): Abidos (Abydos),
Abyssus Magnus (Marianarum / Groapa Marianelor-Pacific, 11.033 m), Achaia, Achas,
Acheron, Acherasia Limfa (The Pacific Ring of FireAsia / Centura de foc a Pacificului
Asiatic), Aegeus, Aegyptius (Aegyptus), Aeolus (Eulus), Aeonia (Eonia), Aerimantius
(Erimantius), Aethiopia, Aethna (Ethna), Africa, Aherasia Limfa, Ahilon, Albania (de
Caspica-Ural), Alfeu (fluviu / râu), Amfibronia, Anech, Anthia, Anthiopia, Anthiopolis,
Antroha, Aquitania, Arabia, Aracusia, Araxes, Arbes, Arcadia (Archadia, denumită şi
Sicyonia de către regele Sicione), Argivus, Armenia (Arminia, Armoenia), Armofista
(Ermofista), Asia Minor, Asia, Assyria, Astrixis (Ararat, 5.165 m), Athenae, Athlans,
Atlanticus (Mare5) Oceanus, Attica, Austronothiu (munte în Indonezia, Puncak Jaya, 5.030
m, în partea indoneziană a insulei Papua New Guinea), Babyllon, Babyllonia, Bactria,
Baleares, Benangines, Beomaron, Betoritita, Birricheus, Birrones, Bithinia (Bithynia), Biza,
Boeothia (Boecia), Bridinno, Britania (Insolas Brittanicas), Byrrenus, Byzantium, Caere,
Calao, Calaopa (Calapan-Philippines), Camilla (Chamilla), Canophea, Cantabria,
Cappadocia, Caria, Carpasius, Carpatus, Carphathos (Carpatos), Carthago (Cartago),
Caspius (Caspia), Cassiopa, Caucasus (El’brus-Caucaz, 5.642 m), Caucer(a), Caumina,
Cebron, Celthi(a), Cephallenia (Cefalania), Chaldaea, Cham, Chanaan, Chaonia,

33. Charybdis (Karibdis), Chelion, Chimaera (Cimera / Cymera), Chios (Cion), Chlochochomia
(Chochothonica), Choa, Choatra, Chocira (munte care are în vârf aur şi la poale oraşul
Trinachia), Cholcomida, Chollice, Choolisma, Chormacinata (Kamchatka), Chos (Cos),
Chugni, Chus, Cicrobs, Cilicia, Cion (Chios), Cisalpinus, Collone, Commagena
(Conmagina), Constantinopolis, Conubio, Corsica, Creta, Cyclades, Cyprus, Cytheria,
Dalmatia, Delos, Dimomorchae, Ebosus, Ebrus, Eden («terram Eden ad Orientem…»,
Arhipelagul Malaysian / Philippinez), Elledes (Hellada / Grecia), Engaddi (Viile), Eonia,
Eous Oceanus (Pacific Ocean), Euboea, Eufrates (Euphrates), Eulae Insolae (Volcano
Islands, din Oc. Pacific), Europa, Euxinus (Pontus), Fasidon (Phassides), Fenicia
(Phoenicia), Ferezis («Perozes / Ferozes I Persarum rex…», 457 – 484), Fons Edi, Frigia,
Frisargica, Frosbodina Silva (pădure dintre Munţii Caspici / Urali şi Marea Caspică),
Gadarontae Insolae (Arhipelagul Nipon / Japan), Gades, Gaditanus (Lacus), Gageni,
Galacia (Galathia), Galilaea (Galilea), Gallia, Ganges, Gargania, Genesar, Germania,
Getulia, Gilo, Gogeta, Gomer, Guzan («…et montem Guzan»), Haalus / Halys, Hebena,
Helides, Helis, Hellespontus (Helispont), Hiarca, Hiberia, Hibernia (Irlanda), Hicarnia Silva
(«ab Hicarna silva, que inter Scithiam et Asiam subiacet…»), Hierosolyma (Ierusalim),
Hippodamia, Hircania (Hicarnia / Hircana), Hispania, Hister / Ister (Donares / Dunăre),
Histria (Istria), Honargia, Humerosus (Hymerosus / Umerosus) Mons, Icharia (Icaria),
Illyricus, Inachus („fluviu cu sâmburi de aur“), India (Prima India / India Magna), Indicus
Oceanus, Indus, Ionia, Iordanis (fl.), Istifinsis, Italia, Iudaea, Karibdis (Charybdis),
Lacedemonia, Lachonia, Lacus Humericus (Umericus), Leucius, Libanum, Liburnica
(Insula), Lybia (Libia), Lydia, Macedonia (Machedonia / Macedonia Magna), Magnus
Oceanus Borricus / Oceanus Magnus Hyperboreicus (Borricus / Oceanul Îngheţat de
Nord, Scythicus Oceanus, Borricus Oceanus = Arcticus Ocean), Maiorica, Mantua,
Marathonius, Mare Nostrum, Mauretania, Media, Mela, Meoparia («ubi Meoparas…»),
Meotidus Lacus („Baicalul misterioasei sonorităţi / muzici“), Meotida („regiune
mlăştinoasă“), Mesia (Moesia), Mesopotamia, Metippa Prisca, Minervio, Minorica, Mons
Olivarum, Morcholom, Morinos, Mosoc, Murgencen (Murgincen), Murginachius
(«Murginachius Lacus a parte Humaricas»), Nabathea, Narbonensis, Natabres, Naxon,
Ninive, Noricum, Numidia, Ocrea, Olches, Olympus, Ophir, Orcades (Orkney Is.), Oricia,
Oscorum, Palastina (Palestina), Palmarum Urbs, Pamphilia, Pannonia, Parnas, Parthia,
Pentapolis, Persida (Magna Persida), Pharius, Phoenicia, Phrygia, Phyros, Piaeria,
Piericia-Lachonia, Pirreus, Raetia, Rhenus (Rhine), Rhodus, Riakeon (Reykjavik /
Iceland), Rifargicae (Rifaricae / Riffarica – Faroe Islands), Rifei, Roma, Rubrum Mare,
Saba, Salaria, Samaria, Samarita (Sarmaita), Samius, Samos, Samula (Sammola),
Sardinia, Saxo, Scylla (Scilla), Scythia (Scitia), Scythia Minor, Semois (Simois), Sicharia,
Sicilia, Sicyonia (Arcadia), Sion, Sirtinice (Insulele Indoneziene), Sirtinicea de Nord
(Sumatra-Indonezia), Sirtinicea de Sud (Java – Indonesia), Sodoma, Sorech, Stoaecades,
Syria, Tamisia (Tomis), Tanais, Taprobana (Sri Lanka), Tapsum, Taraconta, Tatiana,
Taurus, Tegle (Tegal-Indonesia), Tema, Temiscerius, Termodon, Teucusia, Thafri (Dafri),
Thebae, Thenedus, Thesalia (Magna Th.), Thracia, Thyle (Swalbard-Norwey), Tiberias,
Tingitanus, Tiras, Trabundia, Trimarcia, Trinachia, Tripicia, Tripolis, Trogodytae, Troia,
Tuscia (Etruscia-Toscania), Tyrius, Vacetae, Vafri, Valeria, Varri, Vassus, Venetia, Viarce,
Vulcania (Volcano Is. – Japan), Ypperboreus Mons, Yron, Zeusis, Zhrisolida (Crisolida /
Greenland) (311) etc.
Călătoria-cerc / spirală-planetară de cercetare şi iniţiere de tip zalmoxian, întreprinsă între
orizonturile anilor 461 şi 465, de Echipajul Daco-Histrian de 101 Cavaleri ai
Zalmoxianismului, circumscrie în chip admirabil spaţiile geografice desemnate prin
majoritatea celor 311 toponime, hidronime, oronime, ori sintagme ale spaţialităţii (unele
cunoscute din anterioare excursii de iniţiere / cercetare tradiţional-zalmoxiană) şi
demonstrează – incontestabil – că pelasgo-dacul (valahul / dacoromânul arhaic) Aethicus
Donares (Ister), plecat din Marea Neagră (pe la 21 martie 461) şi străbătând (observând /

34. analizând cu atenţie) Marea Mediterană şi coastele european-atlantice de la Strâmtoarea
Gibraltar până în Marea Nordului şi dincolo de Insulele Britanice, a traversat Oceanul
Atlantic, descoperind America – Groenlanda / Greenland – în orizontul datei de 21 iunie
462 d. H., aşadar, cu 1030 de ani înaintea redescoperitorului Columb (12 octombrie 1492),
înaintând pe direcţia: Insulele Orcade (Orkney Is.) – Insulele Rifarice – Riakeon (Iceland) –
Zhrisolida (Greenland); iar după cunoaşterea realităţilor polare de pe Groenlanda şi de pe
droaia de insule din jurul Polului Nord-Magnetic (prin iunie – iulie 462 d. H.), străbate iute
mările arctice (Beaufort Sea, Chukchi Sea), părăsind ţărmurile Alaskăi, intrând în Oceanul
Pacific prin Strâmtoarea Bering, de unde înaintează spre Peninsula Chormacinata,
ţinându-se mereu de coastele Asiei, explorând mările (Sea of Japan, East China Sea,
Philippine Sea etc.) şi arhipelagurile pacifice (Nipon / Gadaronte, Vulcania / Volcanico,
Filipinez, Indonezian etc. – din mulţimea cărora cenzura ieronimiană n-a păstrat decât
câteva „repere“, reverberând o inconfundabilă „apartenenţă“ la spaţiile chinez, filipinez,
indonezin etc.; în „mălaiul“ insular-pacific al Malaysiei / Micronesiei, de pe Ecuator, câteva
au nume pelasgice / valahice, de parcă le-ar fi botezat Aethicus Donares / Ister), spre a
ajunge în Oceanul Indian, unde ia seama la coastele peninsulare Malaeziano-Thailandeze
(Malay Peninsula) şi bengaleze (ale Indiei „Secunde“), apoi la mirifica deltă a Gangelui, de
unde pluteşte pe lângă coasta estică a Indiei Prime, a Indiei Mari, nerezistând ispitei de a
cunoaşte şi insula Taprobane (Sri Lanka), după care navighează prin Marea Arabiei, prin
Marea Roşie, prin Golful Suez, de unde transbordează totul, peste Istmul Suez, în Marea
Mediteraneană, luând-o „tot la dreapta“, pe lângă coastele Asiei Mici, printre Anatolia şi
Cipru (Cyprus), prin Marea Egee, de-aici reîntorcându-se „acasă“ prin mările-i strămoşeşti,
daco-thracice – Marea Thraciei şi Marea Neagră / Getică –, înconjurul lumii făcut de
Aethicus Donares (Ister), încheindu-se în orizontul anului 465 d. H., ceea ce relevă lumii
ştiinţifice că şi această realitate istorico-geografică s-a petrecut cu 1057 de ani înaintea
călătoriei în jurul Pământului făcută de Magellan şi echipajul său, tot într-o „perioadă de tip
zalmoxian-marin“, între anii 1519 şi 1522 (Magellan moare în Cebu-Philippine, la 27 aprilie
1521, câţiva membri ai echipa-jului său înconjurător de lume reuşind să se reîntoarcă în
Euro-pa anului 1522).
În Cosmografia de Aethicus Donares (Ister), din orizontul anului 466 d. H., nu numai că se
oglindeşte veridic înconjurul planetei, dar se şi afirmă răspicat că el, autorul lucrării,
creierul / conducătorul expediţiei, şi grupul său de „discipoli“ (pelasgo-daci, Cavaleri ai
Zalmoxianismului) au făcut – pe mare – ocolul Lumii / Pământului, că au văzut „Întreaga
Lume“: «După ocolul mării şi după ce am văzut (cercetat) întreaga lume, am lăsat la o
parte pe cele care au fost mai întâi, pe care alţii nu le-au cunoscut, şi, prin mine însumi, cu
o uriaşă şi preaistovitoare cercetare, purtat-am de grijă şi celor trecute cu vederea, şi
orânduit-am şi pe cele descoperite» (AethK-93, 233).
Acelaşi adevăr este certificat şi de către cenzorul benedictin, Ieronim de Freising-Bavaria,
prin sintagme specifice latinei, din vremuri antice ca şi în orizontul anului 763 d. H.,
„abreviind“ Cosmografia şi consultând totodată şi Catalogul lămuritor al ocolului lumii (o
enciclopedie a lui Aethicus Donares ce însuma învăţături „ştiute de la maeştrii săi“, ori „din
cărţile înaintaşilor“: «Această [parte a lumii], în întregime, între naţiuni şi neamuri, şi
pământuri, s-a ridicat prin propria-i sudoare, încât [cunoaşterea / cercetarea ei] a fost
cauza ocolului oceanic al lumii, mai spune acelaşi sofist, nu ordinea navală cu care eram
familiarizaţi, ce-a fost şi cu greutăţi, dar şi cu facilităţi de-a naviga. […] Şi aceste lucruri pe
care le-a deprins – ştiute sau scrise în alte scripturi – le-a extras – pentru sine – într-un
Catalog lămuritor» (AethK-93, 241 sq.).
Fig. 14. „Binomul“ Orcades (Orkney Is.) – Baetotiritae (AltOx, 55).

35. Aethicus Donares (Ister) între Orcade şi „Bătătorite“. Pe la începutul toamnei anului 461 d.
H., Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său se află în Arhipelagul Orcadelor. Tabăra
exploratorului pelasgo-dac / valah se instalează în Orcada cea mai mare din arhipelag,

36. focalizându-şi cercetările atât (1) pe obţinerea de informaţii de la autohtoni, cu privire la
traversarea Atlanticului, cât şi (2) pe bogăţiile subsolului – îndeosebi, metale neferoase şi
pietre nestemate. Lucrarea donaresiană, Cosmografia, evidenţiază faptul că Aethicus
Donares (Ister) şi membrii echipajului său (alcătuit din Cavaleri ai Zalmoxianismului) sunt
primii descoperitori de mari zăcăminte metalurgice din Orcade; ei extrag cupru şi zinc
pentru obţinerea alamei: «Acolo, în Orcade, [Aethicus Donares (Ister)] primul a găsit mari
[zăcăminte] de metale şi mai multe, pe care înaintea-i nimeni nu le descoperise…»
(AethK-93, 114).
Cel mai apropiat de Orcade, secundul arhipelag al „binomului“ dintre Oceanul Atlantic şi
Marea Nordului, încă nu avea vreun nume în orizontul anului 461 d. H., când este cercetat
de echipajul autorului Cosmografiei, confundându-se frecvent cu cele 70 de insule nord-
scoţiene, fapt ce-l obligă pe exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), a-l
boteza Insulele Baetotiritae („Bătătorite“), toponim ce a fost metatezat de copiştii neatenţi
(ori de „cenzorii“ interesaţi în a ţine departe de ochii lumii descoperirile de noi teritorii /
bogăţii), fie în Betoritita, fie în Berotita.
Toponimul lui Aethicus Donares (Ister), Baetotiritae („Bătătorite“), din orizontul anului 461,
este format în limba-i natală, pelasgo-daca / valaha, din Dacia Dunăreano-Pontică, nu în
latină, deoarece, în limba Romei, de la battuo, nu exista vreun termen mai apropiat
semantic decât derivatul batt(u)atorium („bătător“ – cf. GDlr, 136 / DEX-98, 92), în vreme
ce autorul Cosmografiei, posesor al unui incandescent verb genial, derivă pe Baetotiritae
(„Bătătorite“) de la verbul a bătători, provenit din substantivul autohton-dunărean, bătătură;
aşadar, Baetotiritae desemnează insulele nord-orcadice, „bătătorite“ având un relief
bătătorit, arid (Shetland Is., de azi), ori, după dicţionarul academic, privitor la un teren:
«care a devenit tare şi neted; bătut, bătucit, tasat» (DEX-98, 92; fig. 37).
Ne îndepărtăm de Insulele Orcade şi de Insulele Bătătorite, atrăgând atenţia că în
Cosmografia lui Aethicus Donares (Ister), scrisă în orizontul anului 466 d. H., cumplit
cenzurată „din ordinul Romei“, prin 763 d. H., de Ieronim de Freising-Bavaria, mai există o
interesantă frază despre arhipelagurile „din binom“: «În Insulele Orcade şi Baetotirite a
găsit mai multă alamă, foarte bună şi foarte frumoasă» (AethK-93, 114).
Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său în Rifaricae Ins. / Faroe (Føroyar) Islands. Din
„arhipelagurile-binom“, Orcade – Baetotiritae, încă din orizontul toamnei lui 461,
exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), având câteva informaţii vagi
(„de la gazdele“ din Orcada Mare) despre nişte insule misterioase, cu inabordabile maluri
stâncoase, foarte înalte, fără nume, porneşte cu un grup de „cercetaşi“ în vest, în Atlanticul
„necunoscut şi nesigur“, unde, într-adevăr, descoperă nişte insule cu ţărmuri „aproape
inaccesibil de râpoase“, veritabile ziduri de fortăreaţă naturală, dar unde are bucuria de a
cunoaşte „un neam nou“, admirabil în hărnicia lui.
Fig. 15. Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“) Insule (Faroe Islands).

37. În jurnalul său de bord (Catalogul lămuritor), nou-descoperitele pământuri stâncoase din
Atlantic, „absolut necunoscute“ până atunci lumii imperial-romanice, sunt botezate de
Aethicus Donares (Ister) cu numele de Insulele Rifarice / Rifaricae (rifaricae / ripharicae
însemnând, „rîparice“ / „râpoase“, în pelasgo-dacă / valahă, unde-i format – din rad. Rîp- /
Riph- + suf. prim -ar- + suf. secund -ică / -icae –, nu în latina secolului al IV-lea, unde-i
transferat). Cosmografia (cf. AethK-93, 105, 130, 160), prin inerentele greşeli făcute de
copişti, mai înregistrează formele: Riffarrica şi – cu -c- schimbat în -g- şi metatezat –
Rifargica.
Fig. 16. Rifaricae („Râpoasele“) / Faroe Islands (Den).

38. Toponimul donaresian, Insulele Rifarice / Rifaricae, în anii ce s-au scurs din 462 şi până în
prezent, se înfăţişează (în lucrarea legilor limbii urmaşilor direcţi ai autohtonilor Rifari –
Riphari / Rifaroi – din anotimpul descoperirii lor – de către Aethicus Donares –, dar şi sub
diversele influenţe ale „limbilor vecine“), prin aferezarea lui Ri-, în spiritul „legii economiei
de semnificant“ (cf. TDelrc, 239), radicalul păstrând, din Riph- / Rif-, doar F-, lângă care se
conservă perfect până azi -ar-, din prima sufixare pelasgo-dacă / valahă, o dată cu
apocoparea lui -ica, desigur, doar esenţialul Far- (cu sensul de rîpos / „stâncos“), dintr-o
impresionantă serie istoric-lingvistică: Føroyar (după cunoscătorii de limbă feroeză, pe
radicalul Før-, cu sens de „râpe“ / „stânci“, s-a altoit un element formant secund, -oyar, cu
înţelesul de „oi“; aşadar, toponimul feroez de azi, Føroyar, nu este „pleonastic, după cum
zic unele „guri rele“, de vreme ce desemnează, etimologic-ştiinţific vorbind, Stâncile /
Râpele Oilor), Færøerne (în daneză), Faroe Island („Arhipelagul Stâncile / Râpele Oilor“)
etc.
Fig. 17. Un pufin (Fratercula arctica) din Rifaricae / Faroe Islands.

39. În insulele Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“), Faroe Islands, Aethicus Donares (Ister) şi
echipajul său descoperă – pe lângă metale nobile (aur, argint etc.), pietre nestemate –, şi
trăsături ale neamului autohton de Rifari / Riphari („râpari“ / „stâncoşi“), adică „Rifaroy“ /
„Rifaroyezi“, asemănătoare cu ale poporului său de Pelasgo-Daci cu ştiinţa de a se face
nemuritori: «…un neam îndrăzneţ, şi ager, şi neştiutor, de un puternic caracter în
răsturnarea oraşelor şi a cetăţilor deschise, foarte întreprinzător şi cu o fire caldă / plăcută
cu ştiinţa / arta meşteşugurilor» (AethK-93, 130).
Fig. 18. Mască de viking-minotaur-invadator.

40. Ordinea arhaică din Arhipelagul Ripharilor / Rifaroyezilor – după cum aflăm din
Cosmografia, de Aethicus Donares (Ister) –, în orizontul anului prim, 462 d. H. (al şederii
Cavalerilor Zalmoxianismului printre autohtoni), este tulburată de către purtătorii măştilor
de tauri, migratorii vikingi (fig. 18), fapt ce determină echipajul de Cavaleri Zalmoxieni să
revină periodic la tabăra din Orcada Mare, ca să-şi pună la adăpost comorile. Insulele
Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“), Faroe Islands, din 1948 şi în prezent, se constituie
într-o regiune autonomă (de 1.399 km2) a regatului Danenarca, având 48.317 locuitori, cu
capitala la Torshavn.
Aethicus Donares (Ister) şi Riakeon (Iceland). Între informaţiile agreate de isteţii şi harnicii
ripharoyezi (culese de la nişte rari corăbieri, „de demult, trecători tot din cinci în cinci ani“, ce
angajau şi semeni pricepuţi de-ai lor, din insule, pe vase), se păstraseră şi câteva despre rude de-ale
lor, călătorite – de voie, de nevoie, despre care nu se mai ştia nimic –, mai în adâncul Atlanticului,
spre apus, unde se spune că nu ar duce-o prea rău, într-o insulă mai mare decât toate ale lor la un
loc.
După împrimăvărarea din orizontul anului 462, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de

41. veritabili Cavaleri ai Zalmoxianismului (dar netrecuţi încă „de proba de foc“ în care s-
avântau chiar atunci), cu forţele refăcute, reîmprospătate în trecuta iarnă, pleacă din
„halta“ Ripharicelor / Feroyelor, cu toate corăbiile lor, spre vest, în Oceanul Atlantic.
Fig. 19. Riakeon (aprox. 462 d. H., în primăvară / in spring) / Iceland – The Republic of Iceland (17
June 1944).
Într-adevăr, după ce străbat – înspre vest – 420 de kilometri de „mişcătoare cărări
atlantice“, ajung la ţărmurile puternic înfiordate ale „unei insule de gheaţă“, cu o suprafaţă
de 103.001 km2, ce are şi nenumărate golfuri cu ape „bine temperate“, cu maluri de unde
ţâşnesc înalt, extraordinare izvoare calde, fierbinţi, o minunăţie de gheizere oferitoare de
privelişti plăcute şi de aer fortifiant.
Fig. 20. Un răcon / riakon6 (crawfish) din capul Reykjanesta.

42. Este locul potrivit în care îşi aşează echipajul, tabăra de cercetare, între puţinii oameni ai
locului, alcătuind un blând popor de pescari, hrănindu-se cu soiurile bune de peşte de
Atlantic şi, mai ales, cu un soi de raci foarte mari, găsindu-se din abundenţă lângă fiord.
Pentru că puţinii autohtoni încă nu dăduseră un nume aparte locului, spunându-i, totuşi,
pur şi simplu, „insula noastră“, Aethicus Donares (Ister) – inspirat şi de mulţimea de
crustacee, de droaia de răconi, din golf, dar mai ales de forma fiordurilor mărginitoare,
asemănătoare cu nişte uriaşi cleşti de rac etc. –, o botează, fireşte, cu un cuvânt pelasgo-
dac, Riakeon (ceea ce înseamnă insula / tărâmul „Marele Rac“, ori, mai exact, „bucata de
pământ asemănătoare cu un mare rac“ / „răcon“). Toponimul pelasgo-dac Riakeon6 este
alcătuit din radicalul riake- ( > reykja-), „rac“ („crawfish“) + augmentativul sufix, -on. Peste
secole, „rebotezătorii“ au înregistrat-o nu cu numele distinctiv dat de Aethicus Donares
(Ister), ci cu numele „sec“, englezesc, de Iceland („insula de gheaţă“). Totuşi, memoria
ancestrală a preluat şi păstrat nealterat radicalul pelasg (valah), riake- / reykja-, „rac“ /
„crawfish“, de la botezătorul explorator, Aethicus Donares (Ister), prin autohtonii din
orizontul anului 462 d. H. (ce l-au ajutat în cercetarea insulei Riakeon şi la pregătirea
echipajului pentru traversarea Atlanticului în America de Nord), radical ce se relevă încă
foarte viguros, viu, într-o serie de nume de locuri (începând cu al capitalei): Reykjavik,
Reykjanesta etc.
Aethicus Donares (Ister) descoperă Zhrisolida, adică Greenland, primul pământ al Americii de
Nord. După ce se angajează în traversarea Atlanticului, prin dreptul Insulei Riakeon (Icelad), şi
după ce parcurge 287 de kilometri mai în vest, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de Cavaleri
ai Zalmoxianismului, descoperă – în ajunul solstiţiului de vară din orizontul anului 462 – America
de Nord, debarcând pe o imensă insulă (cu o suprafaţă de 2.166.086 de km2), cu superbe fiorduri,
unde muşchiul verzuriu, lichenii, iarba, chiar acum, la solstiţiul de vară, luptă dramatic pentru
existenţă, agăţându-şi firavele vase aproape transparente, de clorofilă, de orice bolovan de gheaţă şi
de stâncă, dând impresia că ai călca pe o duşumea de chrisolit, mai precis, de peridot / olivină,
fiorduri prin care trebuie să străbaţi zeci de kilometri pentru a da de urmă de autohton-Inuit, fiorduri
dincolo de care se zăreşte o infinitate de munţi de gheaţă.
Fig. 21. Zhrisolida (Chrisolida) / Greenland (cf. AtlOx, 145).

43. Impresionat de transparenţa de peridot (olivină) a peisajului solstiţial-văratic nord-polar,
Aethicus Donares (Ister) botează această imensă insulă nord-americană Zhrisolida – după
cum spuneau bijutierii din Dacia, din natala-i davă-port de la Marea Neagră a lumii
răsăritene, Histria, la piatra nestemată verde-aurie, nu chrisolit, ci zhrisolit- (adică
„olivină“), substantiv pe care a altoit sufixul, destul de activ în acel anotimp, -ida. După
sute de ani de la eveniment, pe la 763 d. H., cumplitul cenzor al Cosmografiei lui Aethicus
Donares (Ister), benedictinul Ieronim de Freising-Bavaria, „certifică“: «Hanc insolam […]
Zhrisolidam nominat…» (AethK-93, 105) / «Numeşte această insulă […] Zhrisolida».

44. Aşadar, noul nume de botez, al primei şi imensei insule americane, dat de exploratorul
pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), Zhrisolida, se tălmăceşte în „insula /
pământul ca piatra nestemată verde-aurie, chrisolit / peridot“, ori „de forma / culoarea
măslinei verzi, înmierată / îndulcită cu auroră boreală“, adăugăm noi dinspre poet.
Fără consultarea autohton-Inuiţilor, „redescoperitorii“ englezi au tradus numele Zhrisolida –
dat de Aethicus Donares (Ister), în orizontul solstiţial-văratic al anului 462, în Greenland
(„pământ / insulă / tărâm verde“).
Fig. 22. Zhrisolida / Greenland – vară la Cercul Polar de Nord.
Cercetând fiordurile şi luându-şi informaţiile utile de la Inuiţi (poate chiar de la cei din
fiordul capitalei, Nuuk / God-thab, în 462 d. H.), Aethicus Donares (Ister) ajunge la
concluzia că dacă, în vară, pentru foarte scurtă vreme, peisajul Zhrisolidei / Greenlandei
este edenic, în schimb, în majoritatea zilelor dintr-un an, gerurile, viscolele, stihiile iernii
polare, temperaturile extrem de scăzute etc. sunt cumplite, greu de suportat, dacă nu eşti
autohton, Inuit, ceea ce îl determină să noteze, în Catalogul lămuritor (din 462 d. H.), de
unde a transferat în Cosmografia (din 466 d. H.), o frază nu tocmai încurajatoare, dar
veridică, frază ce azi se constituie în primul document scris despre lumea din acest spaţiu:
«În această insulă necunoscută […], Zhirosolida [Greenland …], forţa de bici a vânturilor
este atât de mare încât niciodată pe aceasta n-a putut creşte nimic verde, nici înflori, de
vreme ce [aici] nu rezistă ceva în faţa stihiei îngheţului / încremenirii» (AethK-93, 105).
Astăzi, Zhrisolida / Greenland este o provincie autonomă din America de Nord, ce aparţine
Regatului Danemarka (Kingdom of Denmark), având – în anul 2008 – 57.564 de locuitori –
majoritatea Inuiţi –, cu capitala în localitatea Nuuk (prin care a trecut şi exploratorul
pelasgo-dac / valah, imediat după solstiţiulde vară din orizontul anului 462).
Din Zhrisolida / Greenland până-n Chormacinata / Kamchatka. Aethicus Donares (Ister) şi echipajul
său părăsesc Zhrisolida, traversând Golful Baffin, în Arhipelagul Canadian Extrem-Nordic, pe
coastele Eulecăi (> Eureka) / Ellesmere, din imediata apropiere a magneticului pol „borric“ al
panetei noastre, de unde-şi continuă cercetările şi prin fiordurile celorlalte insule: Devon, Baffin,

45. Victoria, Melville, Banks etc., ieşind în Marea Beaufort, înaintând în Oceanus Magnus
Hyperboreicus (Borricus), sau Îngheţat de Nord, ţinându-se de ţărmul canadian şi de cel alaskan,
până în Marea Chukchi, de unde, prin Strâmtoarea Bering, ajunge în Oceanul Pacific (în Scythicus /
Borricus Oc., ori Berring Sea), la ţărmurile Asiei, ţinând cont de izotermele zonei şi, astfel, croindu-
şi cale tot pe lângă maluri „borrice“. Fie alaskane, fie nord-asiatice, ţărmurile – cele mai multe –
erau foarte asemănătoare celor „de-acasă“, mai ales că, dincolo de ele, ţi se păreau a se legăna chiar
„culmile“ Măcinului, culmile din Dacia Dunăreano-Pontică. Odată ajuns la ţărm borrico-asiatic-
peninsular, tangent la Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, face o haltă „mai mare“ într-un sat de
pescari (amplasat frumos, pe un bot de deal stâncos, de vreme ros) din singurul golf – din
nenumăratele, ale lungii peninsule – golf în care se varsă un frumuşel râu. Satul pescăresc şi râul –
lângă a cărui gură de vărsare în ocean îşi ducea veacurile – purtau acelaşi nume, un nume greu de
pronunţat în limba băştinaşilor, ceea ce-l convinge pe Aethicus Donares (Ister) să le noteze – şi
localitatea, şi importanta apă curgătoare – în Catalogul lămuritor (ca şi pentru Cosmografia ce se
plămădea în mintea-i) – tot cu un singur nume (dar amintind şi de Munţii Măcinului din Dacia /
România), Chormacinata – căci, după cum se vede, toponimul are două elemente formante şi un
sufix: (1) Chor- (< chorus), „cerc“ / „horă“ + (2) -macin- (< Măcin), „munte măcin-at“, „tocit de
intemperii“ (v. a măcina < lat. machinari) + sufixul spaţial, -ata.
Se vede că Aethicus Donares (Ister) a colaborat foarte bine cu autohtonii din satul
Chormacinata (> Kamchatka), isteţii pescari, Chormacinataţii, ori, mai pe scurt, Chorii /
Choriacii, de vreme ce au ajutat echipajul să obţină prompt in-formaţiile şi proviziile
necesare continuării drumului planetar şi, totodată, să intre în Cercul de Foc al Pacificului
Asiatic, în primăvăraticul orizont al anului 463 d. H.
Poporul «poeziei senine», al micropoemului tanka, din Insulele Gadaronte / Arhipelagul Nipon. Din
„halta borrică“ numită Chormacinata / Kamchatka, Aethicus Donares (Ister) ajunge cu echipajul său
într-un arhipelag din marginea de nord-est a lumii, situat în Cercul de Foc al Pacificului Asiatic,
arhipelag cuprinzând patru insule mari – Hokkaido, Honshu, Shikoku, Kyushu şi încă vreo câteva
mii de insuliţe pe lângă acestea, cu un relief muntos – cei mai mulţi munţi vulcanici depăşind
altitudinea de 3000 de metri –, cu puţine câmpii etc., locuit de numeroase neamuri gadarontice, sau
„de margine de lume“ nord-estică, din care, cele cu mai numeroşi poporeni îşi spuneau deopotrivă
şi Ainu, şi Nipponi – ori, mai exact, Nihoni, adică oamenii Zeiţei-Soare, Amaterasu-omi-kami –,
constituindu-se într-un popor distinct, inteligent, talentat şi harnic, cu credinţe religioase (în „panoul
central“ cu Shintoismul) destul de asemănătoare celor din Dacia (Zalmoxianismul şi Creştinismul),
având chiar şi o viersuire a cărei atmosferă sfântă era ca a baladei Pe-o Gură de Rai, din Cogaion-
Carpaţi.
Fig. 23. Gadarontae / Japan (cf. AtlOx, 96)

47. În darea acestui nume de loc – apelând la efectul unei „uşoare antiteze“ – inspiraţia
provine din faptul că geografii din Europa vremii sale n-aveau cum să poată concepe că
Pământul este rotund – ca Zalmoxienii –, restul europenilor (în afară de Daci)
considerându-l o masă „dreptunghiulară“ / „paralelipipedică“, plutitoare pe Atlantic, având
în colţul sudvestic: Gades (sau Coloanele lui Hercule). Ducând diagonala NE – SV a
„dreptunghiului“ / „paralelipipedului“, din Gades (ca „margine a lumii“), Aethicus Donares
(Ister) nu putea ajunge decât în Gadarontae Insolae / Insulele Gadaronte (Japan / Insulele
Zeiţei-Soare, Amaterasu), toponimul donaresian evidenţiind radicalul Gadar- „Gadeira“ /
„Gades“ („Coloanele lui Hercule“) + augmentativul sufix -onta(e), gândit şi format nu în
latină, ci, prin analogie, în pelasgo-dacă / valahă: -oanţă / (f. pl.) -oanţe – cf. -a->-o-; -o->-
oa-; -t- >-ţ-; -a>-ă – : Catarontă / Gadarontă – C- > G- – > Cotoroanţă / Gadaroanţă.
Prin transsimbolizare, mai exact spus, sintagma Insulele Gadaronte (lat. Insolae
Gadarontae / ac. Insolas Gadarontas) înseamnă superlativul absolut al răului cauzat de
vulcani / cutremure în insulele Japoniei.
Perioada în care ajunge în Gadaronta / Japonia (Japan) marele explorator pelasgo-dac /
valah, Aethicus Donares (Ister), se numeşte Kofun (300 – 538 d. H.), împărat al majorităţii
insulelor fiind Yüryaku (456 – 479), ce se relevă a fi (până în prezent) cel mai luminat
dintre toţi conducătorii de popoare de pe Pământ, pentru că este primul ce oficializează
cultivarea orizontului cunoaşterii metaforice, baza tuturor revoluţiilor din orizontul
cunoaşterii ştiinţifice. Şi asta se atestă prin informaţia din Catalogul lămuritor (din orizontul
anului 463 d. H.), Catalog… „transferat“ – în cea mai mare parte – în Cosmografia
(alcătuită, pe baza Catalogului…, pe la anul 466 d. H.). În ciuda faptului că benedictinul
cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, „din ordinul Romei“ şi al altora, a amputat cu o uriaşă
iresponsabilitate majoritatea paginilor privind Gadaronta / Japan, taxându-le / haşurându-
le (spre a nu fi în atenţia scribilor), neantizându-le, ca pe atâtea alte zeci / sute de pagini
ale lucrării donaresiene, motivând „neutilitatea lor“ precum cartofii bavarezi, totuşi, se
subînţelege că Aethicus Donares (Ister) şi suita lui de Cavaleri ai Zalmoxianismului, din
componenţa echipajului ce făcea ocolul Pământului, au avut o primire călduroasă la
Palatul Imperial al lui Yüryaku (în orizontul de vară al anului 463 d. H.), aşa cum fost-au
primiţi peste un an şi ceva, când au ajuns în Golful Persic, şi la Curtea Regală a regelui
persan, Perozes I (cf. AethK-93, 235). Şi la Palatul împărătesc al lui Yüryaku, europenii din
Dacia asistă la un spectacol de înaltă ţinută, realizat / regizat de maeştri ai artelor / muzicii,
în care se remarcă atât cântăreţii din fluiere „de aramă / alamă împodobite“, ritualic-
shintoist, „cu frunze“ (fluierul fiind instrument-emblemă şi la Pelasgo-Daci / Valahi), cât şi
poeţii / barzii, întrecându-se în poeme „promovate în masă / popor, împărăteşte“, încât
determină pe Aethicus Donares (Ister) să noteze (în Catalogul lămuritor / Cosmografia): [În
Gadaronta / Japonia se cultivă], «…în măiestria muzicii de fluiere de aramă, sau de alamă,
scoase la paradă, împodobite cu frunze verzi, şi poezii necunoscute dincolo, de alte
neamuri, în aşa fel, încât să promoveze în imensitate a lor mulţime de poeme senine»
(AethK-93, 125).
După cum cum certifică istoriile literaturii nipone, prima specie de poezie senină, tanka, se
cultivă prin grijă împărătească, din secolul al IV-lea încoace (avem în vedere aserţiunile
istoricului / teoreticianului nipon, Sono Uchida – cf. VBPoe, 61); forma fixă a acestui
micropoem „de masă“ înseamnă turnare a materiei estetic-sensibile în tiparul a cinci
versuri, nedepăşind, la însumare, 31 de silabe, respectând cu sfinţenie schema: 5 – 7 – 5
– 7 – 7; din tanka, peste câteva secole, s-au desprins primele trei stihuri (5 – 7 – 5; suma
obligatorie a silabelor din tristih: 17), considerându-se un nou tip de poezie senină,
micropoemul haiku.
Poeziile / poemele senine, tanka, despre care Aethicus Donares (Ister) relatează că au
puterea de a propulsa eternitatea clipei din suflete noastre în imensităţile cosmosului

48. cotidian, se prezintă ca un fenomen al secolului al V-lea d. H., surprins a trece de la
tradiţie la instituţionalizare, poate chiar prin decret al împăratului Gadarontei / Japoniei,
Yüryaku (456 – 479), de vreme ce, sub Egida Împărătească, până la împăratul Achihito,
din zilele noastre, anual, sunt organizate în popor concursuri de creaţie de tanka / haiku,
premiate mai totdeauna la Anul Nou („nippon“). Mai mult, se spune că Gadaronta / Japonia
ar fi singurul stat din lume care are şi un Minister al Poeziei.
Aethicus Donares (Ister) în Eulae Insolae, sau Vulcania / Volcano Islands. Cunoaşterea
Gadarontelor Nipone nu se putea încheia fără vizitarea insuliţelor Vulcaniei (Volcano Islands) –
Kita Iwo Jima / Insula Sulfuroasă de Nord, Iwo Jima / Insula Sulfuroasă, Minami Iwo Jima / Insula
Sulfuroasă de Sud etc. –, aflate în calea-i din Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, ţinându-se pe
lângă Aheronul de Limfă / Lavă, tot către ecuator.
Fig. 24. Gadaronta / Japan – Eulae Insolae / Vulcania .
În orizontul anului 466 d. H., când redactează Cosmografia, pe baza însemnărilor din
Catalogul lămuritor, Aethicus Donares (Ister) compară „clocotul“ / „sfârâitul“ vulcanilor
europeni (Ethna, Cimera etc.) cu cel al vulcanilor asiatici, din Insulele Eule / Vulcania
(Volcano Islands), mărturisind că ultimii sunt cu mult mai violenţi, că, dacă vulcanii Europei
produc „groază“ / „frică“, vulcanii Aherasiei / Aherosiei exercită asupra individului uman,
asupra „spectatorului“ la astfel de erupţii, cât de cât „în siguranţă“, precum era el, o
presiune psihică extrem de mare, infernală; lui stârnitu-i-au dureri de pântece atât de mari
de parcă ar fi fost o femeie apucată de „durerile facerii“ („a fi apucat de durerile facerii“
este o expresie pelas go-dacă / valahă, exprimând şi azi un superlativ absolut al durerii

49. umane): «…Fluviul Acheron – de dincolo de Munţii Umeroşi / Hymeroşi – fumegos,
înceţoşat, ajunge la atât de mari dimensiuni încât dimineaţa, şi pe parcursul zilei, până
seara, de aceşti munţi nu îndrăzneşte să se apropie picior de om, decât, poate, numai pe
la amiază, când rar se zăresc razele soarelui. Atunci, întra-devăr, se disting întru cercetare
atentă furioasele valuri care clocotesc aproape ca într-o oală, ori ca într-un cazan. Cel ce
inhalează din fumul acela, orbecăind după razele de soare, simte ceva pe nări şi în gură,
de care nu-l mai poate vindeca după aceea nici un medic, pentru că mereu se umflă de-o
boală (moarte) crudă.» (AethK-93, 155 / 226).
.
Aethicus Donares (Ister) şi Abyssus Magnus Marianarum / Groapa Marianelor (Northern
Marianas). Înaintând la sud de Vulcania Gadarontelor (Japan), Aethicus Donares şi
echipajul său ajung – prin decembrie 463 / ianuarie 464 – în Insulele Mariane (Northern
Marianas – U. S.), un lanţ de 15 insule mai importante (Agrihan, Aguijan, Alamagan,
Anatahan, Asuncion, Farallon de Medinilla, Farallon de Pajaros, Guam, Guguan, Maug
Islands, Pagan, Rota, Saipan, Sarigan, Tinian), dintr-o regiune extrem de activă vulcanic /
tectonic a Pacificului Asiatic, dispersate pe vreo 800 de kilometri pătraţi ai Marelui Ocean /
Eous Oceanus (Pacific Ocean), la aproximativ 2500 km, la est de Filipine / Philippines şi
cam tot la aceeaşi distanţă de Noua Guinee / Papua (Paua New Guinea – cf. AtlOx, 120 /
D3).
Fig. 25. Marele Sorb al Pacificului – Abyssus / Sorbus Magnus Marianarum (Mariana Islands – U.
S.), cu adâncimea de 11.033 m,
După cum se vede şi din foto-harta realizată graţie thenicilor „de satelit“ (fig. 82), lângă
Insulele Mariane se află cel mai mare abis planetar, Groapa Marianelor / Abyssus Magnus
Marianarum, cu o adâncime de 11.033 de metri, despre care Aethicus Donares (Ister) ne
relatează în Cosmografia din orizontul anului 466 d. H. (cu îngăduinţa cumplitului său
cenzor din 763, Ieronim de Freising-Bavaria, „abisul cosmografiilor europene“, instituit de
Roma): «Înaintez mai în sus [către Ecuator], desigur, în adânc de chalaon [„mega-crater“]
ce-adună curenţi sulfuroşi cu bice la boate (codării) de sulf. Descopăr, neîndoielnic aflu ce-
am căutat în acest Abis al Mării, că totuşi înaintez prin prăpastia de sulf, concavă, imensul
scut de arşiţă al Marelui Abis [Abyssus Magnus Marianarum / „Groapa Marianelor“], cu

50. sorburi puturoase, vezicându-te prin droaia de stropi ce-ţi năvălesc în cală, tăindu-ţi
răsuflarea, până se potolesc, ori inundându-te de-a binelea, când îi treci pe deasupra
centrului cu vânturi trimiţătoare de suflări toxice în toate direcţiile, ca şi de flăcări ale
rugurilor în înalturi, readuse la moliciune, precum ceara răscoaptă, sau renăscute pietre
zdrobitoare, pe dată sfărâmate în sulf şi-n vipia foarte puternică, retrimiţând un alt mare
suflu, cu atacul aburului mereu fumegând şi trosnind» (AethK-93, 226 sq.).
Aethicus Donares (Ister) în Insulele Filipine (Philippines), între marii vulcani, la Calapan. De lângă
Marele Abis al Pacificului, desigur, cu cea mai mare viteză posibilă atunci, echipajul comandat de
Aethicus Donares (Ister) se îndreaptă spre Insulele Filipine, stabilindu-se pentru o bună vreme, la
sud de Manila, mai exact, peste Verde Passage, în insula Mindoro, la Calaopa / Calapan.
Din Calapan, tabăra sa de cercetători face numeroase excursii de documentare în mările
pacifice înconjurătoare.
Despre „momentul Philippines“ din ocolul Pământului făcut de Aethicus Donares (Ister) n-a
rămas decât pomenirea printr-un toponim – şi acela „deformat“ uşor – Calaopa
(<Calapan), într-o frază în care cenzorul vorbeşte despre extremităţile geografice din
Atlanticul de Nord (Riakeon-Islanda) şi Eous Oceanus (Calapan-Filipine), frază pe care o
reluăm şi în acest nou context: «Povesteşte […] de la miazăzi până la apus, de la
Tabrobane [Ceylon / Sri Lanka], Sirtinice [Sumatra-Indonezia] şi Calaopa [Calapan-
Philippines], până la Riakeon [Islanda], de aici până după Gade [până-n Ultra-Gade] şi
Coloanele lui Hercule.» (AethK-93, 111 sq.).
Calaopa se oglindeşte „planetar“ numai în toponimul filipinez Calapan (cf. AethK-93, 111 /
AtlOx, 112 / C2), fără a datora ceva „abreviatorului“ Ieronim de Freising-Bavaria, ori – ca
de obicei – copiştilor neatenţi. O lucrare „europeană“ a legilor lingvistice în semnificant
este exclusă („diftongarea lui -a-, în -oa-, „apocoparea“ lui -n), toponimul neavând circuit
nici în pelasgo-dacă / valahă, nici în latină, nici în altă limbă europeană. În filipineză, asfel
de lucrare nu-i exclusă, toponimul înregistrat de Aethicus Donares (Ister) fiind „exact“ la
transliterare – Ca-la-o-pa –, poate, cu posibila „scăpare“ a finalei nazale, deoarece, potrivit
legii economiei de semnificant, se observă o reducere firească a tetrasilabicului cuvânt, la
trisilabicul Calapan (printr-o anihilare a hiatului prin diftongare şi, apoi, printr-o neexclusă
monoftongare, în mediul lingvistic filipinez, a lui -ao- în -a-, fapt de certificat numai de
lingviştii din Philippines Islands). N-are legătură cu toponimul spaniol Calpe. Deoarece
Calpe nu desemnează un „cap de lume“ nici în extremitatea euro-africană a lumii din
orizontul anilor 763 – 765, nici altundeva, pe când Calapan, ca şi alţi termeni din aceeaşi
categorie şi situaţie, da.
Fig. 26. Tabăra lui Aethicus din Calapan între marii vulcani filipinezi.

51. Calapan ca loc de cercetare pentru tabăra pelasgo-dacă / valahă a fost bine ales, între
marii vulcani ai Filipinelor: Pinatubo, Taal, Mayon, Canlaon şi Ragang.
Aethicus Donares (Ister) în Sirtinice-Indonezia. După Filipine / Philippines, echipajul condus de
Aethicus Donares (Ister) cercetează partea estică a Malaeziei (Malaysia), trecând în imensul şi
superbul spaţiu indonezian al insulelor Borneo şi Celebes, de unde se avântă pe Ecuator şi, mai ales,