Successfully reported this slideshow.

Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

1,242 views

Published on

Pe altarul revolutiei final, autor Corneliu Leu

Published in: Education
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

  1. 1. Corneliu Leu PE ALTARUL REVOLUȚIEI -jurnalul unui jurnalist expatriatroman
  2. 2. Reproducerea de pe copertă: CIGOLI (Ludovico Cardi 1559-1613) „SACRIFICAREA LUI ISAAC” – Galleria Palatina-Florența                           ISBN: 978‐973‐9025‐79‐9 Coperta: Tudor Leu și Veronica Ionescu Tehnoredactare: Veronica Ionescu REALITATEA 2013 126, Bvd. Dacia București, Tel: 0311045047; 0344116739: e-mail: leuc@upcmail.ro
  3. 3. Corneliu Leu PE ALTARUL REVOLUTIEI , -jurnalul unui jurnalist expatriat‐ roman-
  4. 4. PE ALTARUL REVOLUTIEI Este, în ordinea lecturii cronologice, prima carte dintre cele douăsprezec ale ciclului romanesc: 1000 DE PAGINI despre FAPTELE de arme ale unor civili în SECOLUL războaielor mondiale sau ce înseamnă PUTEREA In ordinea apariției este ultima, încheind scrierea ciclului și adăugându- se la cele apărute anterior: OCHIUL DRACULUI, SAU CE ÎNSEAMNĂ PUTEREA HIRSUTUL CEL INCOGNITO NOAPTE ŞI NOIEMBRIE GLONŢUL ŞI GÎNDUL CAP PĂTRAT SAU FAȚA MEDALIEI PUTEREA ÎNCEPE POLITICA ACEASTĂ VIAȚĂ SENTIMENTALĂ VREMEA ROSTIRII LIBERE POLITRUCUL RĂNILE SOLDAȚILOR ÎNVINGĂTORI
  5. 5. CAPITOLUL 1: rostul marilor puteri 5
  6. 6. 1. De obicei, Bucureștiul iese din iarnă urât. Crestele lui citadine, adică frontoanele, cornișele, lucarnele și podoabele de acoperiș ale construcțiilor scânteiază vesel în soare, asemenea albului cu luciu dens și consistent din petalele ghiocelului, sau a verdelui crud din frunzele ca niște tije. Dar la rădăcină, acolo unde se ridică din zăpadă, e murdărie, glod amestecat cu gheață și topire de ape noroioase. Pe Calea Victoriei cucoanele poartă blănuri cu spic strălucitor, dar până la gleznele pe care încă nu le arată au șoșoni ca să poată păși pe vărfuri în băltoacele ce se scurg din nămeții topindu-se murdar; iar bărbații cu pălării tari sau căciuli de astrahan, îmbrăcați în negrul subliniat de fularele albe, se stropesc pe pantaloni când galoșii li se-nfundă umezindu-le ghetrele odată cu bastonul care se-nfige în zăpada mânjită de țărână. Altă zăpadă înghețată pe dantelăriile de fier forjat de la balcoane picură trecătorii, pereții parizieni ai clădirilor cu stucaturi umede sau conturate de gheață încep să-și arate cariile cerând reparații; ferestrele cafenelelor care încă se mai aburesc la diferența de temperatură nu pot fi curățate arătând înăuntru peisajul uman tulbure, ca-ntr-un acvariu cu fum; bolțile hanurilor mai au țurțuri sub care e riscant să treci; în spațiul lor se adăpostesc vagabonzi, florărese și alți negustori ambulanți; birjele muscalilor, trăsurile de curte și câte-un automobil zgomotos cu roți subțiri stropesc trecătorii. Și doar zidurile bisericilor de cărămidă în arcuit contur bizntin, cu firide colorate din care privesc sfinții, au o vechime plăcută precum obrajii bătrânilor frumoși. Urmele de zăpadă sunt gri și ruginii arătând că ninsoarea doar acoperă praful Bărăganului, sarea pe care-o aruncă negustorii pe trotuarele din fața prăvăliilor devine o umezeală nisipoasă ca și blana câinilor de pripas, ori șalurile în care se-nfofolesc precupețele alături coșurilor cu marfă, copacii lipsiți de verdeață întind schelete stranii, vitrinele de parter au mărfuri încă înghețate, în vreme ce ferestrele etajelor și acoperișurile fastuoase se bucură de soarele primăvăratec mai mult decât foiala din stradă, iar pe hornurile înalte, fumul nebătut de vânt se ridică în albe linii subțiri parcă menite a contura cerul 6
  7. 7. dintre turlele cu cruci și lanțuri de clopoței care se tot ridică până pe zarea orașului. Așa că, mai plăcut lucru nu e să te plimbi, ci să privești de la înălțimea unor asemenea ferestre de unde, apărat de căldura încăperii, apreciezi liniștit mișcarea și culorile străzii. Ca și depărtările orașului în amestecul lui de mahalale cu grădini și clopotnițe și magazii sau mori cu acoperișuri înalte între turnurile de apă și cârduri de ciori care-și iau zborul tulburând seninul cerului în prevestirea unei ultime ninsori aducând zăpada mieilor. Cum făceam și eu în clipele de răgaz bucurându-mă că ferestruica din calcanul mansardei unde se afla telegraful redacției dădea numai pe jumătate spre turla bisericii Sărindar. Oblic, îndoind puțin gâtul, privirile îmi depășeau colțul de acioaie al acesteia și se puteau îndrepta până spre Academiei, oprindu-se în depărtare pe o altă turlă, ce se ridica tocmai la biserica Enei. Sau, dacă-mi coboram direcția privirii spre intersecția de la Capșa, perspectiva mea plonja exact pe locul de foială mondenă al Bucureștilor, unde se petreceau cele mai de bon ton evenimente ale faptului divers din capitala regatului. Oricât de îngustă și cu acces prin scărița întortocheată, încăperea asta din marginea podului, unde ajung sârmele de la telegraful completat treptat cu centrala telefonică, e un loc deosebit și plin de soarele ce lovește dispre răsărit dimineața, fapt pentru care îi eram deosebit de recunoscător patronului care mă scosese din aburul de plumb al atelierelor unde, tânăr tipograf fiind, ajunsesem a mă îmbolnăvi de saturnism. Mai ales că ne lăsa, pe mine și pe cei cu care mă ajutam, să ne avem aproape de acolo și câte un cotlon de culcuș, în schimbul obligației de a supraveghea mereu centrala, a descifra telegraful și a arunca transcrierile mesajelor urgente pe tubulatura de burlane ce traversează etajele ajungând să le scuipe direct pe masa secretarului de redacție. Era om întreprinzător și de gândire modernă patronul, ca dovadă că, după „Universul” lui Cazzavilan, ajunsese să ridice în București un al doilea palat de presă, și mai modern, copiat după clădirea lui „Figaro” de la Paris. Eu, pe lângă faptul că îi eram recunoscător și pentru că mă ajutase să ajung telegrafist scăpândumă de boala profesională din tipografie, îl admiram sincer și, la agapele lor, ale tipografilor, îi recitam versurile. Versurile de tinerețe ale patronului nostru, când el fusese la fel de revoluționar cum erau acum alții care ne ademeneau și ne vorbeau la cercurile „României muncitoare”. 7
  8. 8. Așa făcusem și recent, în a treia zi de Crăciun când, ca de obicei, aducându-ne la lucru pentru o ediție mai scurtă, care doar prefața cea masivă, în două sau chiar trei fascicole ce se tipărea incluzând și calendarul pentru anul nou, generos ca-ntotdeauna, patronul Constantin Mille scurtase ziua de lucru dând bal adevărat: Cu mâncare și băutură pentru toată lumea adunată-n marele hol artnouveau sau jugendstil, între pereții din faianță verde de Meissen și afișe colorate arătând performanțele tipografiei montate în arhitectura modernă, ca și prin sălile luminate tot modern, sub abajururi verzi, ale secretariatului, documentării, expediției, vânzărilor, până la cantină, ca să aibă parte de petrecere fiecare, de la șefi, la condeieri și la tipografi, de la vedetele cu mare semnătură până la ultimul amploaiat din gazetăria modernă care se făcea în redacția cu care se mândrea și, într-adevăr, avea motive. Fiindcă acel început de secol perpetuase în București, ca și moda din arhitectură nouă, folosind materiale moderne, revoluționate tehnic, și moda luării de atitudine sonoră în cercuri mai mult sau mai puțin socialiste, cercuri pentru emancipare generoasă sau pentru combatere anarhică, favorizând voci mereu noi, care deseori își schimbau direcția politică, făcând carieră prin proteste încă romantice, în fața previziunilor malthusiene care cereau restricții pentru poporul simplu ce se-nmulțea necugetat, favorizând astfel măsuri de reprimare din partea guvernanților. Iar versurile pe care le-nvățasem eu, cândva, fără să știu dacă erau ele nemaipomenite ca scriitură, sau era nemărginită admirația mea pentru Mille, aveau patos. Pentru aspirațiile noastre, ele sunau cum nu se poate mai bine chiar dacă, după ce unii invidioși sau cine știe cu ce fel de interese l-au exclus de la conducerea socialistă, patronul se rupsese de mișcarea pentru care, în tinerețe, în mod invers, fusese exclus din facultate. Dar după modul cum se purta el cu angajații, ca echipă bine închegată, politicalele nu prea contau. Și fostul poet al celor răsculați, marele patron de astăzi care preluase de la Beldiman ziarul potrivnic dinastiei de Hohenzollern, pe frontispiciul căruia scria: „Să te feresci, Române!, de cuiu˘ strein în casă”, m-a îmbrățișat când am început să recit ceea ce el publicase, ehe, la 1881! Între timp, el devenise un altul și ca avere și ca scriitură, închegând tocmai în anul care se încheia o veritabilă operă de proză cu un roman, multe nuvele și două volume masive din ai săi „Letopiseți”, dar nu se dezicea nici de volumul din tinerețe, al cărui titlu era, nici mai mult nici mai puțin decât „Caietul roșu”: 8
  9. 9. Ați zis-o: dreptul vostru e legea grea a firii. Ați zis-o: e de față Malthus cu-ai lui adepți: În lupta pentru viață, la masa fericirii, N´au loc copii noștri; ați zis-o și-o ziceți. Ați zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna, A pumnului domnie de sus și până jos, Progresul stă în luptă și una câte una Iluziile voastre cădea-vor sgomotos... Sala înaltă, cât două niveluri de construcție, urmând pe partea dreptă înălțimea etajată a rotativei și având doar pe stânga tavanul coborât la arcadele de mezanin ale birourilor ingenios înșirate - ca și cum arhitectul s-ar fi jucat cu repetarea la infinit a geamurilor birouri unde-și scriau articolele faimoase și temute semnături, vibra de glasul meu care se avânta din pieptul pe care mă-nvățasem să-l port gol, în cămașa descheiată, ceea ce-mi dădea un aer revoluționar, de june cu păru-n vânt. El făcea să se propage rezonanța, și ea revoluționară a versurilor, în vreme ce frumosul bărbat de succes care era patronul, continuând moda acelui fost „fin de siécle” care dădea elegantă prestanță vârstei sale mijlocii, înălța paharul spre toți, pe deasupra ghirlandelor ca niște lanțuri de hârtie colorată cu care papetarii împodobiseră locul petrecerii. Apoi a ciocnit cu mine și cu maistrul care mă-mpinsese în față, om la care citeai autoritatea de lider ce dirija asemenea momente: - Nu vă lăsați, Axinte; i-ai luat și p-ăștia tineri!... - Nu i-am luat eu; vin ei – se fălea Axinte ca și cum i-ar fi dat o lecție – Uite, chiar și ăsta micu, că mi-e neam; și m-am trezit cu el acolo, adus de altul! - Sunt tineri; îi mai puteți păcăli câte puțin. Iar acela, ciocnind, parcă-l consola vorbind pe sub mustață: - Tu nu erai tânăr, patroane, când scriai asta?! - Eram tânăr și știi prea bine cât de cinstit credeam, că ești mai mare decât mine; din toată inima credeam. - Dacă rămâneai printre ai noștri, poate ai mai fi crezut și astăzi! - Poate! Nu zic nu. Voi sunteți curați și-aveți nevoile voastre pe care le slujesc și-acuma; știi prea bine, Axinte... - Cum să nu știu!... Cine-ți culege articolele, cine-ți înțelege scrisul?! - Băieții ăștia tineri, cum eram noi cândva; ăștia mi-l înțeleg, nu numai la caligrafie – îl tachină Mille văzându-se că o făcea în 9
  10. 10. virtutea unei vechi prietenii, pentru că imediat o îndulcea: Lasă, mă, știu că de la tine au învățat; tu ești cel care mi-l înțelege dintotdeauna! Dar nici celălalt nu-l iertă: - De nevoie... Dacă mai trăia Eminescu, aș fi lucrat la „Timpul” și nu mai ajungeam la hieroglifele tale, să descifrez printre linii și floricele!... Doamne ce scris avea: Ca lacrima; ca zborul păsărilor liniștite... Alea care zboră sigure, stăpâne pe înălțimi – mai spuse după ce bău parcă stingându-și un năduf – Voi, ăștia, dați din aripă repede și neclar, ca niște pițigoi; și ies hieroglife de nedescifrat! - Ești un poet, Axinte; ți-am mai spus-o. - Nu sunt! – protestă omul; dacă eram, mă excludeau ca pe tine, ca pe Morțun... Eu sunt muncitor cu nevoile mele și n-am unde mă duce-n altă parte. Să se ducă ei; ăia care... Știi tu mai bine!... - Într-un fel ar trebui să le fiu recunoscător – spuse cu cinism Mille – ei m-au determinat... - Să fii „generos”, nu? - Ba chiar să fiu primul dintre generoși! – dă-ți seama că Morțun, cu care porniserăm să le spunem adevărul în 1895, a mai stat patru ani, până a ajuns să facă ce făcusem și eu. Tu ești mai mare decât noi, Axente; tu ai fi trebuit să-ți dai seama înaintea noastră!... - Eu am cincizecișidoi, tu ai patruș-șase, Morțun patruș-șapte... Dar voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi muncitorii avem nevoi... Eu nu v-am rămas vouă în urmă; eu lupt pentru nevoile alor mei. - Și nu ți-am respectat eu lupta asta? - Ba da. Despre așa ceva n-aș putea să spun nimic rău. Chiar dacă te-ai certat cu ăia, mie și lui Cristescu, chiar și lui Frimu, ne-ai fost aproape. - De ce vorbești la trecut. - Ne ești, patroane, ne ești! – tună Axinte și ridică paharul comandând, ca un lider ce era: Pentru patron!... Că dac-ar fi toți patronii ca el, n-ați mai avea de ce să mă alegeți pe mine la sindicat!... Și-l obligă să ciocnească, să bea în veselia tuturor celor din holurile mult iluminate, cu toate că Mille, încă mai avea un of, spunând: 10
  11. 11. -Eu nu pot să nu văd lucrurile mai larg; eu gândesc singur, nam nevoie nici de ce gândesc nemții teoretic și fără legătură cu durerile noastre, nici cei ce vin din Rusia cu anarhia, mă! Trebuie să gândim românește; iar la noi, durerea e în primul rând cu țăranul; și e cea mai largă! - Voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi avem nevoi... – repeta Axinte ciocnind din nou. - Avem căutări mai multe. Nu vrem să luăm de la alții o teorie pe care ne-o bagă pe gât, de-a gata. Îndoielile apar când începem să vedem niște jocuri care se fac pe dedesubt. - Și vrei să spui că ești curat, că nu intri în asemenea jocuri? – insinuă acela ceva obligându-l să recunoască: - Intru; dar recunsoc negustorește că-mi fac interesul. Nu pozez în politician idealist ca să vă induc pe voi în eroare și mă gâdesc la problema țăranilor, a altor categorii de săraci, care este mult mai puțin rezolvată decât a voastră. Voi, muncitorii sunteți destul de puțini la o țară ca a noastră și, de bine de rău, aveți o organizare pe care chiar am admirat-o și o admir câtă vreme nu e cosmopolită și reprezintă ceva autohton. N-am încredere în speculațiile internaționaliste ale lui Marx și Engels din două motive: miros în ele și niște interese străine, nici nu le văd să ofere vreo soluție pentru țăranul român. România e un sat mare, Axinte. Iar voi sunteți puțini ca să-i rezolvați problemele. Tânărul ăla, Cristescu ce zice? Mi se pare băiat deștept. - Plăpumaru tânăr?... Zice ca și mine tipografu bătrân; ce să zică?!... Ti-am spus: Fiecare ne gândim la nevoile noastre. - Câtă vreme e vorba doar de asemenea nevoi, e bine, Axinte. Dar ai văzut agenția aia pe care a deschis-o un austriac la Athenee Palace, ca să aducă mână de lucru din străinătate?..Eu, când aduc mașini, vă trimit pe voi să-nvățați acolo. Cine-i mai patriot?! - Cine-i mai patriot? – râse pe sub mustață tipograful acela trecut prin multe – Păi, ăla care câștigă mai bine! - Să știi c-așa-i! Eu nu spun că nu fac afaceri cu străinii, dar din ce fac, aduc și pentru voi! Pentru țăranii care sunt milioane, încă nu pot să aduc; și asta mă doare, iar în lecțiile care vi se trimit vouă din străinătate n-am găsit soluții. Ba, chiar... Tu nu te-ai speriat anu trecut de ce venea din Rusia? - Acolo-i poliția țaristă; e dictatură mare... - Dar și anarhie mare; asta nu vă mai spune Gherea!... Axinte, tu știi prea bine că eu miros când e provocare, sau anarhie Uite că și Nădejde, ultimul dintre socialiștii care știu teorie, v-a plecat!... 11
  12. 12. -Păi vezi, tocmai de asta noi nu putem pleca; avem o răspundere față de cei care ne-au ales. - Aveți, nu spun nu. Eu cred, încă, în demnitatea muncitorimii românești. Ai lucrat cu mine și la „Drepturile omului”, și la „Munca” și la ”Lupta” lui Panu... - Ba m-ai luat și-aici, chiar dacă nu mai făceam de mult aceeași politică; recunosc. - Axinte, dar ți-am spus: eu îi bănuiesc de interesul de a ne stoarce în continuare. Uite, am date noi de la Londra: Până la 1877, în aproape cinci sute de ani, turcii au stors de la noi patru sute de tone de aur; de la 1687, adică în două sute de ani, austriecii au stors din Transilvania, Banat și Bucovina, ba chiar ți de la olteni, opt sute. - Ai făcut socoteala și cât s-a scurs la tine printre degete? – se arătă tipograful a fi mai hâtru și mai neiertător, pentru a-i arăta îndată și sentimente mai apropiate: Măcar tu meriți!... Ești un mare gazetar care aduci la lumină date din astea adevărate ca să le știe toată lumea!... 2. Căscam gura la ei și băgam la cap, că tare-mi plăcea!... Cu toate că trecusem de douășunu de ani, vîrstă la care omul face armata, eu, Toni Celaru nu înțelegeam prea bine cam cum se legau relațiile dintre cei doi bărbați, care se vedeau a fi avut mereu cale comună unul cu altul, până la a-și fi definit locul în societate la această vârstă de experimentată maturitate: De-o parte ruda sau consăteanul meu Axinte care, când m-a primit în București, mi-a spus fără concesie: „apăi, măi tată, te dau la lucru și, dac-o să muncești, poate că n-o să-ți fie rău”; de alta poetul acela tumultuos care ne era amândurora patron. Ca tânăr venit singur de peste munți, avusesem noroc cu cei doi oameni găsind de lucru ca tipograf, fiindcă eu m-aș fi angajat chiar ca simplu vânzător în liota aia de ambulanți care iau teancurile subsuoară răspândindu-se cu ele în tot orașul. Apoi, am învățat chiar să-i respect pentru ideile lor. Erau amândoi niște bărbați cu bine întemeiate concluzii despre rosturile vieții sau despre stările și oamenii printre care și-o duceau; iar singurul lucru care mă nedumerea era faptul că, ascultându-i, nu-mi dădeam seama dacă se confruntau unul cu altul, sau se mărturiseau unul altuia. 12
  13. 13. Țineam la meșterul Axinte pentru meticulozitatea ardelenească cu care se purta în viața publică a adunărilor muncitorești, dar țineam și la Mille, căruia-i admiram autoritatea practicată la modul camaraderesc. Ba, chiar îi devenisem partizan la apelul din toamnă în care, poematic, scrisese un fel de articol-program al ziarelor lui pentru care; „tot locuitorul acestei ţări de orice nedreptate ar avea să se plîngă, ştie că atunci cînd orice speranţă s’a dus, mai exisă una, aceea de a recurge la glasul de alarmă şi care răsună departe, al Adevĕrului” ... Îmi plăcea și poezia lui de bard iconoclast, dar și umanitarist dezgustat de ipocrizia celor ticăloși. Așa că nu era de ici de colo să lucrezi, chiar ca modest amploaiat, pentru omul acesta de cert succes în lumea tot mai modernizată a Bucureștilor, care trezea, dacă nu întotdeauna admirație, oricum curiozitate. Un cu totul alt tip de patron decât meseriașul neamț care, cu literele lui puține ce te îmbolnăveau de saturnism, folosea calfe ca mine la tipărit mici gazete ardelenești și cărți de rugăciune. Cu toate că, după moartea lui Alexandru Beldiman de la care cumpărase gazeta, pesemne, tocmai ca un semn al retractărilor sale față de ideile radicale cu care sfruntase în tinerețe, unii îl bârfeau că renunțase la mottoul cu versurile „Să te feresci, Române, de cuiu˘ strein în casă!”. Dar el spunea că nu-i pasă, de vreme ce, de mulți ani, până și revoluționarul lor autor, marele Alecsandri, devenise poet de Curte. Și afirma că, în fondul filosofic al lucrurilor, de la „Dacia viitoare” a cărei redacție o mutase împreună cu Morțun din Paris la Bruxelles unde își luau ei doctoratul, la „Românul” lui Rosetti și „Lupta” lui Panu, unde fusese învățăcel și începuse să publice când s-a întors în țară, apoi la „Drepturile omului” și „Munca” și „Lumea nouă” pe care le-a făcut chiar el începând să devină patron de ziar, spiritul său de intelectual radical nu și-a dezis eticheta revoluționară cu care a fost dat afară încă din primul an de facultate la Iași. Dar lipsa lui de aprobare pentru unele năravuri conspirative care foloseau sindicatele în scopuri străine de țară, îl îndepărtase și de invidioșii rămași în redacțiile mici, cu limbaj demagogic și interese limitat socialiste, în vreme ce gazeta lui, devenind cu timpul, la plural, gazetele lui de mare tiraj, creșteau în număr și-n venituri, ridicându-i acel palat de presă și tipografie, cu elegante saloane artistic împodobite și cu cele mai noi instalații ale imprimeriei moderne, care atrăgeau muncitorimea de cea mai bună calitate, oricât ar fi instrumentat-o unii spre năravuri extremiste. „Adevĕrul” căruia îi păstra acel vechi „e” cu căciulă spre a sublinia ritos 13
  14. 14. sorgintea latină a vocabulei provenite din „veritas”, ajunsese la mai multe ediții pe zi; apoi apăru și „Dimineața” cu edițiile ei pentru femei, pentru copii, adunând, la orele de livrare a tirajelor, aproape toate trăsurile muscalilor din centru ce se-ncărcau cu expediția pachetelor spre Gara de Nord, pornind în alai conform orarului diferitelor trenuri ce le răspândeau în țară; tot așa cum „ziariștii” Capitalei, adică puștii cu teancuri de fascicule-ndoite ținute-n cureaua de după gât, izbucneau din celălat gang al expediției, ca un sfârâitor stol rotitor ce se răspândea pe bulevarde și străzi strigând frenetic numele ziarului și capetele primelor titluri pe care le anunțau afișele. Animată cu ideile lui largi - care conjugau combativitatea a zeci de condeie cu priceperea la faptul cotidian sau la formele de interes popular ale altor zeci - și administrată cu mâna de fier a lui Sache Petreanu, cu care adusese cheagul din vechiul sediu de pe strada Karagheorghevici din zona Lipscanilor, afacerea era prosperă ca și palatul care se ridica în buricul Bucureștilor. Spre invidia foștilor săi partizani, socialiștii ce rămăseseră la vorbe și speculații privind sărăcia celor pe care se mulțumeau să-i instige. Pentru că el oferea pentru toate categoriile de muncitori și intelectuali condiții moderne de lucru și câștig, cantină și săli elegante de desfășurare a activităților, a vânzărilor, a expozițiilor, a comenzilor, a serviciilor pe care le puneau la dispoziție gazetele pentru cititorii lor și chiar a unor asemenea petreceri. Ceea ce-i dădea bărbatului prestant, cu mustața-n vânt, satisfacția de a le spune celor care înghițeau în sec teoretizând din răzbunare un fel de fetiș al sărăciei ca un lucru ce trebuia politizat și nu rezolvat, că, oricât l-au alungat, ei nu l-au putut îndepărta de viziunea privind rostul condeierului față de oamenii cărora se adresează. Condeiul lui scria tot cum deprinsese cândva de la adevărații socialiști și, oricât l-au bârfit, el a făcut pentru muncitori mult mai mult decât meschinăria lor care s-a mulțumit să-i instige la revoltă, să facă propagandă străină și, în loc de a aduce ușurări pentru populație, să întrețină nemulțumirea din țară. Era, Constantin Mille un priceput luptător, la vârsta frumoasă a realizărilor pe care, cei numiți „roșii” în preajma nu prea îndepărtatei Comune din Paris, le proclamaseră drept rod al conceptului „prin noi înșine”, mai ales ca simțire pragmatică a afirmării unui spirit latin european, concept pe care Brătienii îl aduseseră și în România impulsionând spiritul de întreprindere. Iar el aflase în asta o soluție mai bună decât lamentările de la cercurile 14
  15. 15. socialiste unde, pe lângă nemulțumiții sinceri răbufneau și comozii nerealizați, și intriganții care-mpingeau mâna altuia să scoată castanele, și chiar niște simbriași plătiți de cine știe unde, din afara țării. Fapt pentru care, chiar dacă se contrazicea oarecum cu vechi colaboratori ai săi, de multe ori i se dădea dreptate. Precum cu meșterul meu Axinte care-și păstra calea apartenenței la mișcarea muncitorească unde se dedicase în mod cinstit și nu-și punea problema să facă altceva; dar în lucrul ca tipograf angajat pe lângă un bun făcător de ziare, nici nu se despărțise omenește de el, urmându-l de la „Românul” la „Drepturile omului”, la „Munca” și, de-atâția și atâția ani, aici... Aici la „Adevĕrul” care nu mai era doar un ziar. Era un loc bine marcat și un palat în centru Bucureștiului prosper al acelui început de secol care cultiva mândria și împlinirea unor state naționale în Europa; ca și definirea lor ca apartenență în antantele ce se tot încercau prin provocările marilor imperii. Un palat al ideilor care, cu toate că se dezbăteau părtinitor în grupurile de interese ale diverselor partide, ajungeau a se răspândi de aici liber pentru opinia publică, fără a se lăsa subjugate de interpretările unora sau ale altora. Cum dorise și bătrânul Beldiman când i-a încredințat redacția spre „...a se asigura viitorul acestui ziar... pentru că nu voesc să devie nici conservator, nici naţionalliberal”... Iar el avea mândria de a nu fi lăsat ziarul nici altor aserviri, păstrând o busolă care să critice relele întocmiri sociale mai ferm, mai puțin subiectiv și mai patriotic decât socialiștii ce începuseră a-i dezamăgi pe mulți dintre cei care în secolul trecut le-ar fi ținut partea. Un palat în care, de ani de zile, ei se simt bucuroși să se tachineze la asemenea agape unde holul larg cuprinde bucuria petrecerii tuturor. E un hol fastuos, cu covoare groase și câteva portrete în frescă, luminat și ornat de sărbătoare, tapetat cu afișe și cu portrete ale unor colaboratori și oameni de artă, cu reproduceri ale propriilor ateliere de desen și pictură ale redacției, cu scara de onoare ducând spre bibliotecile bogate, la dispoziția oricărei documentări, spre capela aurită bizantin, spre sălile de ședință și lucru la mesele mari ale redactorilor principali, spre birourile celorlalți, spre secțiile tipografiei, sălile mașinilor cu magaziile de hârtie deasupra, cu puțul scripeților care urcă sulurile cât mai spre uscăciunea podului, până-n cotloanele acelea la care ajung sârmele spațiului telegrafic bucureștean, unde supraveghez eu centrala telefonică. 15
  16. 16. Eu, tânărul care încă mă întreb dacă mai marii mei, muncitorul și poetul, se confruntau cu adevărat, sau doar se mărturiseau unul altuia?... Se tachinau, sau se contraziceau?... Se delimitau, marcându-și diferențele sau, dimpotrivă, se recunoșteau ca poli ai unui binom firesc din punct de vedere social, și chiar din punctul de vedere al naturii lucrurilor care fixa antipozi pentru toate dimensiunile?... Când m-a adus prima dată aici, Axinte m-a învățat ceea ce făcea el de peste douăzeci de ani: Să descifrez puricii, dantelăria și liniile ritoase cu care, meticulos și perseverent, își așternea patronul scriitura; adică exact ceea ce, la acea vreme forma tandemul dintre condeier și tipograf asigurând rapiditatea tipăriturii. Prin asta, eu și cu meșterul eram și primii cititori ai celor mai combative articole pe care le semna patronul și care acum începuseră a fi strânse în volumele de „Letopiseț”. Iar Mille obișnuia ca, întâlnindu-ne în trecerile sale prin secții, să ridice interogativ profilul odată cu încrețiturile frunții de deasupra ochelarilor, arătându-se dispus să asculte prima părere, doar prin insinuarea din expresie a unui: „Ei, ce zici?!”... Axinte îi zicea. Nu-l ierta, că doar se cunoșteau de mult și, de cele mai multe ori, patronul îl asculta, lua șpaltul și tăia, sau modifica... Doar uneori, atunci când îl podidea și un zâmbet de cunoscător care mirosea sorgintea unor idei, i-o reteza: - Asta s-o spui acolo, la voi, la „România muncitoare”! - O spun; n-avea grijă – se-mpipota ardeleanul căpos din Axinte – iar, dacă n-o spun eu, iarăși n-avea grijă: o spun alții! - Ba am grijă mă Axinte – se simțea amicala înțepătură – că, dacă o spun alții, ăia care pronunță „cădavhru” și „putărhfacție” traducând ce zice Marx despre capitalismul de aiurea, nu-i mai învățăm noi pe copii nici limba română, și nici ce zicem despre nevoile noastre!... - Și nu ezita să-l dea apoi pe mâna calfelor: Toni, eu știu că unchi-tău ăsta te duce acolo, în loc să te ia la el în mahala să-nveți lucruri mai curate; dar bagă seama să nu-ți pierzi accentul de la Școala Ardeleană!... Eu, Celaru Anton, mângâiat Toni, aveam pe atunci șaisprezece-șaptesprezece ani, eram timid față de patron dar, chiar dacă nu-i făceam cu vorbe observațiile, îi arătam pe șpaltul umed, subliniind cu creionul chimic vreo inadvertență, sau chiar vreo idee cam exagerată. Iar el nu se supăra, ci chiar mă bătea prietenește pe umăr corectând. Dar pe cei bârfiți pentru accentul lor neromânesc îi auzisem prea bine și nu puteam să nu-i dau lui dreptate. Așa că 16
  17. 17. mă-ntrebam sincer dacă meșterul cu patronul se contraziceau, oare, folosind acele înțepături; sau se mărturiseau unul altuia știind că nici unul nu are dreptate sută la sută, ori nedorind să recunoască pe față unele eșecuri?... Și aveam destule asemenea întrebări, dar nundrăzneam să le pun. Încercam să deduc singur, mă duceam în bibliotecă, atunci când auzeam un termen mai deosebit și căutam în enciclopedii, plăcându-mi mult lucrul acesta. Dar tot aș fi vrut să pun întrebări, să stau de vorbă cu cineva dornic să-ntoarcă lucrurile pe-o față și pe alta. Așa că m-am simțit mai în largul meu dicutând cu Cristescu. Plăpumarul era om cu armata făcută, avea și-un atelier cu câteva neamuri aduse de pe la Giurgiu profitând de faptul că aveau unde dormi acolo, chiar pe saltelele la care lucrau. Era și descurcăreț și descuiat la minte, toți cei care se adunau la conferințe și dezbateri îl considerau un fel de lider al tinerilor, iar de la doctorul Racovski care făcea parte dintr-o familie de antiotomani bulgari refugiați aici peste Dunăre, dar venea cu școlire occidentală, învățase mai multe despre partide și despre democrație, depășindu-i pe teoreticienii fanatici care aduseseră doar idei narondnice semănând anarhia pe care Mille o condamna pe față atrăgându-i lui Axinte atenția că se producea din alte interese, cu alte dedesubturi. Chiar așa răspunsese prima dată Plăpumarul întrebărilor mele, dovedindu-se că știa ce se petrecuse la sfârșitul secolului trecut necurat în mișcare, făcându-l mai întâi pe Mille să plece, apoi pe Morțun, care activase la Iași devenind un pion foarte important iar, mai de curând, chiar pe Iosif Nădejde, cel care făcuse „Contemporanul” și cercul din Moldova unde se formaseră primii gânditori socialiști. Nemulțumirea față de modul cum evoluaseră lucrurile în cadrul acelui partid care se numise „Socialist al Muncitorilor” se simțea și la cei care plecaseră, ca și la cei ca Axinte care mai rămăseseră în mișcare, fapt prin care se explicau și comentariile sau legăturile lor. Iar asemenea schimburi de păreri contradictorii, chiar dacă ziarele lui Mille erau foarte puternice, se puteau vedea în toată presa... Ceea ce-l asigura, însă, Cristescu, băiat deștept, cu ochi scânteietori, vorbind persuasiv, era că muncitorii trebuiau să aleagă, să refacă un partid mai puternic și mai al lor, la care ar putea veni și unii dintre cei vechi. Mai ales că doctorul Racovski, care era fiul unuia Stancev cu moșie pe la Mangalia, dar își păstrase numele de revoluționar al bunicului său care cândva se refugiase la ei, la Giurgiu, venea acum de la Geneva fiind prieten cu Plehanov și Maxim Gorki, dar se angajase medic 17
  18. 18. militar la regimentul 9 cavalerie conlucrând cu Frimu și Bujor și tipărind publicațiile „României muncitoare” ca să refacă un partid social-democrat român. Așa că discuțiile, chiar dacă erau contradictorii cum păreau întotdeauna a fi în politică, puteau conduce, prin cedare de la unii și de la alții, ca și prin înțelegerea unora cu alții, la un alt partid care să-i mulțumească pe mai mulți. Un partid de care muncitorimea avea nevoie – se-nflăcăra convingător Cristescu, băiat energic și care băga foarte repede la cap lucruri importante, mai ales cele cu democrația pe care le explica el studenților mai școliți decât el, dar care veneau acolo ascultându-l... Atunci, însă, apărură veștile acelea care dădeau totul peste cap. 3 Fiindcă ucenicisem de mic prin tipografii și știam că nu aveam școală cât aș fi vrut, am început a deveni atent la a deprinde cât mai multe și străduiam să prind repede, din mers, ceea ce eram pus să fac. Iar când, ambițios-ardelenește, dovedeam uneori a fi capabil de mai mult, am avut norocul unui patron care aprecia. Astfel, munca mea de oficiant la telefon și telegraf se transforma și-ntruna de redactor, fiindcă unele informații primite acolo prin Morse sau la cască, pe care alții le transmiteau mai departe, eu ajunsesem să le transcriu direct în știri. Ceea ce, Mille, fiind el însuși un caracter din categoria celor deștepți, pricepuți și cu fler la strădania altora, a remarcat. Și, într-o zi, citind ziarul proaspăt, eu, telegrafistul Toni m-am trezit cu semnătura mea - Anton Celaru – sub un grupaj de știri pe care patronul aflase că-l făcusem în grabă ca să salvez rubrica lipsită de noutăți. Intimidat, am crezut a fi vreo farsă a celor din tipografie dar, ducându-mă la ei am aflat că, dând bunul de tipar, patronul a remarcat, a întrebat cum de-a apărut asta în ultima clipă și a pus cu mâna lui semnătura mea, poruncind o amendă pentru redactorul care nu-și făcuse datoria. Când, din podul unde lucram, am coborât la fastuosul etaj întâi să-i mulțumesc, tocmai plecând spre importantele sale întâlniri, elegantul bărbat și-a găsit timp de un gest camaraderesc trăgândumi peste nas cozorocul cu care era moda să umble mai toți sub lumina becurilor; și mi-a arătat că ținea minte: -Tu ești ăla care mi-ai cerut voie să citești în biblioteca redactorilor, nu? 18
  19. 19. -Vă mulțumesc și pentru asta, Domnule Director, dar, mai ales pentru semnătură... - Una se trage din alta. Cu cât citești mai mult, scrii mai bine! Când eram de vârsta ta, la Iași, mă dăduseră afară de la facultate și cineva m-a ajutat să semnez la un ziar. Poate că l-am răsplătit pe acela, nu pe tine! Gazetăria se face cu generozitate. Pe cei meschini îi miroase cititorul imediat!... Și, bătându-mă pe umăr, plecă lăsând în urma aerul generos pe care-l emana făptura sa deschisă, de om care știe ce vrea și nu seascunde să arate tuturor că se bucură de succes. Ba, în sufletul meu, pot spune că lăsă un sentiment și mai intens, și mai vibrant, ca și cum tot progresul patronului era al meu. Ca și cum împărțeam cu acest bărbat frumos succesele pentru care-l invidiau alții, trăiam, de fapt, fericirea de a fi ajuns eu, copil de ardeleni jeluiți, în orașul acesta vesel și plin de viață al românilor de peste munte, frați spre care ai mei cei din sat tânjeau știindu-i că se bucurau de libertate în țara ce-și înfăptuiseră și-i ajuta să fie prosperi. Pentru că, precum acest Constantin Mille, bucureșteni realizați erau cu sutele; și mai era loc pentru alte sute din generația lor, dacă străduiau, așa cum străduia el. Așa că, devorând cărțile din biblioteca în care petreceam mai mult timp decât redactorii cărora, în spiritul modern al întreprinderii de presă le era pusă la dispoziție, mai ales enciclopediile acelea mari și nebunia colecției de ziare din toată lumea, prinsesem avânt și-n munca aceea pe care-o făceam în podul clădirii, nemaimulțumindu-mă a fi un simplu telegrafist. Ci, uneori, văzând ce spuneau agențiile comunicam unele informații corespondenților stimulându-i să caute în direcțiile acelea aspecte noi provocând astfel alte știri, ceea ce e chiar miezul adevărat al gazetăriei dacă știi cum să le ceri anumite lucruri celor de la celălalt capăt al firului. În acest fel, eu slujeam cerința lui Mille ca ziarul să iasă în evidență cu acel atu care doar pare că se-nvață repede, dar e, în fond, o treabă atât de complicată: al bombelor de presă. Fiindcă toată strădania lui pentru a cumpăra utilaje și a folosi tehnicile noi era, de fapt, secretul modern al făcătorilor de gazete abonate la marile agenții tipografice. Secret și talent pe care, aici, în Bucureștiul efervescent și plin de ambiții, el și le folosea ca să satisfacă pofta oamenilor care se făleau a fi la curent cu toate evenimentele lumii, a trăi și a avea cunoștințe despre tot ce e la modă în lume, considerându-se parcă mai avantajați și mai înstăriți 19
  20. 20. când aveau de comentat o știre nouă... Iar ăsta, era chiar secretul de succes al presei moderne. Chiar dacă nu ne văzuserăm la față, eu devenisem familiar cu toți corespondenții care transmiteau din diverse locuri și, în plus, unii furnizori sau apropiați din alte domenii ai patronului, văzândumă că le făceam conștiincios legătura cu el, când telefonau și nu-l găseau pe stăpân în redacție, căpătaseră încrederea să-mi lase mie mesaje pentru acela. Așa că, să am un șef care să remarce asta și să mă-ncurajeze, era mare noroc pentru mine. Dar Constantin Mille era chiar mai mult decât atât fiind un patron care, dintre sutele de angajați mă știa chiar și pe mine, băiat venit singur din depărtările transilvane. Era norocul meu nemaipomenit, ceea ce-mi trezea răspunderea și dorința să parvin, să mă desăvârșesc asemeni lui în această ambițioasă meserie cum e gazetăria. Care se și-nvață se și fură făcând-o, trăind în fervoarea activităților ei, știind pe cine să admiri și pe cine să imiți dintre personalitățile atât de strălucitoare și de bine marcate care se strâng în jurul unei publicații la care patronul nu e atât stăpân cât animator. Iar Mille era; era cu adevărat sufletul întreprinderii lui bazate pe inteligență omenească, știind să aprecieze această inteligență chiar și la mine, copilul care fusesem când m-a ajutat dându-mă din tipografie la telegraf, dar având ulterior flerul să remarce că mă putea folosi chiar și acolo mai bine, ca redactor de transcriere pentru care-mi stimula îndemânarea. Poate că aveam și eu acea deprindere bună de acasă, cum au copiii care muncesc de mici pe lângă părinții lor sau, care, printre străini, cum eram eu la meșterul neamț, deprind a lucra corect și ordonat. Dar pot spune că am căpătat conștiința acestor trăsături de-abia după ce mi le-a remarcat patronul; așa că admirația mea pentru omul acela generos, așa cum sunt oamenii cu adevărat talentați, devenise pentru mine și un fel de recunoștință când, plecâd italianul care mânuia instalațiile, m-a făcut pe mine meșter al pupitrului de mobilier masiv cu mufe alămite în care senfigeau rapid bornele ca niște cartușe legate cu mățăraia cablurilor, cu comenzi prin clopoții metalici și butoane rotative de ebonită marcate cu gradațiile condensatorilor variabili, cadrane în care oscila încărcătura curentului și puzderia de chei rotitoare, întrerupătoare, comutatoare, prize conexând și comutând prin pânzișuri de sârme din materiale ductile, fasonate și înfășurate după imaginația celor ca Marconi, Edison, Bell și Howel care parcă sculptau, contorsionau și izolau metalele sub mânuiri de bachelită prin care să nu se scurgă semnalele, păstrând acestora puterea de a 20
  21. 21. circula pe lungile distanțe ale comunicărilor moderne, dând anunțuri prin sonerii aflate la distanțe extraordinare și aducându-ți din aceleași depărtări vocile alterate doar puțin de vibrația metalică a membranelor așezate în fundul gornițelor mici care absorbeau ce spuneai și amplificau ce ascultai. Pe deasupra îndeletnicirilor curente, deprinsesem de la acel italian să notez totul și să transmit pe bucăți de hârtie special tăiate ca să le am la îndemnă și, după ce transcriam pe ele mesajul, făcându-le sul ca să lunece pe tuburi trei etaje mai jos, dovedindune un mecanism în completare la noutatea tehnică a centralei de transmisiuni telefonice care, prin schimbarea acelor borne de contact ce realizau diverse conexiuni, parcă ținea frâie întinse către lumea largă. Doar cu unii rămași încă la telegraful care țăcănea răbdător, cu vești din locuri mai puțin modernizate sau din prea depărtate străinătăți, mai țineam legătura prin vechiul „Morse”. De fapt, toată jucăria asta în care eram angrenați noi, aici, sus, cu secretariatul de redacție de la acel atoatestăpânitor etaj întâi, răspunsurile prompte pe care eram puși să le dăm în paralel cu preluarea sau retransmiterea către telefoanele din redacție a corespondențelor în care colcăiau noutăți ce zburau apoi spre plumbul literelor și se multiplicau în tirajele imense mitraliate de rotativă, crea pentru mine o adevărată frenezie a fluxului de informații. Care mă făceau să-mi admir și mai mult patronul. Fiindcă bărbatul acela care, întotdeauna, știa să arate cu eleganță cât de bine informat este și cât de prompt ajung la el toate noutățile lumii, își făcea chiar o pasiune din a aduce tot ce era inventat în această direcție la acel început de secol al nouăzprezecelea, când tehnicile explodau și ritmurile modernizărilor aveau preț din ce în ce mai mare. Și, chiar dacă unii puneau întrebări pe seama unor mijloace mai puțin limpezi prin care el făcea rost de toate acestea, chiar dacă advesarii făceau glume și lansau insinuări pe seama diminutivului „Milu”, poreclindu-l și Milu-stilu, Milu-copilu, sau Milu-crocodilu, pe mine mă ungea la suflet fondul scriiturii prin care Mille combătea public acutele probleme ale zilei mândrinduse cu informațiile cele mai noi venite prin mijloacele cele mai noi, fără să-i pese de cheltuieli. Între anvergura lui ca gândire sau ca spirit antreprenorial și modul meschin, sărăcăcios, cum vedeam că se petreceau lucrurile dincolo, la gazetele ce zăceau în teancuri nevândute pe culoarele și pe scările din jurul sălii de la „România muncitoare”, alegerea mea era clară: Chiar și din punct de vedere rațional, adică fără entuziasmele regăsirii unor proprii aspirații, ea 21
  22. 22. atârna în favoarea patronului demn de admirat. Și, cel mult înclinația mea de băiat sărac spre ideile mustăcite de meșterul Axinte într-un spirit tradițional de revoltă ardelenească, sau spuse mai vehement și mai precipitat regățenește de Cristescu, mă puteau face să sper, sentimental, în acea reconciliere prin care, revenind, Constantin Mille ar fi dat și celorlalți ceva din aura sa... Mintea mea de copil crescut printre învățători blânzi, deprinzându-ne cântecele de jale ale ardelenilor, ar fi visat la mai multă înțelegere între românii cei impulsivi din țara asta liberă de la sud, unde tânjeau mulți de-ai mei să ajungă. De asta pendulam între adunările în care ni se spuneau lucruri pe măsura nevoilor care ne-ar fi putut face să ne răsculăm și redacția lui Mille, loc unde lucram după alte exemple: Ale afacerilor mai dure și mai de succes, adică cele în care vorbăria e mai puțină, iar eu, cel care mă gândeam la nevoile mele, îmi dădeam seama că mă puteam realiza, îmi puteam depăși sărăcia de care cei de dincolo făceau caz, tocmai lucrând aici temeinic. Și, pe măsura nevoilor mele care atunci nu erau prea mari, chiar mă realizam. Pentru că, încă de la începuturi, după ce mă obișnuisem cu toată clădirea și cu îndelentnicirile din ea, încurajându-mi timiditatea cu care mă văzuse așteptând în antecameră ca să-i cer permisiunea să intru în biblioteca redactorilor, acolo unde se aflau acele mari enciclopedii și lexicoane, patronul m-a întrebat: -Chiar îți place biblioteca? - Imi place, domnule director, că dumneavoastră ați fost bun și ne-ați lăsat să dormim în pod ca să facem cu schimbul pentru domnul contramaistru de la telegraf, așa că eu nu mai trebuie să ies din casă și pot să stau aici, printre cărți... Cercetându-mă atent, patronul n-a făcut decât să repete cu o anumită semnificație: -„Printre cărți”!... Uite, ai voie să intri și dincolo, unde e biblioteca mea personală; acolo sunt cărți mai rare, cu care unii nu știu să umble. Tu să ai grijă să le repui în ordine; și, înainte de a le pune la locul lor, să le mai ștergi! Căpătasem astfel o altă îndeletnicire pe lângă cea de a-l asista pe contramaistrul Disgraziato, un friulan-tirolez care, când sembăta vorbea de-a dreptul într-un dialect de româna pocită, fustangiu hârșit prin redacții nemțești și italiene în orașe unde-și făcuse cuiburi efemere. Ca loc stabil, zicea că avea o nevastă nemțoiacă și catolică de care nu putea divorța, undeva pe Dunăre-n 22
  23. 23. sus, fiindcă, până s-ajungă în specializarea asta la ziare, pentru care pretindea să i se spună contra-maistru, ucenicise ca telegrafist la marină, prin porturi fluviale, din acelea unde „cărau sub samare robii pământului”, cum spunea el recitând poezii revoluționare care-i plăceau și patronului. El trona asupra pupitrului la care, apoi, am ajuns eu, veghind întreaga zi în directă legătură cu secretariatul de redacție, cu care trebuia să ia hotărâri prompte și să acționeze rapid. Fapt pentru care se aranja comod cu sandale ușoare și maieuri în dungi, cum se poartă marinarii la lucru pe puntea vasului, uneori cântând, alteori înjurând de mama focului, întotdeauna vorbind, vorbind mult cu toți cei care sunau, cu secretarul de redacție de la etajul întâi care-i poruncea prin tuburile de comunicare unde eu trebuia să-l ajut aruncând mesajele transcrise pe hârtille acelea tăiate la anumite dimensiuni și făcute sul, cu corespondenții din toată țara sau, când era mai liber, cu noi, puștii din jurul lui, care-i admiram îndemânarea cu care manevra mufele, bananele și butoanele prin care, ca un vrăjitor, parcă se ținea în mijlocul unor legături cu toată omenirea. Era ca un matroz temperamental și palavragiu care robotea cu îndemânare pe puntea asta înălțată la cucurigul clădirii din Sărindar. Dar, când voia, devenea cochet punându-și uniforma de gală. Avea un sacou marinăresc încheiat cu nasturi de metal lustruit, pe care-l îmbrăca ducându-se să agațe mahalagioaice la balurile de cartier de unde uneori se-ntorcea coșcovit în bătăile cu mahalagii. Îl angajase Mille special pentru centrala telegrafică proiectată pentru ziare și asamblată la Zurich cu toate instalațiile moderne care asigură fluxul de știri concomitent de la agenții și corespondenți, conversațiile cu alte persoane care telefonau și alte direcții din care se telegrafia; cu tuburi, cum am spus, ca niște burlane pentru hârtiile-sul pe care se aruncau unele articole în redacții și cu linii telefonice până pe birourile șefilor. Era un lucru de minune la ora aceea, tirolezul helvetic cu accent italian potrivindu-se-n tandem cu Simionescu, spelbul subsecretar de redacție care, sub cozorocul care-i ferea ochii, lucra cu condeiul pe depeșele corespondenților dându-le forma cu care să intre în ziar. Lucrau coordonându-se bine unul cu altul, ca niște mașini; unul mânuind butoane și contacte și hârtii aruncate-n sul pe burlan direct la redactori și comunicări telefonice branșate direct la stenografi, altul condeiul, gramatica, măsurătura-n quadrați și alergătura curierilor, formând împreună ceea ce era, spre mândria patronului, motorul principal al unui ziar modern. Numai că 23
  24. 24. friulanul tirolez, care se aciuise comod în Bucureștiul cu femei ochioase, vorbind o limbă foarte asemănătoare dialectului său, era cam bețiv; ceea ce îl scotea din sărite pe abstinentul Simionescu, capabil să stea ore-n șir țepăn la biroul acela imens din capătul holului de la primul etaj, mișcând numai din încheietura mâinii cu care corecta hârtii, punea specificații pe pagini sau le-arunca spre curieri, indicând zgârcit cu degetul de la cealaltă mână, direcția în care trebuiau duse urgent. Un motor eficient și bine pus la punct, la care, eu, băiat proaspăt venit, căscam ochii încă de pe când lucram în zețărie, fiindcă dormitorul nostru, al ucenicilor pe care-i adăpostea patronu-n pod, ca să aibă telegrafistul ajutoare pe care să le poată lăsa de pază în momentele de calm, era alături. Ba, primul pat, cel despărțit cu un dulap de celelalte, fiind chiar al contramaistrului, păstrat pentru zilele când era dat afară de la câte o ibovnică, așa cum deseori se întâmpla. Atunci rămânea cu noi, ne trimitea să-i cumpărăm băutură și, pe cei care voiam, ne învăța itelienește spunându-ne cuvinte pe care, la rându-ne, noi îl învățam cum sună corect pe românește; îndeletnicire la care, cu aplecarea mea spre învățătură, cu dorința mea de a completa ceea ce nu apucasem la timp, eu mă pretam de minune. Fapt pentru care contramaistrul chiar ținea la mine și, încă din primul an, când mai lucram jos în zețărie urcând aici numai pentru dormit, îmi dădea ca supliment porția sa de lapte, ca să mă vindece, sau măcar să mă ferească de accentuarea saturnismului. Fiindcă saturnismul era atunci o boală mult luată în considerație printre bolile profesionale de care social-democrații și sindicatele lor făceau caz și spre a demonstra că reprezintă muncitorimea, acuzau patronatele de provocarea bolilor profesionale. Iar contramaistrul Disgraziato, care se considera un „condottiere de la societa” – luptător pentru tot felul de cauze, lăudând acest gest de patron modern de a aduce în ateliere lapte, cum se-ntâmpla numai în tipografiile din Franța și Germania, de câte ori avea ocazia la balurile unde, boier culant, Constantin Mille dădea bere pentru toată lumea, în româno-italiana sa, îi ura să ajungă la inima cea bună ca să le dea muncitorilor și-o rație de rachiu, fiindcă „qu’esta bevatura vindecă de și mai multe boli!... Chiar și de albinism, nu doar de saturnism” - spunea el făcând aluzie la tandemul uman cu care, prin fire și burlane ținea legătura peste trei etaje, asigurând acea șiră a spinării de transmitere a știrilor urgente, datorită căreia patronul era mândru de a avea cea mai bună și mai promptă informație, prin comunicarea ei devenind stăpân și pe politici și pe 24
  25. 25. influențarea opiniei publice. „Pentru palazzo ăsta al tău, patroane! – toasta el la asemenea petreceri sonorizând italienește cuvintele pocite, știind că-i face plăcere aceluia – Pentru palazzo al tău care, aici, alături de palazzo reale, conduce în România regatul știrilor!”... Și, astfel, adică jucând teatru și spunându-i tare: „Ce, tu nu vrei să bei pentru patronul nostru?”, îl făcea să ia o înghițitură chiar și pe spelbul de Simionescu. Cel care, când, peste cele trei etaje câte erau de la centrala din mansardă până la măsoiul lui din somptuosul etaj unu, simțea că domnul contramaistru își unsese prea mult mecanismele prin care comunicau, nu mai avea răbdare să-i spună la telefon și striga prin burlanele pe care lunecau știrile pe suluri de hârtie: „Disgraziato, abține-te, bețivule, că mai avem două ore până se-nchide ediția!!!”... Iar celălalt nu se sfia să răspundă tot prin vibrațiile răspândite de coloana burlanelor ce traversau etajele: „Non te preoccupare, abstinento!... Am băiatu bun care agiuta me!”... Băiatul bun eram eu, Toni care, așa cum de la neamțul la care ucenicisem în Ardeal prinsesem ceva germană, friulana contramaistrului o prindeam și mai repede. Ceea ce-l făcea pe acela să mă îndrăgească, să mă ia cu el plătindu-mi intrarea la saloane de bal unde veneau mahalagioaicele Bucureștilor cu pantofii în mână, ca să nu-i strice prin băltoace; iar, la intrare, își suflecau frumos fustele ca să se spele bine pe picioare și să-și frece călcâiele până deveneau roze și tentante, înainte de a se încălța și a intra ca niște doamne în sala de dans. Acolo, în interior, după ce la cișmea, chicotind, își mai arătaseră genunchii și pulpele, ridicând din rochii ca să nu se ude, sau mișcându-și ondulat fundurile rotunde când se-aplecau ca să se dea cu săpun, deveneau serioase ținând gleznele ascunse sub marginea fustei. Fiindcă moda participării la asemenea baluri unde se făceau cunoștințele, era să aștepte sfioase, pentru a se lăsa apoi invitate, sau chiar tratate cu acadele când deveneau mai intime cu cavalerii. Contramaistrul mă învăța că pașii de dans nu sunt prea grei, putând să și țopăi uneori, mai ca la „Sârbă”, fiindcă mahalalele de unde veneau fetele nu erau departe de sat. Și mă mai învăța cum să le cunosc pe cele cu care „mergeau lucrurile mai ușor”, că le puteai da pe urmă întâlnire în Cișmigiu, sau te puteai aventura până la capetele de tramvai peste maidanele cărora stăteau ele... Chiar așa avea obicei contramaistrul să facă, mai ales dacă o lua și cu carcaletele: Se agăța de câte una, îi împuia capul și, bine înțeles că nu o mai lăsa. Mă trimitea pe mine acasă, el oferindu-se 25
  26. 26. s-o conducă; întreprindere din care, uneori, se-ntorcea șifonat rău: Cotonogit de mahalagii care, în ciuda gurii femeilor, aveau principiile lor de a nu accepta intrușii. O dată, însă, m-a dus spre Curtea Veche, pe la Hanul lui Manuc și m-a băgat într-o sală unde s-au perindat la tribună mai mulți vorbitori, unii chiar pronunțând stricat românește, ca și contramaistrul, dar cu altfel de accente, mai puțin sonore decât al lui și, mai mult, hârâite germanic sau smiorcăite slav dar, oricum, sunând pocit românește. Exact cum îl auzeam uneori pe patron că-i batjocorea față de Axinte care, da, trebuie să recunosc, avea principii și ținea la ele: Nu m-a îndemnat nici o dată și nu m-a atras într-acolo, dar s-a bucurat văzându-mă venind. Dizgraziato era cunoscut și chiar aplaudat de participanți; i se spunea „garibaldistul”, iar el se-mpipota vorbind despre „mundo operai” și „vittoria finale”, ceea ce făcea notă aparte față de cei ce tăiau firu-n patru, făcând-o pe filosofii care vorbeau când de unul Malthus cu o teorie bine cunoscută pe atunci, când de altul Marx, despre care n-am prea găsit mare lucru în lexicoanele de la redacție unde încercam întotdeauna să-mi descifrez câte ceva din multele întrebări ale lipsei mele de școală. În felul acesta m-am întâlnit acolo cu meșterul meu Axinte care, fiind un om mai serios și mai cumpătat, de la care primeam altfel de sfaturi, mai ardelenești decât exclamațiile temperamentale ale italianului aceluia cu vorbire muzicală, a doua zi, la lucru, mi-a spus: -Dacă ai venit cu garibaldistu, foarte bine, măi tată; eu m-am ținut deoparte, fiindcă așa e înțelegerea cu patronul: Să ne respectăm, dar să nu influențăm. Iar eu am avut încrederea să-l întreb ceea ce nu-l întrebasem pe contramaistru: -Oare patronu se supără dacă ne ducem acolo? - N-are, tată, cum se supăra; că și tinerețea lui tot aici e; chiar el ne spune că muncitorii au nevoie de un partid... Doar că, după el, nu muncitorii sunt cei mai importanți în țara asta, fiindcă sărăcia-i mult mai mare, iar el se vrea tribun pentru nevoiași de mai multe feluri... Și are dreptate, tată, nu zic nu; fiindcă, uite, noi ardelenii avem alte nedreptăți de-nfruntat; alții au altele... El face ziaru ăsta pentru toți. Ba, de ce să n-o spunem: poate și-a dat seama că și câștigă astfel de la toți. Asta-i treaba lui, măi tată, că nevoi sunt multe pe lume și, cu ce este, nu se-ajunge pentru toți... Unii seajung, alții nu și tânjesc , alții se bucură cu mai puțin. Fiecare cu 26
  27. 27. ale lui... Uite, el s-a ajuns și, de aia, nu se mai înțelege cu cei care spun că fac ziare numai pentru noi... Eu ca muncitor înțeleg; dar alții... - Înseamnă că patronu nostru-i mai bun? - Vrea să arate și chiar a putut să arate că la el leafa-i mai sigură – spuse cu înțelepciunea sa ardeleanul - și, să știi, măi tată, că nu l-am văzut supărându-se că eu lucrez și la revistele lor ca să mai scot un ban. Așa că, nici alte întrebări nu-mi pun, dar nici în partide cu ei n-am ce să caut, fiindcă eu n-am banii lor. Ți-am spus: pe lumea asta nu e pentru toți, fiindcă nici nu suntem toți la fel; iar oameni ca Mille adună și pentru alții; în vreme ce ăia care nu l-au mai vrut între ei, ehe, fie au dispărut, fie n-au ajuns să facă ce face el!... - Deci, e mai bun. – insistam eu bucuros – Meștere, dumneata m-ai pus prima dată să-nvăț versurile lui. - Măi tată – apăsă meșterul spre acest spirit părintesc – îmi ești și-un fel de neam și lucrezi cu mine, așa că-ți spun ce văd și eu: Noi n-avem altă cale; el are, dar ne și înțelege că ne adunăm acolo. Iar, uneori, scrie lucruri mai tari decât spun unii dintre cei de-acolo care, mie chiar că nu-mi plac, așa cum nu-i plac nici lui. Dar asta nu-nseamnă că nu-i partidul meu!... Viața asta-i cu dus și-ntors, futu-i mama ei, măi tată!... Mille știe că eu n-o să mă duc la partidele lui, cu toate că eu aș vrea ca unul ca el să revină la partidul unde mă aflu cu alții care nu-s de talia lui, tocmai pentru că-i mai român și mai de-al nostru... Viața asta-i cu dus și-ntors; țiam spus! 4. Contramaistrul, mi-a vorbit însă altfel. Considerându-se garibaldist pus pe fapte mari, spiritul său anarhic, agitat și care avea nevoie să devină teatral și să aibă public atunci când lua achiu cu băutura, nu spunea lucrurilor pe nume, precum simțul de cumpătare al meșterului Axinte. El întotdeauna exagera, clama, instiga, făcea caz de ginta latină și de carvonarism, se raporta fără rost la situații deosebite din Franța, din Italia, confundând dinastiile regale, cu cele imperiale și cu cele de sorginte mai ignobilă proclamte recent, ajungând la revoluția din Mexic ce împușcase un împărat germanic, dar făcând confuzii cu Oliver Cromwell care decapitase un rege englez și cu asasinul lui Abraham Lincoln care rostise replica dintr-o piesă de teatru care vorbea de tirani. 27
  28. 28. -Ragazzo-băiete – se lăuda el mânuind comutatoarele de pe scaunul unde stătea în maieul cu dungi marinărești, cum avea încăn bagajele sale, purtate ca amintire din reala sau ireala marinărie despre care vorbea – eu sunt neam de haiduci; ai mei sunt acei briganzi care-i strâng de gât pe zgărciții austrieci în Tirol... Pentru mine libertatea e totul și fac urât dacă n-o am!... Eu m-am făcut anarhist împotriva comenduirii care voia să mă ia în armata imperială și a bisericii care vrea să mă facă robul pe toată viața a unei singure femei, și aia nemțoiacă fadă! Părea simpatic pentru că spunea lucruri mai neobișnuite, iar nouă, calfelor cărora ne dădea lecții de viață când împărțea cu noi dormitorul din pod, ne spunea povești marinărești sau povești cu briganzi în care-și găsea și sie-și rol, într-o postură întotdeauna revoltată și revoluționară, cum se complăcea, ajungând cu exagerarea chiar până la a afirma că ajunsese cu Garibaldi-n America. Dar relata, de fapt, întămplări speculate din plin de ziarele europene. Se lăuda cu un văr, anarhist republican rămas în Italia după Garibaldi, care-o omorâse la Geneva pe împărăteasa lui Franz Iosif, strigând că voia să ucidă tirania și plângând apoi, când a aflat că nefericita victimă prin care se răzbunase pe tronul de la Viena, avea vederi revoluționare și-l dușmănea ea însăși pe împăratul tiran. Dar, mai ales, afirma sus și tare că-i place-n România că-s oameni petrecăreți, femeile nesemănând cu nemțoaicele, iar regele, oricât de neamț o fi el, nu putuse schimba delăsarea și șpăgăria polițiștilor, aici ne mergând dictatura. Și încă multe altele, gura lui bogată găsind cuvinte și sunete ca să se facă înțeles pe românește, satisfăcându-i, astfel, dorința de a ieși în evidență cu gesturi exagerate, dar cabotin-simpatic-vorbărețe, carei îndulceau pornirea agresivă din care, de fapt, țâșneau spusele lui. Doctorul Racovski și Dobrogeanu Gherea îl foloseau când era nevoie de agitație în sala aia de la „România Muncitoare”, iar el ne aducea pe puștii din podul-dormitor acolo prezentându-ne șefilor drept viitoarea generație de carbonari pe care o pregătește. Ba, pe mine chiar m-a luat și m-a prezentat doctorului ca ajutor al său când a făcut la casa aceluia o instalație prin care-i lega un fir direct cu Bulgaria. Atunci, fără să-mi dau seama de ce, am intrat în grija doctorului care a remarcat începutul de saturnism de care sufeream și mi-a dat atenție, nu numai medicală, ci și ca exemplu în discursurile lui când vorbea de exploatarea tiuneretului muncitor și nepăsarea față de bolile profesinale la care se expun. Axinte i-a spus atunci cum m-au mutat la telegraf, ca să nu mai lucrez cu 28
  29. 29. plumbul, dar el a continuat să mă consulte, m-a pus sub observație și mi-a dat mai multe îngrijiri spunându-mi cum să mă tratez. -Să vii aici, dacă te interesează discuțiile noastre, doar pentru voi le facem - mi-a spus doctorul foarte tranșant - dar să vii întotdeauna când sunt eu, ca să văd cum îți evoluează boala. E o boală profesională, vine de pe urma muncilor la care sunteți supuși, iar noi trebuie să fim atenți, să demascăm și să eradicăm racilele societății burgheze! Era impresionant omul ăsta care părea ursuz, când de la tribună vorbea de revoluții, cum se schimba când îmbrăca halatul pentru consultațiile pe care le dădea gratis, tot acolo, pentru nevoiașii care-l căutau. Iar, în legătură cu mine, nu s-a lăsat. A făcut la primărie demersuri să-mi fie înregistrată boala profesională, a scris la ziare și în străinătate până a primit de la Paris ultimele cercetări în legătură cu saturnismul. Abia atunci mia făcut un examen complet, mi-a dat o rețetă cu recomandare gratuită de tratament la spitalul militar și m-a sfătuit să mă revigorez umblând vară-iarnă cu capul gol și pieptul deschis, teorie la modă care punea accentul pe ambiția organismului de a înfrunta schimbările de temperatură. Concomitent, a scris și a dat interviuri în legătură cu acest caz controlându-mă cu grijulie autoritate, ceea ce, trebuie să recunosc, mă bucura simțindu-mă protejat și de acest om. Și, numai când am văzut că patronului meu nu-i prea plăcea asta, am simțit cu tristețe nevoia să mă întreb de ce, oare, tocmai oamenii față de care aveam motive de admirație, sau cei pentru care aveam motive de recunoștință în sufletul meu care era unic, se aflau în bărci diferite. Pentru că, văzând asta, patronul Mille nu a putut să nu comenteze politizarea la care proceda doctorul. - Ești celebru, Anton Celaru; scriu ziarele socialiste despre tine – ironiza el – Muncitorul exploatat de mine, cum spune Marx, este tratat de boala profesională pe care i-a descoperit-o urmașul acestuia, Rakovski... Iată cum intră și medicina în lupta de clasă! - Dar, domnule director – mă scuzam eu, chiar arătându-i că învățasem de acum ce e presa – eu am cerut și s-a scris clar că am venit cu boala asta din Ardeal, de la vechea tipografie, și că dumneavoastră vă sunt recunoscător fiindcă nu m-ați mai lăsat să lucrez cu plumb. - Ai venit din Ardeal cu mai puțin umor decât al nostru, de aici, măi Toni. Glumeam și eu de modul cum i-a învățat Engels pe 29
  30. 30. ăștia, la Internațională, să-și facă reclamă. Spune-mi mai bine cum te simți de când umbli așa, cu părul vâlvoi și pieptul gol. Cu părul vâlvoi și pieptul gol. Da, chiar așa umblam și zău că mă simțeam bine. Înfruntasem o iarnă și eram mândru de mine - Mă simt bine, domnule director – am răspuns eu arătând ce mai învățasem la „România muncitoare” pe lângă tratamentul prescris de doctorul Racovski – mă simt mai dârz când merg cu pieptul deschis înfruntând frigul și... prejudecățile! - Așa să faci! – m-a încurajat malițios Mille, fără să-i ierte pe cei care-l excluseseră cândva - Și, să fii atent la prejudecățile lor, că au multe! – apoi, spre bucuria mea devenind mai blând, mai concesiv: Eu cu alții am ce am; pe doctor îl stimez fiindcă-i om învățat, format în occident, nu la nihilismul rusesc. Și, în plus – își dădu el drumul cu fantezia comentariului spumos care-i caracteriza și articolele - cu toate că-i bulgar încăpățânat, pot spune că s-a oltenizat complet aici la noi; vede lucrurile mai liber, mai glumeț și mai la futu-i mă-sa decât Gherea care tot vrea să dea lecții estetice grave. Racovski, nu; dar la Gherea, totul se tratează cu gravitate, făcând caz de importanța persoanei sale și a unor teorii prinse după ureche de la Cernâșevski, prin mintea mai rudimentară a lui Plehanov. Mai bine-ar fi prins după urecehe limba noastră, ca s-o pronunțe mai corect; cu „î”-ul î și „ă”-ul ă! - Domnul Gherea nu prea-mi place nici mie – am răspuns atunci eu, încurajat. - De ce, mă? - E mai... mai milităros! - Milităros? Bravo! Ai pus punctul pe „i”!... – nu iertă Mille ocazia – Când vorbește, după ce că vorbește stricat, mai vrea să dea și ordine! - Și, convins de tema principală a polemicii lui, devenea oratorul care ne atrăgea atenția: Măi băieți, studiați dedesubturile tuturor nihilismelor, anarhismelor sau chiar sindicalismelor care par pașnice și, când veți vedea bine cum sunt manipulate de niște forțe foarte misterioase, vă veți da seama mai clar că marea mișcare europeană de astăzi nu este social-democrația internaționalistă, teoretizată arbitrar și demagogic, ci nevoia de bun simț a emancipării popoarelor. Motorul social al prezentului este pragmatismul unei conștiințe naționale care sparge imperiile și favorizează țările în granițe firești, unde oamenii se administrează după nevoile lor, asigurând progresul cât mai multora, nu al unora sau altora! 30
  31. 31. Eram bucuros văzându-mi patronul neabătutut de la niște principii practice, pentru care era aplaudat și de ai lui, în redacția pe care o coagula cu pasiune și în adunările mari unde venea cu ziarele sale de succes. Dar, în același timp, relaxat; nu amenințător ca fruntașii ceilalți care clamau revoluția, ci glumeț și înțelegător, chiar dacă făcea asta în limitele polemicii la care se angajase cu social-democrații. Așa cum, deseori se amuza luându-l peste picior pe Disgraziato; aruncând asupra aceluia vina tuturor nihiliștilor de care sublinia că voise să se rupă. Trecut prin lumea aceea pe care nu o neglija, ba chiar se străduia să-i arate în continuare atenție, tot așa cum nu se dezicea nici de versurile sale din tinerețe, patronul Constantin Mille nu ierta, cum am spus, accentele străine din vorbirea unora dintre socialiștii de care se rupsese și nici pocirea limbii care, pentru frazele sau versurile sale erau prilej de aleasă rostire sonoră. Combătându-i la afirmațiile de fond, el le ironiza și forma precară a exprimării spunând că: „Iată, asemenea pociri de vorbire, care oglindesc în fond pocirea gândirii, sunt roadele propagandei internaționaliste”... Așa că se amuza și la sonoritățile friulane prin care contramaistrul pocea în alt fel rostirea românească. Îi suporta bețivăneala considerându-l foarte bun acolo la mânuirea aparaturii care constituia mândria întreprinderii lui și-l șfichiuia doar când întrecea măsura cu amenințări apocaliptice despre o revoluție care avea să distrugă totul. Lucru cu care, judecata lui de om rațional chiar că nu putea fi de acord. Și, în același timp, își dovedea temeinica informare prin existența sa ales intelectuală de care era mândru, punând la punct exagerările friulanului: - Măi, macaronar nemțesc, astea le-a scris Plehanov mai limpede și s-a făcut de râs față de filosofii adevărați. Filosofia se ocupă de creație, nu de distrugere; ea deschide mintea omului, nu io întunecă nihilist!... - Sunt nihilisto fiindcă vreau să-mi rup lanțurile! – proclama Disgraziato teatral. - Și cu ce începi?... Vezi că întrebarea asta le-am pus-o unora mei deștepți ca tine! – își arăta patronul popularitatea discutând deschis. - Cu ce?... Cu Biserica!... Cu catolicii care nu mă lasă să divorțez! – recunoștea contramaistrul – dacă mă lăsa să divorțez, luam și eu o nevastă frumoasă aici! - Păi vezi, Disgraziato, vezi!... Tu vrei să răstorni lumea fiindcă te bat ăia care nu te lasă, om însurat, la fetele sau surorile 31
  32. 32. lor. Păi, macaronarule, învață că mahalagiul român ține la onorul lui de familist!!... Spune sincer: De câte ori ai fi vrut să scapi din ghearele lor strigându-le că le-o iei de nevastă! - Mahalagii, mici burghezi cu prejudecți!... – se trezea anarhistul din el - Lumea nedreaptă ne face să fim nihiliști!... lumea care trebuie distrusă! - Păi, atunci începe cu moșia lui Racovski și cu cârciuma lui Gherea! – i-o trântea patronul ca să se facă înțeles și de ceilalți de față - Eu nu eram muncitor și n-aveam ce să caut în partidul vostru; iar Morțun era mai boier decât mine, așa că nu-l poate nimeni acuza de trădare; păi, atunci de ce trebuie ca alții, care nu-s muncitori, să vă conducă după alte interese decât ale voastre?! - Asta, întreabă-i pe ei; eu sunt garibaldist, nu nihilist! – se redresa cu demnitate italianul dispus la concesiuni: Uite, eu mă înfrunt cu plăcere cu tine, patronul meu... - Tu ești un fenomen rar, mă – îl mângâia patronul punând cu știința lui degetul pe rană - Ești nihilist latin; nu slav, ca ceilalți!... Dacă ai fi învățat câte ceva, tu deveneai cartezian; dar ăștia nu-s în stare; pe ăștia-i bântuie altfel de stafii; filosofia lor e altfel; e stranie și strâmbă pentru noi, ca și credințele sectelor ălora ce vin din adâncul Siberiei cu tot felul de mutilări!... Era plăcut patronul când îl prindeai în astfel de momente și avea capacitatea aceea a avocaților deștepți de a explica orice aducând mereu noi informații, mult mai avansate decât ale adversarului, exact cum făcea și-n gazetărie. Și își găsea virtutea în faptul că se arăta un pragmatic modern. Lucrătorii ca și redactorii se băteau să vină la salariile lui sigure și la modernizările prin care el le făcea servicii mai mari decât ce obțineau de la alții cu revendicări sindicale pe care li le mai dijmuiau și liderii ce se pretindeau de stânga. Eu începusem să pricep asta după ce, prima dată văzusem cerințele foarte riguroase pe care administratorul Sache Pietreanu le avea în numele patronului, nu lăudându-ne, ci atrăgând atenția că „atunci când gazeta este bună și se vinde, nu vă faceți decât datoria!”... De altfel, încă de multă vreme, patronul multiplicase și pusese în camerele redacției, ca un memento a ceea ce nu trebuie făcut, poza lui Zaharia Carcalechi, un gazetar falit devenit celebru în secolul trecut pentru că vreme de aproape douăzeci de ani scotea din când în când câte un număr din „Vestitorul românesc”. Nici la zi fixă, nici urmărind fapta de actualitate, nici renunțând la știrile pe care le lăsa vechi în paginile 32
  33. 33. nou tipărite. Tot așa, după cum avea chef sau găsea bani să cumpere hârtie, dar mirându-se când iarăși ajungea la faliment. Patron modern, aducând cele mai noi mașini și strângând bani să cumpere și magaziile de alături ale unor fabricanți de saci, unde putea să extindă atelierele noastre, Mille se purta cu toți angajații la fel: Și pretențios și corect cu noi; și, chiar prietenos, atent la gândurile noastre atunci când avea vreme să stea de vorbă. Așa mi se arătase mie de când fusesem primit ca nou venit care creșteam acolo, dar și capriciosului Disgraziato ce ținea atât de mult la titulatura străină de „contramaistru”. Amândoi - eu plecat de la părinți în necunoscut, el fugind de la nevastă, poate, în cunoștința de cauză care-l făcea uneori să se-ntoacă terfelit de prejudecățile celor cărora le asalta femeile – noi recunoșteam că fuseserăm adoptați în întreprinderea prosperă a lui Mille și, datorită spiritului antreprenorial modern al acestuia, știam, ca și mulți alții că, de bine de rău ne este asigurat un trai cum n-aveau muncitorii din alte părți. Ne-am spus odată asta, simțind nevoia să analizăm lucrurile și, cu toată diferența de vârstă, ne-am simțit prieteni Numai că, într-o bună zi, nenorocirea făcu ca, nici măcar terfelit, Disgraziato să nu se mai întoarcă. Se spunea că mahalagii care-l bătuseră crunt, îl aruncaseră pe urmă într-un tren cerealier care mergea spre Giurgiu „vărsându-l” acolo într-un șlep odată cu grânele. Dar alții bănuiau că putea fi și mâna poliției care se afla în alarmă din pricina revoluțiilor din Rusia și încerca să scape de cei care făceau agitație; mai ales dacă n-aveau o identitate prea clară, putând fi prins și cu musca pe căciulă, cum se-ntâmpla cu contramaistrul. Mai înainte, însă, de a se afla toate acestea, a izbucnit panica în redacție deoarece, exact la orele de vârf când circulația de mesaje, depeșe, știri prin telefoane și tubulatura burlanelor realiza acel flux al legăturilor dintre mansarda cu centrala, conducerea de la primul etaj cu masa mare la care lucra nedezlipit Simionescu și birourile, culegerea, paginația de la celelalte etaje, ca niciodată, Disgraziato nu apăruse. Oricât de bețivan și fustangiu era, oricât îl dregeau băieții din dormitorul alăturat cu cafele amare în care storceau lămăie, la orele acelea, mai șifonat sau mai curățel, el apărea întotdeauna și nu se făcea de râs când începea mânuirea butoanelor, așa că spelbul de la măsoiul din hol nu bombănea decât în primele minute, pe urmă, când constata că lucrurile începeau să meargă, auzindu-i-se prin burlane numai comenzile obișnuite. 33
  34. 34. De data asta, însă, Simionescu striga ca-n gură de șarpe înjurându-l pe bețivan de toți și de toate pentru că încă nu realiza faptul că se putea să nu fie acolo, iar motorul lor să nu pornească, să rămână inert, să nu intre-n funcțiune și, astfel, întregul mecanism să sucombe. Apăruse acolo, lângă biroul cel mare și lat, chiar secretarul general de redacție, părăsindu-și fotoliul său somptuos care fusese al vechiului patron, al lui Beldiman și se vedea prin ușa rămasă deschisă de la încăperea înălțată cu trei trepte mai sus, pentru ca atunci când voia, peste capul adjunctului său Simionescu, să poată supraveghea tot holul. Veneau și ceilalți secretari, cu listele de portofoliu care se putea folosi ca să se tipărească, totuși, gazeta – portofoliu de articole din redacție, portofoliu de materiale culese, de pe mesele cu corecturi, din paginație, portofoliu scuturat din toate părțile, redimensionat, rafistolat repede, pe picior, pentru ca procesul tipografic să nu stea în vreme ce, cu telefonul la ureche, dar strigând și-n pâlnia de desupra capului său, în care se termina întinderea tubulaturii, Simionescu să facă verbal eforturile cu care alții încearcă să pornească un motor când forțînd, când rugându-se, când molestându-l, când luându-l cu binișorul... Iar motorul porni. Cândva, fără ca în agitația aceea să-și dea seama cineva când, se treziră cu el pornind, primele suluri lunecând zdrăgănit pe tuburi, primele legături începând să lucească în beculețe, tocul lui Simionescu detașându-se de poruncile rostite de glasul său și menționând dimensiuni și formate pe colțurile paginilor, telefoanele începând să se audă țărăind în birourile lăsate cu ușile deschise de cei care se strânseseră agitați la masa subsecertarului de redacție, până la exclamația satisfăcută a aceluia, ca o promisiune că, de acum, lucrurile intră îndesfășurarea lor calmă: -Așa, așa... fir-ai tu al dracului de pacoste bețivă!... L-am auzit bine, dar am tăcut mâlc și am continuat, fiindcă nu aveam ce face. Disperat de faptul că Disgrațiato nu-și făcuse apariția, mă băgasem eu să pornesc mecanismul, iar acum nu-l mai puteam opri. De-abia când ei au ajuns sus, după ce grosul materiei intrase la tipar și puteau să-l muștruluiască pe bețivan pentru emoția ce leo dăduse, la pupitrul cu butoane, beculețe, mufe și borne pentru fișe, cadrane cu poziții pentru ștechere și toată mățăraia conexiunilor branșate și debranșate, au constatat că, acolo, nici în maieul cu dungi, nici nedezbrăcat de scaoul cu nasturi marinărești 34
  35. 35. cum rămânea când venea pe fugă, nici mahmur, nici proaspăt trezit, nu era Disgraziato, piaza rea a spelbului și conștiinciosului personaj de la masa de comandă din hol. Ci, transpirat tot dar ne lăsându-mă, ba mai bălbâind și câte-o comandă în italiană, ca și cum aș fi mânat o mârțoagă de tracțiune învățată cu limba aceea, cu părul vîlvoi și cămașa descheiată, eram eu, Toni, recunoscând ca și cum era vorba de o vină, că fusesem cel care n-a lăsat să moară mașinăria fluxului de știri. Era spre al patrulea an de când lucram la Adevărul, iar patronul m-a avansat imediat pe acel post, fără să mă întrebe de câte ori o mai făcusem asta ascunzând lipsa contramaistrului pe care bețivăneala nu-l împiedica să fie îndemânatic. Din păcate, nici nu s-a mai putut proba că eu îl mai înlocuisem în ocazii din astea pe contramaistru, fiindcă Disgraziato a dispărut devenind, așa cum era el cu bune și rele, o lipsă pentru mulți. Un loc gol privind contradictoria lui personalitate care, chiar dacă el se purta de cele mai multe ori rece și egoist, satisfăcându-și mai ales exibiționismul cu care atrăgea atenția celorlalți, această atracție îi marca: Și pe tinerii ca mine care, poate, în superficialitatea vîrstei îl luam drept model de personalitate accentuată ale cărei trucuri de succes ești tentat să le imiți, dar și pe vârstnicii pe lângă care nu putea să treacă neremarcat. Așa că, pe mine, pesemne considerându-mă un fel de emul al aceluia, chiar doctorul Racovski m-a întrebat acolo, la „România muncitoare”: -Toni, oare se mai știe ceva de italianul tirolezo-helvetic și garibaldist?... Astfel, cam la patru ani de când mă consideram bucureștean și iubeam orașul acesta vesel la fel de mult ca dealurile cu livezi ale copilăriei mele, am moștenit eu patul despărțit cu dulap care formase cândva încăperea separată de dormitor pe care o meritase contramaistrul. Iar, acum, au mai trecut încă doi de când am preluat pupitrul aceluia cu toate instalațiile la care m-am deprins a lucra cât mai prompt și făcându-mi din asta o pasiune, acolo, la cucurigul mansardei unde se afla centrala în peretele exterior al căreia - calcan cărămiziu ce dădea spre turla bisericii - se ancorau pe izolatorii de porțelan ca niște zgribulite păsări albe, zeci de fire ce traversau cerul Bucureștilor aducând toate veștile lumii. Pe această cale mi-a parvenit și mesajul acela la oră târzie, în vremea de pauză, când firele se mai răceau după ce se intra în tipărirea edițiilor de noapte și, în vibrația pe care o trasmitea pereților rotativa de dedesubt, eu deschideam fereastra ca să respir 35
  36. 36. înainte de culcare aerul nopții de iarnă ascultând fornăitul cailor de la trăsurile care se strângeau în jurul bisericii așteptându-și rândul la pachetele ce li se aruncau prin ușile de la expediție spre a fi duse la mesageria trenurilor de noapte. Era o plăcere scurtă, fiindcă altfel nu-mi rămâneau mai mult de patru ore de somn până ce limbile soneriilor subțiri reîncepeau să țărâie cerând contacte cu cei ce se-ntreceau să dea cât mai devreme știrile dimineții. Așa că tocmai mă pregăteam să-nchid geamul când, un apel în plus insistă până ce eu ajunsei să răspund: -Alo, Toni, tu ești?... sunt de la Cernăuți, Pitaru... Notează-ți mai întâi niște nume și-apoi îți spun despre ce-i vorba... Așa: Aidingher; se scrie Ei-din-ger; ai scris?... Acuma încă unul: generalul Fișer; se scrie Fi-sch-er... Bun; și încă unul: Mochi Fișer: se scrie tot Fi-sh-er, fără„c”... Ai notat, da?... Acuma fii atent, ca te sun la telefon la ora asta și-ți spun pe gură că nu ne-aude nimeni; nu-ți scriu nimic pe telegraf, că jandarmii pot intercepta... Primul Fischer, generalul, e șeful lor; să notezi și asta... Așa, uite despre ce-i vorba: La cât vine patronu? Să nu-l suni acasă; aștepți până vine și intri la el!... Numai dacă vezi că-ntârzie, suni; dar nu-i spui la telefon, că dimneața e altfel; înțelegi?... Întrebi numai când vine, sau vezi dacă trebuie să te duci să-l întâlnești în altă parte; înțelegi Antoane?!.. 5. Patronul ajunsese, însă, de dimineață; iar eu, înfățișându-mă în vesta cu mânecile cămășii gâtuite de gume, l-am așteptat să termine cu cei care de obicei erau primii: secretariatul de redacție și administrația cu hârtiile de bancă, pentru ca să mă strecor înaintea redactorilor care se strângeau mai greu pentru „operativa mare”. - Ai pățit ceva? – mă întrebă Mille pentru că, de obicei, mă chema el când pleca, sau urma să lipsească pentru a-mi spune cum să dirijez mesajele ce-i veneau în lipsă. - Nu eu; Pitaru de la Cernăuți... Adică nici el. Mi-a spus să vă spun neapărat că se pregătește ceva grav... Din partea generalului Fischer, de la jandarmeria austriacă, dar și cu alt Fisher, unul Mochi de la Botoșani care a ajuns în Austria. Și mai este unul, Eidinger; cred că e cel care vă sună la telefon și vă fac uneori legătura... Așa cred: care dă anunțuri de la Athénée Palace; că nu mi-a dat numele celălalt, iar eu nu i-am spus că-l știam, ca să vă spun întâi dumneavoastră... 36
  37. 37. - Bine, mă, ăștia sunt, va să zică; am înțeles. Și ce spune Pitaru că fac? - Zice că fac spioni; că la jandarmeria austriacă la Cernăuți se caută români, sau care vorbesc românește și îi primesc la instrucție, iar după aia semnează angajament pe patru ani. Dar în primul an, obligator merg la muncă la noi aici în regat, sau în Banat, nu mi-a mai spus exact dacă și-n alte părți. Mi-a spus numai că a văzut oameni adunați la recrutare și a văzut un asemenea angajament care promite că, după un an de muncă-n România, îi trimite chiar jandarmi să fie în alte părți din imperiu, sau îi face achizitori de recolte aici, de la moșierii noștri pentru armata austriacă; dar prima dată să fie lucrători; la semănat, la prașilă, la cules; lucrători agricoli care să se ducă unde îi trimit ei; sau să fie chiar mai bătrâni, dar să fi fost la lucru în satele românești, ba chiar să aibă și cunoștințe pe acolo... Și vă roagă Pitaru să dați să verifice la moșii la noi, unde-au venit ăștia; că mi-a dat o listă pe telegraf pe care, uitați, am transcris-o. Restul mi-a spus la telefon și mi-a spus să nu transcriu ci să vă spun să știți numai dumneavoastră, că la telefon n-avea cine să-l asculte iar la telegraf sunt numai nume de moșii, sau arendași de care nu știe cineva despre ce e vorba... Și mi-a mai spus că Mochi ăsta a dat într-un ziar de-acolo, că nu vrea să semneze nimic cu țăranii, fiindcă e an bun, care va avea recoltă bună și are alte planuri; poate, adică, să folosească muncitori din ăia, angajați acolo, pe care-i plătește îndată după munci, și nu la dijmă... Dar a zis că n-a înțeles prea bine, fiindcă ziarul ăla din Cernăuți e cu interese la Fischer celălalt, generalul, și nu poți avea încredere; așa că vă roagă pe dumneavoastră să analizați... Asta a spus; mă iertați că am dat-o așa repede, dar mi-era teamă să nu uit ceva, că mi-a telefonat tocmai când mă culcam, iar când mi-a spus de Eidinger, m-am gândit c-o fi ăsta care vă caută pe aici... Cred că precipitarea mă făcuse să spun tot dintr-o singură suflare, fiindcă patronul încerca să mă tempereze: - Bine Toni; bine băiatule... Acum stai aicea jos, scrie ce-ai spus și lasă-mi pe birou până termin operativa. - Să v-aștept? - Nu; poți să te duci sus. Numai așează foaia cu spatele, să nu vadă alții care s-ar uita pe masă când intră. - Și, lui Pitaru, dacă ne caută? - Spune-i că apare; să mai transmită tot ce află... Și, apropo de nemți: Când o să mă sune unul Günther, să mă cauți; dacă nu, amintește-mi la prânz, după ce apare ediția, să-i telefonăm noi... 37
  38. 38. - Am înțeles – mă așezai eu la masa mică, unde uneori patronul dicta stenografilor, încercând penița în vreme ce Mille, cu predilecția sa de a fi atent la toate, a se informa și a se arăta informat, își amintea că era cazul să mai întrebe: - Pitaru n-a pomenit ceva de banii lui de deplasare. - A spus și de asta, domnule director – recunoscui eu spăsit – dar mi-a zis să vă-ntreb altă dată, că acum e important asta... - Bine – îi făcu plăcere patronului să-și dovedească nedezmințita atenție – zi-i că uite, acum, în ședință, spun administrației să rezolve... În ediția de prânz, sub un titlu lat, care lăsa să se înțeleagă mai multe fără a spune mare lucru, apăru o știre pe care m-am grăbit să o anunț corespondentului de la Cernăuți, odată cu vestea bună a promptitudinii patronului cu măsurile administrative... Acela mulțumi spunându-mi ca și cum eu aș fi știut tot ce aranjase el cu patronul: -Bun; acum am cum să mă țin după ei, dacă vor începe ăștia să se deplaseze... Și, doar după vreo două zile, când pesemne ajunsese la el numărul respectiv din gazetă, mă întrebă dacă se va da și restul informațiilor pe care mă rugase să le transmit șefului celui mare. Dar eu n-am îndrăznit să-l mai deranjez pe Mille cu o asemenea întrebare. Mai ales că aveam multă treabă în îndeletnicirile mele din pod, și cu banderola telegrafului și cu însemnările pe care le preluam la cască și cu legăturile pe care le comutam tot schimbând fișele din mufe și conectând sau deconectând diferitele direcții ale sârmelor ce adunau la fereastra mea prin care priveam orașul, vrăbiile zgribulite așteptând și ele primăvara. Nici nu mă prea puteam rupe de ale mele, dar nici pe patron nu-l puteam deranja văzând cât era de ocupat și cum se precipita; ba, lucru mai rar la comportamentul său echilibrat, îl auzisem chiar strigând odată într-o convorbire cu acel Günther pe care nu uitasem să i-l caut. După legăturile pe care i le făcusem și direct la Viena și la biroul de la Athénée Palace unde răspundea cu ton cam milităros: „Ja wohl…” acel Eidinger, părea că se tot tocmeau sau chiar se certau pe ceva. Dar eu, băiat moștenind din familie curățenia săracă și mândră de acea conștiinciozitate garantat ardelenească, îmi făceam cu sfințenie datoria de a nu asculta convorbirile cărora le făceam legătura, după cum îmi ceruse administratorul Sache Petreanu din prima zi când mă instalase aici în locul lui 38
  39. 39. Disgraziato. Frânturile de început, sau de restabilit conectarea când se pierdea, nu aveam, însă, cum să le ocolesc . Așa că, unele precipitări de moment, vrând-nevrând, trebuia să le înțeleg, la fel cum înțelegeam și frenezia corespondenților atunci când se grăbeau să transmită o știre-bombă. Totuși, când am găsit puțin timp pentru plăcerea mea cea mare, aceea de a mă strecura în biblioteca documentară a redactorilor și a sorbi din enciclopediile mari și bogate pe care aceia le foloseau doar rapid, spre elucidarea unor termeni, m-am dus la colecția ziarului și am recitit cu atenție știrea aceea care apăruse cu titlul lat, de ultimă oră a evenimentelor din provinciile nealipite. Am recitit și mi-am dat seama: Din tot ce-i transmisesem eu patronului, lăsându-i apoi și scris pe birou așa cum poruncise, știrea nu spunea nimic tocmai despre treaba cu spionajul austriac, ci punea accentul pe recolta bogată care se anunța: „După cum preluăm din paginile Foii de dimineață din Czernovitz, cele spuse de arendașul unor mari moșii din Botoșani și Piatra, cunoscutul Mochi Fisher, recolta anului acestuia se prevede a fi foarte bogată. Fapt pentru care omul de afaceri își face calculul să nu mai dea pământul în dijma legiuită pentru sătenii localnici, ci să aducă muncitori zilieri cu care să se socotească după fiecare muncă a câmpului, rămânând el cu câștigul din recolta mai mare, dacă se va face.”... Și adăuga ceva ce nu se afla în depeșa lui Pitaru: „Ne temem că, ajunse la urechile sătenilor care, și așa, au pus mâna pe coase și furci ca să-și facă dreptate, această hotărâre a uneia dintre cele mai puternice familii de arendași din Moldova, va înteți starea de nemulțumire provocând adevărate răscoale. Hambarele sunt goale, iar foamea care-i pândește îi răscoală pe țărani; pericolul e tot mai mare”... 6. După câteva zile, văzându-se prin asta că îi parveniseseră banii și putuse porni în reportaj, Pitaru transmitea pe telegraf de la Gara Burdujeni unde se făcea transferul de vagoane de la Căile Ferate Austroungare la Căile Ferate Române, pe vechea linie care venea de peste graniță. Acolo era vama care se impunea prin clădirea mare, bogat luminată, a comandamentelor și birourilor de frontieră, împodobită în arhitectura pretențiilor sfidătoare ale imperiului. Linia cea veche, însă, continua mai mulți kilometri, până la gările moldovenești cu peroane mici străjuite de felinarele 39
  40. 40. colorate și pompa de apă ridicându-și trompa între ele, proiectate modest și uitilitar odată cu noua rețea de căi ferate a regatului. Rețea de pe urma căreia tot antreprenorii nemți se îmbogățiseră primii, ziarele vremii chiar susținând că așa fusese întronat Carol întâi de Hohenzollern: Cu misiunea de a concesiona toate construcțiile de drumuri, poduri și căi ferate românești unor întreprinderi germane, adică îndepărtându-i pe concurenții austrieci și englezi care profitaseră până atunci și aducând băncile din Berlinul împăratului Wilhelm, ca să fie mai bine înfipte decât cele din Wiena împăratului Franz-Iosif în finanțarea industriilor care se întemeiau pe lângă aceste căi ferate... Cu asemenea afirmații își începea Pitaru reportajul pentru a arăta că oficialitățile de la vama și transportul austroungar își reclamau dreptul proprietății lor de terasament pe teritoriul românesc folosindu-l spre a trece cu vagoanele și a înainta cu încărcătura până în gări care nu le aparțineau. Iar acolo, încărcătura cobora fiind formată din grupuri de oameni care așteptau alte trenuri sau se încolnau și porneau mai departe perpedes pe lângă calea ferată, despărțindu-se la întretăierea cu șoselele și drumurile ce duceau spre satele județelor din nordul Moldovei. Șiruri mici, ca o armată în răspândire, unii având chiar și haine asemănătoare care parcă li se potriviseră la vreo magazie de uniforme, ba chiar și ranițele celor ce nu-și duceau lucrurile personale în boccele erau destul de asemănătoare unora de la armata imperială, fapt pentru care înaintarea asta strecurată pe grupuri în diverse direcții, aducea odată cu vânturile primăvăratece ale Babelor lui Martie un fel de zvon de fluturare a drapelului cu pajuri și înscrisul “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa conduca întreaga lume). Cum se vedea, însă, această trebuință a lumii de a fi condusă de Austria bătrânului Franz-Iosif care, de la 1848, bine sprijinit pe organizarea sa milităros-polițienească, domnea intr-una asupra acestui miez de Europă, Pitaru descria chiar și în modul cum armata asta se tot împărțea mereu rărindu-se printre dealurile moldave și împânzindu-și prezența în vetrele satelor, unde străinii provocatori se-amestecau cu oamenii locului și luau parte la necazul lor. Iar necazul fiind tocmai acela că marele arendaș Mochi Fișher, plecase la neamul sau tizul lui din Cernăuți, generalul, fără a le semna învoielile, că vremea arăturilor venea, iar fără aceste învoieli ei n-aveau pământul pe care să înceapă a intra cu boii, însemna că anul bogat prevăzut putea fi de mare sărăcie pentru ei, 40
  41. 41. lăsându-i fără merinde. În felul acesta, îngrijorarea creștea, nemulțumirile porneau de nu mai știau oamenii dacă de la ei sau de la veneticii care se amestecau cu ei, făcându-i să devină mai nemulțumiți și mai răzbunători, iar aceia arătându-se, așa cum afirma Pitaru, chiar mai porniți decât ei, localnicii. Și, astfel, pornea scânteia; începea să colcăie tot nordul Moldovei îndemnat la revoltă de venetici, iar ziarele din Cernăuți, foile acelea nemțești de dimineață sau de zi, „Morgenblat” sau „Tagenblat” au oameni care transmit ca și el umflând lucrurile, agitând cu temerile pe care le exprimau și făcând răscoala mai mare-n ziar decât ea era cu adevărat în sate. Acei ziariști de la foile nemțești descriau plecarea lui Mochi Fisher de la Flămânzi de teama oamenilor ce rămâneau fără lucru el nesemnându-le învoielile; dar nu pomeneau nimic despre venirea celor care, chipurile căutând de lucru pe la moșii, se amestecau printre țărani îndemnându-i la răscoală, așa cum el, Pitaru, văzuse cu ochii săi. Era vorba de oameni care ziceau că-s lucrători de pământ trimiși de samsarii care angajau mână de lucru la Cernăuți, dar avea apucături destul de milităroase când le spuneau țăranilor cum să se organizeze. Și nu doar unul-doi, ci grupuri întregi care, acum, pe măsură ce alții intră pe la Burdujeni și Mihăileni, cum ziaristul nostru s-a dus să constate personal, cei aduși în vagoane cu o zi-două în urmă se răspândesc tot mai spre Țara de Jos a Moldovei făcând o asemenea agitație încât el a auzit că unii țărani au sărit chiar să-i domolească pe alții, ce se porniseră prea tare, lăsându-se sub comanda unora care nu erau de-ai lor, dar le dădeau de băut și puneau ei foc... Lucru pe care românul nu-l face; dar ziarele de la Cernăuți, plătite de Fischer generalul au început să scrie și să trimită telegrame, preluate apoi de agențiile de la Viena care le răspândesc în lume. 7. După apariția acestui reportaj pieptănat, tăiat în unele locuri, mai ales cele care semnalau că unități ale armatei imperiale se strâng la graniță pentru o intervenție în România și pus la punct chiar de patron, au început să vină și altele, de la corespondenți care anunțaseră înainte anumite răbufniri mai în interiorul țării, dar acum începeau să-i remarce și ei pe veneticii care instigau, vorbeau în numele răsculaților și chiar puneau cu mâna lor foc pe la conace. În vreme ce, jalbele și petițiile pe care le raportau câteva prefecturi, aveau în mod ciudat cam aceeași scriitură și aceleași vorbe, cu 41
  42. 42. toate că proveneau din sate deosebite. Ca și cum ar fi fost scrise de aceeași mână și doar copiate de cei care veniseră repede la țăranii nemulțumiți oferindu-se să-i ajute și pornind astfel răscoala. Fără să remarce aceasta, ziarele socialiste le publicaseră din dorința de a lua partea răsculaților ale căror plângeri le susțineau. Alertat, sau, poate cerându-i-se să-i informeze pe ai lui, a doua zi de dimineață, după terminarea paginării, când în zețărie rămâneau doar ucenicii ce desfăceau formele, zețarii se eliberau, iar mașiniștii începeau tipărirea tirajului, meșterul Axinte urcă la mine. De meșter, eu nu puteam ascunde secretele locului meu de muncă, de vreme ce tocmai el mă recomandase la patron și lui Sache Petreanu care-mi făcuse instructajul discreției. Așa că, vorbind la telefon, eu i-am făcut semn spre teancul mesajelor primite care, mai devreme sau mai târziu tot ar fi ajuns la mâna lui să le culeagă. Doar știam că Axinte se bucura de încrederea deplină a patronului, chiar dacă viața se arăta mai complicată în relațiile care se stabiliseră între acești doi oameni. Erau niște relații omenești mult mai serioase decât cele cu „lupta de clasă” despre care vorbeau conferențiarii de la „România muncitoare”; iar eu nu apucam să pricep de la Cristescu totul. Meșterul răsfoia hârtiile pufnind, în vreme ce eu vorbeam cu Pitaru care revenise acolo, în Gara Burdujeni de unde mai transmitea ceva prin telegraf. Fiindcă, la telefon, lăsa să se-nțeleagă că nu avea cum să spună tot, deoarece acolo, în gara cu vameși imperiali și poliție de frontieră erau mai multe feluri de urechi: „Înțelegi, Toni?!”... Așa că discuția dura mai mult, el străduinduse să dea de înțeles câte ceva spunând mereu: „ ...zi-i directorului că domnul conte, stăpânul meu ministrul de externe a poruncit toate astea, înțelegi, Antoane?”... „Înțeleg, înțeleg – asiguram eu – uite că și meșterul Axinte te salută!”... Iar acela profita ca să spună: „ Salută-l și spune-i că trimit pe cineva...Cu primul tren trimit pe cineva cu explicații; ajunge la voi maine sau poimâine”... Pentru ca, printre astea să strecoare repede ce-l durea: „Dar spune șefului să publice! De ce nu publică tot ce trimit?!”... Sau, după alte divagații: „Eu scriu una și citesc altele... Să nu ia de la alții, că...”... Cine zici că mă salută? Axinte?... Da-l încoa că suntem prieteni vechi!... Și nu uita: vă trimit un mesager... -Sunteți prieteni vechi? Eu îl credeam mai tânăr, mai de vârsta mea – i-am spus eu lui Axinte luându-i casca în care terminase de vorbit. 42

×