dss

1. AgathaChristie
Cuibul de viespi
JohnHarrisonieşi dincasă şi se opri pe terasă o clipăpentrua se ui­tala gradină.Era un om înalt,cu
faţa suptă,cadaverică,înfăţişareasao­bişnuităeraposomorâtă,dar,câteodată,caacum, de pildă,
când asprimeatrăsăturilori se pierdeaîntr‑unsurâsuşor,faţa i se luminaşi deveneaa­trăgătoare.
JohnHarrisonîşi îndrăgea gradinaşi aceasta nu arătase niciodatăa­tâtde bine caîn acea searătristă,
apăsătoare,de august.Trandafirii agă­ţă­tori erau încăfrumoşi,glicinaparfumaaerul.
Un scârţâit scurt, binecunoscut,îl făcusă‑şi mute privirile.Cinepu­teasă intre acumpe poarta
grădinii?Rămase înmărmurit,fărăsă poatăspune vreuncuvântcâteva clipe,întrucâtbărbatul ce
păşeagrav pe alee,eraultimul pe care s‑ar fi aşteptatsă‑l vadă în acest colţ al lumii.
— Extraordinar,de necrezut!izbucni Harrisonîncele dinurmă.Mon­sieurPoirot!
Era într‑adevărcunoscutul detectivHerculePoirot,al cărui renume se dusese întoată lumea.
— Da, spuse acesta.Chiareu!Mi‑aţi spuscândva că dacă mă aflupe aceste meleaguri săvinsăvă
văd.V‑am ascultatşi,deci,iată‑mă!
— Suntîncântăt! Luaţi loc, vă rog,Să bemceva!spuse Harrison.
Arătă cu mâna spre o masă de pe terasaîncărcată cu tot felul de stic-le.
— Mulţumesc,spuse Poirotcufundându‑se într‑unfotoliudinnuiele.Sirop credcănu aveţi,dar aş
luadoar un pahar cu sifon,fărăwhisky.Şi adăugăpe un ton patetic,în timpce i se puneapaharul
lângăel:Vai,mus­tăţile mele s‑auumezit. Eaşa de cald!
— Şi ce vă aduce prinacest coltliniştit?Vreţi săvăodihniţi,nu‑i aşa?
— Nu,monami,treburi!
— Treburi?Într‑unloccare vă este atât de peste mână?
— Şi de ce nu? Doar nu toate crimele se comitîn marile centre aglo­me­rate.Ce credeţi?
— Aveţi dreptate,credcăam făcut o remarcăstupidă.Dar despre ce crimă este vorba?Sau poate că
nu mi‑e îngăduitsăîntreb.
— Dimpotrivă,măbucurcă mă întrebaţi.
Harrisonîl privi nedumerit.Ise păreacă era cevaneobişnuitîncom­portarea
— Deci,văocupaţi de un caz grav. Vreţi săspuneţi...
— Crimă.
Hercule Poirotpronunţăacestcuvântpe unton atât de grav, încât Harrisonrămase descumpănit.
Detectivul îl privi ţintă,într‑unfel care i se păreadinnou neobişnuitşi care îl stingherea.Încele din
urmă, îşi luă inimaîn dinţi:
— Dar n‑am auzitde nici o crimă.
— Cred,zise Poirot.Nici n‑aveaţicum.
— Şi cine a fostomorât?
— Nimeni încă.
— Cumadică?
— Vedeţi,de aceeav‑amspuscă nu aveaţi cum să fi auzit.Cercetezocrimă care n‑afost încă
săvârşită.
— Ascultaţi,credcă glumiţi.
— Câtuşi de puţin!Nucredeţi că e mai bine ca o crimăsă fie cercetatăînainte de a fi comisă?În acest
fel poate fi împiedicată.
— Şi credeţi că o crimă e pe punctul de a fi săvârşităaici?Nu,e impo­sibil!
HerculePoirotnudăduatenţie exclamaţieigazdei sale.
— Înafară de cazul în care noi vomreuşi să o împiedicăm.
— Noi?
— Da noi.Vreausă spuncă am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
— De aceeaaţi venit?
Ochii lui Poirotse aţintirădinnouasupra lui Harrisoncu aceeaşi gra­vitate tulburătoare.
— Amvenitaici,monsieurHarrison,înprimul rândfiindcă‑mi sunteţi simpatic.

2. Apoi,renunţândlatonul gravde până atunci,adăugă ca într‑o doară:
— Vădcă aveţi acolouncuib de viespi.De ce nu‑l distrugeţi?
Neaşteptataschimbare asubiectului îl făcupe Harrisonsă se încrun­te încurcat.
— Da, tocmai am de gând să fac acest lucru.Adicănu eu,ci tânărul Langton.
Credcă vă reamintiţi de Claude Langton.L‑aţi cunoscutodată,cânderam împreună.
— Da, da,zise Poirot.Şi cum vreasă‑l distrugă?
— Cupetrol.Vine înseara asta cu pompalui,care‑i mai mare decâta mea.
— Şi alt mijlocnumai există?întreabăPoirot.Cucianurăde potasiu,de exemplu.
Harrisonîl privi surprins.
— Da, dar e o treabă periculoasă,e foarte riscantsăţii aşa ceva în ca­să.
Poirotdădudincap în semnde încuviinţare:
— O otravăgroaznică.
— Bunadoar dacă vrei săscapi de soacră, încercă Harrisonsă glu­mească.
Poirotrămase însă mai departe grav.
— Şi sunteţi absolutsigurcăacest monsieurLangtonvafolosi doarpetrol?
— Absolutsigur!Dar,de ce?
— Pentrucă mă cam îndoiesc.Amfostazi după‑amiazălafarmaciadin Barchesterşi pentruceeace
am cumpărat a trebuitsă semnezînre­gistrul de substanţe otrăvitoare.Şi cuaceastăocazie am putut
vedeacă înregistrareaprecedentăerasemnatăde Claude Langton,care cumpărase nişte cianurăde
potasiu.
Harrisonholbăochii uluit.
— Mi se pare ciudat.Chiarzilele trecute,Langtonspuneacănici nu‑i trece princap să foloseascăo
asemeneaotravă.De altfel erascandalizatcăse vinde pentruastfel de scopuri.
Poirotse uitadistrat latrandafiri şi voceasa deveni foarte blândăcândîntrebă:
— Văe simpaticLangton?
Acestatresări.Se vedeabine căîntrebareaîl luase prinsurprindere.
— Mda...da...desigur...mi‑e simpatic.De ce nu?
— Mă întrebam doar,spuse Poirotcalm,dacă vă e simpaticcuadevă­ratşi dacă şi dumneavoastrăîi
sunteţi simpaticlui.
— Unde vreţi să ajungeţi,monsieurPoirot?Nupotsă înţelegde locce este în mintea
dumneavoastră.
— Aşadaram să vă vorbescdeschis.Sunteţi logodit,monsieurHarri­son.Ocunoscpe domnişoara
MollyDeane,otânără frumoasă,plinăde farmec.Darştiţi preabine că mai înainte a fostlogodităcu
Claude Lang­tonşi i‑adat cu piciorul pentrudumneavoastră.
Harrisondădu dincap aprobator.
— Nuvă întreb ce motive a avutsă facă acest lucru.Poate că a fostîndreptăţită.Dar nue preagreu
să presupuncă Langtonn‑a uitatşi nua iertatlovituraprimită.
— Văînşelaţi,monsieurPoirot.Jurcă vă înşelaţi.Langtone unspor­tiv,ialucrurile bărbăteşteşi a
continuatsă se poarte uimitorde frumos,chiarprieteneşte cumine.
— Şi asta nu vă şochează?Aţi folositcuvântul „uimitor",dardumnea­voastrăînşivănupăreţi de loc
uimit.
— Ce vreţi să spuneţi,monsieurPoirot?
— Vreausăspun că un om este în stare să‑şi ascundă ura până so­seşte momentulpotrivit.
— Ura? Harrison izbucni înhohote de râs.
— Da, dumneavoastrăenglezii sunteţi multpreaîncrezători.Nuputeţi admite căîn minteaunor
oameni simpatici,cumsecade cumsuntsportiviişi alţii potîncolţi,totuşi,gânduri rele.De aceea,vă
pierdeţi viaţaînsituaţii care n‑ar trebui săvă ducă la moarte.
— Deci,mă avertizaţi.Măpuneţi îngardă împotrivalui Langton.De aceeaaţi Poirotnu răspunse
decâtcu o înclinare a capului.
— Trebuie săfiţi nebun,monsieurPoirot.Iertaţi măcă vă vorbescast­fel,darsuntemînAnglia.Aici
lucrurile nuse petrecaşa cum vă închipuiţi dumneavoastră.

3. Candidaţii lacăsătorie dezamăgiţinutabărăpe oameni să‑i înjunghie sausă‑i otrăvească.Cât despre
Langton,n‑ar fi în stare să se atingănici de o muscă.
— Viaţamuştelornumăpriveşte,răspunse Poirotcuacelaşi calm.A­firmaţi înadevărcă Langtonn‑ar
fi în stare să se atingă nici de o muscă,dar uitaţi că e gata să ucidăcâtevamii de viespi chiarînseara
asta.
Harrisonrămase tăcut.Poirotse ridică agitatşi se apropie de el,îi pu­se mânape umărşi îl zgâlţâi
puternic:
— Treziţi‑vă,iubite prietene!Deschideţi ochiimari înjurul dumnea­voas­tră!Uitaţi‑vălaviespile
aceleacare se întorc liniştite lacuibul lor!N‑a­re cine săle spunăcăîn searaasta vor fi ucise.Pentru
mine crimaconsti­tuie obiectul ocupaţieimele.Şi măocupde ea, atât înainte,cât şi după ce s‑a
săvârşit.La ce oră vine Claude Langton?
— La ora nouă. Dar vă rog să mă credeţi...
— Ştiu,ştiuce vreţi să spuneţi:n‑arfi în stare,n‑ar putea...şi aşa mai departe.Înorice caz, am să
revinlaora nouă. Are să mă amuze să a­sistladistrugereacuibuluide viespi.Unaltsportenglezesc
de‑al dumnea­voastră.
Numai aşteptănici un răspunsşi porni în grabă pe alee spre poartagrădinii.
Ajunsîn stradă îşi încetini paşii.Eratulburat,agitat,stăpânitde unpresentimentsumbru.Se uităla
ceas: optşi zece minute.
— Peste trei sferturi de oră.Nuştiudacă are vreunrostsă mai aştept.
Se gândi o clipăcă ar fi mai bine să se întoarcă, dar porni agale spre sat.
Mai erau doar câtevaminute pânăla ora nouă,când se apropie dinnoude poartagrădinii.Era o
seară senină,liniştită.Doaroadiere uşoarăclătinaîncet frunzele copacilor.Darlinişteaerasinistră,
ameninţătoare,părândsăprevesteascăofurtună.
La unmomentdat,poarta grădinii se deschise cuunscârţâituşor şi Claude Langtonieşi în strădă.
Când dăducu ochii de Poirottresări:
— A,dumneavoastră?Bunăseara.
— Bunăseara, monsieurLangton.Aţi plecatdestulde repede.Langtonîşi holbăochii mari.
— Nuştiuce vreţi să spuneţi.
— Aţi distruscuibul de viespi?
— Nu,nul‑am distrus.
— Ah,spuse Poirotcublândeţe,deci nul‑aţi distrus.Atunci ce aţi făcut?
— Amstat puţinde vorbă cu domnul Harrison.Dar vă rog să mă ier­taţi,suntgrăbit.Nubănuiamcă
am să vă întâlnesc.
— Da, am cevatreburi pe aici.
— Bine,îl găsiţi pe domnul Harrisonpe terasă.Pe mine vă rog să mă iertaţi.
Se îndepărtă în grabă. Poirotîl urmări cu privirea.Untânăr chipeş,cu mişcări repezi,nervos.
— Deci am să‑l găsescpe Harrisonpe terasă. Da, s‑ar putea,murmu­răPoirot.
Deschise poartaşi se îndreptă spre terasă.Harrisonstăteanemişcatpe un scaunlângă masă şi nu‑şi
întoarse ochii spre el.
— Ah,monami,izbucni Poirot.Văsimţiţi bine?
Trecu multtimppână ce Harrison se hotărî să rostească leneş,cuovoce stinsă:
— Ce‑aţi spus?
— V‑amîntrebatdacă vă simţiţi bine.
— Cumsă nu? De ce mă întrebaţi?
— Nusimţiţi nici unefectsupărător?
— Efectsupărător?De ce?
— De la sodade rufe.
Harrisonse ridicăbrusc.
— Sodăde rufe?Ce mai înseamnăşi asta?
— Îmi pare rău, dar n‑am avutîncotro. V‑am pusîn buzunarnişte sodă.
— Mi‑aţi pussodă? La ce bun?Nu mai pricepnimic.

4. Tonul lui Poirotdeveni blajin,caacelaal unui profesorcare încerca să coboare lanivelul de înţelegere
al unorelevi necopţi.
— Vedeţi,unul dinavantajele saupoate dezavantajeleîndeletnicirii de detectiv estecăte pune în
contact cu acea categorie de oameni pe care o alcătuiescinfractorii.Şi de multe ori poţi învăţade la
ei lucruri care‑ţi prindbine. Aşas‑a întâmplatcu un pungaşde buzunare,care odată în viaţa lui
fusese şi el învinuitpe nedrept. Fireşte,i‑amdatdrumul,iarel m‑arăsplătitîn singurul chipîn
care puteas‑o facă: m‑a învăţatsecretele meseriei lui.Înfelul ăstapotsăpun o mână pe umărul unui
om,să‑l zgâl­ţâi puţin,aşacumam făcutcu dumneavoastră cevamai devreme,iarcu cealaltăsă‑i
umbluîn buzunare fărăsă simtă.Deci v‑am scos cea ce aveaţi în buzunarul dindreaptaal hainei şi am
pusîn locsodă de rufe.Vedeţi,ştiamcăunom care nu e stângaci şi care vreasă pună repede nişte
otravă într‑unpahar n‑o poate ţine în altă parte decât în buzunarul dindreapta.
Băgă apoi mâna în buzunarul hainei saleşi scoase câtevacristale mici albe.
— Este peste măsurăde periculossăpurtaţi asupra dumneavoastrăasemenealucruri aşa,la
îndemânaoricui.
Apoi,liniştit,fărăsăse grăbească,scoase dincelălaltbuzunarostic­luţăcugura largă,introduse
cristalele înăuntru,turnăapă,o astupăcu undop şi o agită până ce cristalele se dizolvară.Harrisonîl
urmăreaîn­spăimântat.
Mulţumitde cele făcute,Poirotse îndreptăspre cuibul de viespi,des­făcudopul sticluţei şi turnă
soluţiaîn interiorul cuibului.Apoise dăducuun pas sau doi înapoi şi privi întăcere.Câtevaviespi,
care tocmai se îna­poiauspre cuib,căzură,se zbătură câteva clipe şi apoi rămaserănemiş­cate.
Celelalte se târauîn afara cuibului doarca să moară. Poirotmai privi unminutşi apoi se înapoie pe
terasă.
— O moarte rapidă,spuse el,fulgerătoare!
Harrisonîşi recăpătă glasul:
— Şi ce mai ştiţi?
— Aşacum v‑am spus,am văzutnumele lui ClaudeLangtonînregis-trul farmaciei.Ceeace nuv‑am
spuseste că imediatdupăaceeas‑a în­tâm­platsă‑l întâlnesc,mi‑aspuscăprocurase cianura de
potasiulacere­readumneavoastră, casădistrugeţi cuibul de viespi.
— Altceva?
— Da, mai ştiuşi altceva.L‑amvăzut pe Claude Langtonşi pe Molly Deane împreună,într‑unmoment
când socoteaucă nu‑i vede nimeni.Nucunoscneînţelegerilecare i‑aufăcutsă se despartălaînceput
şi care au adus‑o pe ea în braţele dumneavoastră,darmi‑ampututda seamacă au trecutpeste toate
şi că domnişoaraDeane s‑aîntors lavecheaei dragoste.
— Şi mai departe?
— Da, mai ştiuceva,dragă prietene.Eramîn HarleyStreetmai zilele trecuteşi v‑amvăzutieşindde la
un anumitdoctor.Ştiufoarte bine pen­truce boalăi se solicităconsultaţii aceluidoctor,iarexpresia
de pe chipul dumneavoastrănulăsanici o îndoială.Aveaţi înfăţişareaîntunecatăau­nui omaflat sub
o sentinţăde moarte.Amdreptate?
— Exact.Mi‑a spus că mai am doar douăluni de trăit.
— Num‑aţi văzut fiindcăeraţi multpreacufundatîn gândurile dum­neavoastră.Darv‑ammai citit
cevape faţă: unlucru despre care v‑amspus mai devreme căoamenii încearcăîntotdeaunasă‑l
ascundăcu grijă.Da, am văzutură, iubite prietene.Nuvăstrăduiaţi săo ascundeţi,fiindcăsocoteaţi
că n‑aveacine săvă vadă.
— Continuaţi!spuseHarrison.
— Numai am mare lucru de spus.Amvăzut numele lui Langtonînregistrul farmaciei.L‑amîntâlnitşi
apoi am venitaici.V‑amîntinso cursă. Aţi negatcă l‑aţi rugatpe Langton să vă procure cianurăşi
v‑aţi arătat chiar mirat că făcuse asta. Aţi fostluatprin surprindere şi toatăcompor­tarea
dumneavoastrăn‑afăcutdecât să‑mi întărească bănuielile.Mi‑aţi spuscăLangtonurma să vină la
ora nouă,dar euştiamde la el că ora stabilităeraoptşi jumate.Socoteaţi cădacă revinlaora
nouă aş puteafi pusîn faţaunui fapt împlinit.Dupăcumvedeţi,ştiutotul.
— Dar cine v‑a rugat să veniţi?De ce nu m‑aţi lăsatîn pace?
— Ştiţi bine căeu mă ocupde crime.

5. — Crimă?Poate vreţi săspuneţi sinucidere.
— Nusinucidere,ci crimă,rosti Poirotrăspicat.Moarteadumneavoas­trăarfi fostuşoară,
fulgerătoare,darmoarteape care i‑opregăteaţi lui Langtonar fi constituitcel mai îngrozitorchipîn
care un omîşi poate sfâr­şi zilele.V‑acumpăratotrava,apoi a venitsă vă vadăşi era singurcu
dum­neavoastră.Dumneavoastră muriţi într‑oclipă,pe paharse găsescurmele otrăvii,iarLangtdne
pe undevaprin preajmă.Ăstav‑a fostplanul.
Harrisonoftă adânc.
— Cine v‑apussă veniţi?Cinev‑apussă veniţi?
— Dar v‑am spuslimpede.Mai existăînsăşi un alt motiv.Ammultăsimpatie pentrudumneavoastră.
Ascultaţi‑măvărog! Sunteţi muribund,aţi pierdutfemeia de care eraţi îndrăgostit.Dar este totuşi un
lucrucare se poate afirma:nusunteţi uncriminal.Şi de aceeanu puteamsă vă lassă comiteţi ofaptă
necugetată,îngrozitoare şi străinăde fireadumneavoastră.Şi‑acumspuneţi‑mi,vărog:mai
regretaţi că am venit?
Urmă o clipăde tăcere.Harrisonse ridică.Pe faţăi se citeademnita­tea,hotărârea,siguranţaomului
care se scuturase de un coşmar şi îşi ve­nise înfire.Îi întinse mânabărbăteşte lui Poirot.
— Da, a fostbine că aţi venit.Vămulţumesc!Vămulţumesc!
SFÂRŞIT