limbaj

1. .Generalitățiprivindevoluțialimbajelorspecializateromânești
1.1. Noțiunile de termen și terminologie în literatura de specialitate
În sensul cel mai larg, terminologia constă în primul rând în vocabularul diverselor științe
și ramuri ale tehnicii moderne, referindu-se atât la fiecare domeniu în parte, cât și la ansamblul
domeniilor. Pe parcursul istoriei și dezvoltării științelor se fac primele eforturi de creare a unor
termeni pentru conceptele existente în mai multe domenii de activitate. În secolul XV se pun
bazele definirii unor concepte pentru diverse domenii: inginerie, matematică, chimie.
„Terminologia ca disciplină mai mult sau mai puțin autonomă, în sensul ei actual, este destul de
tânără.” [33, p.8]. Ca disciplină propriu-zisă a început să se dezvolte după 1930, când austriacul
E. Wustern – un inginer industriaș susține doctoratul cu teza: Internationale Sprachnrmung in
der Technik, besoders in der Elektrotechnik, care reprezintă bazele teoriei generale
terminologice. Un progres evident s-a înregistrat în ultimele două decenii, acest lucru a devenit
posibil prin: cooperarea internațională bazată pe principiului conlucrării în rețea, aplicarea
metodelor computerizate în procesarea datelor terminologice, dezvoltarea cercetării și practicii
terminologice într-un număr tot mai mare de țări și crearea și consolidarea băncilor de date
terminologice.
Terminologia reprezintă disciplina care se ocupă de studiul termenilor, în ceea ce privește
semnificația, evoluția și utilizarea acestora. Pentru definirea acestui concept este necesar de a
porni de la obiectul de studiu al terminologiei – termenul. Enciclopedia limbii române propune
următoarea explicație pentru noțiunea de termen – utilizat frecvent ca sinonim pentru cuvânt,
termenul, în sens strict, este denumirea printr-o unitate lingvistică a unei noțiuni definite dintr-un
anumit domeniu de activitate [VI, p.566]. Ca unități lexicale specializate folosite în exclusivitate,
cu precădere sau în anumite sensuri într-o terminologie sau/și alta,termenii sunt de cele mai
multe ori cuvinte, dar și sintagme, abrevieri sau simboluri literale. Spre deosebire de termenii
vechi (moșteniți din latină sau preluați din greacă etc.), populari și/sau de uz curent (termeni
agrari, religioși, etc.) – care aparțin unor terminologii mai puțin structurate și datează din
perioade ale istoriei limbii în care nu exista o preocupare conștientă pentru crearea termenilor.
În Dicționarul general de științe. Științe ale limbii – termenul este element al unei terminologii
sau al unui limbaj specializat, reprezentând denumirea cunoştinţelor din acest domeniu. Termenii
sunt unităţi ale cunoaşterii cu un conţinut stabil, deci mai independenţi faţă de context decât
cuvintele obişnuite. Georgeta Ciobanu propune următoarea abordare pentru noțiunea de termen:
„termenul este un simbol atribuit unui concept. Conceptul este sensul termenului. Termenul

2. poate fi un cuvânt sau un grup de cuvinte, o literă sau un simbol grafic, o abreviere, un acronim
etc. Conceptele există independente de termeni. Conceptul își păstrează un anumit sens în orice
context. Termenul, datorită atribuirii lui unui concept, este dependent de sistemul de concepte
căruia conceptul respectiv îi aparține. Din punctul de vedere al formei lingvistice este practic
imposibilă izolarea elementelor caracteristice unui termen (prezent în limbajul de specialitate)
care să nu fie prezente și în limbajul general. Cu toate acestea la o analiză a conținutului
termenilor se observă la aceștia un grad sporit de precizie sau prezența unui conținut inexistent
(necunoscut) în limbajul general. Caracteristicile care disting un termen de un cuvânt sunt:
precizia și faptul că aparține unui sistem de termeni” [6, p.25]. Totuși o relativă ambiguitate între
cuvânt și termen provine din polisemia cuvintelor și din faptul că mulți termeni sunt cuvinte,
provenind din limbajul comun și specializate într-un anumit domeniu printr-un proces de
terminologizare. „Terminologizarea fiind un proces prin care un cuvânt din limbajul curent se
specializează într-un anumit domeniu, devenind termen.” [24, p. 51].
După părerea lingvistei IoanaVintilă-Rădulescu, termenul reprezintă denumirea printr-o
unitate lingvistică a unei noțiuni diferite într-un limbaj de specialitate [33, p.5]. Pentru o bună
funcționare termenii trebuie să îndeplinească anumite cerințe, cum ar fi:
-să se caracterizeze prin acuratețe;
-să fie conciși;
-să fie ușor de scris și pronunțat;
-să permită cu ușurință formarea derivatelor;
-să fie corecți din punct de vedere lingvistic.
Cercetătoarea Georgeta Ciobanu propune și un șir de recomandări pentru crearea
termenilor avându-se în vedere totodată: factorii sociolingvistici care influențează utilizatorul de
termeni, dificultățile și avantajele legate de revizuirea terminologiei și gradul de
internaționalizare. Deci indicațiile de care se va ține cont pentru crearea termenilor sunt:
a)Termenul trebuie să fie pe deplin motivat;
b)Termenul trebuie să fie sistemic;
c)Formarea termenului trebuie să fie în concordanță cu regulile sintactice ale limbii;
d)Termenul trebuie să fie productiv, să dea naștere la forme derivate;
e)Termenul trebuie să evite formularea pleonastică;
f)Termenul nu trebuie să conțină elemente redundante;
g)Termenul trebuie să fie cât mai scurt posibil, fără ca acest lucru să-i afecteze claritatea;
h) Preferabil, termenul nu trebuie să aibă sinonime, omonime;
i)Este recomandabil ca termenul să nu prezinte variante ortografice sau morfologice [6, p.54-55].

3. Termenul acceptă întotdeauna o noțiune precisă într-un limbaj de specialitate, afirmă
Mariana Pitar. Există și în terminologie fenomenul polisemiei, dar la modul ideal termenii ar
trebui să fie monosemantici. Chiar atunci când un termen acoperă mai multe noțiuni, faptul că
aceștia fac parte din domenii diferite a făcut ca fenomenul polisemiei să fie asimilat omonimiei și
cuvintele polisemantice să fie considerate mai degrabă omonime.
Termenul reprezintă o unitate lexicală a unui sistem lexical numit terminologie.
„Terminologia constă în primul rând în vocabularul diverselor științe și ramuri ale tehnicii
moderne în sensul cel mai larg, referindu-se atât la fiecare domeniu în parte, cât și la ansamblul
domeniilor” [33, p.6]. Potrivit Enciclopediei limbii române terminologia desemnează anumite
câmpuri lingvistice, lexicale sau semantice, în general mai bine structurate, ale limbii comune,
corespunzător utilizării frecvente a termenului ca sinonim pentru cuvânt [VI, p.568]. Se vorbește
astfel despre terminologia (părților) corpului omenesc, a relațiilor de rudenie ș.a. Corespunzător
sensului strict al unui termen, terminologia are și/mai ales sensul specializat de subsistem lexical
determinat semantic și funcțional. Georgeta Ciobanu distinge patru accepții ale noțiunii de
terminologie:
1) domeniu de activitate care se ocupă cu excerptarea, descrierea, procesarea și prezentarea
termenilor, respectiv metodele și procedeele folosite în aceste scopuri (putem considera
termen orice simbol convențional reprezentând un concept definit într-un anumit
domeniu de specialitate);
2) teoria, respectiv, totalitatea premiselor, argumentelor și concluziilor necesare pentru a
explica relațiile dintre concepte și termeni, reprezentând un obiectiv fundamental pentru
desfășurarea unei activități coerente într-un domeniu dat;
3) gruparea de termeni care reprezintă sistemul de concepte dintr-un anumit domeniu de
specialitate (ex. construcții, arhitectură etc.);
4) publicația în care sistemul de concepte dintr-un domeniu de specialitate este reprezentat
prin termeni [6, p.11].
În acest context subscriem definirii termenului ca element lexical specializat, apartenent unui
sistem terminologic, pe când terminologia, ca știință despre termeni se ocupă de studierea și
folosirea sistemelor de simboluri și semne lingvistice „folosite în scopul comunicării umane din
diverse domenii de specialitate” [6, p.11].
1.2. Aspecte privind constituirea limbajelor specializate în limba română
Terminologia modernă în limba română corespunzătoare normelor și rigorilor
terminologice își ia începutul la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea,

4. de la apariția primelor gramatici și lucrări lexicografice. E necesar să recunoaștem că formarea
unui limbaj specializat este un proces îndelungat și complicat. Lingvistul Gheorghe Bulgăre
afirma că sentimentul general al celui care se adresează semenilor săi este acela de dificultate
permanentă de a găsi termenul care exprimă cel mai fidel gândirea noastră [4, p. 15]. Încă de la
începuturile scrisului, alegerea și organizarea cuvintelor în contexte adecvate preocupărilor celui
care se adresa altora au determinat discuții controversate în legătură cu problemele limbii, cu
îmbogățirea și perfecționarea sistemului ei complex și original. Problema fiind majoră pentru
scriitori aceștia au însoțit adesea creația lor literară cu diverse comentarii despre valoarea
construcțiilor, a cuvintelor în context, despre tendințele specifice de înnoire din anumite etape
ale evoluției limbii române literare. Contribuții prețioase au adus scriitorii tuturor timpurilor,
literatura fiind terenul cel mai fertil pentru cultivarea limbii, în special primele cărți tipărite în
limba română. Aceste traduceri, de fapt, în sine sunt primele încercări de a uniformiza și
standardiza limbajul ca el să fie înțeles de către toți vorbitorii de limbă română. Odată cu
creșterea numărului cărților tipărite, sporește și interesul pentru problemele limbii literare. Am
putea menționa că aceste texte primare au fost temelia bazei în statornicirea normelor unitare de
folosire a vocabularului.
Cronicarii deschid o nouă etapă în dezvoltarea limbii române literare.
Pe lângă ideile lor despre limbă, despre importanța ei ca document istoric și artistic ei se referă și
la resursele de înnoire prin neologisme. Având în vedere că ei aveau un nivel de instruire cu mult
mai înalt decât predecesorii lor, observăm o amplificare a întregului sistem de comunicare prin
limbă. În acest context îl putem menționa pe Miron Costin și pe Dimitrie Cantemir, care au
început o redare mai amplă a unor probleme lingvistice majore precum etimologia unor termeni
și explicarea lor.
La această etapă nu putea fi vorba de limbaje specializate în limba română, Dimitrie
Cantemir înțelegând acest lucru, menționează în a doua prefață la Istoria ieroglifică, faptul că a
preluat cuvinte străine și ar dori ca să le înțeleagă și să se obișnuiască toți cu ele. În Istoria limbii
române literare, Al. Rosseti precizează că numeroasele neologisme dintre cele împrumutate de
Dimitrie Cantemir, din greacă, latină sau din alte limbi romanice s-au păstrat până astăzi adesea
modificându-și structura fonetică și morfologică, e o dovadă că Dimitrie Cantemir a intuit linia
dezvoltării vocabularului științific al limbii române literare. Astfel el continuă pe cronicarii
moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin și pe unii scriitori ecleziastici de mare prestigiu cum
ar fi Dosoftei.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX-lea apar un șir de
schimbări care au pus stringenta problemă a adoptării unor limbaje specializate pentru diversele

5. domenii nou întemeiate, printre care Ioana Vintilă-Rădulescu menționează: introducerea limbii
române ca limbă de cancelarie sub Mihai Viteazul, publicarea primelor texte legislative în
românește spre mijlocul secolului al XVIII-lea, adoptarea limbii române ca limbă a liturghiei în
anii ’80 ai aceluiași secol, traducerea de cărți și manuale din toate domeniile, modernizarea
terminologiei administrativ-politice o dată cu adoptarea Regulamentului organic și mai ales după
revoluția de la 1848, introducerea sistemului metric.
În acest context, ținem să menționăm că obiectul unei preocupări generale devine
cultivarea limbii, acesta fiind, totodată, principalul mijloc de luptă pentru afirmarea națională:
„aproape nu există scriere mai însemnată din această epocă în prefața căreia autorul să nu se
pronunțe cu privire la dezvoltarea culturii și a limbii naționale”[22, p.7].
„În secolul al XIX-lea, moldovenii și ardelenii urmăresc, cu mare atenție, activitatea pe care
o desfășoară munteanul Ion Heliade-Rădulescu. În același timp, Curierul românesc și Albina
românească se străduiesc să devină ecoul tuturor idealurilor românești. Revista ieșeană condusă
de M. Kogălniceanu poartă numele de Dacia literară” [17, p.13]. „Despre o preocupare susținută
de a îmbogăți limba română cu termeni științifici nu se poate vorbi decât odată cu pătrunderea și
la noi, fie direct , fie prin filieră neogreacă și rusă, a culturii moderne, spre sfârșitul secolului al
XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un rol deosebit de important în această
acțiune l-a jucat dezvoltarea învățământului și a presei în limba română. Volumul cunoștințelor
științifice predate în școlile românești din Muntenia, Moldova și din Transilvania crește în
această perioadă, aproape de la an la an. Cât privește rolul presei în acțiunea de popularizare a
științei, menționăm faptul că aproape toate periodicele apărute până la 1840 înscriu în programul
lor această preocupare. Tot acum apar și periodice special consacrate popularizării științei cum
sunt: Muzeul național (1836-1838) și Universul (1845-1846) din București și Icoana lumei
(1840-1846) din Iași” [29, p. 9-11]. Examinând terminologia românească din această perioadă
constatăm tendințe inovatoare care se vor dezvolta în perioadele următoare cum ar fi:
abandonarea cuvintelor învechite, adaptarea și prelucrarea termenilor de origine latino-romanică,
un mare merit a fost conturarea și delimitarea principalelor stiluri funcționale, unificarea în mare
parte a normelor terminologice, ceea ce de fapt a contribuit la fundamentarea terminologiei
științifice.
CREAREA TERMINOLOGIEI ȘTIINȚIFICE ROMÂNEȘTI
3.1. Constituirea grupurilor terminologice pe domenii de activitate

6. Terminologia modernă în limba română corespunzătoare normelor și rigorilor terminologice își
ia începutul la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, de la apariția
primelor gramatici și lucrări lexicografice. E necesar să recunoaștem că formarea unui limbaj
specializat este un proces îndelungat și complicat. Lingvistul Gheorghe Bulgăre afirma că
sentimentul general al celui care se adresează semenilor săi este acela de dificultate permanentă
de a găsi termenul care exprimă cel mai fidel gândirea noastră [19, p. 15]. Încă de la începuturile
scrisului, alegerea și organizarea cuvintelor în contexte adecvate preocupărilor celui care se
adresa altora au determinat discuții controversate în legătură cu problemele limbii, cu
îmbogățirea și perfecționarea sistemului ei complex și original. Problema fiind majoră pentru
scriitori aceștia au însoțit adesea creația lor literară cu diverse comentarii despre valoarea
construcțiilor, a cuvintelor în context, despre tendințele specifice de înnoire din anumite etape ale
evoluției limbii române literare. Contribuții prețioase au adus scriitorii tuturor timpurilor,
literatura fiind terenul cel mai fertil pentru cultivarea limbii, în special primele cărți tipărite în
limba română. Aceste traduceri, de fapt, în sine sunt primele încercări de a uniformiza și
standardiza limbajul ca el să fie înțeles de către toți vorbitorii de limbă română. Odată cu
creșterea numărului cărților tipărite, sporește și interesul pentru problemele limbii literare. Am
putea menționa că aceste texte primare au fost temelia bazei în statornicirea normelor unitare de
folosire a vocabularului.
Cronicarii deschid o nouă etapă în dezvoltarea limbii române literare. Pe lângă ideile lor despre
limbă, despre importanța ei ca document istoric și artistic ei se referă și la resursele de înnoire
prin neologisme. Având în vedere că ei aveau un nivel de instruire cu mult mai înalt decât
predecesorii lor, observăm o amplificare a întregului sistem de comunicare prin limbă. În acest
context îl putem menționa pe Miron Costin și pe Dimitrie Cantemir, care au început o redare mai
amplă a unor probleme lingvistice majore precum etimologia unor termeni și explicarea lor.
La această etapă nu putea fi vorba de limbaje specializate în limba română, Dimitrie Cantemir
înțelegând acest lucru, menționează în a doua prefață la Istoria ieroglifică, faptul că a preluat
cuvinte străine și ar dori ca să le înțeleagă și să se obișnuiască toți cu ele. În Istoria limbii române
literare, Al. Rosseti precizează că numeroasele neologisme dintre cele împrumutate de Dimitrie
Cantemir, din greacă, latină sau din alte limbi romanice s-au păstrat până astăzi adesea
modificându-și structura fonetică și morfologică, e o dovadă că Dimitrie Cantemir a intuit linia
dezvoltării vocabularului științific al limbii române literare. Astfel el continuă pe cronicarii
moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin și pe unii scriitori ecleziastici de mare prestigiu cum
ar fi Dosoftei.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX-lea apar un șir de schimbări care
au pus stringenta problemă a adoptării unor limbaje specializate pentru diversele domenii nou

7. întemeiate, printre care Ioana Vintilă-Rădulescu menționează: introducerea limbii române ca
limbă de cancelarie sub Mihai Viteazul, publicarea primelor texte legislative în românește spre
mijlocul secolului al XVIII-lea, adoptarea limbii române ca limbă a liturghiei în anii ’80 ai
aceluiași secol, traducerea de cărți și manuale din toate domeniile, modernizarea terminologiei
administrativ-politice o dată cu adoptarea Regulamentului organic și mai ales după revoluția de
la 1848, introducerea sistemului metric.
În acest context, ținem să menționăm că obiectul unei preocupări generale devine cultivarea
limbii, acesta fiind, totodată, principalul mijloc de luptă pentru afirmarea națională: „aproape nu
există scriere mai însemnată din această epocă în prefața căreia autorul să nu se pronunțe cu
privire la dezvoltarea culturii și a limbii naționale”[65, p.7].
„În secolul al XIX-lea, moldovenii și ardelenii urmăresc, cu mare atenție, activitatea pe
care o desfășoară munteanul Ion Heliade-Rădulescu. În același timp, Curierul românesc și
Albina românească se străduiesc să devină ecoul tuturor idealurilor românești. Revista ieșeană
condusă de M. Kogălniceanu poartă numele de Dacia literară” [59, p.13]. „Despre o preocupare
susținută de a îmbogăți limba română cu termeni științifici nu se poate vorbi decât odată cu
pătrunderea și la noi, fie direct , fie prin filieră neogreacă și rusă, a culturii moderne, spre
sfârșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un rol deosebit de
important în această acțiune l-a jucat dezvoltarea învățământului și a presei în limba română.
Volumul cunoștințelor științifice predate în școlile românești din Muntenia, Moldova și din
Transilvania crește în această perioadă, aproape de la an la an. Cât privește rolul presei în
acțiunea de popularizare a științei, menționăm faptul că aproape toate periodicele apărute până la
1840 înscriu în programul lor această preocupare. Tot acum apar și periodice special consacrate
popularizării științei cum sunt: Muzeul național (1836-1838) și Universul (1845-1846) din
București și Icoana lumei (1840-1846) din Iași” [75, p. 9-11]. Terminologia limbii române în
general îşi ia începutul în sec. XVII-XVIII, sunt editate primele gramatici şi primele lucrări
lexicografice. Apariţia terminologiei ştiinţifice româneşti este legată de numele ilustrului savant
şi om politic D. Cantemir, care a creat în 1705 primul model de dicţionar explicativ – o anexă la
romanul său Istoria ieroglifică. În acest dicţionar sunt explicaţi 280 de termeni ce se referă la
diferite sfere: social-politică, militară, filozofică, diplomatică, financiară, dar şi botanică,
anatomică, farmaceutică.
Enciclopedistul şi scriitorul Gh. Asachi s-a ocupat îndeaproape de problema terminologiei,
creând prima enciclopedie românească Lexicon de conversaţie, fiind în acelaşi timp şi autorul a
şapte dicţionare explicative-anexe. Astfel, Gh. Asachi a contribuit şi la dezvoltarea terminologiei
biologice, geografice, zoologice, juridice, filozofice, medicale.

8. Examinând terminologia românească din această perioadă constatăm tendințe inovatoare care se
vor dezvolta în perioadele următoare cum ar fi: abandonarea cuvintelor învechite, adaptarea și
prelucrarea termenilor de origine latino-romanică, un mare merit a fost conturarea și delimitarea
principalelor stiluri funcționale, unificarea în mare parte a normelor terminologice, ceea ce de
fapt a contribuit la fundamentarea terminologiei științifice.
Un rol deosebit în dezvoltarea, reglementarea şi stabilizarea terminologiei botanice şi medicale l-
a jucat Societatea medicilor naturalişti creată în 1883, avându-i ca fondatori pe I. Cihac, T.
Stamati, V. Vârnav. I. Cihac era responsabil de reglementarea terminologiei medicale şi
botanice; T. Stamati – de terminologia fizică, chimică, astronomică, iar V. Vârnav – de
terminologia medicală şi fiziografie. În 1856 se înființează “Şcoala Naţională de Medicină şi
Farmacie” având ca profesori pe Gh. Polizu, P. Protici, E. Severin, A. marin etc.
Bibliografie
1. Bidu-Vrânceanu Angela, ș.a. Terminologie și terminologii. București: Editura
Universității din București, 2012, 248 p.
2. Ciobanu Georgeta. Elemente de terminologie. Timișoara: Mirton, 1998, 160 p.
3. Dimitrescu Florica. Dinamica lexicului românesc (ieri și azi). București: Logos, 1994,
274 p.
4. Druță Inga. Dinamica terminologiei românești sub impactul traducerii. Chișinău: Centrul
Editorial Poligrafic al USM, 2013, 336 p.
5. Graur Alexandru. Etimologii românești. București: Editura Academiei Republicii
Populare Române, 1963, 194 p.
6. Lupu Coman. Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a
limbii române moderne (1780-1860). București: Logos, 1999, 312 p.
7. Melnic Vasile. Cu privire la sinonimia terminologică medicală în limba română. În:
Terminologie și limbaje specializate ediția a III-a, Chișinău, 2001, p. 10-15.
8. Pitar Mariana. Manual de terminologie și terminografie. Timișoara: Mirton, 2013, 228 p.
9. Ursu Nicolae. Formarea terminologiei științifice românești. București: Editura
științifică, 1962, 302 p.
10. Vascenco Victor. Probleme de terminologie lingvistică. București: Editura științifică și
enciclopedică, 1975, 180 p.
11. Vintilă-Rădulescu Ioana. Terminologia și problemele ei actuale. București: Editura
academiei române, 1999, 30 p.