3. CUVÎNT ÎN AIN TE
Unele semne îmbucurătoare (numerele speciale ale Gazetei
literare şi Vieţii româneşti, rubrica permanentă a revistei Astra,
articolele apărute în alte publicaţii) ne dau dreptul să nădăj
duim că literatura ştiinţifico-fantastică a intrat, în sfîrşit, în
atenţia criticii literare. Un fenomen salutar şi cu explicaţii mul
tiple, nu cea din urmă fiind, în ordinea importanţei, evoluţia
pozitivă a anticipaţiei româneşti. Oricum, ajutorul criticii va
contribui, fără îndoială, la grăbirea acestei evoluţii, analizîn-
du-i etapele şi precizîndu-i liniile directoare.
întocmind volumul de faţă, gîndul nostru a fost de a nr
înscrie în orbita acestei preocupări, punînd la îndemîna tu
turor celor interesaţi de aspectele şi implicaţiile fantasticului-
ştiinţific un mănunchi de studii şi articole aparţinînd unor scrii
tori şi critici din diferite ţări. Avînd o tematică variată şi mo
duri variate de abordare a problemelor specifice, ele converg
în tentativa de a surprinde secretul atracţiei pe care o exercită
genul asupra acelor mai diverse categorii de cititori. Nădăjduim
că, pe lingă marea cantitate de informaţii şi de judecăţi de
valoare (uneori discutabile, dar totdeauna ingenioase), strădania
noastră va oferi şi o lectură plăcută.
ION HOBANA
4. KINGSLEY AMIS1
PUNCTE DE PLECARE
„Cei care nu au văzut niciodată un marţian viu, cu greu
îşi pot imagina groaza neasemuită pe care o producea aspectul
lui. Gura ciudată, în formă de V, cu buza de sus ascuţită, ab
senţa frunţii, absenţa unei bărbii sub buza inferioară în formă
de colţ, tremurul neîncetat al acestei guri, grupul tentaculelor
de meduză, respiraţia agitată a plămînilor într-o atmosferă
străină, dificultatea evidentă şi chinuitoare a mişcărilor, din
cauza forţei mai mari de gravitaţie a pămîntului şi, mai ales,
extraordinara intensitate a ochilor imenşi — toate erau vii,
intense, neomeneşti, diforme şi monstruoase. Pielea brună, ca
unsă cu grăsime, părea spongioasă, şi în prudenţa stângace a
mişcărilor încete era ceva extrem de scîrbos. încă de la această
primă întîlnire, de la prima aruncătură de ochi, am fost co
pleşit de dezgust şi teamă."
Dacă acest pasaj — citat dintr-un capitol de la începutul
romanului Războiul lumilor — nu vă produce o impresie
deosebită, poate că următorul va avea mai mult efect:
„— Nu trebuie să vă spun, oameni buni, că serviciul de li
vrare are problemele sale speciale, zise Harvey, umflîndu-şi
faţa îngustă. Aş putea să jur că în întreg guvernul ăsta bles
1 Kingsley Amis a început prin a scrie versuri, publicînd mai tîrziu v o
lumele de poem e O cutie cu eşantioane şi Noiembrie luminos. Primul său
roman, Jim norocosul, îl situează în grupul „tinerilor fu r io ş ip r in satira
acidă la adresa anumitor aspecte ale modului de viaţă englez şi noncon-
formismul de care dă dovadă. Au urmat romanele Acest sentiment nesigur
fdupă care a fost turnat film ul Nu-i loc pentru al treilea), îmi place aici,
O fată ca tine etc.
Textul pe care-l publicăm este primul capitol al eseului Noi hărţi ale
iadului, apărut pentru prima oară în anul 1960.
7
5. temat is-au infiltrat conservatorii ! Ştiţi ce au făcut ? Au in
terzis subsonii compulsivi din publicitatea noastră aurală, dar
noi am ripostat cu o listă de cuvinte semantice cheie cores
punzătoare fiecărei traume şi nevroze de bază a vieţii ameri
cane de astăzi. Ei au ascultat la dispozitivele de siguranţă şi
ne-au împiedicat .să ne proiectăm mesajele pe geamurile aero-
carelor, dar noi am ripostat din nou. Făcu un semn eu capul
către directorul nostru de cercetări, aflat de cealaltă parte a
mesei : Laboratorul ne face cunoscut că în curînd vom expe
rimenta iun sistam care proiectează direct pe retina ochiului...
Se întrerupse. Scuză-mă, domnule Schocken, continuă în şoap
tă, -securitatea a verificat încăperea aceasta ?
Fowler Schocken dădu din cap :
— E absolut curată. Nimic altceva decît microfoanele-spion
obişnuite ale Departamentului de Stat şi ale Camerei Repre
zentanţilor. Şi, desigur, am introdus în ele înregistrări pregă
tite de mai înainte."
Citez acest extras din Spa.ce Merchants (Neguţătorii Spaţiu
lui, 1953) precum şi pasajul din H. G. Wells, pentru a vă
prilejui o mică experienţă de autoanaliză : orice om care, în-
tîilnind asemenea pasaje, nu încearcă un interes deosebit, în
rudit şi totuşi distinct de interesul general pentru literatură,
nu se va putea număra niciodată printre adepţii pasionaţi ai
literaturii ştiinţifico-fantastice. Trebuie ,să recunosc că oame
nii pot duce o viaţă rodnică şi fericită chiar dacă sînt total
indiferenţi faţă de acest gen literar, dar investigaţia noastră
în domeniul respectiv porneşte de la nivelul de unde începe
„pasiunea". Cei care îşi spun că ar trebui să „descopere" ce-i
cu literatura ştiinţifico-fantastică, bănuind că ea le poate fur
niza un punct de vedere nou şi folositor în aprecierea „sta
diului culturii noastre", vor găsi multe elemente care să le con
firme această bănuială, şi, de asemenea, vor afla, sper, toto
dată şi un amuzament, dar nu vor fi în stare să împărtăşească,
şi nici poate să înţeleagă, experienţa adevăraţilor pasionaţi,
care formează majoritatea copleşitoare a cititorilor de litera
tură ştiinţifico-fantastică, şi pentru care, evident, amuzamentul
nu este adiacent, ci esenţial.
Aşa cum se întâmplă în general cu pasiunile, şi pe cea de
faţă o eontraotezi ori în adolescenţă, ori de loc, ca şi pasiunea
8
6. pentru jaz. Cele două .pasiuni au multe părţi comune, şi coe
xistenţa lor în aceeaşi persoană nu este neobişnuită.
îotr-adevăr, aceste două modalităţi artistice au asemănări
marcante. Amîndouă s-au ivit, ca entităţi de sine stătătoare,
cam în a doua sau în a treia decadă a secolului nostru, mai
exact, amîndouă au suferit rapide prefaceri interne în jurul
anului 1940. Ambele au puternice legături cu ceea ce aş putea
numi cultura de masă, fără a fi, prin ele însele, după cum sper
să demonstrez în cazul literaturii ştiinţifico-fantastice, mijloace
specifice de răspîndire a culturii de masă. Amîndouă sînt pro
duse caracteristic americane 1 şi se bucură de un public larg
şi ide un grup tot mai mare de prozeliţi în Europa Occidentală,
exduzînd Peninsula Iberică şi, probabil. Irlanda. Ambele, în
felul lor, au o nuanţă politică vădit radicală, care apare frec
vent în conţinutul de idei al literaturii ştiinţifico-fantastice,
în timp ce, în cazul jazului, ale cărui mijloace de expresie sînt
prin însăşi natura lor apolitice, un anumit soi de radicalism se
face adesea simţit în atitudinea celor legaţi de e l; de pildă,
un articol recent apărut în Spectator pretindea că trebuie să
renunţi la speranţa de a întâlni vreun intelectual britanic ama
tor de jaz, care în politică să nu dea dovadă de o netă influenţă
de stingă. Ambele moduri, de asemeni, au revelat un mare nu
măr de figuri interesante şi competente, fără să fi produs însă
vreo personalitate de prim rang ; şi ambele se resimt, actual
mente, de un complex de anxietate şi de naivă neîncredere,
pentru că ambele, după ce s-au despărţit categoric, în urmă
cu o jumătate de veac, de 'curentul principal al muzicii se
rioase şi al literaturii serioase, dau acum semne că se îndreaptă
din nou spre vechiul făgaş. Dar rnu putem continua la nesfîrşit
cu paralelismele ; cele două fenomene nu au nici o asemănare
1 începutul istoriei literaturii ştiinţifico-fantastice, pînă în anul 191
sau mai tîrziu, se consideră a-şi avea sursa atît în Anglia cît şi în America,
şi pînă de curînd fenomenul autorului de literatură serioasă care face o
incursiune ocazională în literatura ştiinţifico-fantastică (Huxley, Orwel,
William Golding, într-o oarecare măsură) a fost mai curînd britanic decît
american. Dar genul a cunoscut o asemenea dezvoltare în S.U.A., încît
scriitorii britanici de literatură ştiinţifico-fantastică confecţionează de
obicei fundaluri americane în acţiunea romanelor şi împănează dialogurile
cu ceea ce cred ei că sînt expresii americane. (Vezi romanele poliţiste sen
zaţionale britanice, în orice caz cele de mîna a doua.) (n. a.)
9
7. practică, de exemplu, în ceea ce priveşte originea sau rolul lor,
deşi mă simt îndemnat să completez lista presupuselor paralele
observînd că atât jazul cît şi literatura ştiinţifico-fantastică
au început cam în ultimii doisprezece ani să atragă atenţia
diagnosticianului cultural, sau a vînătorului de tendinţe şi cu
rente, care nu se interesează «de ele pentru valoarea lor intrin
secă, ci, mai curînd, pentru lumina pe care o pot arunca asupra
altor domenii. Afirmînd acestea, urmăresc să subliniez acest
nou interes, şi nu să-l denigrez ; îl consider destul de valoros,
chiar demn de laudă.
A stabili o definiţie a literaturii ştiinţifico-fantastice, lucru
încercat cu o semnificativă stăruinţă de către comentatorii
proprii acestui gen, a dat rezultate mai curînd greoaie decît
demne de a fi memorate. Cu partea „fantastică" ne aflăm pe
un teren destul de sigiur ; partea de „ştiinţă" ridică însă felurite
dificultăţi, printre care se numără aceea că literatura ştiinţi
fico-fantastică nu este în mod necesar ficţiune despre ştiinţă
sau despre oamenii de ştiinţă, şi nici prezenţa ştiinţei' nu este
categoric indispensabilă. O reflectare mai îndelungată, totuşi,
ne va duce la o definiţie cam de acest fe l: „Literatura ştiinţi
fico-fantastică este acea categorie de proză narativă care în
făţişează o situaţie ce nu se poate ivi în lumea pe care o cu
noaştem, fiind bazată pe ipoteza unei inovaţii în ştiinţă sau
tehnică, ori într-o pseudoştiinţă şi pseudotehnică, fie ele de
origine pământeană sau extraterestră". Acesta este un gen de
definiţie care cere note de subsol. Spunem „proză narativă",
deci, pentru că literatura ştiinţifico-fantastică în versuri a
cunoscut pînă acum o extindere minoră. Ici, colo, cîte un ori
bil poem ocazional despre măreţia stelelor şi aşa mai departe
se străduieşte să umple paginile vreunei reviste ; în Anglia
există un poet de oarecare notorietate, Robert Conquest, a
cărui operă cuprinde o odă dedicată primilor exploratori ai
planetei Marte, precum şi o dare de seamă asupra culturii
terestre, imaginată ca fiind întocmită de către o echipă de
cercetare, constituită de cartierul general al Federaţiei Galac
tice. Aceluiaşi autor îi aparţine şi un roman ştiinţifico-fantas-
tic, intitulat A World of Difference (O lume de diferenţe). Dar
Conquest este în momentul de faţă o figură destul de singu
10
8. ratică, sau poate un pionier.1 De asemeni, atrag atenţia asupra
existenţei unui volum intitulat The Space Child’s Mother
Goose {Ma.ma gîscă a copilului spaţiu), care conţine variaţii
ingenioase, >dar nu întotdeauna reuşite, a unor poezioare pentru
copii de felul : „Aceasta este teoria pe care a făurit-o Jack“ 2,
şi aşa mai departe — cu ilustraţii contemporane de Art nou-
veau. Lucrarea intră în categoria aceea hibridă de cărţi pentru
copii destinate adulţilor, care pînă în prezent a fost în mod
inexplicabil ocolită de vînătorii de curente (dacă m
u cumva mă
înşel, ceea ce e foarte posibil), şi cu toate că volumul a avut
o recenzie în Astounding Science Fiction, scrisă pe .un ton cam
nedumerit, mă îndoiesc că se bucură de mare circulaţie în rîn-
durile cititorilor obişnuiţi ai acestei reviste.
Să ne întoarcem însă la definiţia mea : Punctul ei crucial
constă, evident, în menţionarea ştiinţei şi tehnicii şi a pseudo-
formelor lor. Multe povestiri au la bază, sau cuprind în epi
soadele lor, dezvoltări perfect plauzibile ale teoriilor ştiinţifice
şi tehnice existente. Folosirea roboţilor, de exemplu, care con
tinuă să constituie un subiect foarte popular, pare în momen
tul de faţă previzibilă, deşi improbabilă, chiar dacă problema
de a introduce toate acele maşinării într-un container de di
mensiunile unui corp omenesc ar necesita dezvoltarea /unei anu
mite miciro-eleotronici care, actualmente, după cum vă puteţi
da seama, se găseşte într-un stadiu foarte rudimentar.3 De
.asemenea, povestirile care au la bază sau înfăţişează zborul
spaţial, şi care constituie, probabil, categoria cea mai largă,
se sprijină pe principii şi procese ce nu violează legi şi realizări
bine stabilite. Dar scriitorii, care ţin să se descătuşeze de li
mitele unui simplu ,sistem solar, sînt nevoiţi să facă faţă unor
certe inconveniente cînd se apucă să-şi plaseze personajele în
regiunile mai îndepărtate ale galaxiei noastre sau în alte ga
laxii. Adevărul este — şi cer iertare acelora pentru care afir
maţia mea constituie un fapt axiomatic — că, pentru a ajunge
chiar şi pînă la cele mai apropiate stele, ar fi nevoie de cîteva
1 Am putea adăuga poem ul lui Charles D obzynsky L’Opera de l’espace
(Opera spaţiului), drama în versuri Faust fi moartea de A. Levada, poeziile
lui Mihu Dragomir etc.
2 Parodie a unei numărători foarte cunoscute : „Aceasta este casa pe
tare a clădit-o Ja c k * .
3Apartţia m oletronicii deschide perspectiva mai prom iţătoare pe calea
realizării acestui deziderat.
11
9. saite de ani, chiar pentru cineva care ar călători cu viteza lu
minii, călătorie în cursul căreia, dacă i-am înţeles coreot pe
popularizatorii lui Einstein, pasagerul ar deveni infinit ca.
masă şi zero ca volum, ceea ce nu ar fi de dorit.1 Unii scrii
tori însă acceptă, pur şi simplu, acostă dificultate şi fac ast
fel, încît călătorii lor să fie conservaţi în stare de congelare
pînă ajung pe planeta de destinaţie, sau îi pun să se înmul
ţească în captivitate pînă la numărul necesar de generaţii, în
care caz tema povestirii se referă la ceea ce se va întâmpla
după trecerea a vreo două secole, cînd nimeni dintre cei de
azi nu va mai putea fi la curent cu situaţia. Dar de cele mai
multe ori, autorul va născoci o cale de a-1 ocoli pe Einstein,
sau chiar de a trece drept prin el : un dispozitiv denumit în
mod tipic „deformator spaţial" sau „hiper-propulsor" îşi face
apariţia şi este introdus în povestire fără altă ceremonie decît
simpla formulă : „El aplică deformatorul spaţial", sau „îm
pinse nava în 'hiper-propulsie". Atîta reticenţă din partea au
torului ar putea nedumeri şi descumpăni pe un neofit, aşa cum
se întîmplă cu orice convenţie neuzuală marelui public, totuşi
nimeni nu cere ca un western să cuprindă şi o expunere amă
nunţită a teoriei creşterii vitelor, iar deformatorul spaţial poate
deveni şi el o convenţie acceptabilă, bazî.ndu-se, aşa cum şi
face de altfel, pe noţiunea că, în timp ce există o limită teo
retică a vitezei ou care materia se poate deplasa în spaţiu, nu
există o astfel -de limită a vitezei cu care însuşi spaţiul se poate
deplasa prin spaţiu. De aceea, dacă spaţiul care trebuie să
ciroule conţine o navă spaţială, aceasta poate fi mutată din
vecinătatea Pămîntului în vecinătatea Ursei Mari, ,să spunem,,
cam într-o după-amiază, fără ea vreun afront izbito/r să fie
adus lui Einstein.
Destul despre ştiinţa adevărată sau bine imitată ; cîteva
cuvinte acum despre deosebirile flagrante din categoria „pseu-
do“. Atunci cînd trebuie să fie introduse „creaturi extrateres-
1 Intr-adevăr. D ar călătorind cu viteze apropiate de aceea a luminii*
cosmonauţii ar putea beneficia de cunoscutul paradox al lui Einstein, care
presupune contracţia spaţiului şi dilatarea timpului. Intr-o asemenea even
tualitate, curgerea timpului s-ar încetini pînă la valori deocam dată im
previzibile, tinzînd poate spre „timpul zero“ pe care şi-l imaginează Efre-
mov în Nebuloasa din Andromeda. Ca să nu m ai vorbim de vitezele su-
praluminice, din ce în ce mai frecvente în paginile cărţilor ştiinţifico-fan
tastice.
12
10. •
tre“ — acesta este .termenul aplicat aici oricăror creaturi ra
ţionale care îşi au originea în afara Pămîntului — se ridică
problema posibilităţilor de comunicare cu ele. De la Războiul
Lumilor încoace, s-au scris cîteva povestiri excelente despre
extratereştri cu care nu se .putea stabili o comunicaţie, dar po-
tenţialităţiile acestora abia dacă treceau dincolo de limita unor
simple ameninţări, şi, după cum vom vedea, literatura ştiinţi
fico-fantastică recentă tinde să-şi piardă interesul faţă de ame
ninţări de acest fel.1 A vorbi cu un extraterestru prezintă, to
tuşi, dificultăţi care sînt literalmente insurmontabile. Nu este
de dorit să explorăm începuturile istoriei limbajului, dar chiar
adimiţîn.d că o comunicare între fiinţe poate fi concepută şi în
alţi termeni decît cei omeneşti, şi chiar admiţînd că ar putea
să se producă prin .ceva analog vorbirii, eşti totuşi pus în faţa
unei întregi game de imposibilităţi. învăţarea directă a unei
limbi „extraterestre", aşa cum ai putea învăţa o limbă ome
nească în condiţii dificile, adică prin gesturi şi generalizări de
aparente similitudini, ar atrage după sine presupunerea exis
tenţei unei culturi extraterestre cu forme lingvistice omeneşti,
ceea ce pare puţin probabil. Ideea unei maşini de tradus, care
aminteşte de aceea a deformatorului spaţial, fiind introdusă
în mod obişnuit prin formule ca : „El puse în funcţiune maşina
de tradus", reprezintă, spre deosebire de cea dintîi, un afront
direct adus bunului simţ, întrucât o astfel de maşină ar fi în
mod evident derutată 'dhiar şi de apariţia unui cuvînt în por
tugheză, dacă nu a fost „învăţată" să traducă din „portu
gheză" încă de la început. Telepatia — „Formele-gîndire ale
extraterestrului pătrunseră în mintea sa“ —■ nu poate exista.
(Sau poate că da ? După afirmaţiile directorului noului Ins
titut Astronautic, la „Westinghouse Electric Corporation" se
1 O aserţiune pe care abundenţa de lucrări pe această temă o infirm
în m od categoric. Iată o listă de titluri, alese la întîmplare : L’effroyable
poisson d’avril (Groaznica păcăleală de 1 aprilie) de Jim m y Guieu, For-
bidden Planet (Planeta interzisă) de W. J. Stuart, On se bat sur la Lune
(Bătălia de pe Lună) de Emile Anton, Meuterei im Weltraumschiff
(Răzvrătirea de pe cosmonavă) de Wayne Coover, The War of two
Worlds (Războiul dintre două lumi) de Poul Anderson, Un commando de
Mars (Un comando de pe Marte) de Albert Ferlin, Mach 1 de Allen Adler,
Le mur de la lumi^re (Zidul luminii) de R. R. Bruss. The faithful Friend
(Prietenul credincios) de Evelyn E. Smith... Şi am putea continua pe cî
teva pagini.
13
11. întreprind cercetări în domeniul telepatiei, ca mijloc de co
municare la mare distanţă 1.
Totuşi, deocamdată, obiecţia mea nu se referă la faptul că
toate aceste noţiuni sînt, sau pot fi, neplauzibile, ci la faptul că
ele ne sînt oferite ea plauzibile şi că se fac mari eforturi pen
tru a se ascunde caracterul lor neplauzibil. Acelaşi lucru este
adevărat şi pentru alte mijloace tradiţionale : călătoria în timp,
de exemplu, este actualmente de (neconceput în mod logic, dar
dacă autorul nu ţine numaidecît să ne prezinte un dispozitiv
pseudologic pentru a ne convinge, posibilitatea de a se recurge
în viitor la un asemenea aparat nu poate fi în mod categoric
exclusă. Scriitorul de literatură ştiinţifico-fantastică are obi
ceiul să minimalizeze tocmai factorii contradictorii prin
ei înşişi.
Dacă o anumită povestire se conformează 'sau nu legilor na
turii este un considerent care, desigur, ne poate influenţa apre
cierea. Dar scopul meu este tocmai să insist asupra faptului că
această conformare trebuie să constituie întotdeauna o preo
cupare de bază în domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice.
Şi aceasta ou atît mai mult cu eît in imediata vecinătate a aces
tui domeniu, şi în unele cazuri putînd fi numai cu dificultate
delimitat, se află domeniul fantasticului. Acest gen, pe care
am de gînd să-l discut, s-a dezvoltat, ca un mijloc de expresie
de sine stătător, cam în acelaşi sens şi în aceeaşi perioadă cu
literatura ştiinţifico-fantastică : cele două modalităţi literare
fac apel cam la acelaşi gust, îşi împart cam aceeaşi cititori şi se
îmbină în titlul unui periodic : The Magazine of Fantasy and
Science Fiction. Se va vedea că eu folosesc termenul „fan
tastic" într-un sens special şi restrins, ce corespunde ou un anu
mit gen de naraţiune, învecinată cu tema mea ; mi-e foarte cu
noscută existenţa unui grup întreg de opere care pot fi numite
fantastice, începînd cu B eow ulf2 şi pînă la Kafka, şi care an
ticipează şi se aseamănă ou genul literar la care mă refer, mai
mult decît orice operă care ar anticipa sau s-ar asemăna cu lite
ratura ştiinţifico-fantastică propriu-zisă, dar nu despre aceasta
vreau eu să vorbesc. Totuşi, recunosc că fantasticul, în sensul
1 Se pare că asemenea cercetări au şi dat rezultate prom iţătoare în mai
multe ţări.
2 Poem anglo-saxon anonim, care povesteşte cea mai veche legendă
eroică germanică.
14
12. restrîns pe care i-1 atribui eu, cu toată sfera sa mult mai
limitată, oferă o perspectivă tot atît de clară asupra realităţi
lor contemporane, ca şi literatura ştiinţifico-fantastică. Cred
că e preferabil să declar făţiş, de la bun început, că mie nu-mi
place literatura fantastică — ifie cea de la Beowulţ pînă la
Kafka, sau cea din revistele contemporane de specialitate — şi
să nu-mi mai dau deci osteneala să aduc argumente pentru a
justifica antipatia mea, deşi cred că Ia nevoie aş putea-o face.
Dar acum nu intenţionez decît să diferenţiez fantasticul de
literatura ştiinţifico-fantastică, sarcină care presupune ceva m.ai
mult decît observaţia că, în timp ce literatura ştiinţifico-fan
tastică, după cum am arătat, păstrează respect pentru fapte
reale sau prezumtive, naraţiunea fantastică consideră esenţial
să le ignoreze. Decorului mobilat de roboţi, nave spaţiale, for
mule tehnice şi ecuaţii, ea îi substituie spiriduşi, cozi de mătură,
puteri oculte şi vrăji. Poate că este nimerit să citez un pasaj
din Fredrie Brown, unul dintre cei mai ingenioşi şi inventivi,
deşi nu îşi dintre cei mai autoanalitici autori de literatură ştiin-
ţifico-fantastică. în introducerea volumului său de nuvele, in
titulat Star-Shine (Strălucire de stele) Brown, care scrie uneori
şi naraţiuni fantastice, încearcă să traseze o distincţie între cele
două modalităţi literare. După ce se referă la mitul lui Midas :
„Vă mai amintiţi de el ?“ întreabă autorul, întrebare oportună
dacă încercăm să ne giîndim la cititorii săi, şi, ofermdxune în
continuare un scurt rezumat al legendei, Brown spune :
„Să traducem acum această legendă în limbaj ştiinţifico-
fantastic : Dl. Midas, care ţine un restaurant grecesc în Bronx,
salvează din întâmplare viaţa unei fiinţe extraterestre de pe o
planetă îndepărtată, care locuieşte incognito la New York,
în calitate de observator al Federaţiei Galactice, în cadrul că
reia Pământul, din raţiuni evidente, nu este încă apt de a fi
admis... Fiinţa extraterestră, care este un maestru al unor
ştiinţe cu mult mai presus decît ale noastre, construieşte o ma
şină ou ajutorul căreia schimbă vibraţiile moleculare ale cor
pului d-lui Midas, astfel încît la contactul său obiectele suferă
un efect de transmutare. Şi aşa mai departe. Iată o povestire
ştiinţifico-fantastică, sau ceva care ar putea fi făcut să devină".
S-iar putea presupune că, în ultimă instanţă, o naraţiune fan
tastică ar putea fi transformată într-o povestire fantastico-
ştiinţifică, înscriind pur şi simplu cîteva rînduri de terminolo
15
13. gie pseudoştiinţifică ; aş accepta aceasta ca un caz extrem în
teorie, cu toate că mu cred că ar putea fi aplicat şi în practică.
Chiar şi aşa, există totuşi o diferenţă între ele, care constituie
însăşi deosebirea (dintre ignorarea verosimilului şi încercarea de
a-1 respecta. în practică, desfăşurarea arbitrară şi fictivă a ac
ţiunii oricărei opere fantastice o situează în afara posibilită
ţilor introducerii unor discuţii despre federaţii galactice sau
vibraţii moleculare. O notă în paranteză : Să mu se creadă că
nici o povestire care se ocupă de spiriduşi şi altele de acest fel nu
poate face parte din literatura ştiinţifico-fantastică. Există
zîne şi trifoi ou patru foi şi dolmeni şi „ţara tuturor dorinţe
lor" în povestirea ştiinţifico-fantastică a lui Eric Frank Rus-
sell, Rainbow’s End (Capătul curcubeului), dar acestea sînt
simple instrumente folosite într-un sinistru acces de hipnoză,
căruia îi cade pradă un grup de exploratori interstelari.1 De
asemeni, deşi vampirismul este una dintre recuzitele fantasticu
lui din secolul al nouăsprezecelea, romanul lui Riohand Mat-
heson I am Legend (Eu sînt legendă) foloseşte acest mit, în
mod ingenios şi .ou totul episodic, într-un context ştiinţifico-
fantasti'C, în cadrul căruia fiecare element legendar este explicat
cu elemente raţionale. Parul de lemn înfipt în inima iui Dra-
cula şi în a multora dintre tovarăşii săi e necesar pentru a men
ţine dilatarea rănii — gloanţele şi cuţitele nefiind bune în
acest scop, iar microbul care produce vampirismul fiind
aerofob.
Deşi s-ar părea că m-am îndepărtat de definiţia noastră,
de fapt n-am făcut decît s-o completez destul de abil şi i-am
delimitat diferitele ramificaţii. Tot ce mi-a mai rămas de făcut
în acest domeniu este .să stabilesc locul câtorva codiciluri, adică
o serie de naraţiuni care trebuie incluse aci, pe considerentul
că fac apel la aceeaşi gamă de interes ca şi literatura ştiinţifico-
fantastică în sensul în care a fost definită, sau care, cel puţin,
sâin-t scrise şi citite de aceeaşi scriitori şi cititori. Prima cate
gorie dintre acestea, neimportantă din punct de vedere numeric
şi uşor de înlăturat, constă din povestiri despre omul preistoric.
Vina existenţei acestei categorii (căci putem vorbi de o vină)
trebuie imputată lui Wells, care a scris o lucrare intitulată
1 în comentariul la eseul lui Roger Caillois, vom da şi un exemplu
„serios“ de migraţie a acestei teme în literatura ştiinţifico-fantastică.
16
14. A Story of the Stose Age (O povestire din epoca de piatra) 1.
Notez de asemenea, fără să fac deocamdată mai mult decît să
notez, că tema revine şi în The Inheritors (Moştenitorii),
al doilea roman al scriitorului englez contemporan William
Golding, singurul pînă acum care se apropie cel mai mult de
tipul autorului serios ce se exersează în domeniul literaturii
ştiinţifico-fantastice. Dar despre el voi spune mai multe mai
tîrziu.
A doua categorie ‘suplimentară include povestiri bazate pe
o schimbare sau o prefacere, ori o anomalie ivită în condiţiile
fizice existente. Această categorie cuprinde mai multe tipuri
de povestiri foarte familiare, cele mai miulte înfăţişînd feno
mene noi care ameninţă omenirea. Acestea pot să-şi aibă ori
ginea în afara Pămîntukii ca în Poison Belt (Centura toxică)
a lui Conan DoyJe, sau în recenta carte The Black Cloud
(Norul negru) a lui Fred Hoyle, sau chiar pe Pămînt, ca în
The Death of Grass (Moartea ierbii) a lui John Cristopher, pu
blicată în Statele Unite sub titlul No Blade o f Grass (Nici un
fir de iarbă). La alegere, autorul poate descrie şi vreo primej
die monstruoasă generată de ştiinţa şi tehnica existentă, în spe
cial, desigur, de bomba ou hidrogen. Industria filmelor a pre
luat cu plăcere această temă, servindu-ne o succesiune de
monştri produşi prim diverse mutaţii datorite radiaţiilor —
furnici uriaşe, de exemplu, în filmul Them (Ele), sau alţi
monştri eliberaţi dintr-o peşteră subterană primitivă de către
exploziile experimentale — de exemplu, filmul japonez Rodan
a făcut mare vîlvă ou o pereche de pterodactili uriaşi, înve
liţi în armuri, radioactivi şi .supersonici, ucişi în cele din urmă
prin rachete teleghidate.2 Ameninţări de acest gen desigur că
au precedat bomba cu hidrogen ; un exemplu iniţial şi care, aş
putea spune, a exercitat o considerabilă influenţă este nuvela
1 Înaintea lui Wells, un alt mare autor de literatura ştiinţifico-fantas
tică, J. H. Rosny aine, a publicat numeroase povestiri preistorice : La
guerre du feu (Războiul focului), Le felin geant (Felina uriaşă), Helgvor
de la Fleuve Bleue (Helgvor de pe Fluviul Albastru) etc. După opinia
noastră, nici un fel de cauţiune nu ne poate face, totuşi, să includem aceste
evocări ale trecutului îndepărtat în sfera fantasticului-ştiinţific. Pentru asta
ar fi fost nevoie de un adaus hotărîtor : confruntarea cu o altă epocă.
Este ceea ce nu lipseşte rom anelor ştiinţifico-fantastice clasice Călătorie
spre centrul Pămîntului, Lumea pierdută, Plutonia.
2 p e ecranele noastre a rulat un film japonez asemănător, Godzilla.
2— 1322
17
15. neplăcut de vie a lui Wells Imperiul Furnicilor, unde anomalia
respectivă constă în primul rând într-o creştere a facultăţilor
mintale ale furnicilor şi nu numai a dimensiunilor lor. Cu
toate că acest fenomen este înfăţişat ca fiind produsul unei
evoluţii naturale şi nu determinat de .stimulente 'artificiale,
povestirea ocupă un loc de frunte în dezvoltarea susmenţio
natei categorii de naraţiuni.
în sfârşit, trebuie să arăt aici că în ultimii zece ani s-a vădit
un perceptibil declin al rolului jucat în literatura ştiinţifico-
fantastică de către ştiinţa actuală. Nava spaţială, ‘de exemplu,
a suscitat mult timp destul interes, pentru a merita o oarecare
descriere. Astăzi însă, de cele mai multe ori, nu este privită
altfel decît ca un mijloc de a transporta personajele într-o am
bianţă străină, un vehicul despre care se vorbeşte tot atît de
întîmplător ca despre un aeroplan sau un taxi. De asemeni,
multe povestiri de anticipaţie, îşi acestea de multe ori de tipul
cel mai interesant, îşi iau ca temă schimbări petrecute în do
meniul politic sau economic, ştiinţa şi tehnica fiind reduse la
un rol secundar : eroul va fi servit cu cotlete de maimuţă zbu
rătoare din planeta Vanus, de către un chelner robot, 'dar prin
cipala misiune pe care o va avea în seara respectivă va fi
aceea de a-şi convinge asociaţii, membri ai trustului General
Motors, să ridice sabia împotriva trustului Chrysler. Pe zi ce
trece, titulatura de literatură ştiinţifico-fantastică îşi pierde
cîte un element din justificarea ei ca denumire pentru ficţiu
nea ştiinţifică, iar campania dusă din umbră de către apolo
geţii săi isub pretextul că politica, economia, psihologia, antro
pologia şi chiar etica aut intr-adevăr, sau aproape în aceeaşi
măsură, ştiinţe ca şi 'fizica atomică, are valoare numai în mă
sura în care indică o stare ide spirit contemporană. în orice caz
însă, nici o altă denumire dintre cele sugerate nu este suficient
de cuprinzătoare, încât să poată fi acceptată în locul unei ti
tulaturi atît de bine încetăţenite ca cea existentă.
Pentru a recapitula deci lucrurile : literatura ştiinţifico-fan-
tastică prezintă ou verosimilitate efectele exercitate asupra ra
sei umane de schimbările spectaculoase petrecute în jurul nos
tru, .schimbări fie provocate în mod deliberat, fie suferite în
mod involuntar.
Trec acum la o relatare succintă şi selectivă a începuturilor
acestei forme literare. A proceda astfel înseamnă, în orice caz,
18
16. a urma o practică aparent de neînlăturat — exceptînd, poate,
scurtimea — a comentatorilor ei de specialitate. Procedeul de
a-şi expune neîncetat istoricul marchează atingerea unui fel
de pubertate în dezvoltarea unui mod isau a uniui stil, şi aici
avem încă o paralelă între evoluţia literaturii ştiinţifieo-fan-
tastioe şi -cea a jazului. Anul 1441 este, cred, data cea mai
vedh'e pînă la oare s-au detectat urmele originii jazului ; isto
ricii literaturii ştiinţifico-fantastice însă probabil eă vor începe
ou Platon şi cu descrierile Atlantidei din Timeus şi Critias.
De aici, vor merge mai departe, făeînd ea înşiruirea lor să
crească în cantitate şi importanţă, însumînd literatura fantas
tică şi cea ştiinţifico-fantastică în capitolul iritant denumit
„proză fictivă", şi adăugînd din mers Dialogurile Papei Gri-
gore I, Niebelungenlied şi Beowulf, romanele arthuriene, Tho-
mas Morus, Gulliver, Misterele lui Udolpho, Frankenstein,
mult din Poe, Dracula, Verne şi Wells, ajungînd în cele din
urmă la evenimentul cu adevărat culminant, pe care l-a marcat
înfiinţarea colecţiei Amazing Stories în 1926. (Toate aceste
nume, şi foarte multe încă, sînt discutate foarte conştiincios
în reprezentativa lucrare Science Fiction Handbook, a lui
Sprague L. de Câmp, publicată în 1953.) Aceste manevre, faţă
de care istoricul jazului nu se poate lăuda mai mult decît cu
Ravel şi Milhaud — şi ce onoare a însemnat pentru apologeţii
jazului cînd Stravinsky a scris Concertul de Abanos pentru
orchestra lui Woody Herman ! — amintesc de încercările
apologeţilor Renaşterii de a stabili respectabilitatea poeziei ca
fiind un gen nici obscen, nici trivial ; şi poate că există ceva
mai mult decît o asemănare aparentă între fanfaronada mul
tora din propagandiştii literaturii ştiinţifico-fantastice şi afir
maţiile lui Scaliger că :
„Poezia înfăţişează lucruri care nu sînt, dar oa şi euim ar
fi, sau cum ar trebui, ori ar putea să fie. Poetul făureşte o
altă natură, şi prin aceasta el se transformă într-un alt Dum
nezeu : asemenea acestuia, el va crea lumi“.
Istoricii literaturii ştiinţifico-fantastice, spre deosebire de cei
ai „fantasticului", încep de obicei nu cu Platon, sau cu Păsările
lui Airistofan, ori cu Odiseea, ci cu o lucrare a unui proza
tor grec de mai tîrziu, Lucian din Samosata. Nota distincti
vă a lucrării acestuia, aşa-numita Istorie adevărată, constă în
faptul că ea cuprinde prima relatare a unei călătorii interpla
19
17. netare, pe care au reuşit să o dezgroape cercetătorii ; dar cu
greu .se poate afirma că este vorba de literatură ştiinţifico-
fantastică propriu-zisă, întrucât povestirea îngrămădeşte în
mod deliberat extravaganţă peste extravaganţă, pentru efecte
comice :
„Renunţînd la urmărire, am ridicat două trofee, unul pentru
lupta infanteriei, pe plasele de păianjen, şi altul pe nori, pen
tru bătălia aeriană. în timp ce eram angajat în această treabă,
cercetaşii noştri ne-au anunţat apropierea Centaurilor norilor,
pe care Phaeton îi aşteptase din timp pentru luptă. Se găseau,
intr-adevăr, în apropierea noastră şi aveau o înfăţişare ciudată,
fiind jumătate oameni, jumătate cai înaripaţi; partea ome
nească, de la mijloc în sus, era tot atît de înaltă cît colosul din
Rhodos, iar cea ecvestră de mărimea unui mare vas de .comerţ.
Numărul lor nu mă pot hotărî să-l scriu, de teamă să nu stîr-
nesc neîncredere".
Potrivit aceleiaşi viziuni, nu ne miră faptul că drumul lui
Lucian în Lună este precedat de o întâlnire cu nişte femei care
de la mijloc în jos sînt formate din viţă de vie, şi urmat de
bătălii navale în interiorul gurii unei balene, şi nici faptul că
nava a fost proiectată în Lună de o trombă de apă. Lăsînd la
o parte întrebarea dacă exista destulă ştiinţă în secolul al doi
lea pentru a face posibilă literatura ştiinţifico-fantastică, voi
remarca doar că vioiciunea şi sofisticarea lucrării o fac să fie
citită mai curînd ca o farsă la adresa aproape a tuturor lucră
rilor ştiinţifico-fantastice de la începuţul epocii moderne, sorise,
să spunem, între 1910 şi 1940. Ţin, în sfîrşit, să mai notez şi
descoperirea lui Lucian că oamenii din Lună au o înfăţişare
şi obiceiuri fantastice, dar nu sini; cîtuşi de puţin ameninţători.
Noţiunea de extratereştri ostili şi respingători este relativ re
centă, cu toate că ea devine dominantă încă din perioada mo
dernă timpurie pe care am menţionat-o mai sus. Extraterestrul
din literatura contemporană tinde nu numai să nu fie amenin
ţător, ci atît de superior omului — superior .mai curînd din
punct de vedere moral 'decît tehnic — încât să-l pună în cople
şitoare inferioritate. Nu ştiu ce concluzie să trag din acest tapt,
dar trebuie să existe una.
Timp ‘de un mileniu şi jumătate nu au mai apărut alte în
cercări de călătorie în Lună. Se poate considera, totuşi, că
în jurul anului 1630 ştiinţa atinsese un nivel destul de înalt,
20
18. ou Kepler oare tocmai îşi terminase opera, cu Galileu care încă
şi-o dezvolta, şi cu cercetarea astronomică îmbunătăţită (pentru
prima dată, planeta Mercur a fost observată tracînd prin faţa
Soarelui.) Totuşi, lucrarea Somnium a lui Kepler — publicată
în 1634, în acelaşi an cu prima traducere engleză a Istoriei
adevărate a lui Lucian — descrie în mod evident o călătorie
în Lună, în care însă demonii sînt folosiţi drept forţă motrice,
sau, mai curînd, eroul cărţii visează călătoria în Lună. Găsesc
toate acestea ide mare interes, idar afirmaţia istoricilor literaturii
ştiinţifico-fantastice, anume că în vremea aceea existau puţine
speranţe de a se ajunge în Lună altfel decît visînd demoni, nu
reuşeşte să mă convingă că Somnium, ca şi Istoria adevărată,
ţin de altceva decît de domeniul fantasticului.1 Aceeaşi obser
vaţie se aplică şi romanului precopernician al episcopului God-
win, Man in the Moon, or a Discourse of a Voyage Thither
by Domingo Gonsales (Omul în Lună, sau un Discurs despre o
călătorie într-acolo de Domingo Gonsales), publicat în 1638,
deşi probabil scris muilt mai înainte, şi retipărit de şase ori
pînă la sfîrşicul acelui secol. Gonsales ajunge în Lună pe o
plută trasă de lebede sălbatice, procedeu pe care Jolin Wilkins,
preşedinte al societăţii care mai tîrziu avea ,să devină Societatea
Regală de Ştiinţe, îl consideră ca fiind foarte valabil în taorie.
Singurul punct care ne interesează, totuşi, este că locuitorii
Lunei sînt înfăţişaţi în acelaşi.fel ca şi în exemplele menţio
nate anterior, adică creaturi die o moralitate superioară —
oricare dintre ei m-ar fi îndeplinit standardul cerut, era în
1 Totuşi, Somnium cuprinde următorul pasaj uluitor : „Şocul iniţial
constituie momentul cel mai greu, căci călătorul este proiectat parcă de o
explozie de p raf de puşcă... Trebuie, deci, ca el să fie amorţit dinainte cit
o p ia t; membrele sale trebuiesc protejate cu grijă ca să nu fie smulse şi
efectul reculului să se propage în întregul trup... O dată isprăvită prima
parte a călătoriei, restul e mai uşor, pentru că, în decursul unui drum atît
de lung, corpul se sustrage fără îndoială forţei matematice a Pămîntului
şi pătrunde în cea a Lunei, astfel că aceasta din urmă devine mai puter
nică. In momentul acesta, eliberăm călătorii şi-i lăsăm în voia propriilor
lor mijloace... se propulsează cu propriile lor forţe — căci, forţele mag
netice ale Pămîntului şi ale Lunei atrăgînd împreună corpul şi ţinîndu-l
suspendat, efectul este ca şi cum n-ar exista nici o atracţie, astfel că, pînă
la urmă, masa lui se va îndrepta de la sine către Lună". Arthur Koestler,
care citează acest pasaj în Somnambulii, observă că, printr-o intuiţie extra
ordinară, K epler postulează aici existenţa „zonei de gravitaţie zero", cu
alte cuvinte a imponderabilităţii.
21
19. mod inevitabil detectat şi deportat pe Pămînt; „debuşeul
obişnuit pentru aceştia, explică Godwin, este un oarecare deal
înalt din nordul Americii, ai cărui locuitori, înclin să cred,
descind în întregime din ei“.
Am dat destule exemple, cred, din lista tradiţională a isto
ricilor, pentru a-i stabili tendinţa, adică specularea asemănă
rilor întîmplătoare dintre cele două categorii literare. Această
apreciere se aplică în mod cert şi cărţii care urmează în mod
necesar pe lista fiecărui comentator : Călătoria în Lună (1650)
a lui Cyrano de Bergerac. După o încercare neizbutită cu sti
cle de rouă — soarele suge roiua, după cum ştiţi — Cyrano
ajunge în Lună într-un car acţionat de rachete.1 Este mai
mult decît lipsit de sens să luăm aceasta drept o „anticipare"
a maşinii lansată recent spre Lună de către ruşi2 sau a oricărui
alt lucru din literatura ştiinţifico-fantastică recentă, şi acelaşi
lucru se poate afirma şi despre 'faptul că în Micromegas a lui
Voltaire avem de-a face cu prima vizită pe Pămînt a unui
străin extraplametar. Urmează în continuare revelaţia că Ta-
lus al lui Spenser este primul, sau aproape primul robot din li
teratura engleză.
O operă in mod ciudat omisă din analele literaturii ştiinţi
fico-fantastice este Furtuna de Shakespeare, în care înseşi tră
săturile care au făcut ca ea să fie trecută cu vederea — con
turul faptic relativ real, călătoria pe un vas, în locul unei
trombe de apă sau al propulsiei demonice — sînt tocmai cele
care ar fi trebuit să o facă remarcată. Mai mult încă, despre
orice s-ar considera în mod curent că tratează Furtuna, nu pot
să nu remarc că ştiinţa specializată constituie unul dintre lucru
rile despre care se vorbeşte mult în piesă. Şi oricare ar fi relaţia
stabilită în mod curent între ştiinţa iacobiană şi magie, este
bine să subliniem că ceea ce considerăm astăzi ca două lucruri
perfect distincte erau în parte inseparabile pentru contempo
ranii lui Shakespeare. Chiar dacă rezişti tentaţiei de a-1 consi
dera pe Caliban drept un prim „mutant" — deşi este înfăţişat,
1 Cyrano mai născoceşte, pentru imaginara sa ascensiune, folssirea unor
recipiente umplute cu aburi (principiul baloanelor prim itive) şi e cutie-
icosaedru pe care Pierre Brochon o numeşte „un fel de statoreactor“ (De
la supranatural la „Fabrica de Absolut“, Europe, nr. 139— 140, iulie-august
m i ) .
2 Noi hărţi ale Iadului a apărut în 1960.
22
20. vă amintiţi, ca o „corcitură pistruiată, lipsită de formă ome
nească" şi totuşi omenească în multe alte privinţe — iar pe
Ariei drept un detector mobil şi antropomorf, atitudinea lui
Prospero faţă de ei, şi întregul său rol de adept al ştiinţelor,
evocă în aceeaşi măsură experimentul ştiinţific ca şi magia
propriu-zisă. Aceste consideraţii, cred, deşi nu-i atribuie piesei
altceva decît o influenţă foarte diluată şi indirectă asupra li
teraturii ştiinţifico-fantastice, îi dau totuşi un caracter de vagă
anticipaţie. La un nivel mai mediocru, excentricul savant-
pustnic şi frumoasa sa fiică formează o pereche de stereotipuri
aproape insuportabil de familiare în toată literatura ştiinţifico-
fantastică, icu excepţia celei mai recente, şi, în mod incidental,
părţi întregi din ceea ce aş putea numi „mitul Furtunii", rea
par intr-unui dintre cele mai bune filme ştiinţifico-fantastice.
Titlul acestuia este Planeta interzisă, un titlu oare ne duce cu
gmdu] la faptul că abia în ultima sută de ani sau mai curînd
planetele aiu devenit locul natural de situare a acţiunii, în acest
fel de scrieri; dacă dorim să cercetăm formule mai vechi, din
vremea cînd Pămîntul nu era încă «complet explorat, iar Cos
mosul era cu tocul inaccesibil, vom afla locul obişnuit al ac
ţiunii nu pe alte planete, ei în regiunile îndepărtate ale pla
netei noastre şi mai ales, desigur, pe insule nedescoperite.
Faptul că vom menţiona în continuare, pe listă, Călătoriile
lui Gulliver cred că rau va produce nici surpriză şi, sper, nici
alarmă. Această operă este în mod limpede un strămoş al li
teraturii ştiinţifico-fantastice, dar nu pe motivul că Laputa ar
constitui unul dintre primii sateliţi propulsaţi.1 Afirmaţia
noastră se bazează, în primul rînd, pe strădaniile binecunoscute
depuse de Swift pentru a nu contraface verosimilul în deta
liile povestirii sale. Fără a încerca să fac o paralelă exactă, re
cunosc că procedeul său seamănă oarecum cu metodele lite
raturii ştiinţifico-fantastice. în orice caz, prin faptul că în
cearcă să înlăture acea atmosferă de arbitrar, de ireal ce nu-şi
propune alt ţel decît să uimească, şi care e caracteristică pentru
1 Izvtrul de forţă cinetică al Laputei este, de fapt, un magnet uriaş cu
ajutorul căruia, spune Swift, „insula este ridicată, coborîtă sau deplasată
dintr-un loc în altul“. Acţiunea magnetului este limitată, pentru că „forţa
magnetică nu se exercită dincolo de patru mile, iar mineralul care acţio
nează asupra pietrei magnetice din interiorul pămîntului şi al mării, pînă
la vreo şase leghe depărtare de coastă, nu este răspîndit pe tot globul, ci
se află numai între graniţele acestei ţări..."
21. literatura fantastică ; comportarea surprinzătoare a candida
ţilor liliputani ,1a avansare şi-ar pierde efectul, cred, dacă ar
fi fost plasată într-un context antirealist. Toată această conş
tiincioasă precizie a descrierii, în care se dau dimensiunile reale
ale tuturor lucrurilor, reapare în mod vizibil şi în opera lui
Jules Verne, unde constituie metoda principală — adesea chiar
singura — de a ţine neîncrederea cititorului în oarecare sus
pensie. Un alt element ştiinţifico-fantastic în Călătoriile lui
Gulliver constă îm faptul că se prezintă, destul de clar, o serie
de utopii satirice, construite cu o mare forţă de inventare a
unor detalii fanteziste, în concordanţă însă cu o anumită ipo
teză de bază ce se cere demonstrată. Acest punct, în care in
venţia se întîlneşte eu critica socială, constituie punctul de ple
care pentru o mare parte a literaturii ştiinţifico-fantastice con
temporane şi nici o operă nu este mai semnificativă pentru
această parte a cercetării noastre decît Călătoriile lui Gulliver.
Unele dintre observaţiile de mai sus se aplică şi la alte două
utopii engleze : opera lui Morus şi Noua Atlantida a lui Bacon.
Dintre acestea, cea a lui Bacon aminteşte mai puternic de lite
ratura ştiinţifico-fantastică, prin aceea că unele dintre minu
nile sale sînt de natură tehnică, presupunînd cercetări în me
teorologie, medicină, horticultură, precum şi metode de evocare
a spiritelor, plus aeroplane, submarine şi muzică miorotonală,
folosindu-se şi camere de ecou. Dar nici Utopia, nici Noua At
lantida nu armonizează intenţiile satirice eu aspectele sociale
în măsura în care găsim realizată acea9tă îmbinare la Swift
sau, de exemplu, în Neguţătorii Spaţiului a lui Pohil şi Kom-
bluth, din care am citat un extras la începutul acestui capitol.
Atît Moras cît şi Bacon sînt, desigur, favoriţii academicienilor
literaturii ştiinţifico-fantastice, împreună cu mulţi alţi scriitori
ale căror opere nu sînt îmbibate de un sec realism documentar.
Dar în istoria literaturii ştiinţifico-fantastice au avut loc omi
siuni tipice, mai mult sau mai puţin surprinzătoare şi în ce-1
priveşte pe Chaucer — Povestirea Scutierului cuprinde în mod
cert o descriere a uneia dintre primele maşini zburătoare 1 —
1 De fapt, armăsarul de aramă primit în dar de craiul Cambinskan face
parte din arsenalul tradiţional al basmelor. O dată cu el, cavalerul îi în-
mînează craiului alte obiecte ferm ecate pentru fiica sa Canaceea : oglinda
care-ţi arată prietenii şi duşmanii, inelul care te face să înţelegi graiul pă
sărilor. In sfîrşit, al patrulea dar este un paloş care despică orice platoşă,
dar şi vindecă orice rană.
24
22. precum şi Mnndus Alter et Item, atribuită episcopului Hali
(1607). Mundus, considerată în mod tradiţional ca o sursă a
Călătoriilor Ini Gulliver, este o înşiruire de utopii comioo-sa-
tirice — paradisul lacomilor, unde scările sînt interzise fiind
anevoioase pentru cei mîncăcioşi şi primejdioase pentru beţivi ;
paradisul femeilor, unde bărbaţii fac toate corvezile, parla
mentul aflîndu-se în permanentă sesiune şi în care toţi vorbesc
deodată — tot atîtea elemente care anticipează ou o precizie
stranie un alt roman al lui Pohl şi Kornbluth, Search the Sky
(Cercetează cerul).
In continuare, romanul gotic şi succesorii săi se încadrează
în listele istoricilor şi totuşi, cu o singură mare excepţie, roma
nele gotice, deşi foarte importante pentru începuturile fantas
ticului modern, prevestesc foarte vag literatura propriu-zis
ştiinţifico-fantastică. Excepţia nu poate fi decît Frankenstein 1
care, deşi într-o formă denaturată, a avut o carieră postumă
de o vigoare neegalată ; chiar şi vechiul Draoula a fost de mai
puţine ori exhumat în formă cinematografică şi nu a fost nicio
dată împerecheat sau lăsat să se regalvanizeze. (Ar fi bine să
explic la acest punct că termenul contemporan care se aplică
monstrului este „android", o fiinţă sintetică, aducînd vag a
om, prin opoziţie ou robotul, o simplă maşină peripatetică.)
Lucrul remarcabil la personajul Frankenstein este că, departe
de a fi posedat de puteri supranaturale, e prezentat ca fiziolog
cu studii academice, trăsătură pe care şi-a menţinut-o şi în în-
carnaţiile sale moderne, în timp ce şi-a pierdut cu totul cali
tatea sentimental shelley-ană care i-a marcat apariţia origi
nală. în mentalitatea populară, Frankenstein, atunci cînd nu
este confundat ou monstrul sau, este pe departe cel mai de
frunte reprezentant al savantului nebun, care a infectat lite
ratura ştiinţifico-fantastică proastă de la începutul perioadei
moderne, figură actualmente atenuată2 în savantul mai bine
adaptat, dar încă nesociabil şi excentric care, adesea, asistat
1 Este vorba despre romanul Frankenstein or The Modern Prometheus-
(Frankenstein sau Prometeul modern, 1817) de Mary W ollstonecraft
Shelley.
2 Cariera savantului nebun înfloreşte nestiingherită în cartea comică
modernă pentru tineret. Cei care văd în acest fapt o încercare conspirativă
de a submina încrederea publică în savanţi, (ceea ce în orice caz ar fi,
cred, o încercare meritorie) vor fi liniştiţi constatînd că în zilele noastre-
savantul nebun tinde să fie alungat din laboratorul său de către alţi sa
25
23. de o fiică-secretară gen Miranda continuă să conducă un
proiect ocazional de cercetări, iar în gîndurile eroului este de
numit „Bătrîmul". Totuşi, de la cartea originală iau derivat şi
alte teme mai importante de literatură ştiinţifico-fantastică.
Este adevărat că, după cum observă L. Sprague de Camp,
„toată hoarda sîngeroasă de roboţi şi androizi moderni sînt
descendenţi din monstrul malefic al lui Frankenstein", dar în
prim plan se impune principiul de bază al creaţiei artificiale
care se întoarce împotriva stăpînului său şi îl sfîşie. R.U.R.
(1920) al lui Capek a fost probabil prima încercare de tratare
modernă a acestei teme 2, care încă reapare cu regularitate, un
exemplu recent fiind furnizat de povestirea Watchbird (Pa-
sărea-paznic) a lui Robert Sheckley. Aici e vorba de un dis
pozitiv aerian, conceput să detecteze şi să preîntîmpine inten
ţiile agresive ale oamenilor, şi care sfîrşeşte prin a interzice
•cele mai .multe acţiuni omeneşti. Această idee se generalizează
în nenumărate predici, transformate în literatură, asupra ele
mentelor supratehnicizării, despre care voi vorbi mai amănun
ţit în continuare. înainte de a-1 părăsi pe Frankenstein, este
bine să observăm că din figura lui descinde un al treilea aspect
tipic al caracterului omului de ştiinţă, şi anume, acela al cerce
tătorului iresponsabil din punct de vedere moral, indiferent
faţă de irău-1 pe care poate să-l provoace sau să-il facă posibil,
un gen de persoană descrisă de Wells în Insula doctorului
Moreau, unde animalele sînt vivisec.tate deliberat în încercarea
de a le umaniza, şi în Hrana Zeilor, unde Heracleoforbia IV,
compus care provoacă creşterea, este aruncat în mod incon
ştient la gunoi şi se scurge prin canalizare, fiind irăspîndit în
toată ţara, cu o nepăsare fantastică. 3 Tipul de savant irespon
vanţi, sănătoşi la minte, şi nu de vagabonzii spaţiului. Pieptănătura sa în
genul lui Einstein trebuie luată ca un tribut adus universalităţii acestei
mari figuri, (n.a.)
1 Fiica lui Prospero, din Fortuna.
2 O încercare anterioară îi aparţine lui Ambrose Bierce. Eroul nuvelei
sale Moxon’s Maşter (Stăpînul lui Moxon) construieşte un automat gîndi-
tor, sub form a unui turc uriaş. Jucînd şah cu el şi trişînd, automatul se
■Aruncă asupra lui şi amîndoi pier în incendiul provocat de încăierare.
3 Remarca este valabilă numai în privinţa unuia din cei doi creatori ai
„hranei zeilor“, Bensington. Căci R edw ood se angajează conştient în „lupta
eroică dintre acest nou şi excepţional m od de trai pe o scară, vastă şi viaţa
îmbîcsită, pe scară mică, a Pămîntului nostru“ (H. G. Wells, încercare de
autobiografie).
26
24. sabil nu este ou totul separabil de un at patrulea tip, ou o ge
nealogie diferită, şi anume, acela pentru care ştiinţa este calea
către putere personală.
O menţiune asupra lui Poe este foarte greu de evitat în pre
zentul context: trebuie să se admită că în timp ce irolul lui a
fost extrem de important, poate chiar primordial, în dezvol
tarea fantasticului, a avut, într-un sens, o influenţă foarte di
rectă şi asupra dezvoltării literaturii ştiinţifico-fantastice.
înainte de a examina aceasta, cred nimerit să amintesc că Poe
pare să fi inventat povestirea poliţistă, sau cel puţin parcă aşa
mi s-a spus la şcoală. Fără a încerca să rivalizez cu complexi
tatea propriei mele analize comparative asupra jazului şi lite
raturii ştiinţifico-fantastice, aş vrea isă afirm cu fermitate că
literatura poliţistă şi literatura ştiinţifico-fantasitică sînt înru
dite. în ambele există o exaltare similară a ideii conducătoare
sau a intrigii, considerate mai importante decît personajele, şi
o parte din literatura ştiinţifico-fantastică modernă, ca şi ma
joritatea literaturii poliţiste — dar spre deosebire de romanul
de senzaţie — invită pe cititori să dezlege o enigmă. Nu este
o coincidenţă — cum ar putea să fie ? — că de la Poe, prin
Conan Doyle, la Fredric Brown (expertul în Midas), cel care
scrie într-unul din cele două genuri va avea foarte frecvent
legături şi cu cel de al doilea.1 Poe, în orice caz, a soris două
povestiri despre zborul cu balonul — în vremea aceea încă o
noutate — şi o alta care ia ca punct de plecare distrugerea
Pămîntului.2 Totuşi, romanul său neterminat, Aventurile lui
Gordon Pym, deşi de multe ori citat, se apropie mai curînd de
fantastic decît de literatura ştiinţifico-fantastică. Interesul pe
care îl prezintă pentru noi constă în faptul ică romanul lui
Jules Verne An Antarctic Mystery (Un mister în Antarctica) 3
1 După cum o dovedesc şi exem ple aparţinînd altor literaturi naţionale.
G aston Leroux, de pildă, a scris La machine â assassiner (Maşina de ucis),
La poupee sanglante (Păpuşa sîngeroasă), La bataille invisible (Bătălia in
vizibilă), iar Maurice Leblanc Les trois yeux (Cei trei ochi) şi Le formi-
dable evenement (Formidabilul eveniment).
‘ Poe a scris, de fapt, trei povestiri despre zboruri cu balon u l: Nemai
pomenita întîmplare a unui anume Hans Phaal, Farsa cu balonul şi Mc-
llonta tauta. Povestirea despre distrugerea Pămîntului este Convorbire între
Eiros şi Charmion.
* P robabil că sub acest titlu a fost tradus în Anglia romanul Sfinxul
gheţarilor.
27
25. este o continuare, deşi una incoerentă, a povestirii lui Pym, şî
este limpede, atît pe baza nenumăratelor similitudini, precum
şi după propria sa declaraţie, că Verne a învăţat mai mult de
la Poe decît de la orice alt scriitor.
Cu Verne, ajungem la primul mare creator de literatură ştiin
ţifico-fantastică modernă. Sub aspect literar opera sa este, de
sigur, de calitate slabă, o trăsătură reprodusă cu pioasă fide
litate de cea mai mare parte dintre urmaşii săi. Deşi presărată
pe alocuri cu pasaje vioaie şi emoţionante, de exemplu în epi
sodul în care Căpitanul Nemo şi tovarăşii săi îşi văd călătoria
de douăzeci de mii de leghe ameninţată de zidul de gheaţă al
Antarcticii, firul povestirii ise încîleeşte mereu în lungi discursuri
explicative, sau în simple recapitulări lipsite de dramatism.
Chiar şi cele mai pasionante pasaje sînt pline de descrieri ri-
dicul de proaste :
„Ce privelişte îngrozitoare ! Nenorocitul marinar, ţinut strîns
de tentaculul care îl înşfăcase şi lipit de ventuzele lui, se le
găna în aer, pradă trompei uriaşe. Horcăia, se sufoca şi striga
„Ajutor ! Ajutor“. Cuvintele lui, spuse în limba franceză, mă
uluiră cu totul. Aşadar, aveam pe bord un compatriot, ba
poate chiar mai mulţi. Strigătul acela sfîşietor nu-1 voi putea
uita niciodată !
Nefericitul era pierdut. Cine l-ar fi putut 9mulge din strîn-
soarea puternică ? Căpitanul Nemo se aruncă împotriva mon
strului şi ou o lovitură de topor îi mai tăie un braţ. Secunduî
lupta înverşunat cu alte caracatiţe, care încercau să se apropie,
întregul echipaj lovea cu topoarele... Canadianul, Conseil şi cu
mine ne înfigeam armele în maldărele de carne. Era groaznic !“
S-ar putea ca traducătorul lui Verne să fie vinovat de unele
dintre aceste inepţii, dar aceasta este forma în care romanele
lui au ajuns la cititorii de limbă engleză, dintre care nici unul,
după cîte ştiu, nu şi-a dat însă osteneala să se plîngă. Intriga
şi ideile constituiau lucrul principal. Aceste idei, cel puţin cele
ştiinţifice, au devenit, desigur, puţin învechite : elicopterul cu
şaptezeci şi patru de elice orizontale, tunelul spre centrul Pă-
mîntukii, nava lunară expediată dintr-un tun, cu o viteză care
i-ar fi turtit pe călători înainte ca aceştia să iasă din ţeava
tunului ! Dar aceste erori nu au mare importanţă, la fel ca şi
Brobdingnagienii lui Swift care ar înceta să ne mai impresio
neze dacă ne-am gindi că şi-ar fi rupt oasele ori de cîte ori ar
28
26. fi încercat să stea în picioare. Tot atît de puţină importanţă
are faptul că Verne a prezis cu succes racheta teleghidată, sau
că acest extras din Cinci săptămini in balon (1862) are o legă
tură ou evenimentele care aveau să se producă optzeci de ani
mai tîrziu :
„— Şi în afară de asta, zise Kennedy, vremea cînd industria
va pune stăpînire pe toate şi le va folosi spre propriul ei avan
taj s-ar putea isă nu fie prea amuzantă. Dacă oamenii continuă
să inventeze maşini, ei vor sfîrşi prin a fi înghiţiţi de propriile
lor invenţii. M-am ■gîndit adesea că ziua cea din unmă va fi
adusă de vreun cazan colosal, încălzit pînă la trei mii de at
mosfere, care va arunca lumea în aer.
— Şi piun rămăşag că yankeii vor fi amestecaţi în treab
asta, zise Joe".
Profeţia generală despre invenţia care se depăşeşte pe sine
este fără îndoială mult mai interesantă decît previziunea a
ceva asemănător ou bomba nucleară, sau cu rezultatul pe care
ar putea să-l producă. Importanţa 1-u
i Verne constă în faptul
că, deşi de obicei eronat, s
sau neplauzibil isau pur şi simplu plic
tisitor în amănunte, temele sale anticipează în mare parte gîn-
diraa contemporană, atît din interiorul cît şi din afara litera
turii ştiinţifico-fantastice.
în ceea ce priveşte genul în sine, Verne a dezvoltat tradiţia
utopiei tehnice, prezentînd în The Begum’s Fortune (Averea
prinţesei indiene) 1 două utopii rivale, o formulă iluminată şi
paternalistă, şi una totalitară şi războinică. Cartea a 'fost pu
blicată în 1879, aşa încît nu este nici o surpriză să constatăm
că utopia frumoasă este franceză, iar cea urîtă germană. Verne
mai are de asemenea cîteva romane care au iniţiat în mod vir
tual ceea ce a devenit o categorie de bază a literaturii ştiinţi
fico-fantastice, şi anume satira, constituind în acelaşi timp şi
un avertisment. Tocmai aici Verne apare ca fiind de un oare
care interes general. Astfel, în romanul în jurul Lunii, după_ce
proiectilul a căzut din nou în mare — cu o viteză de 115200
mile pe oră, din mtîmplare, şi fără ca nimeni din interior să
fie vătămat — vedem că se înfiinţează o societate eu scopul
să „speculeze" Luna, după un sistem care-i anticipează pe N e
guţătorii Spaţiului. Urmare la în jurul Lunii, The Purchase o}
i Cele cinci sute de milioane ale Begumei.
29
27. the North Pole (Cumpărarea Polului Nordj 1 cuprinde nu nu
mai amintita cumpărare din partea lui Baltimore Gun Club,
cei care au construit tunul destinat să lanseze proiectilul lunar,
dar şi elaborarea unui plan conform căruia o explozie mon
struoasă urma să schimbe înclinarea axei Pămîntului, aducînd
astfel regiunea polară în zona temperată. Deoarece, însă, unele
părţi din lumea civilizată urmau să fie mutate respectiv în
noile regiuni polare, răspunsul oficialităţilor este 'nefavorabil.
Totuşi, explozia are loc, şi numai o eroare de calcul păstrează
stătu quo-ui. Noţiunea unei tehnici înaintate, care sporeşte pu
terea de distrugere a celor lipsiţi de scrupule, reapare pe o scară
mai mică în The Floating Island (Insula plutitoare) 2, care se
dislocă în mijlocul oceanului, ca rezultat al rivalităţii dintre
două clici financiare. Cartea se încheie cu o predică tipic ver-
niană asupra primejdiilor progresului ştiinţific considerat ca o
întruchipare a aroganţei umane. Tonul adine moralizator al
acesteia, precum şi multe pasaje din alte -cărţi constituie moşte
nirile cele mai puţin fericite pe care le-a lăsat Verne literaturii
ştiinţifico-fantastice moderne, şi unele dintre celelalte anticipări
ale -sale, dacă sînt într-adevăr aşa ceva, nu oferă nici un motiv
de felicitare. îndeosebi, interesul sexual este foarte slab în ope
rele sale : Phileas Fogg, eroul din Ocolul Pămîntului în optzeci
de zile, culege o prinţesă indiană în cursul călătoriilor sale, dar
nu descoperim aproape nimic în privinţa ei, iar Fogg o tratează
cu o curtoazie neclintită, care merge dincolo de simplul puri
tanism victorian şi pe care orice fată de spirit l-ar găsi cam
nemăgulitor. Chiar şi eroii negativi rareori se întîmplă să se
lase în voia desfrîului3. Moştenirea lui Verne este interesantă
şi valoroasă prin coloratura ei politică, oricît ar fi ea de vagă
şi îndepărtată, care este întotdeauna progresistă şi mai ales prin
atitudinea faţă de tehnică, o atitudine fascinată, dar în acelaşi
1 Titlul original este Sens dessus-dessous (Cu susu-n jos), tradus la noi
întîmplări neobişnuite.
2 Insula cu elice.
3 O observaţie care nu ţine seama de misiunea pe care şi-a asumat-o
fules Verne, exprimata cu mişcătoare simplitate în discuţia scriitorului cu
Edmondo de Amicis : „...mi-am propus întotdeauna, chiar sacrijicînd arta,
să nu las să-mi scape nici o pagină, nici o frază pe care să n-o poată citi
copiii pentru care am scris... şi pe care-i iubesc“ (Una visita a Jules
Verne e a Victorien Sardou, Nuova Antologia, anno X X X I, voi. 66,
1.X I.1896).
30
28. timp sceptică şi uneori îmbibată de pesimism ; ultima sa carte,
Eternul Adam, este un fel de elegie prevestitoare a prăbuşirii
civilizaţiei occidentale. Acestea sînt considerentele care ne fac
să-i trecem ou vederea, într-o oarecaie măsură, slăbiciunile şi
emfaza sa, îmbîcseala povestirilor sale pentru copiii din secolul
al nouăsprezecelea, considerente care fac din el un autor mo
dern nu numai în sensul ştiinţifico-fantastic.1
Orice e posibil să fi fost 'sau să nu fi fost, Jules Verne tre
buie fără îndoială privit ca unul dintre cei doi creatori2 ai
literaturii ştiinţifico-fantastice moderne ; celălalt, fără îndoială,
este H. G. Wells. A-l trata pe Wells ca pe un iniţiator şi nu ca
pe primul scriitor important într-<un gen existent, nu înseamnă
o denigrare. Mai curînd, aceasta ţine seama de faptul că po
vestirile sale cele mai bune şi de mai mare influenţă au apărut
între 1895 şi 1907, înainte ca .ramura literaturii ştiinţifico-fan
tastice să se fi separat de trunchiul principal al literaturii în
general, astfel încît acestea au fost scrise, publicate, revăzute şi
citite ca „-povestiri -romanţioase", sau chiar povestiri de aven
turi. 3 Comparaţia inevitabilă cu Verne, făcută destul de des
la vremea aceea (deşi repudiată de amîndoi), arată acum nu
numai o deosebire uriaşă în ce priveşte meritul literar, dar şi
divergenţa preocupărilor celor doi. O preocupare principală a
1 In articolul nostru reprodus în această culegere am încercat, foarte
succint, să demonstrăm şi alte calităţi, după părerea noastră incontestabile,,
ale operei marelui scriitor francez.
2 Au fost, desigur, nenumăraţi alţi strămoşi de o importanţă secundară.
Volumul literaturii utopice din cea de a doua jumătate a secolului al
nouăsprezecelea este uriaş, şi cuprinde un întreg domeniu, de la broşuri
dogmatice lipsite de -subiect, cu teme politice, economice sau religioase, pînă
la povestiri de aventuri eu cîteva idei la bază. Unele dintre aceste lucrări
s-au bucurat de o popularitate mare şi prelungită : exemplul clasic este-
Looking backw ard (Privind înapoi) a lui Edward Bellamy, care s-a vîndut
în întreaga lume şi a avut duzini de replici. Voga acestui fel de scrieri a
fost atît de mare încît compozitorii Gilbert şi Sullivan, care aveau un
ochi ager pentru gusturile la modă, dacă nu în altă privinţă, s-au gîndit
că ar merita o întreagă operetă : Utopia LTD (reprezentată pentru prima
dată în 1893), pe care pînă acum nu am reuşit să o văd. Interesul acesta
nu s-a rezumat la specialişti sau la excentrici, după cum o dovedeşte exis
tenţa operelor utopice ale unor scriitori ca Bulwer Lytton, Samuel Butler,
W. H. Hudson, William Morris şi William Dean Howells. (n.a.)
3 Argument C-e natură form ală, după opinia noastră. Fantasticul-ştiin-
ţific exista ca gen, chiar dacă Hugo Gernsback avea să inventeze abia în
1926 termenul „science-fictiori*.
31
30. Timpului constată că omenirea s-a separat în două rase, Eloii
cei blînzi şi ineficienţi şi Morlocii cei 'sălbatici, ideea că aceştia
descind respectiv din clasele noastre care huzuresc şi din mun
citorii manuali vine doar ca o simplă explicaţie, o soluţie a
enigmei ; nu este transformată, după cum s-ar fi înrîmplat în
mod inevitabil în cazul unui scriitor modern, într-un avertis
ment asupra vreunei frământări sociale curente. Omul invizibil
se referă doar în mod cu totul întîmplător la faptul că o des
coperire ştiinţifică ar putea să aibă în mod primejdios două
tăişuri ; romanul se referă exclusiv la problema în primul rînd
de a deveni, şi în al doilea rînd de a prinde un om invizibil.
Ţara orbilor, care constituie literatură ştiinţifico-fantastică din
categoria mutaţiilor fizice, descrie complexele trăite de o per
soană cu vedere care ar nimeri într-o ţară de orbi : Proverbul
despre cel cu un ochi care ar fi împărat acolo, a inspirat, fără
îndoială, povestirea, dar tema acesteia este o concretizare a ne
adevărului acestui proverb şi nu o avîntată afirmare fictivă a
lui. Un .scriitor contemporan ar fi folosit ideea orbirii finale,
impuse eroului, ca un punct culminant pentru a simboliza into
leranţa noastră faţă de talentele excepţionale ale altora ; Wells
respinge această posibilitate ; el ne prezintă doar pe eroul unei
povestiri de aventuri, aflat în primejdie, şi nu un personaj sim
bolic aflat sub ameninţarea unor malefice forţe simbolice. Oa-
menii-ainimale -ai doctorului Moreau sînt oameni-animale, nu
păpuşi simbolice care să reprezinte o viziune asupra bestiilor
şi oamenilor, sau asuipra oamenilor. Primii oameni in Luna
conţine cîteva discuţii satirice despre război şi iraţionalitatea
umană, împreună eu una dintre cele cîteva prime anticipaţii
ale ideii de condiţionare a spiritului în timpul somnului, pe
care Huxley a dezvoltat-o în Brave New World, (Splendidă
Lume Nouă), dar principala preocupare a lui Wells este aici
simpla plăcere a invenţiei, a prezentării unei ecologii străine,
tipică pentru ceea ce aş putea numi literatura ştiinţifico-fantas-
tică primitivă.
Cu toată imaginaţia bogată a povestirilor menţionate, cel
mai puternic roman al lui Wells este foarte vermianul The War
m the Air (Războiul în aer), scris în 1907. Această sinteză cu
rioasă a primului şi celui ide al doilea război mondial, în care
Germania atacă Statele Unite, înainte ca amîndouă să fie zdro
bite de o coaliţie chino-japoneză, se referă în mod cert la
3 — 1327
33
31. efectul tehnicii asupra omenirii, întrucît tehnica este aceea care
reduce umanitatea da barbarie. Fiind atît o satiră cît şi un aver
tisment, lucrarea are, .cal puţin în contextul ştiimţifico-fan-tastic,
o nuanţă negreşit modernă. Totuşi, Războiul în aer s-a bucurat
comparativ de puţină atenţie din partea criticii ca şi romanele
utopice ale lui Wells, precum şi strămoşul lor nu prea înde
părtat, aparţinând începutului perioadei fabie-ne, News from
Nowhere (Veşti de nicăieri) a lui William Morris. Oameni ca
zeii, cu inudismul ei, sau In the Days of the Cornet (In zilele
cometei) unde iun gaz straniu umple omenirea de atîta dispo
ziţie erotică, încît toţi oamenii încep să practice -căsătoria li
beră, nu au forţa primelor lucrări ale lui Wells şi aduc o adiere
soporifică de şovăieli stângiste ; totuşi, excluderea lor din ca
noanele literaturii ştiinţifico-fantastice -moderne este -surprinză
toare. Ac-eastă parte a producţiei -lui Wells a anticipat, dar cu
siguranţă -că nu -a influenţat dezvoltările ei ulterioare. Chiar şi
O poveste a vremurilor ce vor veni, -o bucată de început, plină
de viaţă, nu este menţionată niciodată, şi totuşi ea anticipează
cu o exactitate extraordinară utopia satirică modernă : -anun
ţuri publicitare sînt clamate pretutindeni prin difuzoare, fono
grafele au înlocuit cărţile, omenirea este urbanizată pînă la
pun-otul -că -agri-cultorii au dispărut, trusturi uriaşe domină în
mod absolut; o armată de şomeri -este menţinută de un fel de
azil internaţional numit Compania Muncii, toţi copiii sînt cres
cuţi în -creşe de stat, deviaţioniştilor li se înlătură -trăsăturile
antisociale prin ihipnoză, visele pot fi obţinute la comandă, şi,
ca un -uiltim amănunt — o profeţie atît de universală în zilele
noastre, în-cît să justifi-ce panica stî-rnită în cercurile -fabrican
ţilor de lame de ras — oamenii nu se mai bărbieresc, ci folo
sesc depilatoare. Cu siguranţă că Wells va -căpăta în curînd
nu -numai o recunoaştere parţială, -ci -recunoaşterea integrală ca
pionier al literaturii ştiinţifico-fantastice, -merit -care i se cu
vine în mod evident.
(din N ew Maps o f H ell
The Science Fiction Book Club
London 1962)
Prefaţînd versiunea franceză a cărţii al cărei prim capitol
vi l-am prezentat, Jean-Louis Curtis, laureat al premiului Gon-
court pentru romanul Les forets de la nuit (Pădurile nopţii) şi
34
32. autor al unui remarcabil volum de povestiri ştiinţifico-fantas
tice, intitulat Un saint au neon (Un sfînt de neon), consideră,
pe drept cuvînt, că avem de-a face cu „primul studiu serios pe
care un erudit, dublat de un excelent scriitor, l-a consacrat unui
gen literar încă neglijat, în mod greşit, de Manuale şi de Sor-
bona“. însuşindu-ne această apreciere generală, nu putem să
nu fim de acord cu prefaţatorul şi atunci cînd îşi exprimă re
gretul pentru ignorarea importantei contribuţii franceze la crea
rea şi dezvoltarea literaturii de anticipaţie. Aşa, de pildă, ală
turi de Cyrano de Bergerac şi Voltaire, printre precursorii ge
nului ar fi trebuit pomeniţi Louis-Sebastien Mercier şi Restif de
la Bretonne. Şi chiar dacă am accepta omiterea unor nume mai
puţin răsunătoare aparţinînd secolului trecut (Eugene Mouton,
Jules hermina, Henri de Graffigny, Paul d’Ivoi etc.) conside
răm că procesul elaborării fantasticului-ştiinţific modern nu
poate fi înţeles pe deplin făcîndu-se abstracţie de rolul pe care
l-au jucat aştri de prima mărime ca J. H. Rosny aine, Maurice
Renard şi Rene Barjavel. Iar „fenomenul autorului de litera
tură serioasă care face o incursiune ocazională în literatura
ştiinţifico-fantastică", înainte de a fi britanic sau american, a
fost francez — după cum o dovedesc nume ca Erckmann-Cha-
trian, Villiers de l’Isle-Adam, Maupassant, Marcel Schwob,
Apollinaire, A lfred Jarry, Andre Maurois etc.
Dar Amis ignorează, voit sau nu, şi aportul altor scriitori,
de diferite naţionalităţi — belgieni (H . J. Proumen, Jean Ray
sub pseudonimul John Flanders, Marcel Thiry), germani (Al
fred Doeblin, Hans Dominik, Kurd Lasswitz, Franz Werfel),
italieni (Dino Buzatti, Lino Aldani), polonezi (Stanislaw Lem,
Anton Slonimski, Jerszy Zulawski), ruşi (Alexandr Beleaev,
Ivan Efremov, Alexei Tolstoi) etc. Precizarea lui Jean-Louis
Curtis că „Pentru dl. Kingsley Amis, genul este specific anglo-
saxon, sau chiar american, mai cu seamă de două decenii, de
cînd a fost cultivat mai ales în Statele Unite* constituie o ex
plicaţie şi nu o justificare. Căci tocmai aria largă de răspîn-
dire a fantasticului-ştiinţific, ilustrarea sa multinaţională a
făcut ca acest fenomen să înceteze demult de a fi periferic şi
întîmplător, identificîndu-se cu una din cele mai interesante şi
de perspectivă direcţii ale evoluţiei literaturii mondiale.
Acestei obiecţii cu caracter foarte general trebuie să-i adău
găm nedumerirea noastră faţă de modul în care interpretează
35
33. Amis sensurile operei ştiinţifico-fantastice a compatriotului său
H. G. Wells. Referindu-se, printre altele, la Maşina timpului,
Oimiul invizibil, Războiul lumilor şi Hrana zeilor, el susţine ca
elementele lor de anticipaţie „sînt folosite doar pentru a stîrni
uimirea, teroarea şi emoţia, şi nu pentru vreun scop alegoric
sau satiric“. lata şi o analiză concretă : „Cînd Exploratorul
Timpului constată că omenirea s-a separat în două rase, Eloii
cei blînzi şi ineficienţi şi Morlocii cei sălbatici, ideea că aceştia
descind respectiv din clasele noastre care huzuresc şi din mun
citorii manuali vine ca o simplă explicaţie, o soluţie a enig
mei ; nu este transformată, după cum s-ar fi întîmplat în mod
inevitabil în cazul unui scriitor modern, într-un avertisment
asupra vreunei frămîntări sociale curente
O aserţiune atît de clară şi de categorică trebuie combătută
la fel de clar şi de categoric — şi cine e mai îndreptăţit să o
facă decît însuşi Wells ? în prefaţa la un volum apărut în
Statele Unite 1, el dă cu anticipaţie un răspuns fără drept de
a p e l: „...răposatul domn Zangwill deplîngea într-o revistă din
1895 faptul că prima mea carte, Maşina timpului, se preocupă
de „nemulţumirile noastre prezente". Maşina timpului este, în-
tr-adevăr, tot atît de filozofică şi polemică şi critico-socială
ş.a.m.d. ca şi Oameni ca zeii, scrisă cu douăzeci şi şase de ani
mai tîrziu (...) Niciodată, în nici una din cărţile mele n-am
fost în stare să mă îndepărtez de viaţa în mijlocul maselor şi
de viaţă în general..." Şi dacă e nevoie de încă o asemenea pro
fesiune de credinţă, iată un citat dintr-o altă prefaţă, scrisă de
Wells pentru romanul Nocturne de Frank Swinnerton : „Nu
rn-am mulţumit niciodată să descriu viaţa. Operele mele în
aparenţă cele mai obiective nu sînt decît critici ale actualei stări
de lucruri şi îndemnuri de a o schimba".
Cu aceste (serioase) rezerve, ne asociem aprecierii generale
pozitive a lui Jean-Louis Curtis (şi a lui Silvian losifescu, cum
se va vedea mai tîrziu) şi nădăjduim, o dată cu el, că „lucra
rea d-lui Kingsley Amis va putea contribui la învingerea ulti
melor rezistenţe şi la convingerea omului onest al celui de-al
şaptelea deceniu că fantasticul-ştiinţific ar trebui, de acum
înainte, să facă parte integrantă din cultura sa“.
1 Seven famous novels (Şapte romane celebre) by H. G. Wells — A l-
fred A. K nopf, New York, 1934.
34. 1SAAC ASIMOV 1
VIITORUL ? ATENŢIE !
în fond, există două moduri de a-1 privi pe un autor de li
teratură ştiinţifico-fantastică.
Unul este să te uiţi la el ca la un nebun. („Ce mai fac omu
leţii verzi, Isaac ?“ „Ai mai fost prin Lună în ultimul timp,
bătrîne Ike ?“)
Celălalt este de a-1 considera un vizionar înzestrat cu o pri
vire foarte ageră. („Cum va arăta un aspirator de praf în se
colul al XXI-lea, domnule doctor Asimov ?“ „Cu ce va fi în
locuit televizorul, domnule Profesor ?“)
Dintre aceste două moduri, cred că-1 prefer pe primul. De
fapt, nimic -mai simplu decît să faci pe nebunul. Pot s-o fac.
la cerere, în orice moment şi în orice loc, la un „ceai“ studen
ţesc ca şi la Convenţiile fantasticului-ştiinţific2.
Precizarea viitorului este o problemă mult mai complicată,
mai ales în termenii folosiţi de obicei de cei care te întreabă.
Ceea ce îi interesează aproape invariabil sunt amănuntele le
1 Profesor de biochim ie la Facultatea de medicină a universităţii din
Boston, autor de cursuri didactice şi cărţi de ştiinţă popularizată de mare
răsunet (Chimicalele vieţii, Rasă şi popor etc.), Isaac Asimov este totodată
unul dintre cei m ai notorii reprezentanţi ai literaturii ştiinţifico-fantastice
americane. Romanele sale Eu, robot, Stelele ca pulberea..., Sfîrşitul eter
nităţii, Fundamentul sînt citate pretutindeni în m od elogios. De altfel, în
anul 1963 i-a fost decernat premiul Hugo (un fel de Oscar al genului)
„Pentru întreaga activitate în domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice".
Asimov a publicat şi cărţi de anticipaţie scrise special pentru adoles
cenţi, sub pseudonimul Paul Frehch.
2 Autorul se referă la reuniunile periodice, de obicei anuale, ale auto
rilor de literatură ştiinţifico-fantastică. In 1965, de pildă, Convenţia s-a
întrunit la Londra.
37
35. gate de gadget-uri — şi tocmai ăsta-i domeniul în oare nu le
pot da nici un răspuns.
Vă puteţi deci imagina foarte bine că, atunci cînd sînt rugat
să vorbesc unui grup de auditori -cuminţi sau să scriu un articol
într-o revistă foarte sobră, subiectul oare-mi convine -cel mai
puţin este „Viitorul aşa cum îl văd eu !“
Va puteţi imagina la fel de -bine -că subiectul asupra -căruia
mi se oere cel mai des părerea este... aţi ghicit.
Aşa că refuz -categoric ! Cel puţin, de obicei, refuz. Din ne
fericire, deşi sînt un om statornic în convingeri şi mai curînd
aş muri -decît să-mi -î-ncalc principiile, totuşi am şi -un punct
slab. Sînt cam vulnerabil la măguliri.
în -consecinţă, cînd am fost chemat la telefon de New Y ork
Times, -aurînd după deschiderea Expoziţiei Internaţionale de la
New York, şi invitat să vizitez expoziţia pe -cheltuiala ziarului
şi să -scriu un articol despre cum va arăta lumea -peste cincizeci
de ani, sau aşa ceva, am ezitat puţin, dar pînă la urmă am
acceptat.
In fond, oricum voiam să mă duc să văd Expoziţia şi aveam
de -gî-nd -să petrec de minune -acolo (ceea ce s-a -şi întîmplat) şi,
în afară de asta, este oarecum măgulitor -ca Times să te
roage, şi...
în -s-fîrşit, cum, necum, am scris articolul, -care a apărut î-n
suplimentul duminical Sunday Times Magazine la 16 august
1964 (pentru cazul în care, iubiţi cititori, aţi avea intenţia să
daţi fuga lla prima bibliotecă pentru a-1 citi).
Dar am plătit prompt preţul -abaterii -de la obişnuinţele mele,
deoarece, a doua zi după apariţia acestui articol, am primit o
nouă invitaţie măgulitoare de a scrie iun articol asemănător
pentru altcineva. După aceea -am primit o nouă invitaţie măgu
litoare de a continua acest gen la radio, sub formă de conver
saţii, ca isă răspu-nd la întrebările puse prin telefon -de -către
auditori („Preziceri -rapide despre orice vă trece prin -cap,
dr. Asimov“) ,şi aşa mai departe. Bineînţeles că am fost obligat
să -continui să accept invitaţii măgulitoare.
iDeci, ida-că nu fac un efort supraomenesc de a mă smulge
diin această strînsoare, ris-c să fiu -etichetat pe viaţă drept un
vizionar infailibil, -cu oahi sfredelitori ce pătrund în viitor, şi
plăcutele bucurii ale epocii de nebunie pot fi pierdute.
38
36. Poate că reuşesc să scap de acest Western folosind tribuna
ce mi se oferă pentru a-mi susţine punctul de vedere asupra
aspectelor anticipative din literatura ştiinţifico-fantastică.
Atunci poate că oamenii, aflînd Adevărul în materie, vor în
ceta să mă roage să mai joc rolul nepotrivit de profet.
Pentru ue om oarecare, neobişnuit cu problemele noastre,
cănuia termenul de „ştiinţifico-fantastic" îi evocă perspectivele
înceţoşate ale lui Flash Gordon sau ale Monştrilor din Laguna
Neagră1, unicul aspeat serios al 'fantasticului-ştiinţific este
faptul că prezice diverse lucruri; iar prin aceasta înţelege că
prezice anumite lucruri specifice.
Acest om din afară, ştiind că în literatura ştiinţifico-fantas
tică au apărut lucrări despre energia atomică cu decenii înainte
ca Bomba să fi fost inventată, îşi închipuie că respectivii autori
au descris sîrguincios teoria dezagregării atomului. Sau, ştiind
că autorii de lucrări ştiinţifico-fantastice aiu descris călătoriile
î>
n Lună, îşi închipuie că aceşti autori au inclus grijulii şi dese
nele de execuţie ale unei rachete ou trei trepte.
Totuşi, adevărul este că autorii acestui gen sînt totdeauna
vagi în explicaţii. Simplul fapt că vorbesc despre roboţi pozi-
cronici şi spun că ei sînt conduşi ide cele Trei Legi ale Robo-
tehnicii nu are nici o valoare ireală de anticipare, din punct de
vedere ingineresc. Să ne imaginăm, 'de exemplu, următorul dia
log ou cineva care îmi pune întrebări :
I. — Ce este un robot pozitronic, domnule ?
A. — Un robot cu creier pozitronic.
I. — Şi ce este un creien pozitronic ?
A. — Un creier în care se produc reacţiipozitronice, în loc
de reacţii electronice, cum se întîmplă încreierul uman.
I. — Dar de ce-ar fi pozitronii superiori electronilor ?
A. — Nu ştiu.
I. — Cum împiedicaţi pozitronii să se combine cu elec
tronii, dînd o degajare de energie care ar topi robotul, trans-
formîndu-il într-un -lingou metalic ?
A. — N-am nici cea mai mică idee.
I. — Atunci, cum traduceţi debitul de pozitroni în cadru
celor „Trei Legi ale Robotehnicii" ?
A. — întrebarea mă depăşeşte.
1 Eroi ai comicsurilor.
39
37. Nu mi-e ruşine de asta. Scriind povestiri despre roboţi, nu
am intenţia să descriu amănuntele tehnice ale roboţilor. Nu
vreau decît să prezint o societate în care roboţii evoluaţi sînt
ceva obişnuit, şi să încerc să deduc consecinţele posibile.
Obiectivele asupra cărora mă concentrez nu sînt amănuntele
specifice, ci problemele generale.
Bineînţeles că o anticipaţie specifică poate să se realizeze,
dar, cînd .se întâmplă un asemenea lucru, sînt gata să fac
prinsoare că a intervenit cine ştie ce circumstanţă care face din
anticipare o nonanticipare.
Pot să citez un exemplu din lucrările mele, dar înainte de a
proceda astfel şi a continua să combat totul fără excepţie, pre-
zentînduimă drept model, aş dori să vă înfăţişez -un -caz în
care am eşuat lamentabil în privinţa preciziei în anticipare.
Am scris cîndva o povestire intitulată Everest, în care expli
cam nereuşita oamenilor de a cuceri muntele Everest1, sus-
ţinînd că vîrful ar fi ocupat de o patrulă de observaţie formată
din marţien-i şi că în realitate îngrozitorii Oameni ai Zăpezi
lor erau... ei da, aţi ghicit.
Am vîndu-t această povestire la 7 aprilie 1953, iar muntele
Everest a fost cucerit la 20 mai 1953, fără să se găsească nici
o urmă de marţieni. (Gu toate acestea, povestirea a fost publi
cată cam o jumătate de an după aceea.)
Acum pot să trec liniştit la -ceva care pare că ar fi o anti
cipare precisă. în povestirea mea Super Neutron, unul din
personaje îl întreabă pe altul dacă îşi aminteşte de „primele
centrale atomo-electrice de acum şaptezeci de ani şi oum fun
cţionau ?“
„Cred — i se răspunde — că foloseau dezintegrarea clasică
a uraniului. -Bombardau uraniul cu neutroni lenţi şi-l scindau
în masuriu, bariu, raze gama şi alţi neutroni, stabilind astfel
un proces ciclic.“
Cînd citesc acest pasaj, auditoriul rămîne indiferent, pînă
află că numărul revistei în oare a apărut povestirea este
datat septembrie 1941 -şi -că ea a fost depusă în iulie 1941 şi
scrisă în decembrie 1940. Era ou -doi ani înainte de -a se fi
construit primul reactor nuclear şi cu doisprezece ani înainte
1 Este vorba de piscul Ciomolumna, din munţii Himalaia.
40
38. de a fi construită prima centrală atomo-eleotrică civilă, de
sine stătătoare.
E adevărat, nu am fost capabil să prezic că elementul cu
numărul 43 se va numi „masuriu" doar temporar, în urma
unei aşa-zise descoperiri care era o alarmă falsă şi că atunci
cînd a fost, într-adevăr, descoperit, i s-a spus „tehneciu". De
fapt, al fusese descoperit cu vreo doi ani înainte ca povestirea
mea să fie scrisă, dar noul său nume încă nu mi-era cunoscut.
Apoi, de asemenea, n-am avut atîta cap ca să zic „reacţie
în lanţ" în loc de „proces ciclic".
Dar chiar şi aşa, nu este o anticipaţie uimitoare ?
Prostii ! N-a fost nici o anticipaţie.
Această povestire a fost scrisă după un an de la descoperirea
fisiunii uraniului şi de la comunicarea acestei descoperiri. în
treaga discuţie despre bombele atomice şi centralele atumo-eiec-
trice nu mai era, deci, decît o simplă extrapolare.
La începutul anului 1944 a apărut povestirea Deadline (La
închiderea ediţiei) de Cleve Cartmill. Ea descria consecinţele
folosirii bombei atomice atît de precis (ou un an şi un trimestru
înainte ca prima bombă să explodeze la Alamogordo), încît
FBI a fost alarmat. Dar chiar şi aceasta n-a fost o anticipaţie
adevărată, ci mai curînd o extrapolare a unei descoperiri
cunoscute. Pe scurt, teza mea este că literatura anticipează
nu detaliile, nu elementele specific inginereşti ; nu gadgeturile ;
nu chiţibuşurile tehnice. Toate anticipaţiile de acest gen sînt
sau non-anticipaţii, sau potriveli norocoase, şi sînt în orice
caz neimportante.
Pensula vagă cu care autorul de povestiri ştiinţifico-fantas
tice schiţează î,n linii mari viitorul se potriveşte mai ales miş
cărilor vagi de reacţie socială. Autorul se preocupă de marile
cotituri ale istoriei, şi nu de prezentarea amănunţită a gadget-
urilor.
Daţi-mi voie să exemplific cu ceea ce mi se pare a fi cea
mai bună anticipaţie veritabilă din literatura ştiinţifico-fan
tastică. Este vorba despre povestirea Solution Unsatisfactory
(Soluţie nesatisfăcătoare) de Robert Heinleim (publicată sub
pseudonimul Anson MacDonald). Ea a apărut la începutul lui
1941, cu peste o jumătate de an înainte de Pearl Harbour, în
epoca în care Hitler se afla la apogeul victoriilor sale.
41
39. Povestirea descria sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
ou multe detalii inexacte. De exemplu, Heinlein nu a reuşit
să prevadă Pearl Harbour şi astfel, în povestire, Statele Unite
nu participau la război.
Totuşi, el a ştiut să prevadă că Statele Unite vor organiza
un program larg de cercetări pentru făurirea unei arme ato
mice. Bineînţeles, Heinlein n-a inventat bomba atomică, dar
a desooperit „praful atomic“. (într-un fel, a sărit peste bombă
şi a trecut direot la radiaţiile atomice.)
întrucât atacul de la Pearl Harbour n-a avut loc niciodată
(ân povestire), arma atomică nu a fost întrebuinţată împotriva
oraşelor japoneze, ci a celor germane. Ea a pus capăt războiu
lui şi celelalte naţiuni (mai ou seamă Uniunea Sovietică) au
trebuit să păstreze pacea, prin simplul fapt al existenţei bombei
în mâinile americanilor.
Da, dar la ce urma să slujească această armă ? Naratorul din
povestire consideră, bine dispus (chiar înainte ca această armă
să fi fost folosită), că, existând o astfel de forţă în mîinile
americanilor, pacea va fi impusă şi va urana iun mileniu biblic
de „Pax Americana".
Dar eroul principal este de altă părere. El spune (şi sper că
Heinlein nu se va supăra pe mine că citez două paragrafe) :
„— Hmimmm, ar fi bine să fie atît de simplu. Dar nu va
rămîne secretul nostru ; fii sigur de asta. Oricît de bine îl
vom păzi; era nevoie doar de impulsul dat de însăşi existenţa
acestui praf — acum, nu mai e decît o problemă de timp pînă
cînd o altă naţiune va dezvolta tehnica necesară pentru a-1
produce. Nu poţi opri minţile să lucreze, John ; reinventarea
metodei este o certitudine matematică, din clipa în care ştiu ce
vor să obţină. Iar uraniul este o substanţă destul de comună,
larg răspândită pe întregul glob pămîntasc — nu uita acest
lucru !
Lucrurile stau aşa : în clipa în care secretul va fi cunoscut
— şi va fi dacă-1 vom folosi vreodată — întreaga lume va
putea fi comparată ou o încăpere plină de oameni, fiecare
înarmat cu cîte un revolver. Ei nu pot să iasă din încăpere
şi fiecare depinde de bunăvoinţa celuilalt pentru a rămîne în
viaţă. Totu-i ofensiv şi nimic defensiv. înţelegi ce vreau să
spun ?“
42
40. Ce-i de făcut atunci ? Să ne gîndim din nou la titlul dat
■de Heinlein : Soluţie nesatisfăcătoare.
Fapt este că Heinlein a prevăzut impasul atomic de azi,
înainte de începutul erei nucleare. Timp de peste şapte ani,
■după ce Heinlein a făcut această anticipaţie, cei mai mulţi
politicieni americani s-au legănat în iluzia că posedăm mono
polul secretului bombei atomice, şi că această situaţie va ră-
•mîne neschimbată timp de mai multe generaţii, deoarece sîntem
singurii înzestraţi cu acel „Yankee know-how“ *.
Prezicerea impasului atomic era nu numai mai dificilă decît
prezicerea bombei, dar şi singura ou adevărat importantă.
<jîndiţi-vă cu oît este mai uşor să se producă Bomba, decît să
se găsească o cale sigură pentru ieşirea din acest impas. Gîn-
diţi-vă, prin urmare, cît de util ar fi fost ca politicienii să-şi
piardă puţin timp igîndindu-se şi la consecinţele bombei, şi nu
numai la Bombă.
Deci funcţia cea mai importantă a literaturii ştiinţifico-fan
tastice este de a anticipa nu anumite gadgeturi, ci consecin
ţele sociale. îndaplinindu-şi această funcţie, ea ar putea consti
tui o forţă uriaşă în procesul de ameliorare a situaţiei ome
nirii.
Daţi-mi voie să încerc a limpezi acest punct de vedere, con-
siderînd un caz ipotetic. Să zicem că ne-am afla în anul 1880
•
şi că automobilul este o maşină a viitorului care aţîţă imagi
naţia tuturor autorilor de literatură ştiinţifico-fantastică. Ce
fel de povestire credeţi că s-ar fi putut scrie în 1880 .despre
un automobil şi despre ceea oe constituia atunci viitorul lui ?
Automobilul ar fi putut fi considerat drept un simplu
mecanism interesant. Povestirea ar fi putut fi scrisă într-un
jargon tehnic, descriind funcţionarea automobilului. Putea sa
producă emoţie o defecţiune de ultim moment a framistanului,
iar eroul putea fi prezentat cum croieşte ingenios un liebes-
traum dintr-un vedhi cărucior -de copii, agăţîndu-1 în ultimul
minut de bispalator, astfel ca să mutoneze karogelul.2
1 „Yankeul ştie ce şi cum“, cu sensul de îndemînare tehnică specific
americană.
1 Framistanul, liebestraumul etc. sînt noţiuni fanteziste, de genul celor
c e apar uneori şi în lucrările româneşti, cu trimiteri la subsol.
43
41. (Desigur că toate astea sînt absurde, dar v-aş putea indica
un mare număr ide povestiri scrise în acest stil ; n-am s-o fac,
pentru că autorii sînt oameni irascibili şi cu pumni zdraveni.)
O altă cale era isă se considere automobilul doar un
accesoriu al aventura. Tot ce poţi face cu un cal, poţi face şi
du un automobil, aşa că te apuci şi scrii un western, tăind'
cuvîntul „cal“ şi scriind în locul lui „automobil".
Aş fi putut să scriu aşa, de exemplu : „Automobilul coborî
panta ca un trăsnet, tropăind din pneuri, ansamblul cozii
smucindu-se furios dintr-o parte în alta, pe cînd înspumata
lui gură de aer părea încercuită cu ulei“. în sfîrşit, cînd şi-a
realizat sarcina de a o salva pe eroină şi de a zădărnici unelti
rile bandiţilor, automobilul îşi bagă furtunul de alimentare
într-un bidon de benzină şi soarbe liniştit combustibil.
Bineînţeles că-i o satiră, dar mă întreb cît de departe am
fost de realitate. Pot să fac prinsoare că numeroşi aspiranţi
la cariera de ştiinţifico-fantastici îşi încep povestirile astfel :
„Cosmonava opri, derapînd, la o distanţă de cinci milioane de
mile de Venus, cu frînele scrîşoind, încinse".
Singurul motiv pentru care nu vedem astfel de povestiri
este că editorii le văd înaintea noastră.
Evident, să scrii o povestire ştiinţifico-fantastică în care
automobilul nu e decît un mecanism interesant, isau un su-
per-cal, este o pierdere de timp. Desigur, asta poate să-i aducă
scriitorului un dolar onest şi-i poate da cititorului o oră de
distracţie onestă, dar acest lucru este oare important ? „A
anticipa automobilul", da, dar numai .anticiparea existenţei
automobilului nu înseamnă nimic.
Care este influenţa automobilului asupra societăţii şi a
oamenilor ? în fond, oamenii sînt cei care îi interesează pe
oameni.
De exemplu, să ne imaginăm .că automobilul ar fi considerat
un obiect fabricat în milioane de exemplare pentru .uzul ori
cărui om dispus să-l cumpere. (Nu uitaţi, ne aflăm tot în 1880.)
Imaginaţi-vă o întreagă populaţie instalată pe roţi.
Oare nu se vor întinde oraşele, nimeni nemaifiind obligat
să locuiasică în apropierea locului de muncă ? Fiecare poate să
stea undeva, la o depărtare de douăzeci de mile, să phce în
fiecare dimineaţă şi să se întoarcă în fiecare seară. Pe scurt,
44
