Teză anuală la relații internaționale

1. MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FRIŞPA
TEZĂ ANUALĂ
Tema: „Reforma democratică a lui
Gorbaciov”
A efectuat:
Studenta anului IV,
grupa 404
Blaja Veronica
Coordonator ştiinţific:
Josan Iurie
Chişinău - 2004

2. 2
PLANUL:
INTRODUCERE……………………………………………….….………. 3
§ 1. Prăbuşirea sistemului sovietic ......................................................... 5
§ 2. Requiem pentru un imperiu ............................................................ 18
ÎNCHEIERE …………………….………………….……............................ 24
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………..................... 26

3. 3
Introducere
Fie că vrem, fie că nu, Mihail Gorbaciov a schimbat destinul planetei
noastre. În şase ani şi jumătate, cât s-a aflat la putere, a reuşit, datorită curajului,
tenacităţii şi bunului simţ, să doboare bariere fizice şi psihologice considerate
indestructibile şi să scoată lumea din logica confruntării, sursă a mii de pericole.
Prin acţiunea sa, el a trasat perspectivele unei concepţii radical diferite asupra
politicii, in zorii secolului al XXI-lea.
Şi totuşi, pe 25 decembrie 1991, abandonând preşedinţia unui URSS
inexistent de-acum înainte, el a lăsat în urmă o ţară fărâmiţată, ruinată, sfâşiată de
conflicte si îndoindu-se de viitorul său. O ţară a cărei dezbinare poate fi o sursă de
ameninţare pentru pacea mondială. Pe scurt, un fel de Cernobâl la scară planetară.
O ţară naufragiată.
Iar naufragiul URSS 1-a determinat pe cel al preşedintelui. Demisia lui
Gorbaciov înseamnă în acelaşi timp o înfrângere şi o tragedie: înfrângerea unui om
de stat, obligat să părăsească puterea fără a-şi fi terminat misiunea pe care
considera că o are si tragedia unui reformator, obligat să renunţe la proiectul său
înainte ca acesta să fi început a da roade.
În mod paradoxal, această plecare este şi un triumf. Gorbaciov a făcut totul
pentru a distruge puterea pe care i-o încredinţase o nomenclatură comunistă
îmbătrânită şi închistată cu obstinaţie în ideile unei alte epoci. Si a reuşit. Sistemul
partidului unic a dispărut, aproape fără ciocniri şi fără violenţă, pentru a lăsa locul
unei practici orientate spre principiile democraţiei. Demisia sa este un rezultat
legitim şi logic al acestei schimbări şi, deci, semnul cel mai pregnant al reuşitei
modelului său politic.
Punând capăt domniei absolute a partidului care se afla la baza puterii sale,
Corbaciov nu numai că şi-a pus în pericol poziţia în fruntea statului, dar a permis
parlamentelor republicilor să-şi afirme o nouă legitimitate. Or, apariţia de guverne

4. 4
locale puternice reprezenta o ameninţare pentru unitatea ţării. Preşedintele nu putea
să-şi imagineze continuarea reformelor fără menţinerea Uniunii. Fără îndoială că
pentru a încerca să o salveze s-a apropiat, la sfârşitul anului 1990, de conservatorii,
care voiau menţinerea integrităţii ţării. Curând însă s-a dovedit că preţul care
trebuia plătit era abandonarea reformei. Iar Gorbaciov nu putea accepta nici aşa
ceva.

5. 5
§ 1. Prăbuşirea sistemului sovietic
Bazându-mă pe modelele teoretice, ca şi pe o teorie asupra istoriei, vreau
acum să descriu în linii generale ceea ce consider eu că se petrecea la acea oră în
lume. Am asistat la dezintegrarea unui sistem închis, aşa cum a fost el întruchipat
de Uniunea Sovietică. Dezintegrarea afectează toate aspectele sistemului
(îndeosebi pe cel ideologic): un sistem de guvernământ, unul economic şi un
imperiu teritorial. Când sistemul era intact, toate aceste elemente erau integrate;
acum, că sistemul se prăbuşeşte, diferitele elemente se descompun fiecare în felul
lui şi în ritmuri diferite, dar evenimentele dintr-o zonă tind să potenţeze evoluţiile
din celelalte zone.
Descompunerea a început cu multă vreme în urmă, mai precis odată cu
moartea lui Stalin. Un regim totalitar are nevoie de o personalitate totalitară care
să-l conducă. Stalin a îndeplinit acest rol cu brio. Sub conducerea lui, sistemul a
atins amploarea sa maximă, atât în domeniul ideologic, cît şi teritorial. Nu a existat
aproape nici un aspect al existenţei care să fi scăpat de sub influenţa lui. Chiar şi
genetica s-a supus doctrinei marxiste. N-au putut fi supuse toate ştiinţele cu acelaşi
succes, dar cel puţin oamenii de ştiinţă puteau fi dresaţi, iar contactele lor cu tinerii
puteau fi reduse cît mai mult prin claustrare în institutele Academiei şi prin
interdicţia de a ţine cursuri în universităţi. Teroarea a jucat un rol mare în
funcţionarea sistemului, dar masca ideologică a reuşit de minune să ascundă
constrângerea şi teama care se aflau la baza tuturor aspectelor existenţiale.
Geniului lui Stalin i se datorează faptul că sistemul creat de i-a supravieţuit
aproape treizeci şi cinci de ani. S-a întrezărit o rază de speranţă, dar foarte scurtă,
atunci când Hruşciov a dezvăluit o parte din adevărurile despre Stalin în discursul
ţinut la cel de-al XX-lea Congres, dar, apoi, nomenklatura şi-a reafirmat poziţiile.
A fost perioada în care dogma era păstrată prin metode administrative, lipsind total
credinţa în valabilitatea ei. Atâta vreme cit la cârmă s-a aflat o personalitate
totalitară, sistemul s-a bucurat de oarecare manevrabilitate: linia partidului putea fi

6. 6
modificată conform voinţei dictatorului, cea existentă înainte fiind anulată. Acum
însă flexibilitatea s-a pierdut şi sistemul a devenit la fel de rigid precum îl descrie
modelul nostru teoretic. În acelaşi timp, s-a insinuat un proces de descompunere.
Fiecare întreprindere şi instituţie căuta să-şi îmbunătăţească propria poziţie.
Deoarece nici una nu avea nici o autonomie, au fost nevoite să renunţe la toate
puterile pe care le deţineau pentru a obţine resursele necesare supravieţuirii lor.
Treptat, un sistem elaborat de tranzacţii la nivel de instituţii a luat locul planificării
centrale şi controlului central care au dominat atâta vreme cât sistemul s-a găsit în
mâini totalitare. Mai mult, s-a dezvoltat un sistem neoficial de relaţii economice
care a suplimentat şi umplut golurile lăsate de sistemul formal. Deficienţele
sistemului deveneau tot mai evidente, crescând totodată şi presiunea pentru
aplicarea de reforme.1
Am ajuns acum la un punct ce trebuie subliniat: reforma accelerează
procesul de dezintegrare. Ea introduce ori legitimează alternative într-o perioadă în
care sistemul depinde, pentru propria sa supravieţuire, de lipsa de alternative.
Alternativele ridică întrebări; ele subminează autoritatea; nu numai că dezvăluie
discrepanţe în reglementările existente, ci le şi accentuează prin deturnarea
resurselor spre întrebuinţări mult mai economice. O economie comandată nu poate
evita o repartizare greşită a resurselor: prin adoptarea unei libertăţi reduse de
opţiune, deficitele vor fi şi mai accentuate. Mai mult, profiturile ce pot fi obţinute
prin deturnarea resurselor de la economia comandată sînt mult mai mari decât cele
câştigate din activitatea productivă; nu este deci deloc sigur că, prin reforme,
producţia în general va avea de câştigat.
Rămâne faptul că în fiecare ţară comunistă, cu excepţia notabilă a Uniunii
Sovietice înseşi, s-a înregistrat o ameliorare iniţială atunci când s-a introdus
reforma; economică. Motivul este că o economie comandată este atât de risipitoare
încât orice schimbare este iniţial benefică. Doar ulterior prejudiciile aduse
structurilor rigide ale economiei central planificate încep să depăşească beneficiile
1
Soros George, Pentru transformare a sistemului sovietic, Bucureşti, 1991, p.98.

7. 7
obţinute iniţial.
Modelul teoretic al societăţii închise dă naştere unor distorsiuni ce nu ar
putea fi imaginate într-o societate deschisă. Poate exista o altă demonstraţie mai
bună? Activitatea economică în sistemul sovietic pur şi simplu nu este economică.
Mai degrabă poate fi înţeleasă ca expresie a unui fel de dogmă cvasireligioasă.
Poate că cea mai bună analogie este aceea a construcţiilor de piramide din vremea
faraonilor. Această interpretare explică de ce partea de resurse dedicată investiţiilor
este maximizată, în timp ce beneficiul economic obţinut rămâne la o limită
minimă. Ea ar explica de asemenea de ce investiţiile iau forma unor proiecte
monumentale. Se văd uriaşele baraje ale hidrocentralelor, oţelăriile, staţiile
îmbrăcate în marmură ale metroului moscovit, zgârie-norii arhitecturii staliniste, ca
tot atâtea piramide construite de faraoni moderni. Uzinele hidroelectrice produc cu
adevărat energie iar oţelăriile oferă oţel, dar dacă oţelul şi energia sînt folosite pur
şi simplu pentru a produce şi mai multe baraje şi oţelării, efectul asupra economiei
nu se deosebeşte prea mult de cel pe care 1-a avut construirea de piramide în epoca
lor.
Din această pricină, există un spaţiu imens în care resursele existente pot fi
folosite cu mai multă eficienţă. Redirecţionarea resurselor existente este relativ
uşor de realizat, dar, când se ajunge la decizii asupra investiţiilor, apare necesitatea
unor schimbări mult mai profunde. Capitalul trebuie tratat ca o resursă limitată şi
valoroasă. Trebuie fixat un preţ al acestui capital, iar rata dobânzii trebuie folosită
ca indicator pentru alocarea lui. În concluzie, partidul trebuie înlăturat din rolul său
de păzitor al capitalului, în acest moment, orice încercare de reformă va întâmpina
o opoziţie implacabilă. Compromisul ce ar rezulta nu poate produce o distribuire
eficientă a resurselor. Şi aici se iveşte problema ce duce la eşuarea oricărei
reforme: doar o schimbare care depăşeşte reforma şi se înregistrează ca
transformare a sistemului poate spera să fie eficace.
Deşi întreprinderilor li s-a conferit mai multă autonomie, ele nu au fost
transformate în unităţi cu adevărat independente. Continuau să dea socoteală

8. 8
statului, sau, mai exact, partidului, care se afla la putere. Conducătorii erau membri
ai nomenklaturii şi numirea lor, ca şi îndepărtarea lor, depindea de aparatul de
partid. Poate că ordinele directe emise de ministru au fost înlocuite cu regulamente
indirecte exprimate în termeni monetari, dar comandamentele au rămas aceleaşi.
Ca rezultat, ceea ce a fost proclamat ca un sistem orientat spre economia de piaţă
nu a fost cu adevărat dependent de piaţă, ci a rămas orientat spre sursele de putere.
Se impune o întrebare: au anticipat reformatorii consecinţele politicii lor?
Răspunsul este destul de complicat. Fără îndoială, reformatorii au avut ca motivaţie
iniţială dorinţa de a schimba sistemul, şi erau gata să susţină jumătăţi de măsuri,
ştiind prea bine că treptat vor avea nevoie să adopte şi alte măsuri, în acelaşi timp,
probabil că nu au anticipat în întregime consecinţele negative, altfel nu ar fi putut
susţine cu atâta eficacitate liniile politice. Bineînţeles că liniile politice promulgate
nu au mai corespuns, în multe privinţe, celor anunţate iniţial şi reformatorii ar
putea oricând să se plângă de faptul că sfaturile lor nu au fost urmate. Cu toate
acestea, cu toţii au fost absorbiţi de acest proces, indiferent că au sprijinit sau nu
guvernul, deoarece au ajuns să creadă că fiecare problemă îşi găseşte soluţia, chiar
dacă acea soluţie atrage după sine o nouă problemă. Cu alte cuvinte, cu toţii au
devenit participanţi şi astfel au fost cu toţii prinşi în procesul reformator. Chiar
dacă aveau rezerve, nu puteau să le dea glas; singura lor alternativă era aceea de a
rămâne tăcuţi. Astfel, controversele legate de reformă au ajuns să fie dominate de o
credinţă nemărturisită în eficacitatea unui proces reformator continuu, chiar dacă
acea credinţă, judecată din perspectiva actuală, este fără îndoială greşită.
Reforma trebuie echivalată cu dezintegrarea unui sistem rigid, închis,
imuabil, şi cu cît ea progresează, cu atât dezintegrarea devine mai completă. Un
proces continuu trebuie să ducă la un efect de dezintegrare nelimitat. Doar dacă
există un moment de discontinuitate, procesul poate fi oprit, făcând astfel posibilă
apariţia unui nou sistem. Cum voi arăta ulterior, forţele locale nu sînt suficiente
prin ele însele pentru a opri procesul. Procesul de dezintegrare trebuie să fie
înlocuit printr-un proces de integrare în societatea occidentală, şi acest-proces nu

9. 9
poate fi împlinit fără ajutor din partea Occidentului. In absenţa acestuia, procesul
de dezintegrare va continua şi societatea închisă universală care este Uniunea
Sovietică se va dezintegra în părţile sale componente, dar nu va fi capabilă să
realizeze şi să menţină instituţiile, sau măcar starea de spirit, a unei societăţi
deschise.
Reformatorilor nu le este uşor să se adapteze circumstanţelor în schimbare.
Până nu de mult, toate discuţiile trebuiau să adopte o terminologie marxistă şi nici
măcar astăzi, în Uniunea Sovietică, nu se acceptă cu adevărat contestarea lui Lenin.
Din fericire, Lenin a trecut prin multe faze şi a existat una anume — NEP, sau
Noul Plan Economic, în cadrul căruia s-a încurajat întreprinderea particulară —
care oferă şi astăzi o bază ideologică potrivită pentru dezbaterile actuale. Expresii
ca „proprietatea privată” sînt suspecte; mai diplomatic este să se vorbească despre
„proprietatea individuală”, conform formulării dintr-o recentă propunere supusă
aprobării Sovietului Suprem.2
Ritmul evenimentelor s-a accelerat foarte mult şi este destul de greu să se
ţină pasul cu ele fără a se revizui permanent vocabularul. Dar modelele mentale
formate în decursul unei întregi vieţi sînt greu de abolit, iar necesitatea de a
abandona dogma pe care am încercat s-o reformăm poate să dea naştere la o
experienţă derutantă. Reformatorii sînt condamnaţi la pieire; ei vor fi înlocuiţi pe
de o parte de adepţii transformărilor radicale, şi, pe de alta, de conservatorii de
linie „dură”.
Când reformatorii se radicalizează, ei trebuie să-şi revizuiască şi să-şi
modifice atitudinea faţă de centrul puterii. Pentru ei, ca reformatori, orice pas care
a dus la slăbirea centrului şi la împărţirea puterii a părut un pas în direcţia cea
bună. Dar transformarea radicală necesită o putere executivă funcţională. Nu este
suficient să distrugi puterea centrală a unei societăţi; trebuie stabilită o nouă
autoritate care să fie suficient de puternică pentru a întemeia societatea deschisă.
Acesta este obstacolul principal în transformarea comunismului, care nu a fost
2
Soros George, op.cit., p.107.

10. 10
depăşit până acum. Cum poate fi distrus un centru şi, concomitent, să fie creat unul
nou? Şi cum pot oamenii să treacă de la o activitate subversivă la una constructivă
sau — ceea ce este şi mai greu — să le îndeplinească pe amândouă în acelaşi timp?
Am ajuns acum la una dintre cele mai interesante întrebări ale cercetării
noastre: cum se integrează Gorbaciov în acest context? Nu există nici o îndoială că
el a jucat un rol crucial în provocarea situaţiei actuale. Fără el, evenimentele din
Europa de Est nu s-ar fi precipitat în modul în care au făcut-o. în mod deliberat, el
a început să desfiinţeze anumite particularităţi ale sistemului sovietic. A vrut el
oare să distrugă întregul sistem, şi dacă da, de ce? Şi ce a vrut să pună în loc? A
dorit să modifice numai anumite elemente ale sistemului, şi dacă da, care anume?
Şi din ce motiv? A ştiut ce face? în ce măsură corespund rezultatele cu speranţele
lui? Avem nevoie de câteva răspunsuri pentru a înţelege ce s-a petrecut în Uniunea
Sovietică şi la ce să ne aşteptăm.
Probabil că niciodată nu vom cunoaşte adevărul. Cercetările de istorie vor
putea stabili multe fapte, dar faptele vor fi supuse multor interpretări. Participanţii
acţionează pe baza înţelegerii imperfecte. Opiniile lor sînt totdeauna contradictorii,
dar şi supuse modificărilor. În cazul lui Gorbaciov, situaţia este complicată de
faptul că el nu are libertatea să spună oricând ce gândeşte. Retorica lui s-a
modificat foarte mult de-a lungul timpului. S-a modificat felul său de a gândi, sau
condiţiile care au influenţat modul său de exprimare? De exemplu, recent
(decembrie 1989) el a afirmat că este un comunist convins. Declaraţia lui este un
fapt. Ce a vrut să spună? Se pot face supoziţii. Supoziţia, apoi, poate fi confruntată
cu alte date deja cunoscute, sau care urmează să fie definite, în acest spirit îmi voi
prezenta eu interpretarea.
La fel cum omul 1-a creat pe Dumnezeu după chipul său, la fel voi face şi eu
cu Gorbaciov. Concepţia lui Gorbaciov despre lume nu cred că este foarte diferită
de a mea. Mai exact, Gorbaciov consideră distincţia între societatea închisă şi cea
deschisă ca pe o problemă critică şi, în concepţia lui, transformarea Uniunii
Sovietice într-o societate deschisă capătă întâietate faţă de toate celelalte obiective.

11. 11
Punctul central asupra căruia sîntem amândoi de acord. Ne deosebim în multe
privinţe, în primul rând, el nu înţelege procesele economice; în al doilea rând, e
rus, impregnat de cultura rusească, care include nu numai perioada sovietică, ci şi
epocile precedente. Este probabil profund convins de comunism, pentru că el îl
consideră a fi idealul justiţiei sociale, şi nu este conştient de fisura catastrofală din
construcţia sa. în toate aceste privinţe ne deosebim; dar bănuiesc că el are cel puţin
o înţelegere instinctivă a reflexivităţii ca teorie a istoriei, altfel nu ar fi avut curajul
să facă tot ce a făcut. Este de asemenea un exemplu bun pentru participantul cu
înţelegere imperfectă; altfel, nu s-ar fi angajat de la bun început în această
aventură. Concret, el nu şi-a dat seama că distrugerea sistemului stalinist nu este
suficientă pentru a obţine o societate liberă. El a fost animat de dorinţa de a
înlătura constrângerile, dar nu a mers cu gândul suficient de departe pentru a
întrezări problemele ce vor apărea în acel moment anume. Nimic surprinzător: cine
şi-ar fi închipuit că el va ajunge atât de departe cu distrugerea vechiului regim?
Scopul principal al lui Gorbaciov este transformarea internă a Uniunii
Sovietice. Reţeta lui pentru atingerea acestui scop este spargerea izolării în care a
căzut Uniunea Sovietică sub domnia lui Stalin şi integrarea ţării în comunitatea
naţiunilor. Astfel, politica externă a lui Gorbaciov este condusă de consideraţii
interne, şi nu invers. Acesta este elementul pe care experţii în politică externă, bine
documentaţi în geopolitică, îl pricep mai greu.
Concepţia lui Gorbaciov asupra relaţiilor internaţionale este mult mai bine
dezvoltată decât restul programului, într-adevăr, expresia „noua gândire” se aplică
numai acestei sfere. Tot numai în această sferă se poate conta pe cel mai competent
sprijin profesional. Nu este o exagerare să spunem că Ministerul de Externe
reprezintă singurul organ birocratic din Uniunea Sovietică subordonat fără rezerve
politicii lui Gorbaciov. Am fost surprins când o oficialitate a Ministerului de
Externe m-a anunţat cu mândrie, cândva prin 1987, că „tot ce s-a făcut cu privire la
drepturile omului a fost întreprins de departamentul nostru”. Eu credeam că aşa
ceva intra în sarcina Ministerului de Interne. Nu mai departe de vara lui 1989,

12. 12
Ministerul de Externe a înfiinţat o secţie economică, recunoscând că cei
responsabili cu relaţiile economice externe nu-şi făceau datoria.
Concepţia lui Gorbaciov despre lume poate fi un motiv de inspiraţie pentru
noi toţi. Ea se bazează pe conceptul unei Societăţi Deschise. El vorbea despre
apartenenţa la o „Casă Europeană”. Cuvintele lui au fost extrem de greşit
interpretate. Unde sînt frontierele Europei, voiau să ştie oamenii, la Vladivostok
sau în Urali? Părea mult mai convenabil să se tragă linia la frontieră vestică a
Uniunii. Dar Gorbaciov nu la asta se gândea: el se gândea la Europa ca la o
societate deschisă, în care frontierele îşi pierd semnificaţia.
Au mai fost încercări de transpunere a unor idei similare în realitate, în
special în cadrul Ligii Naţiunilor şi al Naţiunilor Unite. De fiecare dată, instituţiile
respective s-au prăbuşit, deoarece nu au putut să se apere de regimurile totalitare:
Mussoli-ni şi Hitler în primul caz, Stalin în cel de-al doilea. E semnificativ faptul
că unul din primele gesturi ale lui Gorbaciov a fost acela de a plăti toate datoriile
Uniunii Sovietice faţă de Naţiunile Unite.
Poate pentru că şi-a pus atâtea speranţe în politica sa externă, Gorbaciov şi-a
definit cu mult mai puţină claritate obiectivele politicii şi economiei interne. Voia
să dea oamenilor ocazia să-şi manifeste liber voinţa, şi pentru aceasta avea gata
pregătit un instrument: adunările poporului, numite soviete, de la care şi-a tras
numele şi Uniunea Sovietică. Dar a omis să se gândească la relaţia dintre soviete şi
partidul comunist şi, când s-a pus această problemă la congresul partidului în
cadrul căruia s-au reactivat sovietele, a improvizat o soluţie paleativă. Şi mai vag a
fost el în formularea planurilor economice.
Gorbaciov a întâmpinat greutăţi insurmontabile încă de la început, şi asta din
două motive: economia s-a dovedit incapabilă să se reformeze, iar dorinţa
diferitelor naţionalităţi de a-şi mări autonomia nu a putut fi satisfăcută. Se mai
poate adăuga o a treia dificultate — neputinţa Uniunii Sovietice de a-şi păstra
hegemonia asupra Europei răsăritene — dar Gorbaciov a refuzat să considere acest
aspect drept o problemă şi, ca urmare, nici nu a devenit o problemă. Primele două,

13. 13
în schimb, n-au putut fi expediate atât de simplu.
Gorbaciov a avut mare încredere în capacitatea sa de lider: de aceea nu a
simţit nevoia unor planuri strategice bine elaborate. Nici asta nu l-ar fi ajutat mai
mult. Dacă ar fi chibzuit dinainte la toate dificultăţile, n-ar fi avut temeritatea de a
se angaja pe acest drum. Cu mai puţin de trei ani în urmă, sovietologul Seweryn
Bialer de la Universitatea Columbia era foarte convingător în argumentaţia sa după
care Uniunea Sovietică nu ar putea niciodată urma China pe drumul reformei
economice şi politice, deoarece China era omogenă, în timp ce Uniunea Sovietică
era, şi în interior şi în exterior, un imperiu care avea nevoie de un regim represiv
care să-l ţină unit. Analiza lui era bine fundamentată, dar Gorbaciov era atât de
hotărât să modifice regimul încât nu s-a lăsat descurajat. Eu am să discut separat
problemele economice şi pe cele politice ale naţionalităţilor dar, bineînţeles, ele
sînt intrinsec legate unele de celelalte.
Am să încerc mai întâi să răspund întrebării: de ce a lipsit „perioada de aur”
a reformelor în Uniunea Sovietică? Sînt mai mulţi factori în joc. Unul este lipsa
aproape totală de înţelegere a fenomenelor economice elementare — fapt resimţit
la toate nivelurile, până la cele mai înalte, ale conducerii, şi în toată ţara. Contrastul
cu China este izbitor. Acolo, fostul secretar general al partidului comunist, Zao
Ziyang, era expert în ştiinţe economice, şi avea la dispoziţia sa un regiment de
tineri intelectuali străluciţi. Situaţia nu se poate compara cu nimic din URSS. îl
citez pe un membru al conducerii superioare sovietice: „Noi nu înţelegem legile
economice, şi ne temem să punem orice întrebare deoarece ne-am trăda ignoranţa.
Am crezut că economiştii noştri vor şti ce să facă, deoarece erau atât de buni la a
scoate în evidenţă neajunsurile sistemului, dar am fost teribil de dezamăgiţi”.
Strâns legat de acest prim factor a fost lipsa de preocupare pentru
problemele economice. Gorbaciov a fost în primul rând preocupat de politică, pe
de o parte pentru că trebuia să prindă pârghiile puterii, şi pe de alta pentru că el
credea, corect de altfel, că schimbarea politică este o condiţie preliminară
schimbării economice. El a exploatat genial fiecare situaţie de eşec şi a folosit-o

14. 14
pentru a înlocui oameni aflaţi la putere cu persoane numite de el, până când a ajuns
la o poziţie în cadrul partidului care, conform standardelor tradiţionale, ar fi
considerată inexpugnabilă. Abia atunci au ajuns în prima linie a preocupărilor sale
problemele economice. Nu mai putea acuza pe nimeni pentru nereuşite; totuşi,
candidaţii săi nu s-au dovedit cu nimic mai buni decât persoanele pe care le-au
înlocuit; deci a trebuit să înceapă să-şi asume vinovăţia. Mai mult, unităţile de
măsură tradiţionale nu mai sînt aplicabile în stabilirea gradului de securitate a
propriei sale poziţii. O poziţie inexpugnabilă în cadrul partidului poate să nu fie
suficientă pentru a-l proteja atunci când partidul însuşi va pierde puterea.
Gorbaciov a făcut o greşeală gravă prin a nu recunoaşte că schimbarea
politică era o condiţie numai necesară, nu şi suficientă, pentru transformarea
economică. El avea o încredere, s-ar putea spune naivă, în democraţie: adică să
îngădui oamenilor să hotărască singuri şi să ia hotărârile cele mai corecte. Dar
afacerile nu pot fi conduse pe bază de consens. În cadrul fiecărei organizaţii,
trebuie să existe un lanţ, bine definit, de comandă; şi, în lipsa unor organizaţii
comerciale autonome, trebuie să existe un lanţ de comandă pentru întreaga
economie luată ca un tot. Dacă economia urmează să fie restructurată, cineva
trebuie să se ocupe de restructurare. Nu s-a încercat însă nimic în sensul stabilirii
unei autorităţi corespunzătoare.
Pentru ţinerea sub control a unor asemenea transformări este nevoie de un
gen diferit de structurare instituţională decât cel necesar în cazul unui sistem care
se vrea imuabil, în Japonia se găsea Ministerul Comerţului Internaţional şi al
Industriei; în Coreea exista Agenţia de Dezvoltare Economică; chiar şi în China se
înfiinţase Comisia de Stat pentru Reforma Economică; Uniunea Sovietică, însă, nu
a stabilit nici un organ specific. Au fost păstrate vechile structuri de guvernare,
doar câteva persoane au fost schimbate. Cea mai importantă eroare, cea care poate
fi socotită a purta vina pentru prăbuşirea economiei, a fost hotărârea prematură de
descentralizare, întreprinderilor de stat li s-a dat mai mare autonomie înainte de a fi
reconstituite ca entităţi autonome, şi au fost autorizate noi forme de activităţi eco-

15. 15
nomice înainte ca scopul şi modul lor de operare să fie definit ca atare. După cum
am mai spus, reformatorii s-au deprins să considere fiecare etapă în
descentralizarea puterii ca pe un pas în direcţia corectă. Evenimentele au dovedit
cit de mult s-au înşelat. Birocraţii au fost total nepregătiţi pentru a lucra în noul
context. Erau obişnuiţi să primească indicaţii de sus. Se învăţaseră să urmărească
din ce parte bate vântul, acolo sus, şi să acţioneze în conformitate. Gorbaciov i-a
anunţat că sistemul s-a schimbat şi că de acum încolo purtau răspunderea deciziilor
pe care le luau. La început, au declamat sloganurile cu perestroika, fără să creadă
cu adevărat în ele, dar apoi au descoperit că sistemul s-a schimbat cu adevărat şi ei
nu mai erau supuşi unei discipline la fel de drastice ca înainte. Şi au făcut ceea ce
ar face orice sistem birocratic în circumstanţele date: au evitat să-şi asume orice
responsabilitate. Rezultatul a fost o paralizie în procesul decizional. Timpul afectat
luării deciziilor s-a lungit şi mai mult, iar prăpastia intre decizie şi ducerea ei la
îndeplinire s-a adâncit mereu.
Paralizia a fost favorizată şi de problema naţionalităţilor, şi de dorinţa
republicilor de a avea o autonomie tot mai mare. Deciziile de la Moscova pur şi
simplu nu funcţionau în regiunile de la marginea imperiului.
Sînt şi alţi factori care pot fi citaţi în legătură cu eşecul peresţroikăi de a
aduce încă de la început beneficii. Nu existau cunoştinţe înmagazinate despre
întreprinderile independente, care să poată apoi servi ca sursă de inspiraţie. Nu
exista nici o comunitate mare de emigranţi care să poată oferi sprijin,
întreprinderile particulare, în măsura în care au fost iniţiate, puteau să obţină profit
mult mai mare de pe urma exploatării anomaliilor sistemului decât din dezvoltarea
producţiei. Am auzit despre o companie de îngrăşăminte care şi-a vândut producţia
pe valută în Finlanda numai ca să o revândă apoi unui complex agricol sovietic la
un preţ mult crescut, fără măcar să schimbe eticheta. Am cunoscut pe preşedintele
unei cooperative prospere, Artiom Tarasov, care a şocat opinia publică plătind 90
000 ruble pe lună cotizaţie de partid (cotizaţia lunară pentru membrii de partid este
de 2% din venit), îmi povestea cum cumpăra materie primă excedentară din

16. 16
întreprinderile americane, sub valoarea nominală, şi o vindea apoi în străinătate sub
formă de troc cu computere pe care le putea apoi revinde în Uniunea Sovietică la
un preţ de 30 de ori mai mare decât rata oficială de schimb.
Comparativ, beneficiile obţinute prin noile forme autorizate de activitate
economică au fost cu mult depăşite de rupturile produse în vechile tipare. Dacă o
structură rigidă este clătinată, ea se va prăbuşi. Asta s-a întâmplat în Uniunea
Sovietică. Singurul motiv pentru care viaţa economică nu s-a oprit cu totul a fost
acela că nu s-a bazat în primul rând doar pe structura formală. Există multe
acorduri neoficiale care se răspândesc chiar şi mai mult. Am auzit că există o
organizaţie de comerţ neoficială compusă din trei mii de întreprinderi de stat.
Restructurarea economiei are mare nevoie de o experienţă concretă a
succesului. Măcar un singur produs nou, mult dorit, să se poată găsi la discreţie!
Oamenii ar avea măcar o singură dovadă tangibilă a ceea ce poate aduce viitorul!
De exemplu, fesele sanitare fabricate de Johnson & Johnson ar aduce multă uşurare
femeilor care folosesc încă metode primitive de protecţie în timpul ciclului
menstrual. Johnson & Johnson face de fapt parte dintr-o asociaţie de firme
americane care încearcă să pună bazele unei serii de firme reunite. De doi ani au
loc negocieri, dar prima înţelegere, implicând firma Chevron, care va produce
petrolul necesar pentru obţinerea valutei, necesară, la rândul ei, procurării
celorlalte produse, nu a fost încă perfectată. Deci este puţin probabil ca fesele
igienice produse local să se găsească prea curând în comerţ. Din nefericire, nu se
pot aştepta ameliorări ale situaţiei din nici un alt sector încă multă vreme de aici
înainte.
În absenţa rezultatelor pozitive, opinia publică a reacţionat defavorabil faţă
de manifestările de iniţiativă liberă. Există o tendinţă puternică de egalitarism în
Rusia, ale cărei rădăcini se J. întind departe, în trecut, înaintea comunismului, până
la obştile rurale, numite obcine, care au înflorit după abolirea robiei şi care, la
rândul lor, aminteau de zilele fericite dinaintea înstăpânirii robiei.
Deoarece nu există capacitatea de înţelegere a ştiinţelor economice, oamenii

17. 17
confundă profiturile cu faptul de a profita. Ei nu îşi dau seama că numai structura
complet denaturată a preţurilor face posibilă apariţia de profituri neprevăzute, în
loc de a se face presiuni pentru desfiinţarea controlului preţurilor, se solicită
gălăgios suprimarea întreprinderilor particulare. S-a înregistrat un regres. Ca
urmare, multe din drepturile acordate cooperativelor au fost anulate; programul de
reformă pregătit de vice-prim ministrul Abalkin este ţinut încă în rezervă, iar prim-
ministrul Rîjkov a introdus, în schimb, un nou plan cincinal. Dar, odată spart, oul
nu mai poate fi pus înapoi în găoace; economia se îndreaptă spre haos.

18. 18
§ 2. Requiem pentru un imperiu
Lumea întreagă a urmărit cu răsuflarea tăiată ceea ce s-a întâmplat la
Moscova şi în URSS în cele 72 de ore ale puciului care a încercat să întoarcă
istoria înapoi. O lume întreagă preocupată aşadar nu doar de soarta Iu M.
Gorbaciov, nu numai de destinul perestroikăi şi glasnostiului sau de statura politică
a lui B. Elţîn, ci de istorie. O istorie pe care o scriau atunci mase ieşite în stradă la
Moscova împotriva tancurilor trimise de pucişti (s-a evidenţiat deja că doar circa l
la sută din populaţia uriaşei foste URSS a participat într-un fel ori altul la
evenimente, un procent cu totul neînsemnat deci). O istorie căreia actori însemnaţi
ai ei au încercat imediat să-i desluşească sensurile. Pentru că este indiscutabil că
M. Thatcher, fostul premier britanic, or H. Kissinger sau Z. Brzezinski, intimi ai
laboratoarelor de planificare politică din Washington, ştiu să citească această
istorie cu altfel de ochi decât cei mai mult ori mai puţin obişnuiţi.
Când doamna de fier a aflat despre declanşarea puciului la Moscova în
dimineaţa de 19 august a fost încercată - ea însăşi mărturiseşte - de două gânduri
contradictorii. Primul a fost neîncrederea determinată de convingerea pe care o
nutrea că "toţi comuniştii şi dictatorii vor fi învăţat din ce s-a întâmplat în Europa
de est că în timpuri moderne oricâte tancuri, gloanţe ori armate nu pot covârşi
spiritul oamenilor hotărâţi să reziste”. Cel de-al doilea gând a fost determinat de o
altă convingere. Anume, „comunismul nu este sfârşit încă” şi că în URSS există
numeroşi comunişti, mulţi în poziţii înalte, care vor încerca totul pentru a salva
singurul sistem cunoscut de ei.3
Suporteră de la început a lui M.Gorbaciov, M. Thatcher nu-si precupeţeşte
laudele la adresa liderului sovietic. Portretul pe care i-l face acestuia, indiferent
dacă poartă amprenta entuziasmului ce va fi încercat-o după eşecul puciului, este
reţinut: „Ştiam că dl. Gorbaciov nu va demisiona niciodată, că nu va ceda nicicând.
Ştiam ca dna Gorbaciov va fi tot timpul cu el. Dl. Gorbaciov este un vizionar. Un
3
Ionescu Mihail E., O istorie trăită. Relaţiile internaţionale 1990-1995. Bucureşti, 1997, p.78.

19. 19
om hotărât. Un om care înţelege că dacă porneşti să înfăptuieşti lucruri mari, nu
trebuie să ai teamă că-ţi vei face câţiva inamici pe parcursul drumului. Şi el avea
hotărârea de a vedea reformele reuşind. De asemenea are un mare talent politic. L-
am văzut conducând Sovietul Suprem, l-am văzut manipulând camerele de
televiziune. L-am văzut stăpânind superb fiecare criză politică. A adus poporului
său democraţia, libertatea de exprimare, mai mare libertate de mişcare. A eliberat
Europa de Est. A dizolvat Pactul de la Varşovia. El a schimbat lumea şi pentru o
clipă, luni dimineaţa (19 august - n.n.) ne-am temut că există oameni care vor
întoarce lucrurile înapoi”.4
Aşadar, în viziunea lui M. Thatcher, M. Gorbaciov, hotărîrea şi talentul lui
politic au determinat o schimbare uriaşă în destinul planetei. Opinie împărtăşită şi
de H. Kissinger, fostul titular al Departamentului de Stat în administraţia R. Nixon.
Acesta relevă că „Gorbaciov va intra în istorie ca una din cele mai interesante
personalităţi ale acestui secol. Prăbuşirea comunismului, eliberarea Estului
Europei, calmarea terorismului de stat au fost posibile datorită curajului si
iniţiativei lui”.
Dar Kissinger întrevede în politica lui M. Gorbaciov, în chiar capacitatea
acestuia de înţelegere a fenomenelor istorice, o contradicţie fatală, în URSS, afirma
fostul secretar de stat, se desfăşoară în paralel două revoluţii de mari dimensiuni.
Una este o revoluţie democratică, îndreptată împotriva instituţiilor staliniste ale
vechiului regim. Cealaltă este o revoluţie anticolonială, îndreptată împotriva
anexiunilor ruseşti începute odată cu Petru cel Mare. „Prima revoluţie este
îndreptată împotriva a 74 de ani de istorie comunistă, secunda caută sa nege 400 de
ani de istorie imperială rusă”. Ambele pot străbate o parte din drum împreună, sub
steagul democraţiei, dar intervine un punct unde ele se vor despărţi irevocabil,
pentru că guvernele democratice ale republicilor vor încerca să obţină
independenţa. Gorbaciov a eşuat în a înţelege aceasta simplă ecuaţie politică.
Imposibilitatea lui M. Gorbaciov de a înţelege această contradicţie este
4
Ionescu Mihail E., op.cit., p,79.

20. 20
sesizată şi de M. Thatcher. „Ştiu din conversaţiile cu dl. Gorbaciov că el dorea
înainte de orice să păstreze intact perimetrul Uniunii Sovietice. El dorea aceeaşi
întindere a ţării. I-am replicat imediat: „ar Estonia, Letonia, Lituania şi Moldova nu
aparţin Uniunii Sovietice”. El niciodată nu a accedat la punctul meu de vedere.
Să fie aceasta incapacitate a lui M. Gorbaciov de a înţelege evoluţiile
politice din ţara în fruntea căreia se află la originea irelevanţei lui politice în
interior în momentul actual ? Aşa cum crede Z. Brzezinski, fostul şef al Consiliului
securităţii naţionale în perioada administraţiei J. Carter. Acesta afirmă: „Mă
îndoiesc foarte mult că el ar putea câştiga orice fel de alegeri libere”.
Oricum ar fi, Gorbacoiv a avut si are mulţi prieteni loiali în Occident. M.
Thatcher i-a telefonat luni 19 august a.c. fostului preşedinte american Ronald
Reagan anunţându-l de intenţia de a cere ambasadei ruse să intre în legătură cu
liderul sovietic atunci în custodia puciştilor. Reagan a fost imediat de acord.
Demersul "doamnei de fier" la ambasada sovietică de la Londra nu a avut loc, dar
este vizibilă dorinţa de a proba că Gorbaciov are mulţi si influenţi prieteni în
Occident. Ceea ce ar explica de ce M. Thatcer pledează ca Occidentul să „lucreze”
atât cu Gorbaciov cît şi cu Elţîn, adăugând: „nici unul din ei nu poate fi întâiul.
Reformele nu ar fi avut loc fără dl. Gorbaciov. Dar puciul nu ar fi fost înfrânt fără
dl. Elţîn, iar reformele nu pot fi desăvârşite fără el”.
Kissinger are însă cinismul Real-politikului al cărui susţinător este neslăbit.
Pentru el singura opţiune a lui M. Gorbaciov este acum retragerea într-o poziţie
similară celei ocupate de monarhia britanică la sfârşitul secolului trecut. Adică, un
rol şi un loc în ansamblul puterii destinate exclusiv ceremoniilor.
Z. Brzezinski, dealtfel şi autorul unei cărţi de succes intitulată „Marele eşec:
Naşterea si moartea comunismului în secolul XX”, are convingerea că URSS s-a
prăbuşit. „Ceea ce este cel mai mult posibil (acum - n.n.) este o serie de acorduri
foarte diferenţiate în special în domeniul economic şi poate în unele cazuri în cel al
securităţii între republici si Moscova - dar cu guvernul din Moscova având puteri
extraordinar de limitate”.

21. 21
O opinie sensibil deosebită are H. Kissinger. Pentru el puciul eşuat în august
trecut la Moscova a fost intenţionat să salveze cei 74 de ani de istorie comunistă.
Cea de-a doua revoluţie – „aceea care va determina traseul noilor frontiere ale
URSS si cine va aparţine acestei uniuni” - este abia la început. Iar „actorii” nu sînt
în mod necesar aceeaşi ca în cazul primei revoluţii (aceea noncomunistă). Aşadar,
întrevede Kissinger, viitorul imperiului sovietic abia începe să fie croit în acest
moment. Şi iată cum îl vede acelaşi: „în mod ideal, Uniunea Sovietică ar trebui să
fie îndeajuns de puternică pentru a se apăra singură, dar nu destul de coezivă
pentru a lansa atacuri în exterior. Confruntate cu o primejdie copleşitoare,
republicile să aibă mijloace de a coopera, dar nu a mobiliza în consens pentru
agresiune externă. Sprijinul (SUA) pentru descentralizare nu trebuie văzut simplist
ca o chestiune de interes propriu, machiavelic. Ar fi în beneficiul poporului
sovietic să i se permită să se concentreze pentru prima dată asupra îmbunătăţirii
propriei stări. La urma urmei, descentralizarea este cea mai înaltă formă a
democraţiei. Acest scop este acum tangibil”.
Dar dacă atingerea acestui scop, întrevăzută de Kissinger, este posibilă în
opinia lui, Brzezinski întrevede o perioadă de tulburări în care „cei mai fanatici
apărători ai trecutului”, ai imperiului nu se vor da în lături de a declanşa „acte de
terorism”. „Fanaticii apărători” în discuţie ar fi K.G.B., unii lideri ai aparatului de
partid şi „câţiva ofiţeri tineri covârşiţi de prăbuşirea armatei sovietice”. Acte de
terorism care ar lua forma - încercărilor de a ucide liderii pricipali ai schimbării”.
În noua formă de uniune, prognozeaza Brzezinski, Rusia va fi o putere
preponderentă, dar slăbită de probleme enorme. Republicile rămase în compunerea
„noii uniuni” nu vor mai putea fi lesne intimidate, Rusia va avea propiile ei
probleme (cu tătarii, başkirii, iacuţii etc.), iar prăbuşirea economică va fi teribil de
primejdioasă pentru ea. El nu întrevede o dominaţie posibilă a vreunui element -
fie slav, fie musulman - şi nici a unei combinaţii eventuale a unor astfel de
elemente. „Mult mai probabil pentru o vreme, în viitor vor domni disperarea şi
confuzia . Linia de fund este un haos prelungit”.

22. 22
Este locul aici, după evidenţierea liniilor principale ale scenariilor
întrevăzute de Kissinger şi Brzezinski în privinţa viitorului URSS, să facem un
apel scurt la istorie. Pentru a le raporta în acest chip la un trecut care se poate vădi
repetabil.
Se ştie că revoluţia rusă, declanşată în februarie 1917, a cunoscut un
„accident de parcurs” - octombrie 1917 - care a propulsat o descentralizare a
imperiului rus pe baza principiului autodeterminării popoarelor, în locul
guberniilor au apărut republicile. A intervenit contrareacţia „apărătorilor
trecutului”, ceea ce atunci au fost porţiuni însemnate din fosta armată ţaristă
(conduse de Wrangel, Iudenici, Kolceak, Denikin etc.) care au căutat să conserve,
mai presus de orice, unitatea imperiului. Războiul civil declanşat - aşadar „linia de
fund” - a dat câştig de cauză partidei bolşevice descentralizatoare. „Haosul
prelungit” a fost continuat prin foametea îngrozitoare din 1921, iar în anul următor
sub egidă bolşevică s-a produs reuniunea republicilor independente sau autonome
în cadrul URSS. Desigur, imperiul reconstituit a înregistrat scăderi minore
(Basarabia, Finlanda, teritoriile cedate Poloniei etc.), dar imperiul condus de la
Moscova a supravieţuit în covârşitoarea lui întindere şi, însănâtoşindu-se, şi-a luat
revanşa în aproape trei decenii.
Se relevă astfel că războiul civil din URSS a fost deopotrivă o reacţie a
„albilor” împotriva descentralizării proclamate de „roşii”, înţeleasă fundamental
greşit ca o spulberare a imperiului şi, în subsidiar, o încercare de anihilare a unei
forţe politice (bolşevică) promotoare a unei noi ordini sociale. Aşadar, războiul
civil din Rusia nu a fost o înfruntare între partizanii păstrării imperiului şi cei ai
dezintegrării lui, ci expresie a unei confuzii şi a unui haos, determinate de însuşi
procesul reformulării lui. Şi, în sfârşit, forţele principale afirmate în cadrul acestui
haos, deşi aflate pe baricade opuse, îşi aveau un obiectiv comun si principal:
păstrarea imperiului.
Revenind la scenariile Kissinger şi Brzezinski să mai notăm o linie esenţială
a lor. Pentru Kissinger, „noua uniune”, cu Rusia ca forţă esenţială, va gravita către

23. 23
Urali „Moscova reluând activismul său istoric în Asia”, ceea ce înseamnă, în
acelaşi timp, că „Uniunea Sovietică, indiferent de noile ei frontiere, va deveni un
actor, crescînd activ în Orientul-Mijlociu”. Iar Brzezinski se teme că SUA vor
căuta să militeze pentru conservarea Uniunii Sovietice pentru a evita crearea unei
„regiuni volatile, nesigure şi instabile”, în acest context, el reproşează preşedintelui
Bush referinţele recente la „poporul sovietic” şi „Uniunea Sovietică”, termeni pe
care de altminteri îi utilizează la fel de des şi străveziu si H. Kissinger.
În consecinţă, înţelegem că la Washington există două şcoli în privinţa
viitorului URSS. Prima care socoate că imperiul a murit si are a se confrunta
curând cu un haos generalizat si prelungit al cănii rezultat va fi apariţia a cel puţin
15 noi centre politice de putere pe teritoriul acestuia; secunda, că URSS va
continua să dăinuie, cu frontiere încă neprecizate, cu un rol mondial major.

24. 24
Încheiere
Reforma a fost un proces gradat, condus de sus. Dificultăţile au apărut tot
treptat, privind întâi slăbirea centrului şi autonomia incompletă a factorilor de
decizie. Este dificil să se stabilească etapele procesului în termeni generali,
deoarece reforma a urmat oarecum drumuri diferite în fiecare ţară; ea s-a împletit
într-un mod foarte complex cu evoluţiile politice şi a cunoscut multe contorsiuni şi
răsuciri. Nu am eu căderea să ofer o analiză din punct de vedere istoric, deoarece
atenţia mea s-a îndreptat asupra istoriei abia în ultimii ani. Dar poate că acest fapt
reprezintă pentru mine un avantaj, deoarece îmi îngăduie să mă concentrez asupra
trăsăturilor esenţiale.
Există întotdeauna o divergenţă între felul în care a fost proiectat sistemul şi
funcţionarea sa reală. Când sînt introduse reformele de orientare spre economia de
piaţă, prăpastia nu dispare; ea doar îşi modifică forma. Comenzile directe sînt
înlocuite prin reguli exprimate în termeni monetari, dar, în practică, regulile
economiei de piaţă, presupune a fi fixe, sînt supuse ajustărilor administrative.
În lucrarea de faţă am avut intenţia să arăt că reforma economică şi politică
este legată de descompunerea sistemului într-un mod reflexiv: descompunerea
favorizează reforma şi reforma precipită descompunerea. Problema este evidentă
dacă privim reforma din unghiul de vedere al sistemului: slăbirea centrului
constituie o ameninţare cumplită. Dar acest lucru este departe de a fi unanim
recunoscut; de fapt, abia dacă a fost subliniat o dată. Poate că singurii care îi
recunosc importanţa totală sînt conservatorii, care se opun reformelor, sub orice
formă sau alcătuire s-ar prezenta acestea — şi ei s-au angajat într-o bătălie pierdută
de la început. Reformatorii o văd cu mult mai puţină clarviziune. Şi nu e de mirare.
Până nu de mult, ar fi fost nociv, dacă nu de-a dreptul primejdios, să se pună în
discuţie această problemă. A pune semnul egalităţii între reformă şi dezintegrare ar
fi însemnat sfârşitul reformei; şi chiar şi azi ea oferă conservatorilor de linie „dură”

25. 25
din Uniunea Sovietică suficientă muniţie intelectuală.
Dar acum ne aflăm mult prea departe, într-un proces accelerat, ca să ne mai
preocupăm de a-cest aspect. Tocmai pentru că reforma este legată de dezintegrare,
procesul nu este reversibil. Poate exista represiune, dar status-quo-ul nu mai poate
fi restabilit. Monopolul dogmei a fost frânt odată pentru totdeauna şi este inutil să i
se mai aducă osanale doar de formă.

26. 26
Bibliografie:
1. Soros George, Pentru transformare a sistemului sovietic, Bucureşti, 1991.
2. Graciov Andrei S., Nufragiul lui Gorbaciov. Adevărate istorie a destrămării
URSS. Bucureşti, editura Nemira, 1995.
3. Ionescu Mihail E., O istorie trăită. Relaţiile internaţionale 1990-1995.
Bucureşti, 1997.
4. Gorbaciov M.S. Memorii. Bucureşti, 1994.
5. Relaţii internaţionale, vol.II. Chişinău, 1998.
6. Duca I.G. Lumea la început de veac. Bucureşti, 1994.
7. „Timpul”, nr. 45, 20 septembrie 1991.