1. inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/europa-antiamericana/
Europa antiamericană
Antiamericanismul este o boală ce afectează mulţi europeni și o educaţie bună nu garantează
imunitate în faţa ei. Poate fi întâlnită la persoane dintre cele mai diverse, de la adolescenţi revoltaţi
(care înjură imperialismul american, dar se uită la filme americane, joacă jocuri americane, au eroi
americani și vorbesc numai engleză americană, de multe ori sub forma dezgustătoarei romgleze)
până la intelectuali cu pretenţii (cu cât mai rafinaţi, cu atât mai aroganţi și autosuficienţi, mai ales dacă
sunt de „extracţie” franceză și se pot lăuda cu un doctorat în una din universităţile Republicii socialiste
din Vest). Și unora, și altora, americanii le apar drept „cea mai stupidă naţie”.
De ce îi urăsc cu atâta pasiune? Pentru că americanii apără tot ceea ce lor le displace. Sunt muncitori,
patrioţi, religioși și nu fug de război, ceea ce în ochii europenilor îi face să pară că ar veni din
interbelic, din acea epocă primitivă din istoria Europei în care oamenii aveau principii pentru care erau
gata să moară. Dar acel trecut a fost de mult timp aruncat la gunoi de către europeni. Astăzi, toată
lumea bună știe că naţiunile sunt depășite, religia este primitivă, războiul este un obicei barbar din
trecut, socialismul este civilizaţie, iar americanii sunt grași și proști.
Firește, nu mai contează că snobii din Europa nu sunt
tocmai atletici și habar nu au nici cea mai vagă de idee
despre cum arată Statele Unite ale Americii; nu
contează nici că respingerea patriotismului și
denigrarea religiei și a propriei istorii au creat o
atmosferă publică ce invită la sinucidere civilizaţională;
nu contează nici măcar realitatea că economiile
europene sunt în colaps, iar Uniunea Europeană (noua
utopie) este incapabilă se găsească soluţii pentru
evitarea prăbușirii statului asistenţial. Nu, pentru
antiamerican contează doar ura.
Fragmentul următor face parte din Discursul urii de
André Glucksmann, mai precis din capitolul 4 („Sub
spectrul hiperputernicului”, p.139-147) .
Alte materiale de André Glucksmann publicate pe În
Linie Dreaptă:
Discursul urii
Dorinţa de supravieţuire nu este disproporţionată
Problema antisionismului
Oglinda carnivoră
de André Glucksmann
La stânga, la dreapta, indivizii sunt preocupaţi de existenţa unui pretins „imperiu”, cocoţat pe
hiperputerea pe care o deţine, făcând legea, de la înălţimea bancnotelor sale verzi, asupra restului
lumii. Am ieșit oare astfel din cercul rivalităţilor în oglindă? Nici vorbă. Pentru antiamerican, americanul

2. este măsura tuturor lucrurilor. În afara lui, nimic nu contează. Nici crimele lui Saddam Hussein. Nici
masacrele armatei ruse în Cecenia. Americanul, ca și evreul, este obiectul tuturor atenţiilor, nu e
scăpat o clipă din ochi.
Americanii îi trimit în schimb irenicului european, care îi demonizează, o imagine inversată a lui însuși.
Ei sunt ceea ce era el însuși cândva. Ei cred în raportul de forţe, el a depășit deja faza asta. Ei vorbesc
despre „rău” cu o incredibilă naivitate, în timp ce el, europeanul, el trăiește dincolo de rău; o astfel de
fetișizare, atât de retrogradă, nu-i mai sperie decât pe copii. El se amuză: cât sunt ei de tonţi! Cei care
încă mai cred în adevăr și în minciună, în libertate și în servitute, n-au înţeles că toate aceste noţiuni se
amestecă între ele, mult mai complexe, mult mai relative! Ei construiesc atunci când el deconstruiește.
Ura faţă de America este o ură de sine. Ea e preocuparea de un seamăn care regresează în trecut, ea
se oripilează de un confrate contrafăcut, ea se neliniștește că va cădea nas în nas cu propria ei
caricatură. Oglinda, oribila mea oglindă, de-aș putea să nu semăn cu mine însumi și să mă abstrag,
înveșmântat în inocenţă, dintr-o istorie plină de zarvă și de furie, în care primitivii de dincolo de Atlantic
se îndărătnicesc să mai bâjbîie încă.
Mii de nuanţe policrome împodobesc subtilităţile antiamericanismului european, o convingere comună
le sudează: americanii acestui început de secol sunt „traumatizaţi”. 3000 dintre ei s-au volatilizat în
câteva minute și iată-i captivi ai unei date pe care nu izbutesc s-o reinsereze în cursul obișnuit al
timpului, undeva între cifrele accidentelor de circulaţie, victimele caniculei, cutremurele și perioadele
africane de foamete.
Pentru a relativiza nenorocirile de la 11 septembrie, americanii ar trebui să împrumute de la Europa
oficială arta ei dezinvoltă și perfect graţioasă de a suci gâtul unor amintiri extrem de împovărătoare. E
de ajuns ca toţi să se reunească într-un loc al memoriei într-o zi a amintirii, să celebreze acolo nașterea
unei conștiinţe mondiale care făgăduiește „să nu se mai întâmple niciodată așa ceva”, iar apoi,
traumatismul odată exorcizat, să treacă la treburile curente. Americanii nu sunt iniţiaţi în tainele
activităţii de doliu și de datorie de aducere-aminte care se străduiește să sutureze definitiv rănile unui
trecut fosilizat.
Propensiunea americanilor spre mobilizare împotriva unui „rău” – totalitarism, apoi terorism –
constituie în ochii antiamericanului cultivat indiciul unui retard mintal de netăgăduit. Ce naiba! În Europa
suntem mult mai vicleni, mult mai isteţi! Mai bine de o treime dintre germani cred că prăbușirea
Gemenilor – faimoșii Twin Towers – a fost pusă la cale de CIA. Au ales ca bestseller „revelaţiile” lui
von Bulow, fost ministru socialist, care, după modelul lui Meyssan, bestseller în Franţa, explică cu
ajutorul unor anchete fictive că SUA și-au dat singure lovitura mortală pentru a-și face de fapt un
serviciu.
O teorie înrudită, ornată cu nobile podoabe sociologice, este profesată de universitari care n-au uitat
vulgata marxistă a profesorilor sau a tinereţii lor. Imperialismul, „stadiu suprem al capitalismului”, și-ar
fi atins punctul maxim în „capitalismul global” care nu ar da greș, de data asta cu adevărat, în a devenit
propriu lui gropar! Aceeași părere, împodobită cu penele filozofiei sau medicinei, enunţă în chip savant
că „sistemul” își produce proprii viruși și astfel America se doverează singură, pradă unei crize,
imunitară sau morală, geopolitică sau demografică, dar întotdeauna fatală, pe placul doctorilor de tipul
mă-pricep-la-toate, care se înghesuie la căpătâiul ei.
Nu contează abundenţa sofismelor, a dezvăluirilor fără dovezi și a supoziţiilor gratuite, deoarece
concluzia cade tăioasă ca un cuţit de ghilotină: 11 septembrie n-a fost decât un joc al Americii cu ea
însăși. Ea n-a suportat atacul unui rău din afară. Ea se află în încleștare cu o lume pe care ea o
produce și o reproduce. Dacă există vreun rău, America este acel rău.
Nu iese fum fără foc. Cine vrea să înșele e înșelat, orice naș își are nașul, victima e călău. Iată o
sumedenie de scenarii aranjate, pe tema cărora face variaţiuni un antiamericanism pe care am greși

3. dacă l-am reduce doar la aceste bricolaje fiecare. Îndărătul lor se profilează „o viziune”, care nu mai
este aceea asupra Americii, devenind aceea asupra condiţiei umane, al cărei fond teologic apare
rareori direct, pe faţă.
Un cinema teologic
Se face deseori afirmaţia că un anume „fundamentalism” și „spiritul de cruciadă” au determinat
strategia americană. În schimb, se presupune că critica „obscurantismului” SUA este în afara oricăror
supoziţii religioase. Nici vorbă de așa ceva.[1]
[1] După cum o subliniează Florence Taubmann în Irak, anul I, ed. du Rocher, 2004, pp.49-62.
Orice spirit religios își găsește unul pe măsură, dacă nu și mai mare. Un articol apărut în La
Vanguardia, la Barcelona, afirmă, sub semnătura E. Juliana: „Lecţiile pe care le căpătăm din tragedia
irakiană[sunt] că de cealaltă parte a Atlanticului, oamenii au o concepţie asupra lui Dumnezeu
foarte diferită de a noastră.”[1] Ia te uită! Până atunci crezusem că în America oamenii afișau
numeroase concepţii diferite asupra lui Dumnezeu, că făceau să sporească numărul bisericilor și al
sectelor, astfel încât în acel baza haotic era cu neputinţă să alegi „una” care să le rezume pe toate.
Reciproc, pe malurile noastre, pare a fi o nesocotinţă să identifici „una” și o singură concepţie – „a
noastră” – asupra lui Dumnezeu, când papa însuși, care nu poate fi suspectat de incredulitate, a
deplâns de mai multe ori faptul că europeanul trăiește „ca și cum Dumnezeu nu ar exista”.
[1] După cum o sublinează Florence Taubmann în Irak, anul I, ed. du Rocher, 2004, pp. 49-62;
[2] „Dumnezeul răzbunării lui G.W. Bush”, titrează Courrier International care traduce articolul (30
aprilie 2003). R. Lellouche a marcat primul enormitatea acestei afirmaţii (Hayek Institute), Bruxelles, 2
septembrie 2003.
Dar să nu ne mai ocupăm de realităţi! Li se reproșează aici americanilor nici mai mult, nici mai puţin
decât că abandonează autenticul creștinism și că profesează „o idee care reface în sens invers
drumul lui Pavel din Tars spre a reveni la irascibilul Iehova al Vechiului Testament care pusese să
fie tăiat gâtul tuturor primilor născuţi din Egipt pentru ca poporul său ales să intre din nou în istorie.”
Ei, drăcie! Rugurile Inchiziţiei merită să fie iarăși aprinse! Anglo-americanii au intrat în Bagdad, au
masacrat după modelul unui Moise satanic, fluturând Vechiul Testament, în timp ce Sfântul Pavel și
Evanghelia lui Isus susţineau veto-ul Franţei.
Două viziuni asupra lumii. Două concepţii asupra lui Dumnezeu. Iar autorul se revendică de la
catolicism, a cărui slăbiciune actuală o deplânge. Numai că aici, el induce în eroare. Pentru a opune
mai bine „tabăra păcii” europeană, „a noastră”, aţâţătorilor lui Iehova răzbunătorul, el sapă o prăpastie
între Vechiul și Noul Testament și distruge o concordanţă între cele două testamente care nu a fost
niciodată respinsă nici de Sfântul Pavel, nici de Sfântul Augustin, nici de Luther și nici de Calvin.
Religia antiamericană, care se ridică aici și devine anti-Vechiul Testament, poartă un nume:
marcinionism. Aceasta a fost o erezie predicată de Marcion [1], la Roma, pe la anul 140 după Cristos:
singura care contează este evanghelia bunului Dumnezeu, trebuie să renunţăm la Vechiul Testament al
dumnezeului rău.
[1] Cf. A.V. Harnack, Marcion (1924), ed. du Cerf, Paris, 2003.
De sub disputa dogmelor, se iţește o opoziţie mult mai prozaică. „De ce în Vechiul Testament
oamenii mint cu nerușinare, înșală, șterpelesc, devorează, se prostituează (vezi arborele genealogic
al lui Isus), se îndoiesc, rostesc blasfmenii și se jură, în timp ce toate astea nici nu există în Noul
Testament?” se întreabă pastorul Bonhoeffer (înainte ca nazismul să-i fi făcut de petrecanie). Merită să
cugetăm la răspunsul lui. Vechiul Testament, spune el, se situează în realităţile „penultime”, zilnice,
terestre, care precedă „cuvintele de pe urmă”, cele ale credinţei și ale escatologiei. Și Bonhoeffer ne
invită să nu inversăm ordinea: „Noi trăim în realităţile penultime și așteptăm credinţa în ultimele.”[2]

4. [2] Citat de B. Lauret, prefaţa la Harnack, op. cit., p.365
Poftim de vezi! Antiamericanismul european se crede cumva instalat odată cu Marcion în adevărurile
de pe urmă, învestit de omniscienţa divină? În vreme ce trista America încă mai bate pasul pe loc în
realităţile penultime în care finitudinea și răul există, în noi, cât și în afara noastră! Marcion este un
cetăţean al sfârșitului veacurilor, alţii se cred astăzi la sfârșitul istoriei. Antiamericanismul european
care galopează la asemenea înălţimi istorico-mondiale îi dispreţuiește pe americani, care își târăsc
încă picioarele pe pământ cu mâinile vârâte în toate mizeriile.
Dacă eroarea americanilor, pe care ne-am complăcut să-i taxăm drept făţarnici și integriști creștini, s-
ar rezuma la acest prozaism în politică, ar fi, în mod normal, ceva lipsit de importanţă pentru europeni.
Dar când ei defilează cu milioanele și huiduie într-un singur glas pe locatarul de la Casa Albă, se
cuvine să-i recunoaștem acestuia o putere de demiurg și să-l credem în stare să decidă în absolut
orice. Cel care e învestit cu puterea de regizor al armoniei planetare devine, ipso facto, responsabil de
rateurile, de gafele sau de erorile unor puneri în scenă și se pomenește curând vinovat, în bloc, de
nenorocirile întregului unviers.
Manifestanţii nu se leagă de șeful armatelor care comite, lucru previzibil, greșeli tactice, chiar
strategice. Nici de șeful statului care ţintește când just, când alături. Cei care huiduie nu se adună atât
de numeroși și de unanimi decât pentru că își închipuie că-l înfruntă pe stăpânul Lumii. Care, în mod cât
se poate de evident, nu este și nu poate fi la înălţimea sarcinilor care îi sunt încredinţate. Negreșit el își
face treaba de mântuială, dă rasol în misiunea care îi revine. Antiamericanul, în schimb, nici nu
bănuiește acest lucru: imperiu, imperialism, unilateralism, hiperputere, toate aceste vocabule cu
geometrie invariabilă vehiculează asigurarea niciodată repusă în discuţie că nr.1 de la Washington
cârmuiește planeta. Și deoarece nimic nu merge cum trebuie, se vede deja cu ochiul liber, el o
cârmuiește prost! Nu există o a treia cale: dacă el nu e bunul Dumnezeu, devine atunci Diavolul.
În întâmpinarea Creatorului
Lumea lui Bush, acesta este titlul unui documentar francez, deloc amabil, printre multe altele mai
neplăcute, pentru președintele SUA. Totul se află deja exprimat în titlu: lumea îi aparţine lui Bush. El o
modelează și o fasonează după bunul lui plac. Iar rezultatul nu e deloc încurajator. Mai brutal, filmul lui
Michael Moore, Fahrenheit 9/11, trântește afirmaţia că războiul din Irak este un „război pentru nimic” și
o face cu atât mai ușor cu cât nici o informaţie, nici o imagine nu-i permite spectatorului să-și
reamintească sau măcar să-și imagineze cum era Irakul înainte de invazia pușcașilor marini. În ziua
primului bombardament, copiii se jucau cu zmeul într-o ţară liniștită.
Trezeci de ani de gropi comune, de dictatură sălbatică, de torturi, de masacre în masă, de corupţie, de
delicte de serviciu, de servituţi dispar de parcă nici n-ar fi existat. Bush își fabrică „lumea” lui și o
creează ex nihilo. Trecutul nu e decât o foaie imaculată, universul exterior rămâne undeva departe, în
afară de cazul în care America făptuiește acolo delicte. Un război dus pentru distracţie, pentru ceea ce
se numește fun, o toană a prinţului, care e rău, cu adevărat rău. Meciul este jucat cu ușile închise, Bush
își face numărul, iar Moore își face filmul. Cum îi revine acestuia din urmă rolul de a monta probele
filmate și de a păstra decupajul final, final cut, ghiciţi cine va câștiga laurii?
Odinioară, militanţii ciné-vérité-ului încercau – cu câte dificultăţi – să prindă o bucăţică de real autentic.
Astăzi organizatorii festivalului de la Cannes militează și reduc realitatea la cinematograf. Oare cum a
creat Dumnezeu lumea? I-a fost de ajuns să proiecteze un film, să creadă cu putere în imaginile care
defilează și ecranul s-a transformat în materie. „Dumnezeu zidește lumea, adică el vrea o lume,
gândește o lume; Dumnezeu determină, nimic nu se află acolo în afara lui care determină”, ne
încredinţează Hegel, care știe despre ce vorbește. Michael Moore în chip de zgomotos epigon nu face
cinema, ci catehizează, adoptă punctul de vedere al lui Dumnezeu, creează pornind de la nimic, își
scoate personajul cel rău din neant înainte de a-l trimite iarăși acolo.
Antiamericanul este un mistic inversat. Atotputernicia căreia bigotul i se închină, el o detestă. Dar

5. amândoi împărtășesc credinţa într-o Atotputernicie, rugăciunile reţinute izbucnesc în sarcasme. Lumea
„lui” Bush este o lume magică, ea ascultă de prestidigitatorul care o manevrează, chiar dacă orice anti-
Bush își închipuie că el ar fi mult mai performant în locul „cow-boy-ului”. Fantezia se poate dezlănţui în
voie din moment ce de la bun început referirea la lumea reală este abolită – s-au volatilizat irakienii
dispăruţi cu milioanele, kurzii gazaţi, limbile și urechile tăiate, războaiele de agresiune. Din real,
antiamericanul face tabula rasa.
Nu toată Europa, ci Europa antiamericană adâncește prăpastia. Marcion făcea deosebire între
ziditorul din Vechiul Testament și un „Dumnezeu străin”, acela al iubirii revelate de Isus. Mai tranșanţi
încă, unii gnostici trăiesc Judecata de pe urmă ca pe actualitatea zilei și consideră lumea care ne
înconjoară plasată sub autoritatea implacabilă a unui „demiurg rău”. Ei trag logic concluzia nocivităţii
hranei pe bază de carne, a păcatului trupesc, a procreaţiei, și intră în comuniune unii cu alţii, adevăraţi
„altermondialiști” înainte de termen, în așteptarea unei „alte lumi”, pură și desăvârșită. „Dumnezeul cel
rău este dumnezeul cel mai util care a existat vreodată. Dacă nu l-am avea la îndemână, unde s-ar
scurge oare tot veninul nostru?… Știm deci de cine ne legăm, pe cine să defăimăm: nimic nu ne
măgulește și nu ne susţine mai mult decât a plasa izborul josniciei noastre cât mai departe de noi
cu putinţă.”[1]
[1] Cioran, „Le Mauvais Demiurge” în Oevreus, Quarto Gallimard, p.1171 [Trad. rom. Demiurgul cel
rău, Humanitas, 1992, 2006]
Învestindu-se unii pe alţii rebeli de categoria întâi, antiamericanii protestează în cor împotriva
„Sistemului”. Cu toţii se dedau la alcătuirea de definiţii multiple ale „Sistemului” – dictatura Capitalului,
domnia metafizică a Tehnicii, universul păcatului, demoralizarea mondializată – dar conchid identic
asupra necesităţii de a strivi această demiurgie malefică în întregime consacrată distrugerii și, astfel,
autodistrugerii. Modernii îi întâlnesc pe antici, vechii revoluţionari îi strâng la piept pe tinerii ecologiști.
Căci Sistemul care lansează o luptă pe viaţă și pe moarte împotriva a tot ce trăiește duce în paralel o
luptă împotriva lui însuși. Condus de dorinţa lui de distrugere, își sapă propriul mormânt.
De unde și evidenţa: America, fiica iubită a Sistemului, este cauza însăși a terorismului care o ia drept
ţintă. Căci, o știm încă din secolul al II-lea de după Cristos, dumnezeul cel rău se devorează pe sine.
Teză confirmată și de minţile luminate, de la Baudrillard la Derrida. După moda zilei, se vorbește
atunci de „o lege implacabilă, cea care reglementează orice proces autoimunitar. Un proces
autoimunitar este, după cum se știe, acel straniu comportament al organismului viu care, într-un
mod aproape sinucigaș, se străduiește să distrugă „el însuși” propriile sale sisteme de apărare, să
se imunizeze împotriva propriei sale imunităţi.”[1] Și iată de ce fiica voastră e mută! Nu e nevoie de
anchete minuţioase, stimulate vreme de doi ani de niște reprezentanţi americani, în privinţa punctelor
slabe și greșelilor serviciilor de securitate. Inutile de asemenea anchetele falsificate asupra unor
atentate care n-au avut loc, dând totuși iluzia că s-au petrecut.
[1] J. Derrida în Le Concept du 11 septembre, Galilee, 2003, p.145; astfel savanţii noștri reinventează
catoblepasul drag lui Flaubert: „Odată, totuși, tot lingându-mi picioarele, mi le-am devorat fără să-mi
dau seama.”
Ar fi trebuit să știm dinainte că zgârie-norii mai devreme sau mai târziu se sinucid, că Pentagonul de
asemenea se autobombardează ţinând seama de „legea implacabilă” care reglementează „orice
organism viu”. Deși împestriţată aici cu un vocabular cu pretenţii știinţifice (într-adevăr, știinţele nu mai
enunţă cu atâta frivolitate „legi implacabile” care vizează „totul”), gnoza nu renunţă niciodată să
dogmatizeze și să se împodobească pe sine cu laurii infailibilităţii.
Vade retro Satanas, să nu mai înâlţăm crucifixul pentru a alunga vampirul, ci să ne reculegem în faţa
unui „virus al autodistrugerii” pentru a ne scăpa de influenţa demonului și a da mărturie, cu sprijinul
știinţei și filozofiei, că America va sfârși prin a se prăbuși peste ea însăși.