1. Gianfranco Pasquino: Curs de ştiin politic . Iaşi, Institutul European, 2002.ţă ă
pp. 150–180.
Capitolul 5. PARTIDE ŞI SISTEME DE PARTIDE 1. ORIGINEA PARTIDELOR
Cum iau naştere Chiar dac termenul a fost folosit mai înainte, despre partideă
politice începe s se vorbeasc din momentul în care politica modern ia amploare,ă ă ă
printr-o participare mai vast , cînd devine concuren ial şi cînd func iile deă ţ ă ţ
reprezentare şi guvernare sînt distribuite prin consult ri electorale. Din acelă
moment, candida ii la anumite func ii, deseori cunoscu i în circumscrip iileţ ţ ţ ţ
uninominale, simt nevoia, pe de o parte, de a-şi organiza propria activitate
electoral şi politic şi. pe de alt parte, de a se alia cu al i candida i careă ă ă ţ ţ
împ rt şesc aceleaşi opinii. Aşa cum a ar tat Maurice Duverger, acest fenomenă ă ă
poate s porneasc de la parlament, şi atunci vor exista grupuri de parlamentariă ă
care s mobilizeze organiza iile de partid, începînd de la propriileă ţ
circumscrip ii electorale; sau vor exista opozan i la grupurile deja intrate înţ ţ
parlament, care s se organizeze în afara parlamentului, înscriindu-se în uneleă
re ele sociale preexistente, cum ar fi asocia iile pentru ap rarea drepturilorţ ţ ă
muncitorilor, asocia iile de natur confesional sau grupurile etnice. Dup cum seţ ă ă ă
va vedea, din primul context se vor ivi partidele ce pot fi numite parlamentare,
din al doilea, partidele extraparlamentare.
Ce este un partid Orice s-ar spune, partidele sînt organiza ii create relativţ
recent, fiind, pe cît de importante, pe atît de controversate. Nu este uşor s daiă
o defini ie unui partid, pentru c multe organiza ii care se comport [sfârşitulţ ă ţ ă
paginii 150] sau care sînt constrînse s se comporte ca nişte partide refuz s seă ă ă
considere astfel, pentru a sc pa de criticile îndreptate împotriva partidelor.ă
Prefer s se autodefineasc mişc ri, forma iuni politice, ligi, alian e, grupuri.ă ă ă ă ţ ţ
Defini ia începe s se contureze dac lu m în considerare esen a a ceea ceţ ă ă ă ţ
constituie un partid. Defini ia clasic a fost dat de Max Weber [1974, 707]:ţ ă ă
„partidele ...sînt. în esen a lor intim , organiza ii liber create şi orientateţ ă ţ
c tre o recrutare liber ... scopul lor fundamental fiind de a aduna voturi pentruă ă
alegerile vizînd func ii politice.” Defini ia contemporan mai sintetic şi maiţ ţ ă ă
precis este cea a lui Giovanni Sartori [1976. 63]: „un partid este orice grupareă
politic identificat printr-o etichet oficial care se prezint la alegeri şiă ă ă ă ă
este capabil s îşi plaseze prin alegeri (libere sau nu) candida i pentru func iiă ă ţ ţ
publice”. Defini ia lui Sartori se axeaz pe un minimum de tr s turiţ ă ă ă
indispensabile pentru identificarea unui partid din rândul altor organiza ii careţ
îşi propun s desf şoare activit i politice. Majoritatea autorilor afirm că ă ăţ ă ă
organiza ia definit ca partid ar trebui s fie:ţ ă ă
Partidul este... a) dotat cu o structur care s sus in participarea membriloră ă ă ţ ă
s i; b) în m sur s formuleze un program de politici publice; c) capabil să ă ă ă ă ă
reziste mai mult de un ciclu electoral.
Pe de alt parte, este de consemnat realismul lui Weber: „Chiar şi în cazul înă
care organiza ia de partid de mas cap t o form relativ democratic – la careţ ă ă ă ă ă
apoi, aşa cum se întîmpl mereu, ader un num r important de func ionariă ă ă ţ
remunera i – cel pu in masa aleg torilor, dar şi destul de mul i dintre simpliiţ ţ ă ţ
«membri», nu particip (sau particip numai formal) la stabilirea programelor şi aă ă

2. candida ilor. Mai degrab aleg torii sunt considera i factori activi numai înţ ă ă ţ
sensul în care programele şi candida ii care le sînt propuşi pot s le cîştigeţ ă
voturile”[1974, 707]. Atît din defini ia lui Weber, cît şi din cea a lui Sartoriţ
şi, fireşte din aceea mai ampl şi mai exigent , care impune un mi n i mu m deă ă
[sfârşitul paginii 151] continuitate în prezentarea la alegeri, sînt excluse toate
acele mişc ri politice, dar şi toate acele grup ri, care reuşesc, întro manieră ă ă
inconstant şi episodic , s prezinte candida i la alegeri şi, destul de rar. să ă ă ţ ă
ob in locuri în parlament. Nu ar putea fi numite partide toate acele grup ri careţ ă ă
rezist doar pe durata unei duminici (electorale) şi care sînt definite, în modă
mai mult sau mai pu in corect „partide flash”: pe cît de potrivit termenul flash,ţ
pe atît de nepotrivit cel de partide. Odat consemnate criteriile minime necesareă
individualiz rii partidelor, putem aprofunda discu iile legate de înfiin areaă ţ ţ
partidelor, aşa cum ne sînt cunoscute, de explicarea diferen elor dintre diferiteţ
tipuri de partide, de clasificarea sistemelor de partide şi de analiza
func ion rii lor. Perspectiva genetic Exist , pe lîng numeroase studiiţ ă ă ă ă
analitice, dou perspective din care este privit înfiin area partidelor, la felă ă ţ
de necesare şi de l muritoare. Prima perspectiv este genetic , în adev ratul sensă ă ă ă
al cuvîntului: se intereseaz , în mod deliberat, de modalit ile prin care iauă ăţ
naştere, de-a lungul timpului, partidele. A doua perspectiv este substan ială ţ
structural : urm reşte diferen ierea partidelor pe baza caracteristiciloră ă ţ
organizatorice. Cercet torul norvegian Stein Rokkan a formulat cea mai complex şiă ă
conving toare explica ie genetic a naşterii partidelor, în cadrul unei analizeă ţ ă
macrosociologice a form rii statelor-na iuni ale Europei occidentale şi aă ţ
proceselor de democratizare, Rokkan descoper patru fracturi (clivaje)ă
semnificative care pot sta, şi chiar au stat la originea unor organiza ii politiceţ
reprezentative pentru anumite grupuri sociale. Centru / periferie în faza de
constituire a statelor-na iuni se creeaz condi ii pentru dou poten iale clivaje:ţ ă ţ ă ţ
primul între centru şi periferie, al doilea între stat şi biseric . Pornind de laă
aceste clivaje, se poate naşte un partid care s reprezinte interesele şiă
idealurile centrului şi unul sau mai multe partide care s reprezinte intereseleă
şi idealurile periferiei. Nici centrul, nici periferia n-ar trebui în elese înţ
sens strict geografic: [sfârşitul paginii 152] primul se defineşte raportîndu-se
la disponibilitatea c tre profit şi putere, cea de-a doua, la particularit ileă ăţ
etnice, lingvistice, culturale. Statul / biserica Pe lîng acestea, se poate naşteă
un partid care s reprezinte statul şi altul, în opozi ie cu el, care să ţ ă
reprezinte interesele şi idealurile Bisericii (sau ale bisericilor). Bineîn elesţ
c este posibil ca partidul centrului şi partidul statului s ajung s formeze oă ă ă ă
singur organiza ie politic , la fel cum e posibil ca Biserica s caute să ţ ă ă ă
reprezinte interesele şi idealurile periferiei, în acest caz, la cap tul unuiă
proces mereu predispus la varia ii şi la modific ri, sistemul de partide ar puteaţ ă
s cuprind trei sau chiar numai dou partide: un partid liberal şi un partidă ă ă
confesional: sau un partid conservator, unul liberal şi unul confesional: sau un
partid liberal, unul confesional şi un partid al minorit ii etnice care esteăţ
concentrat regional. Interese agrare si industriale La rîndul ei, revolu iaă ţ
industrial creeaz , în concep ia lui Rokkan, premisele pentru alte dou clivaje:ă ă ţ ă
primul are loc între interesele agrare şi cele industriale, cel de-al doilea
situeaz pe pozi ii opuse interesele patronilor, ale întreprinz torilor, aleă ţ ă
proprietarilor

3. mijloacelor de produc ie şi pe cele ale muncitorilor în domeniul industrial sauţ
agricol. Şi aceste clivaje pot da naştere unor partide specifice. La drept
vorbind, este posibil ca, dac deja exist , partidele conservator şi liberal să ă ă
reuşeasc s reprezinte interesele agricultorilor şi întreprinz torilor. Totuşi,ă ă ă
în unele cazuri, ar putea s apar şi chiar s se dovedeasc viabil un partid ală ă ă ă
agricultorilor şi al ranilor. Ceea ce e sigur este c se va ivi un partid deţă ă
muncitori salaria i, cu prec dere din domeniul industriei, adic un partid alţ ă ă
clasei muncitoare. Patroni / muncitori În urma acestei situa ii, atinse înţ
democra iile occidentale la începutul anilor '20, este posibil ca, prin alegeriţ
libere, s se fi consolidat un adev rat sistem de partide. Schema lui Rokkan nu seă ă
vrea a fi nici linear , nici determin ist , ci sugereaz existen a unei situa iiă ă ă ţ ţ
[sfârşitul paginii 153] care, în absen a unor elemente particulare care s producţ ă ă
perturb ri, ar trebui s conduc , dac sufragiul ar fi suficient de extins, la ună ă ă ă
sistem de partide cu cinci sau şase partide. De la dreapta la sting s-ar situa:ă
un partid conservator, un partid agrar (sau un partid al unor minorit iăţ
conştiente, consistente şi concentrate), un partid liberal, un partid confesional
şi unul socialist. Fascişti şi comunişti Nu sînt pu ine sistemele de partide dinţ
democra iile occidentale care, dup prima faz de democratizare, prin care auţ ă ă
trecut cam în perioada primului r zboi mondial, au prezentat o configura ieă ţ
asem n toare. Aşadar, imediat dup r zboi au intervenit în sistemele de partidă ă ă ă
specifice democra iei occidentale dou clivaje nu sociale, ci politice. În cadrulţ ă
dreptei s-a înregistrat o redefinire a intereselor şi a identit ii care a generatăţ
aproape peste tot, evident cu intensit i diferite, mişc ri fasciste. Înăţ ă
interiorul stîngii, revolu ia bolşevic şi cererea lui Lenin ca partideleţ ă
socialiste s adere la cele 21 de teze ale partidului comunist al Uniuniiă
Sovietice au produs o sciziune între partidele socialiste care a avut drept
consecin naşterea partidelor comuniste. Ambele procese au fost înlesnite deţă
amploarea pe care a luat-o sufragiul şi de intensificarea mobiliz rii socio-ă
politice. consecin a primului r zboi mondial. în ciuda marilor turbulen e dinţă ă ţ
anii ‘20 şi a r v şitoarelor disloc ri produse ele cel de-al doilea r zboiă ă ă ă
mondial, sistemele de partide, cel pu in în democra iile concuren iale, arat oţ ţ ţ ă
extraordinar rezisten , aşa încît Rokkan (într-un capitol celebru scris împreună ţă ă
cu Lipset), va putea ar ta c : „Sistemele de partide din anii ‘60 reflect , cuă ă ă
pu ine, dar semnificative excep ii, structurile clivajelor din anii ‘20. Aceastaţ ţ
este o caracteristic fundamentala a competi iei politice în occident în epocaă ţ
«societ ii de consum»: alternativele partinice şi, într-un num r apreciabil deăţ ă
cazuri, chiar organiza iile de partid, sînt mai vechi decît majoritateaţ
electoratelor na ionale. Pentru majoritatea cet enilor occidentali, partideleţ ăţ
active fac parte din panorama politic înc din copil rie, sau cel pu in de cîndă ă ă ţ
se afl în postura [sfârşitul paginii 154] de a alege între «pachete» alternativeă
în ziua alegerilor” [Lipset şi Rokkan 1976,50]. Aceast tematic va fi discutată ă ă
din nou ceva mai încolo, cu referiri speciale la transformarea partidelor şi a
sistemelor de partide, precum şi la variabilele care o pot explica [pentru o
aplicare a teoriei lui Rokkan la noile democra ii ale Europei Centrale şi de Est.ţ
se poate consulta Cotta 1994]. Partide parlamentare, extraparlamentare şi... Este
momentul s expunem acum o alt perspectiv , care ofer o explica ie ceva maiă ă ă ă ţ
simpl , clar destul de interesant , despre naşterea partidelor. Mai pu in complexă ă ţ ă
şi mai pu in ambi ioas , perspectiva schi at de Maurice Duverger este la fel deţ ţ ă ţ ă
util . Criteriul pe careă

4. Duverger îl foloseşte pentru a explica naşterea partidelor este cel al
raporturilor între organiza ii protopartinice, parlament şi sufragiu, în primaţ
faz , atîta timp cît sufragiul este destul de limitat, partidele se nasc înă
parlament şi sînt, aşa cum a afirmat Edmund Burke, abia pu in mai mult decît nişteţ
„conexiuni respectabile” între parlamentarii înşişi. Sînt organiza ii cvasi-ţ
partinice. cu baz parlamentar şi cu o proiec ie extern limitat . Odat cuă ă ţ ă ă ă
amploarea pe care a luat-o sufragiul, a fost posibil apari ia unor structuri deă ţ
partid extraparlamentare, care se bazeaz pe organiza ii din afara parlamentului,ă ţ
pentru a ob ine reprezentare în parlament. Mai ales partidele confesionale şiţ
partidele socialiste sînt cele care exploateaz avantajul preexistentei uneiă
re ele de asocia ii, pe care Biserica şi sindicatele le-o pun la dispozi ie. Înţ ţ ţ
fine, cînd sistemul parlamentar şi sistemul de partide sînt relativ consolidate,
dar se înregistreaz deja critici severe la adresa func ion rii lor, o parte dină ţ ă
nemul umire şi din insatisfac ie se canalizeaz prin organiza ii de partid care nuţ ţ ă ţ
sînt numai extraparlamentare, ci şi antiparlamentare. Antiparlamenlare Partidele
catolice şi socialiste s-au n scut în afara parlamentului, dar ulterior au c utată ă
şi au g sit o modalitate adecvat de a-i [sfârşitul paginii 155] schimba acestuiaă ă
modul de func ionare, extinzîndu-i reprezentativitatea şi responsabilitatea. Inţ
anii '20. partidele fasciste şi comuniste profit de critica antiparlamentară ă
pentru a ajunge s cucereasc sprijin electoral, astfel încît, atunci cînd auă ă
intrat în parlament, au f cut-o cu inten ia de a-l distruge. 2. TIPURI DE PARTIDEă ţ
Convergen a p rerilor diverşilor autori este evident , în ceea ce priveşte faptulţ ă ă
c , la începutul anilor '20, procesul de formare a partidelor şi sistemelor deă
partid în democra iile occidentale era încheiat. Aşadar, se puteau dejaţ
individualiza şi clasifica tipurile de partide care se creaser . Max Weber [1974]ă
a fost cel care a formulat o clasificare. Partide de notabili Prima distinc ie seţ
face în func ie de obiectivul partidelor. Unele partide sînt „organiza ii mari,ţ ţ
care patroneaz institu iile” [ibidem, 709]; altele „pot fi, înainte de toate,ă ţ
partide fondate pe o în elegere a societ ii, în scopul împlinirii idealurilor cuţ ăţ
con inut politic”[ibidem, 710]. Weber descrie cu precizie şi transformareaţ
structural mai substan ial care s-a verificat la începutul secolului: de laă ţ ă
partide de notabili, adic partide ce au o structur embrionar şi la care seă ă ă
apeleaz numai în ocazii electorale, la partide de mase, ce au la baz structuriă ă
permanente, men inute constant în activitate. Partide de mase şi partide de cadreţ
Aceast dihotomie va cunoaşte diverse interpret ri la diferi i autori şi îşiă ă ţ
demonstreaz validitatea, pe cît de persistent , pe atît de surprinz toare. Deă ă ă
exemplu. Duverger [1961. 101– 102] face distinc ia între partidele de mase (careţ
se bazeaz pe membrii proprii care le sprijin afirmarea într-un sistem politic,ă ă
sus in campania electoral şi finan area ei) şi partide de cadre (care tind „sţ ă ţ ă
adune la un loc personalit ile, pentru a preg ti alegerile, a le dirija şi aăţ ă
men ine contactul cu candida ii”). Merit s amintim ceea ce afirma Duvergerţ ţ ă ă
referitor la contrastul evident pe care îl sesiza între partidul de mase şi
partidul de [sfârşitul paginii 156] cadre: un partid de cadre are nevoie de
„personalit i influente, mai ales de numele, prestigiul şi faima celor care vorăţ
constitui o garan ie pentru candidatul propus şi îi vor atrage voturile;ţ
specialişti care cunosc arta manipul rii aleg torilor şi ştiu s organizeze oă ă ă
campanie; şi, în sfîrşit, personalit i cu posibilit i financiare... Sub acestăţ ăţ
aspect trebuie s predomine calitatea în toate: prestigiul, abilitatea tehnic ,ă ă
bog ia. Ceea ce partidele de mase ob in la nivelăţ ţ

5. cantitativ, prin num rul membrilor lor. partidele de cadre ob in la nivelă ţ
calitativ” [ibidem, 102]. Reprezentarea individual si integrarea sociala În 1956,ă
pu in dup Duverger, a c rui carte de pionierat a fost publicat în 1951, a fostţ ă ă ă
formulat o dihotomie nu cu mult diferit , a cercet torului-german Sigmundă ă ă
Neumann. Pe de o parte, exist partidul de reprezentare individual , careă ă
ac ioneaz în timpul alegerilor şi care, de multe ori, nu difer de un simpluţ ă ă
comitet electoral, de cealalt parte, se g seşte partidul de integrare social ,ă ă ă
avînd o organizare extins , permanent , influent , deschis particip rii celoră ă ă ă ă
înscrişi („partidul poate conta pe membrii s i; se îngrijeşte de o mare parte dină
existen a lor social ” [1956, 153]). Dup Weber, aşadar, to i autorii insistţ ă ă ţ ă
asupra importan ei partidului de mase, îi atribuie un sens pozitiv, sugerîndţ
tendin a sa de afirmare difuz . S-ar p rea c Neumann este cel mai explicit înţ ă ă ă
aceast problem : „în democra iile moderne de mas , partidul a avut, în general,ă ă ţ ă
destule obliga ii şi responsabilit i care s garanteze participarea individuluiţ ăţ ă
în societate şi integrarea sa în comunitate.” [1956, 153]. In fine, cel pu in înţ
anii '50, persista ideea c partidul de mase ar fi fost, sau ar fi trebuit s fie,ă ă
organiza ia politic predominant în sistemele politice democratice cu participareţ ă ă
l rgit . Bineîn eles c pîn atunci exista, şi persist înc , excep ia delocă ă ţ ă ă ă ă ţ
marginal a Statelor Unite, unde partidele nu pot fi numite de mase. din nici ună
punct de vedere; acestea r mîn eventual organiza ii, aşa cum ar spune Weber,ă ţ
pentru „patronajul func iilor politice”, partide de cadre, cu personalit iţ ăţ
influente, specialişti în organizare şi finan atori, partide de reprezentareţ
individual care se mobilizeaz pentru a învinge în [sfârşitul paginii 157]ă ă
alegeri şi îi las pe aleşi liberi în fa a propriilor conştiin e şi a votului loră ţ ţ
în Congres. Într-adev r, şi în sistemele multipartidiste europene r mîn vii şiă ă
viabile, numeroase partide de reprezentare individual mici, dar nu lipsite deă
influen . În locul unei tendin e ireversibile c tre transformarea tuturorţă ţ ă
partidelor în organiza ii birocratice de mase, se înregistrau deja, la sfîrşitulţ
anilor ‘50, în sistemele politice ale Europei occidentale, dou tendin e oarecumă ţ
diferite: prezen a simultan a mai multor tipuri ele partide, fiecare asumîndu-şiţ ă
rolul s u în cadrul diverselor sisteme politice, şi transformarea partidelor deă
mase. Descrierea acestei transform ri a f cut-o un alt cercet tor german emigrată ă ă
în Statele Unite, Otto Kirchheimer. Partide catch-all Scriind la jum tatea aniloră
'60, Kirchheimer sublinia c atît partidele confesionale de mase, cît şi partideleă
de clas , şi ele cu caracter de mase, manifestau simptomele avansate ale uneiă
dramatice transform ri c tre partide catch-all. Trebuie spus c traducereaă ă ă
termenului englez catch-all prin „prinde-pe-to i” este preferabil celei maiţ ă
r spîndite, de „prinde-tot”, atît din punct de vedere semantic, cît şi ală
con inutului. Aşa cum demonstreaz lista de transform ri intervenite în partideleţ ă ă
ele mase, list întocmit de Kirchheimer, acestea vizeaz nu inten ia partideloră ă ă ţ
de mase de a acumula resurse, adic de a „prinde-tot”, ci dorin a conduc toriloră ţ ă
partidului de a c uta cu aten ie, în dauna identit ii sale, to i sus in torii şiă ţ ăţ ţ ţ ă
to i aleg torii posibili, pentru a cîştiga cît mai mul i electori. Se observ unţ ă ţ ă
aspect uneori neglijat, sus inut de Kirchheimer, şi anume c transformarea aţ ă
implicat şi „pu inele partide burgheze r mase ca partide de reprezentareţ ă
individual , care aspir la un viitor sigur ca organiza ii politice independenteă ă ţ
de capriciile legilor electorale şi de atacurile tactice ale partidelor de mase
adverse”[1966, 190]. Şi în acest caz merit efortul de a prezenta pe largă
diferitele componente ale transform rii partidelor de mase în partide catch-all:ă
[sfârşitul paginii 158]

6. a) drastica reducere a bagajului ideologic; b) înt rirea ulterioar a grupuriloră ă
conduc toare şi evaluarea ac iunilor lor nu din punctul de vedere al identific riiă ţ ă
cu obiectivele partidului, ci cu eficacitatea întregului sistem social; c)
diminuarea rolului membrului de partid; d) interesul slab acordat unei clase
sociale sau unor asocia ii religioase-confesionale specifice pentru a atrage, înţ
schimb, aleg tori din toate segmentele popula iei; e) deschiderea c tre diferiteă ţ ă
grupuri de interese [1966. 191]. De-a lungul timpului, majoritatea previziunilor
lui Kirchheimer s--au ar tat a fi corecte şi. într-adev r. partidul de mase s-aă ă
transformat în partid catch-all. Unele partide de mase au c utat, totuşi, s -şiă ă
men in caracteristicile structurale, cel pu in sub dou aspecte particulareţ ă ţ ă
importante şi subevaluate de Kirchheimer: înr d cinarea în mase (un mare num r deă ă ă
membri) şi re eaua organizatoric r spîndit pe întreg teritoriul na ional. Acesteţ ă ă ă ţ
dou aspecte sînt atit de importante, încît deseori fluctua iile electorale aleă ţ
partidelor de mas . mai ales ale celor de sting , depind, în mare m sur , nu deă ă ă ă
fenomene legate de comportamentele conduc torilor lor sau de schimb rile înă ă
politicile lor, ci de puterea organiza iilor, apreciat prin num rul de membriţ ă ă
(mai ales membri activi sau militan i), de num rul, r spîndirea şi activitateaţ ă ă
structurilor de baz . Transform ri Nu se poate nega faptul c numeroasele şiă ă ă
semnificativele schimb ri intervenite în cadrul socio-politic în care îşiă
desf şoar activitatea partidele (mai ales, dar nu numai, în democra iileă ă ţ
occidentale), pornind chiar de la folosirea canalelor de televiziune pentru
campaniile electorale, au declanşat puternice provoc ri pentru partidele de mase.ă
Alte provoc ri deriv din schimb rile culturale ale electoratului, în majoritateaă ă ă
sa capabil s se orienteze dup politica dus în trecut şi s -şi pun în evidenă ă ă ă ă ţă
cererile ac ionînd şi în afara partidelor. Chiar exagerînd unele tr s turi, cuţ ă ă
scopul de a face compara ia [sfârşitul paginii 159] mai explicit . Angeloţ ă
Panebianco a sintetizat, în mod destul de expresiv, diferen a dintre cele douţ ă
tipuri de partide în tabelul 5.1. Tab. 5. l. Paralela între partidele de mase şi
partidele electorale Partid profesional electoral Pozi ia central o arcţ ă
birocra ia Pozi ia central o au profesioniştii (competen polilico-ţ ţ ă ţă
administrativ ) (competen de specialitate) Parlide de membership Partideă ţă
electorale Leg turi organizatorice verticale puternice Leg turi organizatoriceă ă
verticale slabe Apel la electoralul de apartenen Apel la electoratul de opinieţă
Preponderen a conduc torilor interni Preponderen a reprezentan ilor publiciţ ă ţ ţ
Conducere colegial Conducere personal Finan are din cotiza ii şi din activit iă ă ţ ţ ăţ
Finan are de la grupurile de interese şi colaterale din fondurile publice Accentulţ
pe ideologie Accentul pe probleme şi pe leadership Poxitie central în organiza ieă ţ
a celor ce Pozi ie central în organiza ie a celor cred în mesajul partiduluiţ ă ţ
interesa i de carier şi a reprezentan ilor grupurilor de interese Surs :ţ ă ţ ă
Panebianco [1982, 481] Aşa cum se poate în elege din acest tabel sinoptic,ţ
transform rile în partide vizeaz mai multe niveluri: leadership, ideologie,ă ă
activitate şi structuri. Criticii partidelor de mase par a deplînge (şi aici, în
mod paradoxal, se situeaz pe aceeaşi pozi ie cu Kirchheimer) mai ales pierdereaă ţ
unei anumite identit i ideologice, odat cu transformarea partidului de mase înăţ ă

7. partid profesional-electoral. Ap r torii partidului de mase sus in, în schimb, că ă ţ ă
nu e vorba decît de o simpl adaptare: partidul de mase continu s se comporte caă ă ă
reprezentant al intereselor populare (termenul Volkspartei este foarte r spîndită
în Germania) şi s fie un spa iu important pentru participarea politic aă ţ ă
membrilor. Exist la fel de mult adev r în critici, cît este şi în replicile laă ă
acestea. [sfârşitul paginii 160] Participarea în partide Se ştie c , în general,ă
participarea membrilor la via a partidelor de mase a fost, mereu, într-o oarecareţ
m sur , limitat (în general, de la 10 pîn la cel mult 30% din membri, chiar şiă ă ă ă
în ocazii mai importante). De obicei, conduc torii şi func ionarii sînt mereu înă ţ
m sur , datorit mijloacelor pe care le au la îndemîn , s manipuleze participareaă ă ă ă ă
membrilor şi s fac impracticabil democra ia în interiorul partidului: esteă ă ă ţ
binecunoscuta tez a lui Michels [1911], care a inventat formularea „legea de fieră
a oligarhiei. ”Trebuie ad ugat c exist ast zi multe alte canale (ca grupurile deă ă ă ă
interese, asocia iile culturale şi profesionale, mişc rile colective) şi multeţ ă
alte modalit i (ca referendumul şi diferitele ac iuni semilegale), prin care seăţ ţ
pot exercita participarea şi influen a politic . În orice caz, structurile de masţ ă ă
sînt sus inute de partide care vor s se împ uneze cu acest titlu. Partideleţ ă ă
contemporane prezint , aşadar, diferen e semnificative: de la partidele care nu auă ţ
reuşit sau nu au vrut niciodat s ajung s fie de mase (ca atîtea partideă ă ă ă
moderat-conservatoare: în Italia, cazul clasic îl reprezint mişcarea politică ă
numit Forza Italia), la partidele care continu s men in şi s între ină ă ă ţ ă ă ţ ă
caracteristicile de mase. ca social-democra ii germani. Partide şi politiciţ
Partidele îşi asigur -o form şi o organizare specific , pentru c sînt constrînseă ă ă ă
s intre în competi ie între ele, cu scopul de a învinge în alegeri, şi deciă ţ
trebuie s se disting de concuren şi s fac o ofert atr g toare, şi, înă ă ţă ă ă ă ă ă
m sura posibilit ilor, unic . Aşa cum a scris – în mod provocator, dar nuă ăţ ă
incorect – Anthony Downs [1988, 60]: „partidele formuleaz propuneri politiceă
pentru a cîştiga alegerile; nu urm resc s cîştige alegerile pentru a realizaă ă
propuneri politice.” Tradus în termeni organiza ionali, aceasta ar însemna cţ ă
partidele se conformeaz modelului organiza ional şi programatic mai potrivită ţ
pentru a atrage un num r cît mai mare de aleg tori, inînd cont de modeleleă ă ţ
organiza ional-programatice ale altor partide concurente. Sînt partidele cele careţ
îşi caut aleg torii (şi, ca s spunem aşa, şi-i creeaz ), şi nu aleg torii ceiă ă ă ă ă
care caut un anumit partid. Nu întîmpl tor, Schumpeter consider c întemeietoriiă ă ă ă
partidelor de succes ar putea fi numi i [sfârşitul paginii 161] „întreprinz toriţ ă
politici'' care îşi scot produsul pe pia a politic , unde existţ ă ă
aleg toriconsumatori nesatisf cu i şi disponibili. În loc s se concentreze asupraă ă ţ ă
diversit ii modelelor organiza ionale, cea mai mare parte a cercet torilor auăţ ţ ă
adoptat, pentru o vreme, pozi ia lui Duverger. Sub influen a studiului s u dinţ ţ ă
1951, tradus în englez în a doua jum tate a anilor '50, teza care a persistat celă ă
pu in pentru o perioad de dou zeci de ani, a fost cea conform c reia toateţ ă ă ă
partidele ar fi ajuns, pînâ la urm , sa preia majoritatea caracteristiciloră
partidelor de clas , cu caracter de mase. Acest tip de partid a fost receptată
drept un produs organiza ional destul de bun pentru a garanta cet enilorţ ăţ
participare şi influen politic , o competitivitate electoral şi programatic ,ţă ă ă ă
un guvern eficace şi pentru a cîştiga alegerile. Pluralitatea tipurilor de partid
Ast zi, dup tot ceea ce s-a întîmplat, ne putem da seama c nu numai c nu eraă ă ă ă
uşor şi nici practic s imi i organiza iile de partid de mase, dar şi c fiecareă ţ ţ ă
partid (şi mai ales partidele noi) caut s scoat în eviden , chiar din punct deă ă ă ţă
vedere organizatoric, particularit ile lor fa de partidele concurente şi s -şiăţ ţă ă
exploateze punctele forte pentru a-şi

8. atrage, men ine şi, eventual extinde electoratul. În diferite sisteme de partideţ
persist , aşadar, prezen a unei pluralit i de tipuri de partid, fiecare înclinîndă ţ ăţ
s exploateze pozi iile cîştigate şi consecin ele acestor pozi ii. Pentru a leă ţ ţ ţ
în elege mai bine, devine indispensabil analiza naturii şi dinamicii sistemuluiţ ă
de partide. 3. SISTEME DE PARTIDE Pentru a începe în mod eficient analiza
sistemelor de partide e necesar s pornim de la o defini ie opera ional . Pentruă ţ ţ ă
ca un sistem de partide s existe, trebuie s se realizeze o interac iuneă ă ţ
orizontal , concuren ial între cel pu in dou partide şi o interdependenă ţ ă ţ ă ţă
vertical între mai multe elemente: aleg tori, partide, parlamente şi guverne.ă ă
Competi ia între partide, aşadar, se desf şoar , se defineşte şi are consecin e peţ ă ă ţ
diferite planuri: electoral, guvernamental, parlamentar. Pentru c aceste planuriă
diferite interac ioneaz , respectivele [sfârşitul paginii 162] interac iuniţ ă ţ
multiple trebuie s defineasc natura şi calitatea diferitelor sisteme de partide.ă ă
Cum se num r partidele Duverger a încercat s analizeze şi s clasifice sistemeleă ă ă ă
de partide. În studiul s u ini ial, el se limita la a individualiza sistemele deă ţ
partide pe baza unui criteriu unic şi relativ simplu: cel numeric. Dup teoriaă
lui, sistemele de partide se clasificau pe baza num rului de partide existente:ă
monopartidiste, bipartidiste, multipartidiste. Bineîn eles c are o oarecareţ ă
validitate criteriul numeric, dar – aşa cum a ar tat Sartori în ceea ce r mîne ceaă ă
mai atent şi mai sugestiv clasificare a sistemelor de partide – trebuie să ă ă
existe şi un alt criteriu. Pentru a în elege dinamica func ion rii sistemelor deţ ţ ă
partide, nu este suficient şi nici necesar doar s numeri partidele. Esteă
obligatoriu s se poat individualiza şi deci num ra partidele care sîntă ă ă
importante. Aşadar, criteriul numeric ajut la definirea formatului sistemelor deă
partide; criteriul de relevan al partidelor ajut la explicarea mecaniciiţă ă
sistemelor de-partide. Criterii de relevan În concep ia lui Sartori [1976, l19–ţă ţ
130], exist dou criterii de relevan fundamentale. Primul este reprezentat deă ă ţă
rolul partidelor în formarea coali iilor de guvernare. Unele partide, chiar dacţ ă
sînt mici, din punctul de vedere al procentului electoral şi al num rului deă
locuri ob inute în parlament, pot avea o importan covîrşitoare, dac nu chiarţ ţă ă
indispensabil , în formarea coali iilor de guvernare. Aşadar, pentru c poseda ună ţ ă
poten ial de coali ie, merit s fie luate în considera ie. Alte partide pot s nuţ ţ ă ă ţ ă
fie niciodat incluse în coali ia de guvernare, dar s dispun de voturi, deă ţ ă ă
reprezentare a intereselor, de locuri în parlament, aşa încît s condi ionezeă ţ
func ionarea coali iei guvernamentale. Datorit rezultatului electoral şiţ ţ ă
prezen ei lor în parlament, acele partide sînt capabile s exercite o influenţ ă ţă
semnificativ asupra activit ii coali iei guvernamentale. Aşadar, pentru că ăţ ţ ă
posed un poten ial de intimidare, trebuie s li se acorde importan a cuvenit .ă ţ ă ţ ă
Aplicînd aceste dou criterii, se pot num ra în mod adecvat [sfârşitul paginiiă ă
163] partidele şi poate fi definit formatul sistemului de partide. Aceasta nu
înseamn , totuşi, c ele caracterizeaz definitiv func ionarea (în defini ia luiă ă ă ţ ţ
Sartori, mecanica) sistemelor de partide, mai ales a celor multipartidiste. Pentru
aceasta, Sartori introduce un al treilea criteriu, aplicabil în special în
sistemele multipartidiste: distan a ideologic sau polarizarea. Distan aţ ă ţ
ideologic În unele sisteme multipartidiste exist partide atît de îndep rtate dină ă ă
punctul de vedere al ideologiei, încît nu pot fi luate în considerare ca
poten iali alia i ai altor partide, în democra iile occidentale aceste partideţ ţ ţ
sînt, în general, dar nu numai, partidele fasciste şi

9. partidele comuniste. Chiar dac sînt excluse de la formarea coali iilor deă ţ
guvernare, totuşi, aceste partide extreme, din punct de vedere ideologic, sînt
importante: conving şi atrag o parte a electoratului, ob in locuri în parlament,ţ
influen eaz func ionarea guvernului. Punînd laolalt cele trei criterii (numeric,ţ ă ţ ă
de revelan şi de distan electoral ) Sartori recurge la o dubl clasificare aţă ţă ă ă
sistemelor de partide, în func ie de formatul lor (definit dup num rul deţ ă ă
partide) şi de dinamica sau logica func ion rii lor (determinat deţ ă ă
poten ialitatea coali ional , la rîndul ei influen at de distan a ideologic ).ţ ţ ă ţ ă ţ ă
Tabelul 5.2. prezint aceast clasificare într-o form simplificat . Tab. 5.2.ă ă ă ă
Clasificarea sistemelor de partide in concep ia lui Sartori Criteriul numericţ
Sisteme neconcuren iale Monopartidiste Hegemonice Sisteme concuren iale Cu partidţ ţ
predominant Bipartidiste Multipartidiste limitate Multipartidiste extreme
Atomizate Hegemonism pragmatic Hegemonism ideologic Logica func ion riiţ ă
Pluralism moderat Pluralism polarizat
[sfârşitul paginii 164] O necesar linie de demarca ie este trasat între două ţ ă ă
clase de sisteme: cea care separ sistemele de partide concuren iale (în careă ţ
alegerile nu numai c se in cu o periodicitate prestabilit , dar sînt decisiveă ţ ă
pentru a asigura partidului un num r de locuri şi putere) de sistemele de partideă
neconcuren iale (în care alegerile, cînd se in, nu sînt deloc importante).ţ ţ
Aceasta separ sistemele monopartidiste şi sistemele cu partid hegemonic de toateă
celelalte. Sisteme neconcuren iale Sistemele monopariidiste sînt cele în careţ
exist un singur partid, care poate fi ideologic sau pragmatic. Acesta era cazulă
multor partide comuniste (nu al tuturor), dintre care sînt prezente înc , laă
sfirşitul anilor '90, cele din China şi Coreea de Nord. Sistemele cu partid
hegemonic tolereaz prezen a altor partide, care ob in locuri în parlament (cevaă ţ ţ
mai mult decît o reprezentare simbolic ), dar care ştiu c nu ar putea învinge înă ă
alegeri şi, cu atît mai pu in, nu ar putea înlocui partidul hegemonic de laţ
conducerea statului. A fost, printre altele, cazul Partidului muncitoresc unit
polonez, care a între inut, în mod regulat şi continuu, reprezentarea în parlamentţ
şi a altor partide mici. Este şi cazul PRI (Partidul Revolu ionar Institu ional)ţ ţ
din Mexic, pus în concuren cu dou partide admise la alegeri, dar excluseţă ă
treptat de la posibilitatea de a cîştiga, printr-un discret control al votului, cu
ajutorul aparatelor guvernamentale centrale şi locale, şi chiar prin maşina iiţ
uşor previzibile. În concep ia unor cercet tori [Huntington şi Moore 1970], acesteţ ă
sisteme de partide, şi eventualele partide unice şi hegemonice, apar in unei claseţ
total diferite. E vorba de partidelestat, care merit s fie analizate separat.ă ă
Ele sînt, de fapt, rezultatul condi iilor genetice diferite de cele ale partidelorţ
din regimurile democratice, r spund la alte provoc ri, au alte roluri, se schimbă ă ă
în func ie de fenomenele ce privesc regimul, autoritar sau totalitar, în careţ
opereaz . Tot ceea ce ine de un sistem de partide (modalit i electorale,ă ţ ăţ
reprezentare parlamentar , formare de guverne) suport , în sistemeleă ă
monopartidiste, influen a altorţ

10. judec i, care nu duc c tre sisteme concuren iale. Dar [sfârşitul paginii 165]ăţ ă ţ
despre sistemele monopartidiste vom vorbi pe larg în capitolul despre regimurile
autoritare şi totalitare. Partide predominante Revenind la clasificarea lui
Sartori, primul tip de sisteme de partide concuren iale este constituit dinţ
sisteme cu partid predominant. În aceste sisteme exist un partid care, într-ună
lung şir de alegeri libere şi concuren iale, ob ine, în mod regulat, un num rţ ţ ă
considerabil de locuri, nu întotdeauna şi majoritatea absolut , dar, oricum,ă
suficient ca s poat guverna de unul singur. Este cazul partidelor social-ă ă
democrate din Norvegia şi mai ales din Suedia, al Partidului Congresului din
India, al partidului liberal-democrat din Japonia. În nici un caz nu trebuie
al turat acestor cazuri cel al Democra iei creştine italiene care, chiar dac aă ţ ă
ob inut, timp de patruzeci de ani, un procent de voturi destul de ridicat, nu aţ
guvernat niciodat singur , preferînd mereu s formeze coali ii. În perioada 1948–ă ă ă ţ
1992, aşadar, democratcreştinii au constituit partidul dominant, dar, din punct de
vedere tehnic, nu a fost în nici un caz predominant. Desigur c . dac se ineă ă ţ
seama numai de num rul partidelor, sistemele cu partid predominant sîntă
multipartidiste. Îns , daca se ia în considerare dinamica sistemului de partide,ă
şi relevan a/nerelevan a altor partide, caracteristica de predominan a unuiţ ţ ţă
partid se distinge cu claritate. Acel partid va fi capabil s formeze guvernul deă
unul singur, cu personal numit exclusiv de el, astfel încît s fac parlamentul să ă ă
func ioneze şi s aleag politicile publice f r a trebui s suporte vreoţ ă ă ă ă ă
presiune. Celelalte partide merit a fi considerate relevante numai în m sura înă ă
care o coali ie format de ele ar exercita o oarecare influen asupraţ ă ţă
func ion rii sistemului politic, mai ales sub forma unor reac ii ale partiduluiţ ă ţ
predominant, care, eventual, va ine cont, în atitudinea sa, de provocarea adusţ ă
de ele. Sisteme biparlidiste Şi unele sisteme biparlidiste ar putea s par , dină ă
punct de vedere strict numeric, adic al formatului, multipartidiste. Totuşi,ă
mecanica lor, adic func ionarea, permite ca ele s fie caracterizate caă ţ ă
[sfârşitul paginii 166] bipartidiste, numai dac respect urm toarele condi ii: 1)ă ă ă ţ
numai dou partide, şi mereu aceleaşi, s fie în m sur s ob in alternativă ă ă ă ă ţ ă
majoritatea absolut a voturilor; 2) unul dintre ele s ob in efectiv oă ă ţ ă
majoritate de locuri în parlament, suficient pentru a guverna; 3) partidulă
înving tor decide, de regul , s guverneze singur; 4) alternan a sau rota ia înă ă ă ţ ţ
cadrul guvern rii s ramîn o expectativ credibil [Sartori 1976, 188] şi, seă ă ă ă ă
poate ad uga, periodic realizat , în ciuda tuturor dificult ilor de a defini ceă ă ăţ
înseamn „periodic”: în unele cazuri, pîn şi dou zeci de ani de lips a acesteiă ă ă ă
alternan e ar putea s nu însemne prea mult (ca în Marea Britanie, undeţ ă
conservatorii au r mas la putere din 1979 pîn în 1997). Toate aceste condi iiă ă ţ
sînt importante şi trebuie s se men in simultan, pentru c pot exista cazuri deă ţ ă ă
sisteme cu format bipartidist, adic numai dou partide sînt capabile s ob in oă ă ă ţ ă
majoritate parlamentar , dar care func ioneaz dup alte principii. A fost, deă ţ ă ă
exemplu, cazul Austriei, din 1945 pîn în 1966, perioad în care social-democra iiă ă ţ
şi creştin-democra ii au recurs la formarea unei „mari coali ii”, pentru a înt riţ ţ ă
guvernul rii în fa a unei amenin ri externe. Existau dou partide importante,ţă ţ ţă ă
dar mecanica form rii şi func ion rii guvernului nu era deloc bipartidist .ă ţ ă ă
Evident, sînt numeroase şi cazurile inverse, în care sisteme de format
multipartidist, unde exist mai mult de dou partide reprezentate în parlament,ă ă
func ioneaz dup un mecanism strict bipartidist. Australia şi Canada, de exemplu,ţ ă ă
dar, în aceeaşi m sur Marea Britanie, numit patria bipartidismului, primesc înă ă ă
parlament, de multe decenii, mai mult de dou partide. În ultimul caz numaiă
conservatorii şi laburiştii au ob inut majoritatea absolut de locuri şi auţ ă
guvernat singuri, în mod coerent, în timp ce liberalii continu s fieă ă
subreprezenta i datorit sistemului electoral şi nerelevan i în formareaţ ă ţ
guvernului. În pu inele momente de dificultate, absen a unei majorit i a unuiţ ţ ăţ
singur partid a dus la alegeri noi (ca în

11. 1974), care au produs o astfel de majoritate. Sisteme de partid atomizate
Sistemele de partide sînt diferen iate de Sartori nu numai dup criteriul numeric,ţ ă
dar şi dup cel al calit ii partidelor. Sistemele de [sfârşitul paginii 167]ă ăţ
partide atomizate sînt cele nestabilizate, fluide, în care nici un partid nu
ob ine un procent însemnat de voturi şi nici un partid nu demonstreaz c ar puteaţ ă ă
rezista şi c s-ar putea dezvolta în timp. Deseori sînt sisteme de partide înă
formare (ca în Polonia, Rusia, Ucraina), ap rute dup o lung perioad deă ă ă ă
autoritarism-totalitarism, unele fiind chiar produsul sistemului electoral (care,
în cele trei exemple citate, este respectiv propor ional, mai întîi f r , apoi cuţ ă ă
prag de excludere din parlament; în parte majoritar, în parte propor ional;ţ
majoritar cu tur dublu). Este o situa ie care nu poate dura prea mult. Totuşi,ţ
înainte ca un sistem de partide atomizat s se fixeze în jurul a şase-opt partideă
care s reziste, ar trebui s treac prin cel pu in trei sau patrii rundeă ă ă ţ
electorale [Cotta 1995]. Sisteme multiparlidiste În ceea ce priveşte diferen aţ
între sistemele multipartidiste limitate şi sistemele multipartidiste extreme,
num rul partidelor nu numai c este important, dar exercit o influenă ă ă ţă
semnificativ asupra mecanicii sistemului. În concep ia lui Sartori, linia deă ţ
demarca ie se traseaz între sistemele care au de la trei la cinci partideţ ă
importante şi sistemele care au mai mult de cinci partide semnificative pentru
formarea guvernelor şi pentru impactul pe care îl au, ca partide de opozi ie,ţ
asupra func ion rii guvernelor. Pluralismul moderat Sistemele care au cinci sauţ ă
chiar mai pu ine partide importante func ioneaz dup o logic moderat şiţ ţ ă ă ă ă
centripet şi, mai ales, produc alternan e la guvernare, dînd tuturor partideloră ţ
posibilitatea de a guverna. Sartori subliniaz c aceast clasificare a sa permiteă ă ă
evitarea tentativelor stîngace de a individualiza sisteme definite prin două
partide şi jum tate, cum ar fi, dup unii autori, sistemul de partide german. Aşă ă
afirma c , dimpotriv , tocmai pentru c în Germania n-au existat pîn acum decîtă ă ă ă
trei partide importante pentru formarea guvernelor – creştin-democra ii,ţ
liberalii, social-democra ii – sistemul de partide german este un sistemţ
multipartidist limitat. Nu este un sistem cu dou partide şi jum tate pentru că ă ă
aşa zisa jum tate de [sfârşitul paginii 168] partid, adic Partidul Liberal, esteă ă
extrem de important – şi merit , deci, s fie luat în considera ie – în formareaă ă ă ţ
guvernelor: atît de important , încît a realizat, între 1969-1982, aliindu-se cuă
social-democra ii, singura perioad de alternan experimentat în sistemulţ ă ţă ă
politic german. Dimpotriv , sistemul de partide britanic, în care liberalii sîntă
mult mai puternici decît liberalii germani, avînd un procent mult mai mare, nu
este nici un sistem multipartidist limitat, nici cu dou partide şi jum tate,ă ă
pentru c liberalii nu sînt importan i în formarea guvernului şi nu se bucur înă ţ ă
mod special de vreo putere de intimidare. Sintetizînd, sistemul de partide german
este un sistem cu multi-partidism limitat din punct de vedere numeric şi, în
defini ia lui Sartori, cu un pluralism moderat în felul în care func ioneaz ,ţ ţ ă
chiar dac centripet şi capabil s produc alternan e. Pluralismul polarizată ă ă ţ
Complet diferit este logica de func ionare a sistemelor multipartidiste extreme,ă ţ
pe care Sartori o numeşte pluralism polarizat. Alternan a apare aiciţ
impracticabil şi nepractic . Cazurile analizate sînt cel al Republicii de laă ă
Weimar (1919–1933), al celei de-a Patra Republici Franceze (1946–1958), din Chile
(1958–1973), al Republicii Italiene pîn la schimbarea legii electorale (1945–ă
1993). Dac în sistemele respective ar fi existat alternan ,ă ţă

12. care ar fi ajuns s includ partidele numite de Sartori anti-sistem, s-ar fiă ă
schimbat nu numai guvernul, ci chiar regimul politic. Competi ia este centrifug ,ţ ă
pentru c partidele situate la cei doi poli extremi ai sistemului caut s seă ă ă
consolideze, erodînd centrul coali iei. Opozi iile nu sînt responsabile, pentru cţ ţ ă
pot formula programe irealizabile şi pot avea comportamente pentru care nu dau
socoteal în fa a electoratului. La rîndul lor, partidele de guvern mînt pot puneă ţ ă
în practic fie politica debaras rii, punînd pe seama opozi iei şi a alia iloră ă ţ ţ
guvernului responsabilitatea ac iunilor şi a lipsurilor lor, fie politicaţ
supralicit rii, promi înd mai mult decît ar putea realiza sau f cînd ca traducereaă ţ ă
în practic a promisiunilor lor s genereze o tot mai mare datorie public .ă ă ă
[sfârşitul paginii 169] De obicei, sistemele cu pluralism polarizat, în orice
perioad s-ar fi înregistrat, în A Patra Republic Francez şi în Italia înainteă ă ă
de reforma electoral (1945–1993), de exemplu, sînt menite s func ioneze cu ună ă ţ
randament sc zut. Tensiunile la care este supus un sistem politic în care sistemulă
de partide func ioneaz dup logica pluralismului polarizat, pot duce la colapsulţ ă ă
sistemului. În cazul Italiei, îndelunga animare a colapsului – la care s-a ajuns
întro form specific în 1993, f r a duce la c derea regimului democratic – s-aă ă ă ă ă
datorat atît dimensiunilor partidului care dirija centrul şi care împiedica
erodarea lui, Democra ia creştin , cît şi politicii – mai pu in iresponsabil ,ţ ă ţ ă
totuşi, în compara ie cu cea a altor partide similare din sisteme cu pluralismţ
polarizat – urmate de Partidul Comunist Italian, în mod explicabil interesat de
supravie uirea regimului democratic. 4.TRANSFORM RILE SISTEMELOR DE PARTIDEţ Ă
Direc ii de transformare Sistemele de partide, chiar şi cele de un pluralismţ
polarizat, se transform , într-o manier mai mult (ca în trecerea de la a Patra laă ă
a Cincea Republic Francez ) sau mai pu in traumatizant (aşa cum se întîmplâ cuă ă ţ ă
înc incompleta tranzi ie italian c tre o nou pozi ie). Şi în leg tur cuă ţ ă ă ă ţ ă ă
transform rile sistemelor de partide, putem apela la unele afirma ii ale luiă ţ
Duverger. Direc iile de evolu ie trasate de el [1961, 354–411] nu au fost adoptateţ ţ
de c tre cercet tori, dar r mîn înc semnificative şi pot c l uzi multe analize.ă ă ă ă ă ă
În concep ia lui Duverger, sistemele de partide pot evolua dup patru prototipuriţ ă
generale: alternan a, diviziunea stabil , predominan a şi stîngismul. Alternan aţ ă ţ ţ
se caracterizeaz printr-o mişcare de pendulare periodic şi ridic pu ineă ă ă ţ
probleme, cu excep ia celei a instal rii sale, mult mai probabil în sistemele cuţ ă ă
adev rat bipartidiste. Diviziunea stabil „se defineşte prin absen a varia iiloră ă ţ ţ
importante între partide pe o perioad îndelungat ”, m surat prin raportarea laă ă ă ă
dou elemente: „insuficienta amploare a devierilor între dou alegeri şi raritateaă ă
mişc rilor de lung durat ” [ibidem. 357]. [sfârşitul paginii 170] Aşa cum s-aă ă ă
v zut deja din clasificarea lui Sartori. predominan a se caracterizeaz prină ţ ă
existen a unui partid „care se situeaz înaintea tuturor şi care. pentru o anumitţ ă ă
perioad , se distan eaz net de rivalii s i” [ibidem, 363] şi nu este afectată ţ ă ă
dac , întîmpl tor pierde o confruntare electoral , pentru c îşi men ine această ă ă ă ţ ă
pozi ie superioar , care îi permite s se întoarc apoi rapid la guvernare pentruţ ă ă ă
o lung perioad de timp. In fine, stângismul este „o deviere lent c tre sting ”,ă ă ă ă ă
care se prezint în diverse forme: a) înfiin area unor partide noi la stîngaă ţ
vechilor partide, care determin alunecarea acestora din urm c tre dreapta, ceeaă ă ă
ce le duce fie c tre dispari ie, fie c tre fuziune; b) sl birea grupului deă ţ ă ă
partide de dreapta în favoarea partidelor de stînga, f r dispari ii şi f ră ă ţ ă ă
crearea unora noi; c) men inerea echilibrului global între cele dou blocuri, cuţ ă
înt rirea din interior a partidelor mai de stînga (a comuniştilor în defavoareaă
socialiştilor, a liberalilor în defavoarea conservatorilor); d) înlocuirea unui
vechi partid de stînga cu unul nou, mai dinamic şi mai

13. intransigent; e) ascensiunea partidului celui mai de stînga, în detrimentul
tuturor celorlalte [ibidem, 361]. Dup cum se vede, cazurile particulare sesizateă
de Duverger sînt destul de variate. Au, totuşi, un element comun important, şi
anume, toate pot fi evaluate fie dup procentul de voturi, fie dup num rul deă ă ă
locuri, ob inute de diferite partide; se preteaz , aşadar, la a fiţ ă
opera ionalizate. Ar fi inutil s c ut m o singur direc ie de transformare aţ ă ă ă ă ţ
sistemelor de partide contemporane, pentru c este necesar s depist m la ceă ă ă
condi ii r spund diferitele transform ri în curs. În leg tur cu acest aspectţ ă ă ă ă
exist dou interpret ri fundamentale. Continuitate sau.... Prima este cea careă ă ă
insist pe o substan ial continuitate între sistemele de partide, odat formateă ţ ă ă
şi consolidate. Pentru a folosi defini ia lui Duverger – care a scris primul şiţ
independent de Rokkan şi Lipset, cei care au eviden iat, totuşi, „înghe area”ţ ţ
sistemelor de partide – s-a configurat în sistemele de partide ale democra iilorţ
occidentale o diviziune stabil . Ea s-a afirmat, cu o rapiditate neaşteptat ,ă ă
[sfârşitul paginii 171] în sistemele de partide ale Europei meridionale: Grecia,
Portugalia, Spania. R mîne de v zut, îns , care vor fi modelele de evolu ie aă ă ă ţ
sistemelor de partide în Europa Central şi de Est [Cotta 1994; Grilli di Cortonaă
1997]. Schimbare A doua interpretare sugereaz c sistemele de partide pot suferiă ă
schimb ri, chiar semnificative, nu numai în rîndul actorilor, dar şi în cadrulă
dinamicii competi iei şi coaliz rii, mai ales cînd se schimb regulile electorale.ţ ă ă
S-a v zut deja c sistemele electorale pot s exercite o influen semnificativă ă ă ţă ă
asupra form rii şi structur rii sistemelor de partide. Totodat , în anumiteă ă ă
condi ii, pot s le influen eze chiar şi transformarea. De exemplu, în Fran a,ţ ă ţ ţ
trecerea de la a Patra la a Cincea Republic a fost marcat în mod semnificativ deă ă
schimbarea mecanismului electoral, de la un sistem propor ional, la unul majoritarţ
cu tur dublu în circumscrip ii uninominale. Rezultatul a fost un sistem de partidţ
temeinic restructurat, cu eliminarea vechilor actori (partidul catolic şi SFIO
socialist ), afirmarea puternic şi de lung durat a partidului gaullist şi aă ă ă ă
Republicanilor independen i (giscardeni), şi constituirea unui partid complet nou,ţ
Partidul Socialist. Sistemul de partide al celei de-a Cincea Republici Franceze nu
este atît de fragmentat şi de polarizat ca sistemul celei de-a Patra; este
organizat în jurul unui pol de centru-dreapta şi a unui pol de stînga; a dus la
formarea aşa-numitului „cadril bipolar” (de o parte gaulliştii şi giscardenii, iar
de alta socialiştii şi comuniştii), care a favorizat alternan a, chiar dac laţ ă
sfîrşitul anilor '90 prezint noi simptome de schimbare. La stînga. sistemul apareă
dezechilibrat, cu comunişti prea slabi şi prea pu in reforma i; la dreapta, existţ ţ ă
provocarea creşterii impetuoase a Frontului Na ional al lui Le Pen. Efectulţ
sistemelor electorale În Italia, o reform semnificativ şi incisiv , dară ă ă
imperfect şi deci incomplet , a legii electorale, devenit pe trei sferturiă ă ă
majoritar şi un sfert propor ional , s-a orientat c tre depolarizarea sistemuluiă ţ ă ă
de [sfârşitul paginii 172] partide şi a uşurat – probabil într-o manier decisiv ,ă ă
chiar dac nu înc stabilizat – o competi ie de natura bipolar ce permiteă ă ă ţ ă
alternan a. În alt parte, în Noua Zeeland , trecerea de la un sistem electoral deţ ă ă
tip pluralitar aplicat în circumscrip ii uninominale la un sistem par ialţ ţ
majoritar, par ial propor ional a stricat ceea ce devenise încarnareaţ ţ
bipartidismului, dup modelul Westminster, şi a dat naştere unui sistemă
multipartidist moderat cu guverne de coali ie. Muta ii semnificative s-ar puteaţ ţ
înregistra în urma unei posibile restructur ri a sistemului de partide germană
dac , într-un anumit moment, liberalii n-ar reuşi s dep şească ă ă ă

14. 5% pentru a intra în Bundestag şi ar trebui s se formeze o coali ie între social-ă ţ
democra i şi verzi, cu o posibil sus inere din partea ex-comuniştilor, azi PDS.ţ ă ţ
Pluralismul extrem În general, num rul sistemelor cu pluralism polarizat pare a seă
fi diminuat, mai ales în urma dispari iei sau transform rii/deradicaliz riiţ ă ă
partidelor comuniste, dar sistemele cu pluralism extrem rezist , chiar dac niciă ă
unul dintre ele nu deriv dintr-o situa ie de polarizare anterioar . În orice caz,ă ţ ă
cînd sistemul de partide este caracterizat prin pluralism extrem, coali iile deţ
guvernare ce se formeaz sînt neap rat heterogene, alternan ele sînt dificile şiă ă ţ
destul de rare, iar randamentul guvernului este practic nesatisfac tor. Pentruă
moment, acestea sînt caracteristicile fundamentale ale unor sisteme de partide din
Europa Central şi de Est şi chiar ale celui din Rusia. 5. DE CE SUPRAVIE UIESCă Ţ
PARTIDELE? O adev rat criz ? Una dintre problemele cele mai importante ridicateă ă ă
în studiul efectuat asupra partidelor se refer chiar la supravie uirea lor. Laă ţ
urma urmei, partidele, guvernele constituite de ele (party government) şi
degener rile lor (partitocra ia) sînt criticate aspru, uneori chiar excesiv, dară ţ
nu întru totul pe nedrept. De mult timp, cea mai mare parte a comentatorilor
politici, şi chiar şi unii cercet tori [Blondel. 1978], au [sfârşitul paginii 173]ă
prezentat situa ia partidelor pur şi simplu ca pe o criz mai mult sau mai pu inţ ă ţ
ireversibil . La unii este vorba de team , la al ii de previziune, dar, înă ă ţ
general, realitatea partidelor nu poate fi prezentat doar ca o criz . Deşi nu seă ă
poate afirma c partidele s-ar bucura de o s n tate perfect , ele nu sînt totuşiă ă ă ă
organiza ii politice muribunde. Dac lu m în considerare indicatorii cei maiţ ă ă
simpli şi mai râspîndi i, putem observa c este greu s vorbim de crize aleţ ă ă
partidelor. Aceşti indicatori pot fi de dou tipuri: cei care se refer laă ă
sistemul de partide şi cei care se refer la partide luate separat (cel pu in dină ţ
asocierea unor date). Pu ine partide noi Referitor la sistemul de partide,ţ
indicatorul cel mai simplu, dar nu lipsit de relevan , const în num rareaţă ă ă
partidelor, dup propunerea lui Sartori. Vor fi. aşadar, identificate şi num rateă ă
doar partidele importante. Este de re inut c aproape toate partidele pe care leţ ă
întîlnim în democra iile occidentale la sfîrşitul anilor '90 existau deja de celţ
pu in 30 de ani. Exceptînd verzii şi cîteva partide de dreapta, nu exist practicţ ă
nici un partid nou în compara ie cu anii '60, cînd Lipset şi Rokkan îşi prezentauţ
considera iile asupra înghe ului sistemelor de partide formate în anii ‘20. Existţ ţ ă
cîteva excep ii de la aceast situa ie, dintre care cea mai reprezentativ oţ ă ţ ă
constituie cazul Italiei. Avem de-a face cu o excep ie justificat de tranzi iaţ ă ţ
politico-institu ional în curs, cît şi de transform rile legii electorale. Înţ ă ă
leg tur cu acestea din urm şi cu noua modalitate de competi ie politic putemă ă ă ţ ă
explica atît declinul şi dispari ia unor partide vechi (mai ales cel socialist şiţ
cel democrat-creştin), cît şi apari ia şi afirmarea unor partide noi (în primulţ
rînd Forza Italia). Participare mai pu in Tot la nivelul sistemelor de partide,ţ ă
este necesar s ne oprim şi la un al doilea indicator, care vizeaz procentulă ă
electoratului care merge la urne. În definitiv, acest indicator este cel care
semnaleaz atît gradul de interes pe care partidele, în ansamblul lor, îl suscită ă
în rîndul electoratului, cît şi capacitatea de mobilizare sau intensitatea
competi iei [sfârşitul paginii 174] politico-electorale. În acest sens, este clarţ
c în ultimii treizeci de ani s-a înregistrat un declin al particip riiă ă
electorale. Bineîn eles c am putea g si diverse explica iiţ ă ă ţ

15. plauzibile pentru acest fenomen; una dintre cele mai acceptate este aceea că
cet enii au la dispozi ie, ast zi mai mult decît alt dat , şi alte modalit i deăţ ţ ă ă ă ăţ
participare influent . Aceast explica ie justificativ nu este conving toare,ă ă ţ ă ă
pentru c se ştie c votul r mîne cea mai r spîndit şi adesea unica modalitate deă ă ă ă ă
participare politic , şi c cine nu voteaz se implic mult mai rar (exceptîndă ă ă ă
Statele Unite) în alte forme de participare. Tocmai din acest motiv este
interesant s ne întoarcem la tabelul 2.1. din capitolul al doilea, în care seă
eviden iaz faptul c declinul particip rii electorale nu este înc suficient deţ ă ă ă ă
semnificativ, ci destul de marginal şi irelevant. În general – dac se excludă
Italia şi Danemarca [Pedersen 1987], ultima cu un sistem de partide redefinit şi
reconsolidat în a doua jum tate a anilor '60 – toate sistemele de partide aleă
democra iilor europene occidentale demonstreaz o puternic stabilitate şi în ceeaţ ă ă
ce priveşte distribuirea electoratului. Bineîn eles c electoratul care voteaz arţ ă ă
putea avea preferin e partizane relativ stabile, dar, în acelaşi timp, s-ar puteaţ
reduce drastic participarea la vot: adic respingerea partidelor s-ar puteaă
manifesta printr-o p r sire sau o boicotare a scenei electorale de c tre mai mul iă ă ă ţ
aleg tori. În leg tur cu acest aspect, datele de care dispunem semnaleaz oă ă ă ă
evolu ie şov itoare, clar cu o tendin limitat c tre micşorarea num rului celorţ ă ţă ă ă ă
care particip la vot. Aşadar, nu este posibil s sus inem c este vorba despre oă ă ţ ă
tendin pe termen lung, care ar indica, evident, o profund insatisfac ie fa deţă ă ţ ţă
partide şi de politic . S-ar putea s nu fie o tendin de acest tip, ci una careă ă ţă
ar putea fi interpretat mai bine, dimpotriv , ca o diminuare a importan eiă ă ţ
politicii pentru aleg tori relativ satisf cu i, în m sur , totuşi, s se pun dină ă ţ ă ă ă ă
nou în mişcare ori de cîte ori ar ap rea necesitatea şi ocazia. Dreapta/stânga Înă
ceea ce priveşte raporturile de competi ie şi colaborare dintre partide, în ciudaţ
r spîndirii unor afirma ii referitoare la sfîrşitul conflictului dintre dreapta şiă ţ
sting , sistemele de partide din Europa occidental [sfârşitul paginii 175] şi,ă ă
într-o oarecare m sur , din Europa central şi de est sînt şi acum sînt dispuseă ă ă
de-a lungul unei axe dreaptastînga, iar partidele respective intr în rela ii deă ţ
colaborare şi competi ie, inînd cont de contiguitate şi de distan a lorţ ţ ţ
ideologic , politic şi programatic de-a lungul acestei axe. Ba mai mult,ă ă ă
pozi ionarea dreapta/stînga continu s constituie elementul cu cea mai mareţ ă ă
capacitate predictiv a votului aleg torilor şi cu cea mai bun capacitate de aă ă ă
reduce nevoia de informare a aleg torilor, în perspectiva votului. Odat ce auă ă
stabilit c se simt, de exemplu, aleg tori ai stîngii moderate, acei cet eni voră ă ăţ
identifica partidul ce r spunde cel mai bine unei astfel de preferin e şi îl voră ţ
vota, chiar dac el se va abate de la unele probleme specifice programatice.ă
Atitudinea criticii, deci, nu trebuie s îndep rteze aten ia de la evaluareaă ă ţ
bazat pe unii indicatori simpli, dar necesari, ai persisten ei partidelor şi aiă ţ
capacit ii de reînnoire a unora dintre ele. Se poate întîmpla ca nemul umireaăţ ţ
aleg torilor, justificat prin inadverten ele şi nerealiz rile unor partide, s nuă ă ţ ă ă
reuşeasc s se traduc , din diferite motive, într-o restructurare a partidelor şiă ă ă
a sistemelor de partide. De altminteri, sistemele de partide consolidate nu se pot
schimba decît lent, treptat, prin paşi succesivi, f cu i cu grij , aşa încît s nuă ţ ă ă
se declanşeze o catastrofa ale c rei urm ri sînt dificil de prev zut. Indicatoriă ă ă
de schimbare Se pot identifica şi utiliza cinci indicatori referitori la partide
luate separat [Ignazi, 1996]: - membrii înscrişi în partide; - oscila iileţ
electorale; - structurarea votului;

16. - selectarea personalului politic şi guvernamental; - fixarea agendei politice.
Declinul înscrierilor în partid Primii doi sînt indicatori elementari, baza i peţ
date relativ uşor de adunat şi care nu se preteaz la ambiguit i interpretative.ă ăţ
Ceilal i trei sînt ceva mai complecşi, în general, dintr-o mul ime de cauze, darţ ţ
[sfârşitul paginii 176] mai ales pentru c recrutarea membrilor nu este preaă
profitabil din punctul de vedere al raportului între costuri şi beneficii,ă
majoritatea partidelor au suportat sau acceptat un declin, mai mult sau mai pu inţ
accentuat, sau o substan ial stagnare, în ceea ce priveşte num rul înscrierilorţ ă ă
în partid. (O bun viziune asupra perioadei de evolu ie a partidelor de stînga oă ţ
ofer Bartolini [1982]. Este posibil ca de atunci s fi început un declin ală ă
num rului de membri de partid, aşa cum se vede în tabelul 5.3). Tab. 5. 3.ă
Evolu ia membrilor de partid, ca procent din electorat, în unele democra iiţ ţ
occidentale ri Primul scrutin din Ultimul scrutin din Diferen a anii '60 anii'80Ţă ţ
Austria 26,2 21,8 –4,4 Belgia 7,8 9,2 +1.4 Danemarca 21,1 6,5 –14.6 Finlanda 18,9
12,9 –6,0 Germania 2,5 4,2 +1,7 Marea Britanie 9,4 3,3 –6,1 Irlanda n.d. 5,3 n.d.
Italia 12,7 9,7 –3,0 Norvegia 15,5 13,5 –2,0 Olanda 9,4 2,8 –6,6 Suedia 22,0 21,2
–0,8 Sursa: Katz, Mair ş.a. [1992, 334]. Oscila iile procentuale ale votuluiţ
depind de factori ce nu pot fi atribui i crizelor prin care trec partidele, decîtţ
cel mult într-o manier foarte limitat . Marile oscila ii, inclusiv cele pozitive,ă ă ţ
pot fi apreciate şi ca o consecin a incapacit ii partidelor de a-şi men ine oţă ăţ ţ
direc ie stabil şi ca o dorin a aleg torilor de c utare a unor raporturi noi,ţ ă ţă ă ă
în urma dezam girilor repetate. Oferta partidelor, care ar putea fi schimbat ,ă ă
condi ioneaz r spunsul aleg torilor, strticturînd votul cu varia ii semnificativeţ ă ă ă ţ
de la o alegere la alta şi, în concep ia criticilor prea severi ai partidelor, cuţ
apropieri exagerate între partide, care duc la o alterare a identit ii lor.ăţ
[sfârşitul paginii 177] Totuşi, în general, structurarea votului, în eleas caţ ă
ofert pentru aleg tori din partea partidelor, a r mas la fel de stabil , pentruă ă ă ă
c . în democra iile consolidate (cu excep ia Italiei, care înc traverseaz oă ţ ţ ă ă
perioad de tranzi ie), nu s-a înregistrat intrarea semnificativ pe scenaă ţ ă
politic a nici unui partid nou. consistent, durabil. Cît priveşte selec iaă ţ
personalului politico-guvernanental Ignazi [1996, 552] a eviden iat faptul c . înţ ă
sistemele de partide occidentale de dup r zboi, trei sferturi dintre cei careă ă
de ineau func ii în guvern erau b rba i, mai rar femei, aleşi de partid şi avînd oţ ţ ă ţ
carier politic anterioar . Şi parlamentarii sînt b rba i şi femei cu o mai lungă ă ă ă ţ ă
sau mai scurt experien de partid şi s-ar putea afirma, cu o oarecareă ţă
certitudine, c îns şi prezen a „independen ilor” în parlament arat în ce m sură ă ţ ţ ă ă ă
partidele înc mai de in controlul asupra proceselor de selec ie politic . La urmaă ţ ţ ă
urmei, independen ii sînt selecta i şi sus inu i de c tre partide şi deţ ţ ţ ţ ă

17. organiza iile lor. Partide şi politici publice Este dificil s evalu m în ceţ ă ă
m sur partidele mai sînt capabile s realizeze, în mod autonom, formarea agendeiă ă ă
politice şi formularea politicilor publice (pentru aceast tematic se recomandă ă ă
diversele analize, favorabile tezei superiorit ii partidelor, adunate de Castlesăţ
[1982]). Opiniile sînt divergente, dar esen ialul const în a în elege dacţ ă ţ ă
partidele au cuvîntul decisiv în domeniul politicilor publice, care pot fi
îndrumate şi de c tre alte organe (chiar şi suprana ionale, ca Uniunea European ),ă ţ ă
sau dac sînt construise – sau poate chiar disponibile deoarece sînt încapabile să ă
fac altfel – s accepte pachete de politici publice de la grupuri de interesă ă
extern, „prietene” sau nu (în capitolul 8 se dau detalii). În ceea ce priveşte
aceast tematic , Ignazi nu este prea explicit, mul umindu-se cu semnalareaă ă ţ
„dificult ilor tot mai mari” ale partidelor. Se poate afirma c . în democra iileăţ ă ţ
occidentale, partidele politice stau mult mai bine decît eventualii lor rivali
ocazionali. Aşadar, trebuie s analiz m ra iunile pentru care, criticate şi,ă ă ţ
desigur, imperfecte, partidele continu s fie nu numai cel mai important, chiară ă
dac nu unicul, actor politic al regimurilor democratice, dar şi cea maiă
r spîndit form de organizare politic . [sfârşitul paginii 178] Primul r spunsă ă ă ă ă
este pe cît de clasic, pe atît de simplu: democra ia nu poate exista f r partideţ ă ă
politice [Kelsen 1966, 25], pentru c pluralismul se manifest şi prin organiza iiă ă ţ
stabile, durabile, r spîndite, numite chiar partide. Democra iile deja existenteă ţ
sînt, de fapt, regimuri de partide. De altfel, şi apari ia noilor democra ii aţ ţ
fost înso it de reapari ia vechilor partide şi de afirmarea unora noi. Al doileaţ ă ţ
r spuns este c partidele îndeplinesc, de bun seam , o multitudine de sarciniă ă ă ă
politice, pe care nici o alt organiza ie nu ştie s le rezolve, nici de unaă ţ ă
singur şi nici în colaborare. Primind critici pentru fiecare ipotez formulat ,ă ă ă
Pizzorno [1983] subliniaz c exist patru motive pentru care partidele continuă ă ă ă
s fie organiza ii vitale. Partidele dureaz pentru c : 1) „servesc pentru aă ţ ă ă
men ine consensul” [ibidem. 400]; 2) garanteaz coordonarea personalului politic;ţ ă
3) sondeaz opiniile cet enilor şi le reprezint în mod responsabil; 4) „reducă ăţ ă
excesul de probleme pe care administra ia statului ar trebui s le rezolve, dacţ ă ă
toate problemele societ ii i-ar parveni direct” [ibidem,403]. Fiecare dintreăţ
aceste func ii ar putea fi dezvoltat şi în alte feluri sau de alte organiza ii,ţ ă ţ
chiar mai bine. În general, de exemplu, preferin ele politice ar putea fiţ
stabilite mai bine de c tre institutele de sondaj specializate şi ar putea fiă
interpretate mai bine de c tre reprezentan i elibera i de disciplina de partid, înă ţ ţ
timp ce politicile publice ar putea fi realizate de profesionişti. Astfel încît,
cauza cea mai conving torare a capacit ii de a rezista a partidelor politice esteă ăţ
legat , dup Pizzorno, de func ionarea în ansamblu a sistemului politic. Partideleă ă ţ
rezist pentru c , indiferent dac sînt în guvern sau în opozi ie, sînt garan i aiă ă ă ţ ţ
multor schimb ri politice, în sistemele în care, dup terminarea confrunt riiă ă ă
ideologice, apare posibil negocierea intereselor. Partide şi interese Grupurileă
de interese şi asocia iile de diferite tipuri, necesare pentru a face cunoscuteţ
preferin ele asocia ilor lor. sînt capabile s se constituie drept omologi aiţ ţ ă
partidelor numai într-o oarecare m sur . [sfârşitul paginii 179] Nu sînt nicidecumă ă
în stare s garanteze un schimb de durat , înso it de consens şi de o viziuneă ă ţ
general a mecanismelor care înlesnesc bunul mers al sistemului politic. Produseă
patologice ale societ ii şi politicii sau expresii fiziologice ale devenirii uneiăţ
societ i şi ale unui sistem (aşa cum au fost teoretizate în capitolul 3),ăţ
mişc rile colective nu pot deveni factori de decizie direc i, fiind necesară ţ ă

18. prezen a unor interlocutori cu care s interac ioneze pentru a traduce posibileleţ ă ţ
schimb ri în simboluri şi în politici. În mare m sur , reflec iile şi evalu rileă ă ă ţ ă
asupra persisten ei partidelor se reduc la un punct de plecare fundamental.ţ
Partidele îndeplinesc func ii fundamentale, ce nu pot fi preluate de alteţ
organiza ii: prezint candida i la alegeri, dintre care unii. odat aleşi, vorţ ă ţ ă
constitui echipa guvernamental : constituie locul şi instrumentul pentruă
participarea politic a unui mare num r de cet eni; formuleaz programe ceă ă ăţ ă
urmeaz s constituie baza politicilor publice. La bine (care este destul de mare)ă ă
şi la r u (care uneori tulbur , dar care poate din cînd în cînd s fie corectată ă ă
prin alternan ), partidele se afirm ca structuri şi ca instrumente fundamentaleţă ă
şi de neînlocuit ale politicii contemporane, atît ale celei nedemocratice, cît şi,
mai ales, ale celei democratice. [sfârşitul paginii 180]