1. Şcolile politologice contemporaneÎn sec. XX, în perioada a doua şi a treia de
dezvoltarea ştiinţei politice contemporane, se evidenţiază numeroşi savanţica R.
Wright, R. Dali, C. Mencet, D. Sartoni, R. Darendorf, R. Aron, M. Duvenger, H.
Burdeau, M. Krozaletc. Toţi aceşti savanţi au influienţat îndeosebi de formarea si
dezvoltarea şcolilor politologice, printre care cele mai impunătoare suntşcoala
anglo-americană, şcoala franceză, şcoala germană, şcoala italiană etc
În general şcoala franceză se specializează pe studierea regimurilor politice.
Reprezentanţii săiau desfăşuratteoria legitimităţii infrastructuriipartinice. Un
reprezentantal acestei şcoli francezeeste M. Duverger (n. 5 iunie 1917) careeste
un jurist, sociolog şi politician cu renume mondial. El care în lucrarea ―Partidele
Politice‖, demonstrează că apariţia şi afirmarea partidelor politice merge paralel
cu asa fenomen ca afirmarea parlamentarismuluişi a democraţiei reprezentative.
El crede că partidele 11 politice apar datorita procedurilor parlamentare. De
exemplu principiul alegerii a creat condiţii pentru concurenţa diferitor mişcări şi
interese care ulterior s-au unit în partide pentru atingerea scopurilor. El critica
mult fascismul, deoarece după părerea lui, anume acest regim a fost cel mai
inegal din foarte multe puncte de vedere, nu respecta drepturile şi libertăţile
omului, nu crea premisefavorabilepentru concurenţă liberă, persista
discriminarea, represarii, deportări, violenţă etc. În ce priveşte guvernarea, el
înţelege prin acest termen un exerciţiu de influenţă şi controlprin lege şi
contrîngere asupra cetăţenilor unui stat. El evidenţiază mai multe feluri de
guvernare: tradiţională şi neconstituţională; guvernareabsolută şi limitată;
guvernarepolitică şi nepolitică. El consider că cel puţin la început puterea este
limitată de constituţie. Multe guvernepretend a fi mai mult sau mai puţin
constituţionale, ceea ce se reflecta în Constituţia acelei ţări. Un alt reprezentantal
şcolii politologice francezeeste Georges Burdeau (n. 1905, d. 1988) fostjurist,
sociolog şi politolog; careîn lucrarea ―Democraţia‖ susţinecă: ―democraţiile
numite occidentale, sunt pluraliste în sensulstrict noţiunii, ele apreciază natura şi
varietatea sociologică a mediului politic, ele evidenţiază valoarea eminamente
responsabilă a autonomiei fiecărei persoaneumane. Acest pluralism este aşadar,
concomitent social şi spiritual…‖. Potrivitsociologului francez Burdeau(Tratatde
stiinta politcă, Paris, 1966), primelemanifestăriale puterii au apărutîn faza
trecerii de la societăţile primitive, egalitare în careautoritatea aparţinea unui şef
comunitar, cu prerogativetradiţional-cutumiare, la societăţile divizate,
inegalitare, unde grupurilesociale apărute impun, în actul conducerii, reguli
dictate de interese specifice, rezultate din poziţiile lor sociale diferite: „În
2. societăţile politice vine un moment în care calitaţile personaleale unui sef, oricât
de considerabile ar fi ele, suntneputincioase în a explica autoritatea pe care o
exercita. Conştiinţa politică a guvernanţilor, devenita mai exigenta, refuza sa
considerecă orice organizaresociala sebazeaza pe voinţa unei singurepersoane.
Coincidenţa între ideile şefului si aspiratiile masei nu mai este suficientă pentru a
fundamenta puterea sa faţă de grup‖. Georges Burdeau a încercat, să
demonstrezecă trecerea de la puterea politică individualizată la cea statală s-ar fi
datorat modificării de către guvernanţia modului de transmitere a autorităţii, ca
urmarea necesitaţii de a gestiona dezechilibrele şi instabilitatea produsede
dezvoltarea rapidă a societaţii: prin intervenţia guvernanţilor, statula devenit, la
un moment dat, titularul puterii, producându-seastfelo disociereîntre individ si
autoritatea pe care o exercita. Apariţia puterii politice (statului) ar fi condus, pe
cale de consecinţă, la micşorarea sau aplanarea rivalitaţilor alimentate de
competiţia sociala. Se cuvineremarcat caracterulspeculativ al concepţiei
sociologului francez, carepresupunecă evolutia vieţii politice si a puterii s-au
produs în conformitatecu o aşa-numita cauză internă a acestora, situaţie
neconformă cu realitatea. De fapt, apariţia statului a fostcauzata de fenomene
exterioare relaţiilor politice propriu-zise: ea nu a pus capat rivalitaţilor pentru
putere, care, dimpotriva, s-au amplificat, sinici nu a determinat o rezolvarea
conflictelor sociale, oferind doar grupurilor dominanteinstrumentul eficace al
supremaţiei lor politice. Un alt reprezentant al acestei şcoli este Raymond Aron (s-
a nascutla 14 martie 1905 la Paris) a fostun filosof, sociolog si politolog evreu
francez. În 1963 a fostales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice
(Académie des Sciences Morales et Politiques). A murit în 1983, lăsând o operă
bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii
pentru atracţia maladivă pe care comunismula exercitat-o asupra intelectualităţii
franceze. El în lucrările sale studiază destul de mult regimurile politice, modul de
funcţionarea lor, puterea etc. Puterea politică se defineşte prin capacitatea de a
lua decizii si stabilirea, modificarea legilor. Functia executivă sau politică este ceea
ce juriştii numesc executiv silegislativ. Aceste două tipuri de funcţii sunt
exercitate de doua tipuri de oameni, întruchipate în două organizaţii: funcţionarii
si birocraţia, pe de alta parte oamenii politici si sistemul electoral. Sistemul politic
determină raporturile între cei guvernaţi, stabileşte modul de cooperare al
oamenilor in gestionarea afacerilor publice, orientează acţiunea statului,
organizează înlocuirea guvernanţilor. Sistemulpolitic este cel care ne va permite
să recunoaştem trăsăturileoriginale, specifice fiecărui regim. De cînd mai multe
partide au dreptul de a exista în mod legal, ele suntîn mod inevitabil in
3. competiţie pentru exerciţiul puterii. Fiindca există mai multe partide în
concurenţă, trebuie emise reguli cărora să se desfăşoareaceastă concurenţa.
Scriitorulprezintă două tipuri de regimuri politice: cu partid monopolistsi cu
partidurimultiple. Precizează în unele lucrări în egală măsură că este vorba
despredoua tipuri ideale. Vorbeşte simultan desprepluralitatea partidelor ,
regulile constituţionale ale alegerii guvernanţilor, caracterulconstituţional al
exercitării autoritaţii. Apare o a doua categorie de regimuricu partid monopolist:
partidul fascist, carenu urmărea iniţial răsturnarea ordiniisociale. Esenţa
ideologiei fascisteera afirmarea autoritaţii statului, necesitatea unui stat puternic.
R. Aron considera că „Partidele suntesentiaţe pentru îndeplinirea unei funcţii a
tuturor regimurilor politice, alegerea guvernantiilor. Legitimitatea traditionala
dispare. Principiul legitimitatii pe care il reclama astăzi aproapetoate regimurile
este democratic. Filosofia clasică a stabilit intotdeauna o clasificare a regimurilor
dupa număruldeţinătorilor suveranităţii: monarhia – unul singur deţine
suveranitatea, oligarhie – mai mulţi deţin suveranitatea, democraţie – toţi sau
poporuldeţine suveranitatea. Puterea poate fi exercitată intr-o maniera
contituţională, fără partide multiple sau democratizare‖. Raymond analizează
regimurile de democraţie occidentală, regimurile pluralisteconstituţionale. In
acelaşi timp prezintă comparaţiile posibile între diferitele exemple de regimuri
pluraliste. Regimurile constituţionale-pluralistesunt oligarhice la fel ca toate
regimurile politice, dar mai puţin decît majoritatea regimurilor cunoscute. În acest
sens el se întreba: ―Cei care exercita funcţiile cele mai importante din punctde
vedere politic nu suntei insăşi oameni care deţin poziţiile cele mai importante din
punct de vedere social?‖. Deasemenea el analizează problema coruperii
regimurilor constituţionale-pluraliste şi a formulat trei ipoteze: autodistrugere,
vulnerabilitate crescîndă a regimului, absenţa unei evoluţii orientate într-un sens
determinat. La nivel politic, regimurile slăbesc datorita uzurii, dar se consolidează
datorita obişnuinţei.
