Istoria pacatelor mai noi, autor Corneliu Leu

OPERE DEFINITIVE DE
Corneliu Leu
CICLUL:
ISTORIA PÃCATELOR
MAI NOI
1100 DE PAGINI
despre
FAPTELE de arme ale unor civili în
SECOLUL războaielor mondiale
sau ce înseamnă PUTEREA
RELITATEA 2014

Ilustrația copertei: „Luptăm pentru pace”
de Jules Perahim – pictor suprarealist, politruc proletcultist
și emigrant în occident (1914-2008)
ISBN:
978-973-9025-76-8
Coperta Tudor LEU
Tehnoredactare computerizată Veronica IONESCU
2014 - Casa de editură „REALITATEA”,
126, bd. Dacia, Bucuresti 020064, tel 0311045047, e-mail
leuc@b.upcmail.ro

Corneliu LEU
1100 DE PAGINI
despre
FAPTELE de arme ale unor civili în
SECOLUL războaielor mondiale
sau ce înseamnă PUTEREA

PE ALTARUL REVOLUȚIEI
-jurnalul unui jurnalist expatriat-

PE ALTARUL REVOLUȚIEI 7
CAPITOLUL 1:
rostul marilor puteri
1.
DE OBICEI, BUCUREȘTIUL IESE DIN IARNĂ URÂT.
Crestele lui citadine, adică frontoanele, cornișele, lucarnele și
podoabele de acoperiș ale construcțiilor scânteiază vesel în soare,
asemenea albului cu luciu dens și consistent din petalele ghiocelului,
sau a verdelui crud din frunzele ca niște tije. Dar la rădăcină, acolo
unde se ridică din zăpadă, e murdărie, glod amestecat cu gheață și
topire de ape noroioase. Pe Calea Victoriei cucoanele poartă blănuri
cu spic strălucitor, dar până la gleznele pe care încă nu le arată au
șoșoni ca să poată păși pe vărfuri în băltoacele ce se scurg din nămeții
topindu-se murdar; iar bărbații cu pălării tari sau căciuli de astrahan,
îmbrăcați în negrul subliniat de fularele albe, se stropesc pe pantaloni
când galoșii li se-nfundă umezindu-le ghetrele odată cu bastonul care
se-nfige în zăpada mânjită de țărână. Altă zăpadă înghețată pe
dantelăriile de fier forjat de la balcoane picură trecătorii, pereții
parizieni ai clădirilor cu stucaturi umede sau conturate de gheață încep
să-și arate cariile cerând reparații; ferestrele cafenelelor care încă se
mai aburesc la diferența de temperatură nu pot fi curățate arătând
înăuntru peisajul uman tulbure, ca-ntr-un acvariu cu fum; bolțile
hanurilor mai au țurțuri sub care e riscant să treci; în spațiul lor se
adăpostesc vagabonzi, florărese și alți negustori ambulanți; birjele
muscalilor, trăsurile de curte și câte-un automobil zgomotos cu roți
subțiri stropesc trecătorii. Și doar zidurile bisericilor de cărămidă în
arcuit contur bizntin, cu firide colorate din care privesc sfinții, au o
vechime plăcută precum obrajii bătrânilor frumoși. Urmele de zăpadă
sunt gri și ruginii arătând că ninsoarea doar acoperă praful
Bărăganului, sarea pe care-o aruncă negustorii pe trotuarele din fața
prăvăliilor devine o umezeală nisipoasă ca și blana câinilor de pripas,
ori șalurile în care se-nfofolesc precupețele alături coșurilor cu marfă,
copacii lipsiți de verdeață întind schelete stranii, vitrinele de parter au
mărfuri încă înghețate, în vreme ce ferestrele etajelor și acoperișurile
fastuoase se bucură de soarele primăvăratec mai mult decât foiala din
stradă, iar pe hornurile înalte, fumul nebătut de vânt se ridică în albe

8 1100 de pagini
linii subțiri parcă menite a contura cerul dintre turlele cu cruci și
lanțuri de clopoței care se tot ridică până pe zarea orașului.
Așa că, mai plăcut lucru nu e să te plimbi, ci să privești de la
înălțimea unor asemenea ferestre de unde, apărat de căldura încăperii,
apreciezi liniștit mișcarea și culorile străzii. Ca și depărtările orașului
în amestecul lui de mahalale cu grădini și clopotnițe și magazii sau
mori cu acoperișuri înalte între turnurile de apă și cârduri de ciori
care-și iau zborul tulburând seninul cerului în prevestirea unei ultime
ninsori aducând zăpada mieilor. Cum făceam și eu în clipele de răgaz
bucurându-mă că ferestruica din calcanul mansardei unde se afla
telegraful redacției dădea numai pe jumătate spre turla bisericii
Sărindar. Oblic, îndoind puțin gâtul, privirile îmi depășeau colțul de
acioaie al acesteia și se puteau îndrepta până spre Academiei, oprindu-
se în depărtare pe o altă turlă, ce se ridica tocmai la biserica Enei. Sau,
dacă-mi coboram direcția privirii spre intersecția de la Capșa,
perspectiva mea plonja exact pe locul de foială mondenă al
Bucureștilor, unde se petreceau cele mai de bon ton evenimente ale
faptului divers din capitala regatului.
Oricât de îngustă și cu acces prin scărița întortocheată, încăperea
asta din marginea podului, unde ajung sârmele de la telegraful
completat treptat cu centrala telefonică, e un loc deosebit și plin de
soarele ce lovește dispre răsărit dimineața, fapt pentru care îi eram
deosebit de recunoscător patronului care mă scosese din aburul de
plumb al atelierelor unde, tânăr tipograf fiind, ajunsesem a mă
îmbolnăvi de saturnism. Mai ales că ne lăsa, pe mine și pe cei cu care
mă ajutam, să ne avem aproape de acolo și câte un cotlon de culcuș,
în schimbul obligației de a supraveghea mereu centrala, a descifra
telegraful și a arunca transcrierile mesajelor urgente pe tubulatura de
burlane ce traversează etajele ajungând să le scuipe direct pe masa
secretarului de redacție.
Era om întreprinzător și de gândire modernă patronul, ca dovadă
că, după „Universul” lui Cazzavilan, ajunsese să ridice în București un
al doilea palat de presă, și mai modern, copiat după clădirea lui
„Figaro” de la Paris. Eu, pe lângă faptul că îi eram recunoscător și
pentru că mă ajutase să ajung telegrafist scăpându-mă de boala
profesională din tipografie, îl admiram sincer și, la agapele lor, ale
tipografilor, îi recitam versurile. Versurile de tinerețe ale patronului
nostru, când el fusese la fel de revoluționar cum erau acum alții care
ne ademeneau și ne vorbeau la cercurile „României muncitoare”.

Așa făcusem și recent, în a treia zi de Crăciun când, ca de obicei,
aducându-ne la lucru pentru o ediție mai scurtă, care doar prefața cea
masivă, în două sau chiar trei fascicole ce se tipărea incluzând și
calendarul pentru anul nou, generos ca-ntotdeauna, patronul
Constantin Mille scurtase ziua de lucru dând bal adevărat: Cu mâncare
și băutură pentru toată lumea adunată-n marele hol art-nouveau sau
jugendstil, între pereții din faianță verde de Meissen și afișe colorate
arătând performanțele tipografiei montate în arhitectura modernă, ca și
prin sălile luminate tot modern, sub abajururi verzi, ale secretariatului,
documentării, expediției, vânzărilor, până la cantină, ca să aibă parte
de petrecere fiecare, de la șefi, la condeieri și la tipografi, de la
vedetele cu mare semnătură până la ultimul amploaiat din gazetăria
modernă care se făcea în redacția cu care se mândrea și, într-adevăr,
avea motive.
Fiindcă acel început de secol perpetuase în București, ca și moda
din arhitectură nouă, folosind materiale moderne, revoluționate tehnic,
și moda luării de atitudine sonoră în cercuri mai mult sau mai puțin
socialiste, cercuri pentru emancipare generoasă sau pentru combatere
anarhică, favorizând voci mereu noi, care deseori își schimbau direcția
politică, făcând carieră prin proteste încă romantice, în fața
previziunilor malthusiene care cereau restricții pentru poporul simplu
ce se-nmulțea necugetat, favorizând astfel măsuri de reprimare din
partea guvernanților. Iar versurile pe care le-nvățasem eu, cândva, fără
să știu dacă erau ele nemaipomenite ca scriitură, sau era nemărginită
admirația mea pentru Mille, aveau patos. Pentru aspirațiile noastre, ele
sunau cum nu se poate mai bine chiar dacă, după ce unii invidioși sau
cine știe cu ce fel de interese l-au exclus de la conducerea socialistă,
patronul se rupsese de mișcarea pentru care, în tinerețe, în mod invers,
fusese exclus din facultate. Dar după modul cum se purta el cu
angajații, ca echipă bine închegată, politicalele nu prea contau. Și
fostul poet al celor răsculați, marele patron de astăzi care preluase de
la Beldiman ziarul potrivnic dinastiei de Hohenzollern, pe
frontispiciul căruia scria: „Să te feresci, Române!, de cuiu˘ strein în
casă”, m-a îmbrățișat când am început să recit ceea ce el publicase,
ehe, la 1881!
Între timp, el devenise un altul și ca avere și ca scriitură,
închegând tocmai în anul care se încheia o veritabilă operă de proză cu
un roman, multe nuvele și două volume masive din ai săi „Letopiseți”,
dar nu se dezicea nici de volumul din tinerețe, al cărui titlu era, nici
mai mult nici mai puțin decât „Caietul roșu”:

10 1100 de pagini
Ați zis-o: dreptul vostru e legea grea a firii.
Ați zis-o: e de față Malthus cu-ai lui adepți:
În lupta pentru viață, la masa fericirii,
N´au loc copii noștri; ați zis-o și-o ziceți.
Ați zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna,
A pumnului domnie de sus și până jos,
Progresul stă în luptă și una câte una
Iluziile voastre cădea-vor sgomotos...
Sala înaltă, cât două niveluri de construcție, urmând pe partea
dreptă înălțimea etajată a rotativei și având doar pe stânga tavanul
coborât la arcadele de mezanin ale birourilor ingenios înșirate - ca și
cum arhitectul s-ar fi jucat cu repetarea la infinit a geamurilor - birouri
unde-și scriau articolele faimoase și temute semnături, vibra de glasul
meu care se avânta din pieptul pe care mă-nvățasem să-l port gol, în
cămașa descheiată, ceea ce-mi dădea un aer revoluționar, de june cu
păru-n vânt. El făcea să se propage rezonanța, și ea revoluționară a
versurilor, în vreme ce frumosul bărbat de succes care era patronul,
continuând moda acelui fost „fin de siécle” care dădea elegantă
prestanță vârstei sale mijlocii, înălța paharul spre toți, pe deasupra
ghirlandelor ca niște lanțuri de hârtie colorată cu care papetarii
împodobiseră locul petrecerii. Apoi a ciocnit cu mine și cu maistrul
care mă-mpinsese în față, om la care citeai autoritatea de lider ce dirija
asemenea momente:
- Nu vă lăsați, Axinte; i-ai luat și p-ăștia tineri!...
- Nu i-am luat eu; vin ei – se fălea Axinte ca și cum i-ar fi dat o lecție
– Uite, chiar și ăsta micu, că mi-e neam; și m-am trezit cu el acolo,
adus de altul!
- Sunt tineri; îi mai puteți păcăli câte puțin.
Iar acela, ciocnind, parcă-l consola vorbind pe sub mustață:
- Tu nu erai tânăr, patroane, când scriai asta?!
- Eram tânăr și știi prea bine cât de cinstit credeam, că ești mai mare
decât mine; din toată inima credeam.
- Dacă rămâneai printre ai noștri, poate ai mai fi crezut și astăzi!
- Poate! Nu zic nu. Voi sunteți curați și-aveți nevoile voastre pe care le
slujesc și-acuma; știi prea bine, Axinte...
- Cum să nu știu!... Cine-ți culege articolele, cine-ți înțelege scrisul?!
- Băieții ăștia tineri, cum eram noi cândva; ăștia mi-l înțeleg, nu
numai la caligrafie – îl tachină Mille văzându-se că o făcea în virtutea

unei vechi prietenii, pentru că imediat o îndulcea: Lasă, mă, știu că de
la tine au învățat; tu ești cel care mi-l înțelege dintotdeauna!
Dar nici celălalt nu-l iertă:
- De nevoie... Dacă mai trăia Eminescu, aș fi lucrat la „Timpul” și
nu mai ajungeam la hieroglifele tale, să descifrez printre linii și
floricele!... Doamne ce scris avea: Ca lacrima; ca zborul păsărilor
liniștite... Alea care zboră sigure, stăpâne pe înălțimi – mai spuse după
ce bău parcă stingându-și un năduf – Voi, ăștia, dați din aripă repede
și neclar, ca niște pițigoi; și ies hieroglife de nedescifrat!
- Ești un poet, Axinte; ți-am mai spus-o.
- Nu sunt! – protestă omul; dacă eram, mă excludeau ca pe tine,
ca pe Morțun... Eu sunt muncitor cu nevoile mele și n-am unde mă
duce-n altă parte. Să se ducă ei; ăia care... Știi tu mai bine!...
- Într-un fel ar trebui să le fiu recunoscător – spuse cu cinism
Mille – ei m-au determinat...
- Să fii „generos”, nu?
- Ba chiar să fiu primul dintre generoși! – dă-ți seama că Morțun,
cu care porniserăm să le spunem adevărul în 1895, a mai stat patru
ani, până a ajuns să facă ce făcusem și eu. Tu ești mai mare decât noi,
Axinte; tu ai fi trebuit să-ți dai seama înaintea noastră!...
- Eu am cincizecișidoi, tu ai patruș-șase, Morțun patruș-șapte...
Dar voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi muncitorii avem
nevoi... Eu nu v-am rămas vouă în urmă; eu lupt pentru nevoile alor
mei.
- Și nu ți-am respectat eu lupta asta?
- Ba da. Despre așa ceva n-aș putea să spun nimic rău. Chiar dacă
te-ai certat cu ăia, mie și lui Cristescu, chiar și lui Frimu, ne-ai fost
aproape.
- De ce vorbești la trecut.
- Ne ești, patroane, ne ești! – tună Axinte și ridică paharul
comandând, ca un lider ce era: Pentru patron!... Că dac-ar fi toți
patronii ca el, n-ați mai avea de ce să mă alegeți pe mine la sindicat!...
Și-l obligă să ciocnească, să bea în veselia tuturor celor din
holurile mult iluminate, cu toate că Mille, încă mai avea un of,
spunând:
-Eu nu pot să nu văd lucrurile mai larg; eu gândesc singur, n-am
nevoie nici de ce gândesc nemții teoretic și fără legătură cu durerile
noastre, nici cei ce vin din Rusia cu anarhia, mă! Trebuie să gândim
românește; iar la noi, durerea e în primul rând cu țăranul; și e cea mai
largă!

12 1100 de pagini
- Voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi avem nevoi... –
repeta Axinte ciocnind din nou.
- Avem căutări mai multe. Nu vrem să luăm de la alții o teorie pe
care ne-o bagă pe gât, de-a gata. Îndoielile apar când începem să
vedem niște jocuri care se fac pe dedesubt.
- Și vrei să spui că ești curat, că nu intri în asemenea jocuri? –
insinuă acela ceva obligându-l să recunoască:
- Intru; dar recunosc negustorește că-mi fac interesul. Nu pozez în
politician idealist ca să vă induc pe voi în eroare și mă gâdesc la
problema țăranilor, a altor categorii de săraci, care este mult mai puțin
rezolvată decât a voastră. Voi, muncitorii sunteți destul de puțini la o
țară ca a noastră și, de bine de rău, aveți o organizare pe care chiar am
admirat-o și o admir câtă vreme nu e cosmopolită și reprezintă ceva
autohton. N-am încredere în speculațiile internaționaliste ale lui Marx
și Engels din două motive: miros în ele și niște interese străine, nici nu
le văd să ofere vreo soluție pentru țăranul român. România e un sat
mare, Axinte. Iar voi sunteți puțini ca să-i rezolvați problemele.
Tânărul ăla, Cristescu ce zice? Mi se pare băiat deștept.
- Plăpumaru tânăr?... Zice ca și mine tipografu bătrân; ce să
zică?!... Ti-am spus: Fiecare ne gândim la nevoile noastre.
- Câtă vreme e vorba doar de asemenea nevoi, e bine, Axinte. Dar
ai văzut agenția aia pe care a deschis-o un austriac la Athenee Palace,
ca să aducă mână de lucru din străinătate?..Eu, când aduc mașini, vă
trimit pe voi să-nvățați acolo. Cine-i mai patriot?!
- Cine-i mai patriot? – râse pe sub mustață tipograful acela trecut
prin multe – Păi, ăla care câștigă mai bine!
- Să știi c-așa-i! Eu nu spun că nu fac afaceri cu străinii, dar din ce
fac, aduc și pentru voi! Pentru țăranii care sunt milioane, încă nu pot
să aduc; și asta mă doare, iar în lecțiile care vi se trimit vouă din
străinătate n-am găsit soluții. Ba, chiar... Tu nu te-ai speriat anu trecut
de ce venea din Rusia?
- Acolo-i poliția țaristă; e dictatură mare...
- Dar și anarhie mare; asta nu vă mai spune Gherea!... Axinte, tu
știi prea bine că eu miros când e provocare, sau anarhie. Uite că și
Nădejde, ultimul dintre socialiștii care știu teorie, v-a plecat!...
-Păi vezi, tocmai de asta noi nu putem pleca; avem o răspundere
față de cei care ne-au ales.
- Aveți, nu spun nu. Eu cred, încă, în demnitatea muncitorimii
românești. Ai lucrat cu mine și la „Drepturile omului”, și la „Munca”
și la ”Lupta” lui Panu...

- Ba m-ai luat și-aici, chiar dacă nu mai făceam de mult aceeași
politică; recunosc.
- Axinte, dar ți-am spus: eu îi bănuiesc de interesul de a ne
stoarce în continuare. Uite, am date noi de la Londra: Până la 1877, în
aproape cinci sute de ani, turcii au stors de la noi patru sute de tone de
aur; de la 1687, adică în două sute de ani, austriecii au stors din
Transilvania, Banat și Bucovina, ba chiar și de la olteni, opt sute.
- Ai făcut socoteala și cât s-a scurs la tine printre degete? – se
arătă tipograful a fi mai hâtru și mai neiertător, pentru a-i arăta îndată
și sentimente mai apropiate: Măcar tu meriți!... Ești un mare gazetar
care aduci la lumină date din astea adevărate ca să le știe toată
lumea!...
2.
Căscam gura la ei și băgam la cap, că tare-mi plăcea!... Cu toate
că trecusem de douășunu de ani, vîrstă la care omul face armata, eu,
Toni Celaru nu înțelegeam prea bine cam cum se legau relațiile dintre
cei doi bărbați, care se vedeau a fi avut mereu cale comună unul cu
altul, până la a-și fi definit locul în societate la această vârstă de
experimentată maturitate: De-o parte ruda sau consăteanul meu Axinte
care, când m-a primit în București, mi-a spus fără concesie: „apăi, măi
tată, te dau la lucru și, dac-o să muncești, poate că n-o să-ți fie rău”; de
alta poetul acela tumultuos care ne era amândurora patron. Ca tânăr
venit singur de peste munți, avusesem noroc cu cei doi oameni găsind
de lucru ca tipograf, fiindcă eu m-aș fi angajat chiar ca simplu
vânzător în liota aia de ambulanți care iau teancurile subsuoară
răspândindu-se cu ele în tot orașul. Apoi, am învățat chiar să-i respect
pentru ideile lor. Erau amândoi niște bărbați cu bine întemeiate
concluzii despre rosturile vieții sau despre stările și oamenii printre
care și-o duceau; iar singurul lucru care mă nedumerea era faptul că,
ascultându-i, nu-mi dădeam seama dacă se confruntau unul cu altul,
sau se mărturiseau unul altuia.
Țineam la meșterul Axinte pentru meticulozitatea ardelenească cu
care se purta în viața publică a adunărilor muncitorești, dar țineam și
la Mille, căruia-i admiram autoritatea practicată la modul
camaraderesc. Ba, chiar îi devenisem partizan la apelul din toamnă în
care, poematic, scrisese un fel de articol-program al ziarelor lui pentru
care; „tot locuitorul acestei ţări de orice nedreptate ar avea să se
plîngă, ştie că atunci cînd orice speranţă s’a dus, mai exisă una,

14 1100 de pagini
aceea de a recurge la glasul de alarmă şi care răsună departe, al
Adevĕrului” ... Îmi plăcea și poezia lui de bard iconoclast, dar și
umanitarist dezgustat de ipocrizia celor ticăloși. Așa că nu era de ici
de colo să lucrezi, chiar ca modest amploaiat, pentru omul acesta de
cert succes în lumea tot mai modernizată a Bucureștilor, care trezea,
dacă nu întotdeauna admirație, oricum curiozitate. Un cu totul alt tip
de patron decât meseriașul neamț care, cu literele lui puține ce te
îmbolnăveau de saturnism, folosea calfe ca mine la tipărit mici gazete
ardelenești și cărți de rugăciune.
Cu toate că, după moartea lui Alexandru Beldiman de la care
cumpărase gazeta, pesemne, tocmai ca un semn al retractărilor sale
față de ideile radicale cu care sfruntase în tinerețe, unii îl bârfeau că
renunțase la mottoul cu versurile „Să te feresci, Române, de cuiu˘
strein în casă!”. Dar el spunea că nu-i pasă, de vreme ce, de mulți ani,
până și revoluționarul lor autor, marele Alecsandri, devenise poet de
Curte. Și afirma că, în fondul filosofic al lucrurilor, de la „Dacia
viitoare” a cărei redacție o mutase împreună cu Morțun din Paris la
Bruxelles unde își luau ei doctoratul, la „Românul” lui Rosetti și
„Lupta” lui Panu, unde fusese învățăcel și începuse să publice când s-a
întors în țară, apoi la „Drepturile omului” și „Munca” și „Lumea
nouă” pe care le-a făcut chiar el începând să devină patron de ziar,
spiritul său de intelectual radical nu și-a dezis eticheta revoluționară
cu care a fost dat afară încă din primul an de facultate la Iași. Dar lipsa
lui de aprobare pentru unele năravuri conspirative care foloseau
sindicatele în scopuri străine de țară, îl îndepărtase și de invidioșii
rămași în redacțiile mici, cu limbaj demagogic și interese limitat
socialiste, în vreme ce gazeta lui, devenind cu timpul, la plural,
gazetele lui de mare tiraj, creșteau în număr și-n venituri, ridicându-i
acel palat de presă și tipografie, cu elegante saloane artistic
împodobite și cu cele mai noi instalații ale imprimeriei moderne, care
atrăgeau muncitorimea de cea mai bună calitate, oricât ar fi
instrumentat-o unii spre năravuri extremiste. „Adevĕrul” căruia îi
păstra acel vechi „e” cu căciulă spre a sublinia ritos sorgintea latină a
vocabulei provenite din „veritas”, ajunsese la mai multe ediții pe zi;
apoi apăru și „Dimineața” cu edițiile ei pentru femei, pentru copii,
adunând, la orele de livrare a tirajelor, aproape toate trăsurile
muscalilor din centru ce se-ncărcau cu expediția pachetelor spre Gara
de Nord, pornind în alai conform orarului diferitelor trenuri ce le
răspândeau în țară; tot așa cum „ziariștii” Capitalei, adică puștii cu
teancuri de fascicule-ndoite ținute-n cureaua de după gât, izbucneau

din celălat gang al expediției, ca un sfârâitor stol rotitor ce se
răspândea pe bulevarde și străzi strigând frenetic numele ziarului și
capetele primelor titluri pe care le anunțau afișele.
Animată cu ideile lui largi - care conjugau combativitatea a zeci
de condeie cu priceperea la faptul cotidian sau la formele de interes
popular ale altor zeci - și administrată cu mâna de fier a lui Sache
Petreanu, cu care adusese cheagul din vechiul sediu de pe strada
Karagheorghevici din zona Lipscanilor, afacerea era prosperă ca și
palatul care se ridica în buricul Bucureștilor. Spre invidia foștilor săi
partizani, socialiștii ce rămăseseră la vorbe și speculații privind sărăcia
celor pe care se mulțumeau să-i instige. Pentru că el oferea pentru
toate categoriile de muncitori și intelectuali condiții moderne de lucru
și câștig, cantină și săli elegante de desfășurare a activităților, a
vânzărilor, a expozițiilor, a comenzilor, a serviciilor pe care le puneau
la dispoziție gazetele pentru cititorii lor și chiar a unor asemenea
petreceri. Ceea ce-i dădea bărbatului prestant, cu mustața-n vânt,
satisfacția de a le spune celor care înghițeau în sec teoretizând din
răzbunare un fel de fetiș al sărăciei ca un lucru ce trebuia politizat și
nu rezolvat, că, oricât l-au alungat, ei nu l-au putut îndepărta de
viziunea privind rostul condeierului față de oamenii cărora se
adresează. Condeiul lui scria tot cum deprinsese cândva de la
adevărații socialiști și, oricât l-au bârfit, el a făcut pentru muncitori
mult mai mult decât meschinăria lor care s-a mulțumit să-i instige la
revoltă, să facă propagandă străină și, în loc de a aduce ușurări pentru
populație, să întrețină nemulțumirea din țară.
Era, Constantin Mille un priceput luptător, la vârsta frumoasă a
realizărilor pe care, cei numiți „roșii” în preajma nu prea îndepărtatei
Comune din Paris, le proclamaseră drept rod al conceptului „prin noi
înșine”, mai ales ca simțire pragmatică a afirmării unui spirit latin
european, concept pe care Brătienii îl aduseseră și în România
impulsionând spiritul de întreprindere. Iar el aflase în asta o soluție
mai bună decât lamentările de la cercurile socialiste unde, pe lângă
nemulțumiții sinceri răbufneau și comozii nerealizați, și intriganții
care-mpingeau mâna altuia să scoată castanele, și chiar niște simbriași
plătiți de cine știe unde, din afara țării. Fapt pentru care, chiar dacă se
contrazicea oarecum cu vechi colaboratori ai săi, de multe ori i se
dădea dreptate. Precum cu meșterul meu Axinte care-și păstra calea
apartenenței la mișcarea muncitorească unde se dedicase în mod
cinstit și nu-și punea problema să facă altceva; dar în lucrul ca tipograf
angajat pe lângă un bun făcător de ziare, nici nu se despărțise

16 1100 de pagini
omenește de el, urmându-l de la „Românul” la „Drepturile omului”, la
„Munca” și, de-atâția și atâția ani, aici...
Aici la „Adevĕrul” care nu mai era doar un ziar. Era un loc bine
marcat și un palat în centru Bucureștiului prosper al acelui început de
secol care cultiva mândria și împlinirea unor state naționale în Europa;
ca și definirea lor ca apartenență în antantele ce se tot încercau prin
provocările marilor imperii. Un palat al ideilor care, cu toate că se
dezbăteau părtinitor în grupurile de interese ale diverselor partide,
ajungeau a se răspândi de aici liber pentru opinia publică, fără a se
lăsa subjugate de interpretările unora sau ale altora. Cum dorise și
bătrânul Beldiman când i-a încredințat redacția spre „...a se asigura
viitorul acestui ziar... pentru că nu voesc să devie nici conservator,
nici naţional-liberal”... Iar el avea mândria de a nu fi lăsat ziarul nici
altor aserviri, păstrând o busolă care să critice relele întocmiri sociale
mai ferm, mai puțin subiectiv și mai patriotic decât socialiștii ce
începuseră a-i dezamăgi pe mulți dintre cei care în secolul trecut le-ar
fi ținut partea.
Un palat în care, de ani de zile, ei se simt bucuroși să se tachineze
la asemenea agape unde holul larg cuprinde bucuria petrecerii tuturor.
E un hol fastuos, cu covoare groase și câteva portrete în frescă,
luminat și ornat de sărbătoare, tapetat cu afișe și cu portrete ale unor
colaboratori și oameni de artă, cu reproduceri ale propriilor ateliere de
desen și pictură ale redacției, cu scara de onoare ducând spre
bibliotecile bogate, la dispoziția oricărei documentări, spre capela
aurită bizantin, spre sălile de ședință și lucru la mesele mari ale
redactorilor principali, spre birourile celorlalți, spre secțiile tipografiei,
sălile mașinilor cu magaziile de hârtie deasupra, cu puțul scripeților
care urcă sulurile cât mai spre uscăciunea podului, până-n cotloanele
acelea la care ajung sârmele spațiului telegrafic bucureștean, unde
supraveghez eu centrala telefonică.
Eu, tânărul care încă mă întreb dacă mai marii mei, muncitorul și
poetul, se confruntau cu adevărat, sau doar se mărturiseau unul
altuia?... Se tachinau, sau se contraziceau?... Se delimitau, marcându-
și diferențele sau, dimpotrivă, se recunoșteau ca poli ai unui binom
firesc din punct de vedere social, și chiar din punctul de vedere al
naturii lucrurilor care fixa antipozi pentru toate dimensiunile?...
Când m-a adus prima dată aici, Axinte m-a învățat ceea ce făcea
el de peste douăzeci de ani: Să descifrez puricii, dantelăria și liniile
ritoase cu care, meticulos și perseverent, își așternea patronul scriitura;
adică exact ceea ce, la acea vreme forma tandemul dintre condeier și

tipograf asigurând rapiditatea tipăriturii. Prin asta, eu și cu meșterul
eram și primii cititori ai celor mai combative articole pe care le semna
patronul și care acum începuseră a fi strânse în volumele de
„Letopiseț”. Iar Mille obișnuia ca, întâlnindu-ne în trecerile sale prin
secții, să ridice interogativ profilul odată cu încrețiturile frunții de
deasupra ochelarilor, arătându-se dispus să asculte prima părere, doar
prin insinuarea din expresie a unui: „Ei, ce zici?!”...
Axinte îi zicea. Nu-l ierta, că doar se cunoșteau de mult și, de cele
mai multe ori, patronul îl asculta, lua șpaltul și tăia, sau modifica...
Doar uneori, atunci când îl podidea și un zâmbet de cunoscător care
mirosea sorgintea unor idei, i-o reteza:
- Asta s-o spui acolo, la voi, la „România muncitoare”!
- O spun; n-avea grijă – se-mpipota ardeleanul căpos din Axinte –
iar, dacă n-o spun eu, iarăși n-avea grijă: o spun alții!
- Ba am grijă mă Axinte – se simțea amicala înțepătură – că, dacă
o spun alții, ăia care pronunță „cădavhru” și „putărhfacție” traducând
ce zice Marx despre capitalismul de aiurea, nu-i mai învățăm noi pe
copii nici limba română, și nici ce zicem despre nevoile noastre!... - Și
nu ezita să-l dea apoi pe mâna calfelor: Toni, eu știu că unchi-tău ăsta
te duce acolo, în loc să te ia la el în mahala să-nveți lucruri mai curate;
dar bagă seama să nu-ți pierzi accentul de la Școala Ardeleană!...
Eu, Celaru Anton, mângâiat Toni, aveam pe atunci șaisprezece-
șaptesprezece ani, eram timid față de patron dar, chiar dacă nu-i
făceam cu vorbe observațiile, îi arătam pe șpaltul umed, subliniind cu
creionul chimic vreo inadvertență, sau chiar vreo idee cam exagerată.
Iar el nu se supăra, ci chiar mă bătea prietenește pe umăr corectând.
Dar pe cei bârfiți pentru accentul lor neromânesc îi auzisem prea bine
și nu puteam să nu-i dau lui dreptate. Așa că mă-ntrebam sincer dacă
meșterul cu patronul se contraziceau, oare, folosind acele înțepături;
sau se mărturiseau unul altuia știind că nici unul nu are dreptate sută la
sută, ori nedorind să recunoască pe față unele eșecuri?... Și aveam
destule asemenea întrebări, dar nu-ndrăzneam să le pun. Încercam să
deduc singur, mă duceam în bibliotecă, atunci când auzeam un termen
mai deosebit și căutam în enciclopedii, plăcându-mi mult lucrul
acesta. Dar tot aș fi vrut să pun întrebări, să stau de vorbă cu cineva
dornic să-ntoarcă lucrurile pe-o față și pe alta. Așa că m-am simțit mai
în largul meu dicutând cu Cristescu. Plăpumarul era om cu armata
făcută, avea și-un atelier cu câteva neamuri aduse de pe la Giurgiu
profitând de faptul că aveau unde dormi acolo, chiar pe saltelele la
care lucrau. Era și descurcăreț și descuiat la minte, toți cei care se

18 1100 de pagini
adunau la conferințe și dezbateri îl considerau un fel de lider al
tinerilor, iar de la doctorul Racovski care făcea parte dintr-o familie de
antiotomani bulgari refugiați aici peste Dunăre, dar venea cu școlire
occidentală, învățase mai multe despre partide și despre democrație,
depășindu-i pe teoreticienii fanatici care aduseseră doar idei
narondnice semănând anarhia pe care Mille o condamna pe față
atrăgându-i lui Axinte atenția că se producea din alte interese, cu alte
dedesubturi.
Chiar așa răspunsese prima dată Plăpumarul întrebărilor mele,
dovedindu-se că știa ce se petrecuse la sfârșitul secolului trecut
necurat în mișcare, făcându-l mai întâi pe Mille să plece, apoi pe
Morțun, care activase la Iași devenind un pion foarte important iar,
mai de curând, chiar pe Iosif Nădejde, cel care făcuse
„Contemporanul” și cercul din Moldova unde se formaseră primii
gânditori socialiști. Nemulțumirea față de modul cum evoluaseră
lucrurile în cadrul acelui partid care se numise „Socialist al
Muncitorilor” se simțea și la cei care plecaseră, ca și la cei ca Axinte
care mai rămăseseră în mișcare, fapt prin care se explicau și
comentariile sau legăturile lor. Iar asemenea schimburi de păreri
contradictorii, chiar dacă ziarele lui Mille erau foarte puternice, se
puteau vedea în toată presa... Ceea ce-l asigura, însă, Cristescu, băiat
deștept, cu ochi scânteietori, vorbind persuasiv, era că muncitorii
trebuiau să aleagă, să refacă un partid mai puternic și mai al lor, la
care ar putea veni și unii dintre cei vechi. Mai ales că doctorul
Racovski, care era fiul unuia Stancev cu moșie pe la Mangalia, dar își
păstrase numele de revoluționar al bunicului său care cândva se
refugiase la ei, la Giurgiu, venea acum de la Geneva fiind prieten cu
Plehanov și Maxim Gorki, dar se angajase medic militar la regimentul
9 cavalerie conlucrând cu Frimu și Bujor și tipărind publicațiile
„României muncitoare” ca să refacă un partid social-democrat român.
Așa că discuțiile, chiar dacă erau contradictorii cum păreau
întotdeauna a fi în politică, puteau conduce, prin cedare de la unii și de
la alții, ca și prin înțelegerea unora cu alții, la un alt partid care să-i
mulțumească pe mai mulți. Un partid de care muncitorimea avea
nevoie – se-nflăcăra convingător Cristescu, băiat energic și care băga
foarte repede la cap lucruri importante, mai ales cele cu democrația pe
care le explica el studenților mai școliți decât el, dar care veneau acolo
ascultându-l...
Atunci, însă, apărură veștile acelea care dădeau totul peste cap.

3
Fiindcă ucenicisem de mic prin tipografii și știam că nu aveam
școală cât aș fi vrut, am început a deveni atent la a deprinde cât mai
multe și străduiam să prind repede, din mers, ceea ce eram pus să fac.
Iar când, ambițios-ardelenește, dovedeam uneori a fi capabil de mai
mult, am avut norocul unui patron care aprecia. Astfel, munca mea de
oficiant la telefon și telegraf se transforma și-ntr-una de redactor,
fiindcă unele informații primite acolo prin Morse sau la cască, pe care
alții le transmiteau mai departe, eu ajunsesem să le transcriu direct în
știri. Ceea ce, Mille, fiind el însuși un caracter din categoria celor
deștepți, pricepuți și cu fler la strădania altora, a remarcat. Și, într-o zi,
citind ziarul proaspăt, eu, telegrafistul Toni m-am trezit cu semnătura
mea - Anton Celaru – sub un grupaj de știri pe care patronul aflase că-
l făcusem în grabă ca să salvez rubrica lipsită de noutăți. Intimidat, am
crezut a fi vreo farsă a celor din tipografie dar, ducându-mă la ei am
aflat că, dând bunul de tipar, patronul a remarcat, a întrebat cum de-a
apărut asta în ultima clipă și a pus cu mâna lui semnătura mea,
poruncind o amendă pentru redactorul care nu-și făcuse datoria. Când,
din podul unde lucram, am coborât la fastuosul etaj întâi să-i
mulțumesc, tocmai plecând spre importantele sale întâlniri, elegantul
bărbat și-a găsit timp de un gest camaraderesc trăgându-mi peste nas
cozorocul cu care era moda să umble mai toți sub lumina becurilor; și
mi-a arătat că ținea minte:
-Tu ești ăla care mi-ai cerut voie să citești în biblioteca
redactorilor, nu?
-Vă mulțumesc și pentru asta, Domnule Director, dar, mai ales
pentru semnătură...
- Una se trage din alta. Cu cât citești mai mult, scrii mai bine!
Când eram de vârsta ta, la Iași, mă dăduseră afară de la facultate și
cineva m-a ajutat să semnez la un ziar. Poate că l-am răsplătit pe acela,
nu pe tine! Gazetăria se face cu generozitate. Pe cei meschini îi
miroase cititorul imediat!...
Și, bătându-mă pe umăr, plecă lăsând în urma aerul generos pe
care-l emana făptura sa deschisă, de om care știe ce vrea și nu se-
ascunde să arate tuturor că se bucură de succes. Ba, în sufletul meu,
pot spune că lăsă un sentiment și mai intens, și mai vibrant, ca și cum
tot progresul patronului era al meu. Ca și cum împărțeam cu acest
bărbat frumos succesele pentru care-l invidiau alții, trăiam, de fapt,
fericirea de a fi ajuns eu, copil de ardeleni jeluiți, în orașul acesta vesel

20 1100 de pagini
și plin de viață al românilor de peste munte, frați spre care ai mei cei
din sat tânjeau știindu-i că se bucurau de libertate în țara ce-și
înfăptuiseră și-i ajuta să fie prosperi. Pentru că, precum acest
Constantin Mille, bucureșteni realizați erau cu sutele; și mai era loc
pentru alte sute din generația lor, dacă străduiau, așa cum străduia el.
Așa că, devorând cărțile din biblioteca în care petreceam mai mult
timp decât redactorii cărora, în spiritul modern al întreprinderii de
presă le era pusă la dispoziție, mai ales enciclopediile acelea mari și
nebunia colecției de ziare din toată lumea, prinsesem avânt și-n
munca aceea pe care-o făceam în podul clădirii, nemaimulțumindu-mă
a fi un simplu telegrafist. Ci, uneori, văzând ce spuneau agențiile
comunicam unele informații corespondenților stimulându-i să caute în
direcțiile acelea aspecte noi provocând astfel alte știri, ceea ce e chiar
miezul adevărat al gazetăriei dacă știi cum să le ceri anumite lucruri
celor de la celălalt capăt al firului. În acest fel, eu slujeam cerința lui
Mille ca ziarul să iasă în evidență cu acel atu care doar pare că se-
nvață repede, dar e, în fond, o treabă atât de complicată: al bombelor
de presă. Fiindcă toată strădania lui pentru a cumpăra utilaje și a folosi
tehnicile noi era, de fapt, secretul modern al făcătorilor de gazete
abonate la marile agenții tipografice. Secret și talent pe care, aici, în
Bucureștiul efervescent și plin de ambiții, el și le folosea ca să
satisfacă pofta oamenilor care se făleau a fi la curent cu toate
evenimentele lumii, a trăi și a avea cunoștințe despre tot ce e la modă
în lume, considerându-se parcă mai avantajați și mai înstăriți când
aveau de comentat o știre nouă... Iar ăsta era chiar secretul de succes
al presei moderne.
Chiar dacă nu ne văzuserăm la față, eu devenisem familiar cu toți
corespondenții care transmiteau din diverse locuri și, în plus, unii
furnizori sau apropiați din alte domenii ai patronului, văzându-mă că
le făceam conștiincios legătura cu el când telefonau și nu-l găseau pe
stăpân în redacție, căpătaseră încrederea să-mi lase mie mesajele. Așa
că, să am un șef care să remarce asta și să mă-ncurajeze, era mare
noroc pentru mine. Dar Constantin Mille era chiar mai mult decât atât
fiind un patron care, dintre sutele de angajați mă știa chiar și pe mine,
băiat venit singur din depărtările transilvane. Era norocul meu
nemaipomenit, ceea ce-mi trezea răspunderea și dorința să parvin, să
mă desăvârșesc asemeni lui în această ambițioasă meserie cum e
gazetăria. Care se și-nvață se și fură făcând-o, trăind în fervoarea
activităților ei, știind pe cine să admiri și pe cine să imiți dintre
personalitățile atât de strălucitoare și de bine marcate care se strâng în

jurul unei publicații la care patronul nu e atât stăpân cât animator. Iar
Mille era; era cu adevărat sufletul întreprinderii lui bazate pe
inteligență omenească, știind să aprecieze această inteligență chiar și
la mine, copilul care fusesem când m-a ajutat dându-mă din tipografie
la telegraf, dar având ulterior flerul să remarce că mă putea folosi
chiar și acolo mai bine, ca redactor de transcriere pentru care-mi
stimula îndemânarea. Poate că aveam și eu acea deprindere bună de
acasă, cum au copiii care muncesc de mici pe lângă părinții lor sau,
care, printre străini, cum eram eu la meșterul neamț, deprind a lucra
corect și ordonat. Dar pot spune că am căpătat conștiința acestor
trăsături de-abia după ce mi le-a remarcat patronul; așa că admirația
mea pentru omul acela generos, așa cum sunt oamenii cu adevărat
talentați, devenise pentru mine și un fel de recunoștință când, plecâd
italianul care mânuia instalațiile, m-a făcut pe mine meșter al
pupitrului de mobilier masiv cu mufe alămite în care se-nfigeau rapid
bornele ca niște cartușe legate cu mățăraia cablurilor, cu comenzi prin
clopoții metalici și butoane rotative de ebonită marcate cu gradațiile
condensatorilor variabili, cadrane în care oscila încărcătura curentului
și puzderia de chei rotitoare, întrerupătoare, comutatoare, prize
conexând și comutând prin pânzișuri de sârme din materiale ductile,
fasonate și înfășurate după imaginația celor ca Marconi, Edison, Bell
și Howel care parcă sculptau, contorsionau și izolau metalele sub
mânuiri de bachelită prin care să nu se scurgă semnalele, păstrând
acestora puterea de a circula pe lungile distanțe ale comunicărilor
moderne, dând anunțuri prin sonerii aflate la distanțe extraordinare și
aducându-ți din aceleași depărtări vocile alterate doar puțin de vibrația
metalică a membranelor așezate în fundul gornițelor mici care
absorbeau ce spuneai și amplificau ce ascultai.
Pe deasupra îndeletnicirilor curente, deprinsesem de la acel italian
să notez totul și să transmit pe bucăți de hârtie special tăiate ca să le
am la îndemnă și, după ce transcriam pe ele mesajul, făcându-le sul ca
să lunece pe tuburi trei etaje mai jos, dovedindu-ne un mecanism în
completare la noutatea tehnică a centralei de transmisiuni telefonice
care, prin schimbarea acelor borne de contact ce realizau diverse
conexiuni, parcă ținea frâie întinse către lumea largă. Doar cu unii
rămași încă la telegraful care țăcănea răbdător, cu vești din locuri mai
puțin modernizate sau din prea depărtate străinătăți, mai țineam
legătura prin vechiul „Morse”. De fapt, toată jucăria asta în care eram
angrenați noi, aici, sus, cu secretariatul de redacție de la acel
atoatestăpânitor etaj întâi, răspunsurile prompte pe care eram puși să

22 1100 de pagini
le dăm în paralel cu preluarea sau retransmiterea către telefoanele din
redacție a corespondențelor în care colcăiau noutăți ce zburau apoi
spre plumbul literelor și se multiplicau în tirajele imense mitraliate de
rotativă, crea pentru mine o adevărată frenezie a fluxului de
informații. Care mă făceau să-mi admir și mai mult patronul. Fiindcă
bărbatul acela care, întotdeauna, știa să arate cu eleganță cât de bine
informat este și cât de prompt ajung la el toate noutățile lumii, își
făcea chiar o pasiune din a aduce tot ce era inventat în această direcție
la acel început de secol al nouăzprezecelea, când tehnicile explodau și
ritmurile modernizărilor aveau preț din ce în ce mai mare. Și, chiar
dacă unii puneau întrebări pe seama unor mijloace mai puțin limpezi
prin care el făcea rost de toate acestea, chiar dacă advesarii făceau
glume și lansau insinuări pe seama diminutivului „Milu”, poreclindu-l
și Milu-stilu, Milu-copilu, sau Milu-crocodilu, pe mine mă ungea la
suflet fondul scriiturii prin care Mille combătea public acutele
probleme ale zilei mândrindu-se cu informațiile cele mai noi venite
prin mijloacele cele mai noi, fără să-i pese de cheltuieli. Între
anvergura lui ca gândire sau ca spirit antreprenorial și modul meschin,
sărăcăcios, cum vedeam că se petreceau lucrurile dincolo, la gazetele
ce zăceau în teancuri nevândute pe culoarele și pe scările din jurul
sălii de la „România muncitoare”, alegerea mea era clară: Chiar și din
punct de vedere rațional, adică fără entuziasmele regăsirii unor proprii
aspirații, ea atârna în favoarea patronului demn de admirat. Și, cel
mult înclinația mea de băiat sărac spre ideile mustăcite de meșterul
Axinte într-un spirit tradițional de revoltă ardelenească, sau spuse mai
vehement și mai precipitat regățenește de Cristescu, mă puteau face să
sper, sentimental, în acea reconciliere prin care, revenind, Constantin
Mille ar fi dat și celorlalți ceva din aura sa... Mintea mea de copil
crescut printre învățători blânzi, deprinzându-ne cântecele de jale ale
ardelenilor, ar fi visat la mai multă înțelegere între românii cei
impulsivi din țara asta liberă de la sud, unde tânjeau mulți de-ai mei să
ajungă. De asta pendulam între adunările în care ni se spuneau lucruri
pe măsura nevoilor care ne-ar fi putut face să ne răsculăm și redacția
lui Mille, loc unde lucram după alte exemple: Ale afacerilor mai dure
și mai de succes, adică cele în care vorbăria e mai puțină, iar eu, cel
care mă gândeam la nevoile mele, îmi dădeam seama că mă puteam
realiza, îmi puteam depăși sărăcia de care cei de dincolo făceau caz,
tocmai lucrând aici temeinic.
Și, pe măsura nevoilor mele care atunci nu erau prea mari, chiar
mă realizam. Pentru că, încă de la începuturi, după ce mă obișnuisem

cu toată clădirea și cu îndelentnicirile din ea, încurajându-mi
timiditatea cu care mă văzuse așteptând în antecameră ca să-i cer
permisiunea să intru în biblioteca redactorilor, acolo unde se aflau
acele mari enciclopedii și lexicoane, patronul m-a întrebat:
-Chiar îți place biblioteca?
- Imi place, domnule director, că dumneavoastră ați fost bun și
ne-ați lăsat să dormim în pod ca să facem cu schimbul pentru domnul
contramaistru de la telegraf, așa că eu nu mai trebuie să ies din casă și
pot să stau aici, printre cărți...
Cercetându-mă atent, patronul n-a făcut decât să repete cu o
anumită semnificație:
-„Printre cărți”!... Uite, ai voie să intri și dincolo, unde e
biblioteca mea personală; acolo sunt cărți mai rare, cu care unii nu știu
să umble. Tu să ai grijă să le repui în ordine; și, înainte de a le pune la
locul lor, să le mai ștergi!
Căpătasem astfel o altă îndeletnicire pe lângă cea de a-l asista pe
contramaistrul Disgraziato, un friulan-tirolez care, când se-mbăta
vorbea de-a dreptul într-un dialect de româna pocită, fustangiu hârșit
prin redacții nemțești și italiene în orașe unde-și făcuse cuiburi
efemere. Ca loc stabil, zicea că avea o nevastă nemțoiacă și catolică de
care nu putea divorța, undeva pe Dunăre-n sus, fiindcă, până s-ajungă
în specializarea asta la ziare, pentru care pretindea să i se spună
contra-maistru, ucenicise ca telegrafist la marină, prin porturi fluviale,
din acelea unde „cărau sub samare robii pământului”, cum spunea el
recitând poezii revoluționare care-i plăceau și patronului. El trona
asupra pupitrului la care, apoi, am ajuns eu, veghind întreaga zi în
directă legătură cu secretariatul de redacție, cu care trebuia să ia
hotărâri prompte și să acționeze rapid. Fapt pentru care se aranja
comod cu sandale ușoare și maieuri în dungi, cum se poartă marinarii
la lucru pe puntea vasului, uneori cântând, alteori înjurând de mama
focului, întotdeauna vorbind, vorbind mult cu toți cei care sunau, cu
secretarul de redacție de la etajul întâi care-i poruncea prin tuburile de
comunicare unde eu trebuia să-l ajut aruncând mesajele transcrise pe
hârtille acelea tăiate la anumite dimensiuni și făcute sul, cu
corespondenții din toată țara sau, când era mai liber, cu noi, puștii din
jurul lui, care-i admiram îndemânarea cu care manevra mufele,
bananele și butoanele prin care, ca un vrăjitor, parcă se ținea în
mijlocul unor legături cu toată omenirea.
Era ca un matroz temperamental și palavragiu care robotea cu
îndemânare pe puntea asta înălțată la cucurigul clădirii din Sărindar.

24 1100 de pagini
Dar, când voia, devenea cochet punându-și uniforma de gală. Avea un
sacou marinăresc încheiat cu nasturi de metal lustruit, pe care-l
îmbrăca ducându-se să agațe mahalagioaice la balurile de cartier de
unde uneori se-ntorcea coșcovit în bătăile cu mahalagii. Îl angajase
Mille special pentru centrala telegrafică proiectată pentru ziare și
asamblată la Zurich cu toate instalațiile moderne care asigură fluxul de
știri concomitent de la agenții și corespondenți, conversațiile cu alte
persoane care telefonau și alte direcții din care se telegrafia; cu tuburi,
cum am spus, ca niște burlane pentru hârtiile-sul pe care se aruncau
unele articole în redacții și cu linii telefonice până pe birourile șefilor.
Era un lucru de minune la ora aceea, tirolezul helvetic cu accent italian
potrivindu-se-n tandem cu Simionescu, spelbul subsecretar de redacție
care, sub cozorocul care-i ferea ochii, lucra cu condeiul pe depeșele
corespondenților dându-le forma cu care să intre în ziar. Lucrau
coordonându-se bine unul cu altul, ca niște mașini; unul mânuind
butoane și contacte și hârtii aruncate-n sul pe burlan direct la redactori
și comunicări telefonice branșate direct la stenografi, altul condeiul,
gramatica, măsurătura-n quadrați și alergătura curierilor, formând
împreună ceea ce era, spre mândria patronului, motorul principal al
unui ziar modern. Numai că friulanul tirolez, care se aciuise comod în
Bucureștiul cu femei ochioase, vorbind o limbă foarte asemănătoare
dialectului său, era cam bețiv; ceea ce îl scotea din sărite pe
abstinentul Simionescu, capabil să stea ore-n șir țepăn la biroul acela
imens din capătul holului de la primul etaj, mișcând numai din
încheietura mâinii cu care corecta hârtii, punea specificații pe pagini
sau le-arunca spre curieri, indicând zgârcit cu degetul de la cealaltă
mână, direcția în care trebuiau duse urgent. Un motor eficient și bine
pus la punct, la care, eu, băiat proaspăt venit, căscam ochii încă de pe
când lucram în zețărie, fiindcă dormitorul nostru, al ucenicilor pe care-
i adăpostea patronu-n pod, ca să aibă telegrafistul ajutoare pe care să
le poată lăsa de pază în momentele de calm, era alături. Ba, primul pat,
cel despărțit cu un dulap de celelalte, fiind chiar al contramaistrului,
păstrat pentru zilele când era dat afară de la câte o ibovnică, așa cum
deseori se întâmpla. Atunci rămânea cu noi, ne trimitea să-i cumpărăm
băutură și, pe cei care voiam, ne învăța itelienește spunându-ne
cuvinte pe care, la rându-ne, noi îl învățam cum sună corect pe
românește; îndeletnicire la care, cu aplecarea mea spre învățătură, cu
dorința mea de a completa ceea ce nu apucasem la timp, eu mă pretam
de minune.

Fapt pentru care contramaistrul chiar ținea la mine și, încă din
primul an, când mai lucram jos în zețărie urcând aici numai pentru
dormit, îmi dădea ca supliment porția sa de lapte, ca să mă vindece,
sau măcar să mă ferească de accentuarea saturnismului. Fiindcă
saturnismul era atunci o boală mult luată în considerație printre bolile
profesionale de care social-democrații și sindicatele lor făceau caz și
spre a demonstra că reprezintă muncitorimea, acuzau patronatele de
provocarea bolilor profesionale. Iar contramaistrul Disgraziato, care se
considera un „condottiere de la societa” – luptător pentru tot felul de
cauze, lăudând acest gest de patron modern de a aduce în ateliere
lapte, cum se-ntâmpla numai în tipografiile din Franța și Germania, de
câte ori avea ocazia la balurile unde, boier culant, Constantin Mille
dădea bere pentru toată lumea, în româno-italiana sa, îi ura să ajungă
la inima cea bună ca să le dea muncitorilor și-o rație de rachiu, fiindcă
„qu’esta bevatura vindecă de și mai multe boli!... Chiar și de albinism,
nu doar de saturnism” - spunea el făcând aluzie la tandemul uman cu
care, prin fire și burlane ținea legătura peste trei etaje, asigurând acea
șiră a spinării de transmitere a știrilor urgente, datorită căreia patronul
era mândru de a avea cea mai bună și mai promptă informație, prin
comunicarea ei devenind stăpân și pe politici și pe influențarea opiniei
publice. „Pentru palazzo ăsta al tău, patroane! – toasta el la asemenea
petreceri sonorizând italienește cuvintele pocite, știind că-i face
plăcere aceluia – Pentru palazzo al tău care, aici, alături de palazzo
reale, conduce în România regatul știrilor!”... Și, astfel, adică jucând
teatru și spunându-i tare: „Ce, tu nu vrei să bei pentru patronul
nostru?”, îl făcea să ia o înghițitură chiar și pe spelbul de Simionescu.
Cel care, când, peste cele trei etaje câte erau de la centrala din
mansardă până la măsoiul lui din somptuosul etaj unu, simțea că
domnul contramaistru își unsese prea mult mecanismele prin care
comunicau, nu mai avea răbdare să-i spună la telefon și striga prin
burlanele pe care lunecau știrile pe suluri de hârtie: „Disgraziato,
abține-te, bețivule, că mai avem două ore până se-nchide ediția!!!”...
Iar celălalt nu se sfia să răspundă tot prin vibrațiile răspândite de
coloana burlanelor ce traversau etajele: „Non te preoccupare,
abstinento!... Am băiatu bun care agiuta me!”...
Băiatul bun eram eu, Toni care, așa cum de la neamțul la care
ucenicisem în Ardeal prinsesem ceva germană, friulana
contramaistrului o prindeam și mai repede. Ceea ce-l făcea pe acela să
mă îndrăgească, să mă ia cu el plătindu-mi intrarea la saloane de bal
unde veneau mahalagioaicele Bucureștilor cu pantofii în mână, ca să

26 1100 de pagini
nu-i strice prin băltoace; iar, la intrare, își suflecau frumos fustele ca
să se spele bine pe picioare și să-și frece călcâiele până deveneau roze
și tentante, înainte de a se încălța și a intra ca niște doamne în sala de
dans.
Acolo, în interior, după ce la cișmea, chicotind, își mai arătaseră
genunchii și pulpele, ridicând din rochii ca să nu se ude, sau
mișcându-și ondulat fundurile rotunde când se-aplecau ca să se dea cu
săpun, deveneau serioase ținând gleznele ascunse sub marginea
fustei. Fiindcă moda participării la asemenea baluri unde se făceau
cunoștințele, era să aștepte sfioase, pentru a se lăsa apoi invitate, sau
chiar tratate cu acadele când deveneau mai intime cu cavalerii.
Contramaistrul mă învăța că pașii de dans nu sunt prea grei, putând să
și țopăi uneori, mai ca la „Sârbă”, fiindcă mahalalele de unde veneau
fetele nu erau departe de sat. Și mă mai învăța cum să le cunosc pe
cele cu care „mergeau lucrurile mai ușor”, că le puteai da pe urmă
întâlnire în Cișmigiu, sau te puteai aventura până la capetele de
tramvai peste maidanele cărora stăteau ele... Chiar așa avea obicei
contramaistrul să facă, mai ales dacă o lua și cu carcaletele: Se agăța
de câte una, îi împuia capul și, bine înțeles că nu o mai lăsa. Mă
trimitea pe mine acasă, el oferindu-se s-o conducă; întreprindere din
care, uneori, se-ntorcea șifonat rău: Cotonogit de mahalagii care, în
ciuda gurii femeilor, aveau principiile lor de a nu accepta intrușii.
O dată, însă, m-a dus spre Curtea Veche, pe la Hanul lui Manuc și
m-a băgat într-o sală unde s-au perindat la tribună mai mulți vorbitori,
unii chiar pronunțând stricat românește, ca și contramaistrul, dar cu
altfel de accente, mai puțin sonore decât al lui și, mai mult, hârâite
germanic sau smiorcăite slav dar, oricum, sunând pocit românește.
Exact cum îl auzeam uneori pe patron că-i batjocorea față de Axinte
care, da, trebuie să recunosc, avea principii și ținea la ele: Nu m-a
îndemnat nici o dată și nu m-a atras într-acolo, dar s-a bucurat
văzându-mă venind. Dizgraziato era cunoscut și chiar aplaudat de
participanți; i se spunea „garibaldistul”, iar el se-mpipota vorbind
despre „mundo operai” și „vittoria finale”, ceea ce făcea notă aparte
față de cei ce tăiau firu-n patru, făcând-o pe filosofii care vorbeau
când de unul Malthus cu o teorie bine cunoscută pe atunci, când de
altul Marx, despre care n-am prea găsit mare lucru în lexicoanele de la
redacție unde încercam întotdeauna să-mi descifrez câte ceva din
multele întrebări ale lipsei mele de școală.
În felul acesta m-am întâlnit acolo cu meșterul meu Axinte care,
fiind un om mai serios și mai cumpătat, de la care primeam altfel de

sfaturi, mai ardelenești decât exclamațiile temperamentale ale
italianului aceluia cu vorbire muzicală, a doua zi, la lucru, mi-a spus:
-Dacă ai venit cu garibaldistu, foarte bine, măi tată; eu m-am ținut
deoparte, fiindcă așa e înțelegerea cu patronul: Să ne respectăm, dar să
nu influențăm.
Iar eu am avut încrederea să-l întreb ceea ce nu-l întrebasem pe
contramaistru:
-Oare patronu se supără dacă ne ducem acolo?
- N-are, tată, cum se supăra; că și tinerețea lui tot aici e; chiar el
ne spune că muncitorii au nevoie de un partid... Doar că, după el, nu
muncitorii sunt cei mai importanți în țara asta, fiindcă sărăcia-i mult
mai mare, iar el se vrea tribun pentru nevoiași de mai multe feluri... Și
are dreptate, tată, nu zic nu; fiindcă, uite, noi ardelenii avem alte
nedreptăți de-nfruntat; alții au altele... El face ziaru ăsta pentru toți.
Ba, de ce să n-o spunem: poate și-a dat seama că și câștigă astfel de la
toți. Asta-i treaba lui, măi tată, că nevoi sunt multe pe lume și, cu ce
este, nu se-ajunge pentru toți... Unii se-ajung, alții nu și tânjesc , alții
se bucură cu mai puțin. Fiecare cu ale lui... Uite, el s-a ajuns și, de aia,
nu se mai înțelege cu cei care spun că fac ziare numai pentru noi... Eu
ca muncitor înțeleg; dar alții...
- Înseamnă că patronu nostru-i mai bun?
- Vrea să arate și chiar a putut să arate că la el leafa-i mai sigură –
spuse cu înțelepciunea sa ardeleanul - și, să știi, măi tată, că nu l-am
văzut supărându-se că eu lucrez și la revistele lor ca să mai scot un
ban. Așa că, nici alte întrebări nu-mi pun, dar nici în partide cu ei n-
am ce să caut, fiindcă eu n-am banii lor. Ți-am spus: pe lumea asta nu
e pentru toți, fiindcă nici nu suntem toți la fel; iar oameni ca Mille
adună și pentru alții; în vreme ce ăia care nu l-au mai vrut între ei, ehe,
fie au dispărut, fie n-au ajuns să facă ce face el!...
- Deci, e mai bun. – insistam eu bucuros – Meștere, dumneata m-
ai pus prima dată să-nvăț versurile lui.
- Măi tată – apăsă meșterul spre acest spirit părintesc – îmi ești și-
un fel de neam și lucrezi cu mine, așa că-ți spun ce văd și eu: Noi n-
avem altă cale; el are, dar ne și înțelege că ne adunăm acolo. Iar,
uneori, scrie lucruri mai tari decât spun unii dintre cei de-acolo care,
mie chiar că nu-mi plac, așa cum nu-i plac nici lui. Dar asta nu-
nseamnă că nu-i partidul meu!... Viața asta-i cu dus și-ntors, futu-i
mama ei, măi tată!... Mille știe că eu n-o să mă duc la partidele lui, cu
toate că eu aș vrea ca unul ca el să revină la partidul unde mă aflu cu

28 1100 de pagini
alții care nu-s de talia lui, tocmai pentru că-i mai român și mai de-al
nostru... Viața asta-i cu dus și-ntors; ți-am spus!
4.
Contramaistrul, mi-a vorbit însă altfel. Considerându-se
garibaldist pus pe fapte mari, spiritul său anarhic, agitat și care avea
nevoie să devină teatral și să aibă public atunci când lua achiu cu
băutura, nu spunea lucrurilor pe nume, precum simțul de cumpătare al
meșterului Axinte. El întotdeauna exagera, clama, instiga, făcea caz
de ginta latină și de carvonarism, se raporta fără rost la situații
deosebite din Franța, din Italia, confundând dinastiile regale, cu cele
imperiale și cu cele de sorginte mai ignobilă proclamte recent,
ajungând la revoluția din Mexic ce împușcase un împărat germanic,
dar făcând confuzii cu Oliver Cromwell care decapitase un rege
englez și cu asasinul lui Abraham Lincoln care rostise replica dintr-o
piesă de teatru care vorbea de tirani.
-Ragazzo-băiete – se lăuda el mânuind comutatoarele de pe
scaunul unde stătea în maieul cu dungi marinărești, cum avea încă-n
bagajele sale, purtate ca amintire din reala sau ireala marinărie despre
care vorbea – eu sunt neam de haiduci; ai mei sunt acei briganzi care-i
strâng de gât pe zgărciții austrieci în Tirol... Pentru mine libertatea e
totul și fac urât dacă n-o am!... Eu m-am făcut anarhist împotriva
comenduirii care voia să mă ia în armata imperială și a bisericii care
vrea să mă facă robul pe toată viața a unei singure femei, și aia
nemțoiacă fadă!
Părea simpatic pentru că spunea lucruri mai neobișnuite, iar nouă,
calfelor cărora ne dădea lecții de viață când împărțea cu noi dormitorul
din pod, ne spunea povești marinărești sau povești cu briganzi în care-
și găsea și sie-și rol, într-o postură întotdeauna revoltată și
revoluționară, cum se complăcea, ajungând cu exagerarea chiar până
la a afirma că ajunsese cu Garibaldi-n America. Dar relata, de fapt,
întămplări speculate din plin de ziarele europene. Se lăuda cu un văr,
anarhist republican rămas în Italia după Garibaldi, care-o omorâse la
Geneva pe împărăteasa lui Franz Iosif, strigând că voia să ucidă tirania
și plângând apoi, când a aflat că nefericita victimă prin care se
răzbunase pe tronul de la Viena, avea vederi revoluționare și-l
dușmănea ea însăși pe împăratul tiran. Dar, mai ales, afirma sus și tare
că-i place-n România că-s oameni petrecăreți, femeile nesemănând cu
nemțoaicele, iar regele, oricât de neamț o fi el, nu putuse schimba

delăsarea și șpăgăria polițiștilor, aici ne mergând dictatura. Și încă
multe altele, gura lui bogată găsind cuvinte și sunete ca să se facă
înțeles pe românește, satisfăcându-i, astfel, dorința de a ieși în
evidență cu gesturi exagerate, dar cabotin-simpatic-vorbărețe, care-i
îndulceau pornirea agresivă din care, de fapt, țâșneau spusele lui.
Doctorul Racovski și Dobrogeanu Gherea îl foloseau când era
nevoie de agitație în sala aia de la „România Muncitoare”, iar el ne
aducea pe puștii din podul-dormitor acolo prezentându-ne șefilor drept
viitoarea generație de carbonari pe care o pregătește. Ba, pe mine chiar
m-a luat și m-a prezentat doctorului ca ajutor al său când a făcut la
casa aceluia o instalație prin care-i lega un fir direct cu Bulgaria.
Atunci, fără să-mi dau seama de ce, am intrat în grija doctorului care a
remarcat începutul de saturnism de care sufeream și mi-a dat atenție,
nu numai medicală, ci și ca exemplu în discursurile lui când vorbea de
exploatarea tineretului muncitor și nepăsarea față de bolile
profesionale la care se expun. Axinte i-a spus atunci cum m-au mutat
la telegraf, ca să nu mai lucrez cu plumbul, dar el a continuat să mă
consulte, m-a pus sub observație și mi-a dat mai multe îngrijiri
spunându-mi cum să mă tratez.
-Să vii aici, dacă te interesează discuțiile noastre, doar pentru voi
le facem - mi-a spus doctorul foarte tranșant - dar să vii întotdeauna
când sunt eu, ca să văd cum îți evoluează boala. E o boală
profesională, vine de pe urma muncilor la care sunteți supuși, iar noi
trebuie să fim atenți, să demascăm și să eradicăm racilele societății
burgheze!
Era impresionant omul ăsta care părea ursuz, când de la tribună
vorbea de revoluții, cum se schimba când îmbrăca halatul pentru
consultațiile pe care le dădea gratis, tot acolo, pentru nevoiașii care-l
căutau. Iar, în legătură cu mine, nu s-a lăsat. A făcut la primărie
demersuri să-mi fie înregistrată boala profesională, a scris la ziare și în
străinătate până a primit de la Paris ultimele cercetări în legătură cu
saturnismul. Abia atunci mi-a făcut un examen complet, mi-a dat o
rețetă cu recomandare gratuită de tratament la spitalul militar și m-a
sfătuit să mă revigorez umblând vară-iarnă cu capul gol și pieptul
deschis, teorie la modă care punea accentul pe ambiția organismului
de a înfrunta schimbările de temperatură. Concomitent, a scris și a dat
interviuri în legătură cu acest caz controlându-mă cu grijulie
autoritate, ceea ce, trebuie să recunosc, mă bucura simțindu-mă
protejat și de acest om. Și, numai când am văzut că patronului meu
nu-i prea plăcea asta, am simțit cu tristețe nevoia să mă întreb de ce,

30 1100 de pagini
oare, tocmai oamenii față de care aveam motive de admirație, sau cei
pentru care aveam motive de recunoștință în sufletul meu care era
unic, se aflau în bărci diferite.
Pentru că, văzând asta, patronul Mille nu a putut să nu comenteze
politizarea la care proceda doctorul.
- Ești celebru, Anton Celaru; scriu ziarele socialiste despre tine –
ironiza el – Muncitorul exploatat de mine, cum spune Marx, este tratat
de boala profesională pe care i-a descoperit-o urmașul acestuia,
Rakovski... Iată cum intră și medicina în lupta de clasă!
- Dar, domnule director – mă scuzam eu, chiar arătându-i că
învățasem de acum ce e presa – eu am cerut și s-a scris clar că am
venit cu boala asta din Ardeal, de la vechea tipografie, și că
dumneavoastră vă sunt recunoscător fiindcă nu m-ați mai lăsat să
lucrez cu plumb.
- Ai venit din Ardeal cu mai puțin umor decât al nostru, de aici,
măi Toni. Glumeam și eu de modul cum i-a învățat Engels pe ăștia, la
Internațională, să-și facă reclamă. Spune-mi mai bine cum te simți de
când umbli așa, cu părul vâlvoi și pieptul gol.
Cu părul vâlvoi și pieptul gol. Da, chiar așa umblam și zău că mă
simțeam bine. Înfruntasem o iarnă și eram mândru de mine
- Mă simt bine, domnule director – am răspuns eu arătând ce mai
învățasem la „România muncitoare” pe lângă tratamentul prescris de
doctorul Racovski – mă simt mai dârz când merg cu pieptul deschis
înfruntând frigul și... prejudecățile!
- Așa să faci! – m-a încurajat malițios Mille, fără să-i ierte pe cei
care-l excluseseră cândva - Și, să fii atent la prejudecățile lor, că au
multe! – apoi, spre bucuria mea devenind mai blând, mai concesiv: Eu
cu alții am ce am; pe doctor îl stimez fiindcă-i om învățat, format în
occident, nu la nihilismul rusesc. Și, în plus – își dădu el drumul cu
fantezia comentariului spumos care-i caracteriza și articolele - cu toate
că-i bulgar încăpățânat, pot spune că s-a oltenizat complet aici la noi;
vede lucrurile mai liber, mai glumeț și mai la futu-i mă-sa decât
Gherea care tot vrea să dea lecții estetice grave. Racovski, nu; dar la
Gherea, totul se tratează cu gravitate, făcând caz de importanța
persoanei sale și a unor teorii prinse după ureche de la Cernâșevski,
prin mintea mai rudimentară a lui Plehanov. Mai bine-ar fi prins după
ureche limba noastră, ca s-o pronunțe mai corect; cu „î”-ul î și „ă”-ul
ă!
- Domnul Gherea nu prea-mi place nici mie – am răspuns atunci
eu, încurajat.

- De ce, mă?
- E mai... mai milităros!
- Milităros? Bravo! Ai pus punctul pe „i”!... – nu iertă Mille
ocazia – Când vorbește, după ce că vorbește stricat, mai vrea să dea și
ordine! - Și, convins de tema principală a polemicii lui, devenea
oratorul care ne atrăgea atenția: Măi băieți, studiați dedesubturile
tuturor nihilismelor, anarhismelor sau chiar sindicalismelor care par
pașnice și, când veți vedea bine cum sunt manipulate de niște forțe
foarte misterioase, vă veți da seama mai clar că marea mișcare
europeană de astăzi nu este social-democrația internaționalistă,
teoretizată arbitrar și demagogic, ci nevoia de bun simț a emancipării
popoarelor. Motorul social al prezentului este pragmatismul unei
conștiințe naționale care sparge imperiile și favorizează țările în
granițe firești, unde oamenii se administrează după nevoile lor,
asigurând progresul cât mai multora, nu al unora sau altora!
Eram bucuros văzându-mi patronul neabătutut de la niște
principii practice, pentru care era aplaudat și de ai lui, în redacția pe
care o coagula cu pasiune și în adunările mari unde venea cu ziarele
sale de succes. Dar, în același timp, relaxat; nu amenințător ca
fruntașii ceilalți care clamau revoluția, ci glumeț și înțelegător, chiar
dacă făcea asta în limitele polemicii la care se angajase cu social-
democrații. Așa cum, deseori se amuza luându-l peste picior pe
Disgraziato; aruncând asupra aceluia vina tuturor nihiliștilor de care
sublinia că voise să se rupă. Trecut prin lumea aceea pe care nu o
neglija, ba chiar se străduia să-i arate în continuare atenție, tot așa cum
nu se dezicea nici de versurile sale din tinerețe, patronul Constantin
Mille nu ierta, cum am spus, accentele străine din vorbirea unora
dintre socialiștii de care se rupsese și nici pocirea limbii care, pentru
frazele sau versurile sale erau prilej de aleasă rostire sonoră.
Combătându-i la afirmațiile de fond, el le ironiza și forma precară a
exprimării spunând că: „Iată, asemenea pociri de vorbire, care
oglindesc în fond pocirea gândirii, sunt roadele propagandei
internaționaliste”... Așa că se amuza și la sonoritățile friulane prin care
contramaistrul pocea în alt fel rostirea românească. Îi suporta
bețivăneala considerându-l foarte bun acolo la mânuirea aparaturii
care constituia mândria întreprinderii lui și-l șfichiuia doar când
întrecea măsura cu amenințări apocaliptice despre o revoluție care
avea să distrugă totul. Lucru cu care, judecata lui de om rațional chiar
că nu putea fi de acord. Și, în același timp, își dovedea temeinica

32 1100 de pagini
informare prin existența sa ales intelectuală de care era mândru,
punând la punct exagerările friulanului:
- Măi, macaronar nemțesc, astea le-a scris Plehanov mai limpede
și s-a făcut de râs față de filosofii adevărați. Filosofia se ocupă de
creație, nu de distrugere; ea deschide mintea omului, nu i-o întunecă
nihilist!...
- Sunt nihilisto fiindcă vreau să-mi rup lanțurile! – proclama
Disgraziato teatral.
- Și cu ce începi?... Vezi că întrebarea asta le-am pus-o unora mei
deștepți ca tine! – își arăta patronul popularitatea discutând deschis.
- Cu ce?... Cu Biserica!... Cu catolicii care nu mă lasă să divorțez!
– recunoștea contramaistrul – dacă mă lăsa să divorțez, luam și eu o
nevastă frumoasă aici!
- Păi vezi, Disgraziato, vezi!... Tu vrei să răstorni lumea fiindcă te
bat ăia care nu te lasă, om însurat, la fetele sau surorile lor. Păi,
macaronarule, învață că mahalagiul român ține la onorul lui de
familist!!... Spune sincer: De câte ori ai fi vrut să scapi din ghearele
lor strigându-le că le-o iei de nevastă!
- Mahalagii, mici burghezi cu prejudecți!... – se trezea anarhistul
din el - Lumea nedreaptă ne face să fim nihiliști!... lumea care trebuie
distrusă!
- Păi, atunci începe cu moșia lui Racovski și cu cârciuma lui
Gherea! – i-o trântea patronul ca să se facă înțeles și de ceilalți de față
- Eu nu eram muncitor și n-aveam ce să caut în partidul vostru; iar
Morțun era mai boier decât mine, așa că nu-l poate nimeni acuza de
trădare; păi, atunci de ce trebuie ca alții, care nu-s muncitori, să vă
conducă după alte interese decât ale voastre?!
- Asta, întreabă-i pe ei; eu sunt garibaldist, nu nihilist! – se
redresa cu demnitate italianul dispus la concesiuni: Uite, eu mă înfrunt
cu plăcere cu tine, patronul meu...
- Tu ești un fenomen rar, mă – îl mângâia patronul punând cu
știința lui degetul pe rană - Ești nihilist latin; nu slav, ca ceilalți!...
Dacă ai fi învățat câte ceva, tu deveneai cartezian; dar ăștia nu-s în
stare; pe ăștia-i bântuie altfel de stafii; filosofia lor e altfel; e stranie și
strâmbă pentru noi, ca și credințele sectelor ălora ce vin din adâncul
Siberiei cu tot felul de mutilări!...
Era plăcut patronul când îl prindeai în astfel de momente și avea
capacitatea aceea a avocaților deștepți de a explica orice aducând
mereu noi informații, mult mai avansate decât ale adversarului, exact
cum făcea și-n gazetărie. Și își găsea virtutea în faptul că se arăta un

pragmatic modern. Lucrătorii ca și redactorii se băteau să vină la
salariile lui sigure și la modernizările prin care el le făcea servicii mai
mari decât ce obțineau de la alții cu revendicări sindicale pe care li le
mai dijmuiau și liderii ce se pretindeau de stânga. Eu începusem să
pricep asta după ce, prima dată văzusem cerințele foarte riguroase pe
care administratorul Sache Pietreanu le avea în numele patronului, nu
lăudându-ne, ci atrăgând atenția că „atunci când gazeta este bună și se
vinde, nu vă faceți decât datoria!”... De altfel, încă de multă vreme,
patronul multiplicase și pusese în camerele redacției, ca un memento a
ceea ce nu trebuie făcut, poza lui Zaharia Carcalechi, un gazetar falit
devenit celebru în secolul trecut pentru că vreme de aproape douăzeci
de ani scotea din când în când câte un număr din „Vestitorul
românesc”. Nici la zi fixă, nici urmărind fapta de actualitate, nici
renunțând la știrile pe care le lăsa vechi în paginile nou tipărite. Tot
așa, după cum avea chef sau găsea bani să cumpere hârtie, dar
mirându-se când iarăși ajungea la faliment.
Patron modern, aducând cele mai noi mașini și strângând bani să
cumpere și magaziile de alături ale unor fabricanți de saci, unde putea
să extindă atelierele noastre, Mille se purta cu toți angajații la fel: Și
pretențios și corect cu noi; și, chiar prietenos, atent la gândurile
noastre atunci când avea vreme să stea de vorbă. Așa mi se arătase
mie de când fusesem primit ca nou venit care creșteam acolo, dar și
capriciosului Disgraziato ce ținea atât de mult la titulatura străină de
„contramaistru”. Amândoi - eu plecat de la părinți în necunoscut, el
fugind de la nevastă, poate, în cunoștința de cauză care-l făcea uneori
să se-ntoacă terfelit de prejudecățile celor cărora le asalta femeile –
noi recunoșteam că fuseserăm adoptați în întreprinderea prosperă a lui
Mille și, datorită spiritului antreprenorial modern al acestuia, știam, ca
și mulți alții că, de bine de rău ne este asigurat un trai cum n-aveau
muncitorii din alte părți. Ne-am spus odată asta, simțind nevoia să
analizăm lucrurile și, cu toată diferența de vârstă, ne-am simțit prieteni
Numai că, într-o bună zi, nenorocirea făcu ca, nici măcar terfelit,
Disgraziato să nu se mai întoarcă. Se spunea că mahalagii care-l
bătuseră crunt, îl aruncaseră pe urmă într-un tren cerealier care mergea
spre Giurgiu „vărsându-l” acolo într-un șlep odată cu grânele. Dar alții
bănuiau că putea fi și mâna poliției care se afla în alarmă din pricina
revoluțiilor din Rusia și încerca să scape de cei care făceau agitație;
mai ales dacă n-aveau o identitate prea clară, putând fi prins și cu
musca pe căciulă, cum se-ntâmpla cu contramaistrul.

34 1100 de pagini
Mai înainte, însă, de a se afla toate acestea, a izbucnit panica în
redacție deoarece, exact la orele de vârf când circulația de mesaje,
depeșe, știri prin telefoane și tubulatura burlanelor realiza acel flux al
legăturilor dintre mansarda cu centrala, conducerea de la primul etaj
cu masa mare la care lucra nedezlipit Simionescu și birourile,
culegerea, paginația de la celelalte etaje, ca niciodată, Disgraziato nu
apăruse. Oricât de bețivan și fustangiu era, oricât îl dregeau băieții din
dormitorul alăturat cu cafele amare în care storceau lămăie, la orele
acelea, mai șifonat sau mai curățel, el apărea întotdeauna și nu se
făcea de râs când începea mânuirea butoanelor, așa că spelbul de la
măsoiul din hol nu bombănea decât în primele minute, pe urmă, când
constata că lucrurile începeau să meargă, auzindu-i-se prin burlane
numai comenzile obișnuite.
De data asta, însă, Simionescu striga ca-n gură de șarpe
înjurându-l pe bețivan de toți și de toate pentru că încă nu realiza
faptul că se putea să nu fie acolo, iar motorul lor să nu pornească, să
rămână inert, să nu intre-n funcțiune și, astfel, întregul mecanism să
sucombe. Apăruse acolo, lângă biroul cel mare și lat, chiar secretarul
general de redacție, părăsindu-și fotoliul său somptuos care fusese al
vechiului patron, al lui Beldiman și se vedea prin ușa rămasă deschisă
de la încăperea înălțată cu trei trepte mai sus, pentru ca atunci când
voia, peste capul adjunctului său Simionescu, să poată supraveghea tot
holul. Veneau și ceilalți secretari, cu listele de portofoliu care se putea
folosi ca să se tipărească, totuși, gazeta – portofoliu de articole din
redacție, portofoliu de materiale culese, de pe mesele cu corecturi, din
paginație, portofoliu scuturat din toate părțile, redimensionat, rafistolat
repede, pe picior, pentru ca procesul tipografic să nu stea în vreme ce,
cu telefonul la ureche, dar strigând și-n pâlnia de desupra capului său,
în care se termina întinderea tubulaturii, Simionescu să facă verbal
eforturile cu care alții încearcă să pornească un motor când forțînd,
când rugându-se, când molestându-l, când luându-l cu binișorul...
Iar motorul porni. Cândva, fără ca în agitația aceea să-și dea
seama cineva când, se treziră cu el pornind, primele suluri lunecând
zdrăgănit pe tuburi, primele legături începând să lucească în beculețe,
tocul lui Simionescu detașându-se de poruncile rostite de glasul său și
menționând dimensiuni și formate pe colțurile paginilor, telefoanele
începând să se audă țărăind în birourile lăsate cu ușile deschise de cei
care se strânseseră agitați la masa subsecertarului de redacție, până la
exclamația satisfăcută a aceluia, ca o promisiune că, de acum, lucrurile
intră îndesfășurarea lor calmă:

-Așa, așa... fir-ai tu al dracului de pacoste bețivă!...
L-am auzit bine, dar am tăcut mâlc și am continuat, fiindcă nu
aveam ce face. Disperat de faptul că Disgrațiato nu-și făcuse apariția,
mă băgasem eu să pornesc mecanismul, iar acum nu-l mai puteam
opri.
De-abia când ei au ajuns sus, după ce grosul materiei intrase la
tipar și puteau să-l muștruluiască pe bețivan pentru emoția ce le-o
dăduse, la pupitrul cu butoane, beculețe, mufe și borne pentru fișe,
cadrane cu poziții pentru ștechere și toată mățăraia conexiunilor
branșate și debranșate, au constatat că, acolo, nici în maieul cu dungi,
nici nedezbrăcat de scaoul cu nasturi marinărești cum rămânea când
venea pe fugă, nici mahmur, nici proaspăt trezit, nu era Disgraziato,
piaza rea a spelbului și conștiinciosului personaj de la masa de
comandă din hol. Ci, transpirat tot dar ne lăsându-mă, ba mai bălbâind
și câte-o comandă în italiană, ca și cum aș fi mânat o mârțoagă de
tracțiune învățată cu limba aceea, cu părul vîlvoi și cămașa descheiată,
eram eu, Toni, recunoscând ca și cum era vorba de o vină, că fusesem
cel care n-a lăsat să moară mașinăria fluxului de știri. Era spre al
patrulea an de când lucram la Adevărul, iar patronul m-a avansat
imediat pe acel post, fără să mă întrebe de câte ori o mai făcusem asta
ascunzând lipsa contramaistrului pe care bețivăneala nu-l împiedica să
fie îndemânatic.
Din păcate, nici nu s-a mai putut proba că eu îl mai înlocuisem în
ocazii din astea pe contramaistru, fiindcă Disgraziato a dispărut
devenind, așa cum era el cu bune și rele, o lipsă pentru mulți. Un loc
gol privind contradictoria lui personalitate care, chiar dacă el se purta
de cele mai multe ori rece și egoist, satisfăcându-și mai ales
exibiționismul cu care atrăgea atenția celorlalți, această atracție îi
marca: Și pe tinerii ca mine care, poate, în superficialitatea vîrstei îl
luam drept model de personalitate accentuată ale cărei trucuri de
succes ești tentat să le imiți, dar și pe vârstnicii pe lângă care nu putea
să treacă neremarcat. Așa că, pe mine, pesemne considerându-mă un
fel de emul al aceluia, chiar doctorul Racovski m-a întrebat acolo, la
„România muncitoare”:
-Toni, oare se mai știe ceva de italianul tirolezo-helvetic și
garibaldist?...
Astfel, cam la patru ani de când mă consideram bucureștean și
iubeam orașul acesta vesel la fel de mult ca dealurile cu livezi ale
copilăriei mele, am moștenit eu patul despărțit cu dulap care formase
cândva încăperea separată de dormitor pe care o meritase

36 1100 de pagini
contramaistrul. Iar, acum, au mai trecut încă doi de când am preluat
pupitrul aceluia cu toate instalațiile la care m-am deprins a lucra cât
mai prompt și făcându-mi din asta o pasiune, acolo, la cucurigul
mansardei unde se afla centrala în peretele exterior al căreia - calcan
cărămiziu ce dădea spre turla bisericii - se ancorau pe izolatorii de
porțelan ca niște zgribulite păsări albe, zeci de fire ce traversau cerul
Bucureștilor aducând toate veștile lumii.
Pe această cale mi-a parvenit și mesajul acela la oră târzie, în
vremea de pauză, când firele se mai răceau după ce se intra în tipărirea
edițiilor de noapte și, în vibrația pe care o trasmitea pereților rotativa
de dedesubt, eu deschideam fereastra ca să respir înainte de culcare
aerul nopții de iarnă ascultând fornăitul cailor de la trăsurile care se
strângeau în jurul bisericii așteptându-și rândul la pachetele ce li se
aruncau prin ușile de la expediție spre a fi duse la mesageria trenurilor
de noapte. Era o plăcere scurtă, fiindcă altfel nu-mi rămâneau mai
mult de patru ore de somn până ce limbile soneriilor subțiri reîncepeau
să țărâie cerând contacte cu cei ce se-ntreceau să dea cât mai devreme
știrile dimineții. Așa că tocmai mă pregăteam să-nchid geamul când,
un apel în plus insistă până ce eu ajunsei să răspund:
-Alo, Toni, tu ești?... sunt de la Cernăuți, Pitaru... Notează-ți mai
întâi niște nume și-apoi îți spun despre ce-i vorba... Așa: Aidingher;
se scrie Ei-din-ger; ai scris?... Acuma încă unul: generalul Fișer; se
scrie Fi-sch-er... Bun; și încă unul: Mochi Fișer: se scrie tot Fi-sh-er,
fără„c”... Ai notat, da?... Acuma fii atent, ca te sun la telefon la ora
asta și-ți spun pe gură că nu ne-aude nimeni; nu-ți scriu nimic pe
telegraf, că jandarmii pot intercepta... Primul Fischer, generalul, e
șeful lor; să notezi și asta... Așa, uite despre ce-i vorba: La cât vine
patronu? Să nu-l suni acasă; aștepți până vine și intri la el!... Numai
dacă vezi că-ntârzie, suni; dar nu-i spui la telefon, că dimneața e altfel;
înțelegi?... Întrebi numai când vine, sau vezi dacă trebuie să te duci să-
l întâlnești în altă parte; înțelegi Antoane?!..
5.
Patronul ajunsese, însă, de dimineață; iar eu, înfățișându-mă în
vesta cu mânecile cămășii gâtuite de gume, l-am așteptat să termine cu
cei care de obicei erau primii: secretariatul de redacție și administrația
cu hârtiile de bancă, pentru ca să mă strecor înaintea redactorilor care
se strângeau mai greu pentru „operativa mare”.

- Ai pățit ceva? – mă întrebă Mille pentru că, de obicei, mă
chema el când pleca, sau urma să lipsească pentru a-mi spune cum să
dirijez mesajele ce-i veneau în lipsă.
- Nu eu; Pitaru de la Cernăuți... Adică nici el. Mi-a spus să vă
spun neapărat că se pregătește ceva grav... Din partea generalului
Fischer, de la jandarmeria austriacă, dar și cu alt Fisher, unul Mochi
de la Botoșani care a ajuns în Austria. Și mai este unul, Eidinger; cred
că e cel care vă sună la telefon și vă fac uneori legătura... Așa cred:
care dă anunțuri de la Athénée Palace; că nu mi-a dat numele celălalt,
iar eu nu i-am spus că-l știam, ca să vă spun întâi dumneavoastră...
- Bine, mă, ăștia sunt, va să zică; am înțeles. Și ce spune Pitaru că
fac?
- Zice că fac spioni; că la jandarmeria austriacă la Cernăuți se
caută români, sau care vorbesc românește și îi primesc la instrucție, iar
după aia semnează angajament pe patru ani. Dar în primul an,
obligator merg la muncă la noi aici în regat, sau în Banat, nu mi-a mai
spus exact dacă și-n alte părți. Mi-a spus numai că a văzut oameni
adunați la recrutare și a văzut un asemenea angajament care promite
că, după un an de muncă-n România, îi trimite chiar jandarmi să fie în
alte părți din imperiu, sau îi face achizitori de recolte aici, de la
moșierii noștri pentru armata austriacă; dar prima dată să fie lucrători;
la semănat, la prașilă, la cules; lucrători agricoli care să se ducă unde îi
trimit ei; sau să fie chiar mai bătrâni, dar să fi fost la lucru în satele
românești, ba chiar să aibă și cunoștințe pe acolo... Și vă roagă Pitaru
să dați să verifice la moșii la noi, unde-au venit ăștia; că mi-a dat o
listă pe telegraf pe care, uitați, am transcris-o. Restul mi-a spus la
telefon și mi-a spus să nu transcriu ci să vă spun să știți numai
dumneavoastră, că la telefon n-avea cine să-l asculte iar la telegraf
sunt numai nume de moșii, sau arendași de care nu știe cineva despre
ce e vorba... Și mi-a mai spus că Mochi ăsta a dat într-un ziar de-
acolo, că nu vrea să semneze nimic cu țăranii, fiindcă e an bun, care va
avea recoltă bună și are alte planuri; poate, adică, să folosească
muncitori din ăia, angajați acolo, pe care-i plătește îndată după munci,
și nu la dijmă... Dar a zis că n-a înțeles prea bine, fiindcă ziarul ăla din
Cernăuți e cu interese la Fischer celălalt, generalul, și nu poți avea
încredere; așa că vă roagă pe dumneavoastră să analizați... Asta a
spus; mă iertați că am dat-o așa repede, dar mi-era teamă să nu uit
ceva, că mi-a telefonat tocmai când mă culcam, iar când mi-a spus de
Eidinger, m-am gândit c-o fi ăsta care vă caută pe aici...

38 1100 de pagini
Cred că precipitarea mă făcuse să spun tot dintr-o singură suflare,
fiindcă patronul încerca să mă tempereze:
- Bine Toni; bine băiatule... Acum stai aicea jos, scrie ce-ai spus
și lasă-mi pe birou până termin operativa.
- Să v-aștept?
- Nu; poți să te duci sus. Numai așează foaia cu spatele, să nu
vadă alții care s-ar uita pe masă când intră.
- Și, lui Pitaru, dacă ne caută?
- Spune-i că apare; să mai transmită tot ce află... Și, apropo de
nemți: Când o să mă sune unul Günther, să mă cauți; dacă nu,
amintește-mi la prânz, după ce apare ediția, să-i telefonăm noi...
- Am înțeles – mă așezai eu la masa mică, unde uneori patronul
dicta stenografilor, încercând penița în vreme ce Mille, cu predilecția
sa de a fi atent la toate, a se informa și a se arăta informat, își amintea
că era cazul să mai întrebe:
- Pitaru n-a pomenit ceva de banii lui de deplasare.
- A spus și de asta, domnule director – recunoscui eu spăsit – dar
mi-a zis să vă-ntreb altă dată, că acum e important asta...
- Bine – îi făcu plăcere patronului să-și dovedească nedezmințita
atenție – zi-i că uite, acum, în ședință, spun administrației să rezolve...
În ediția de prânz, sub un titlu lat, care lăsa să se înțeleagă mai
multe fără a spune mare lucru, apăru o știre pe care m-am grăbit să o
anunț corespondentului de la Cernăuți, odată cu vestea bună a
promptitudinii patronului cu măsurile administrative... Acela mulțumi
spunându-mi ca și cum eu aș fi știut tot ce aranjase el cu patronul:
-Bun; acum am cum să mă țin după ei, dacă vor începe ăștia să se
deplaseze...
Și, doar după vreo două zile, când pesemne ajunsese la el numărul
respectiv din gazetă, mă întrebă dacă se va da și restul informațiilor pe
care mă rugase să le transmit șefului celui mare.
Dar eu n-am îndrăznit să-l mai deranjez pe Mille cu o asemenea
întrebare. Mai ales că aveam multă treabă în îndeletnicirile mele din
pod, și cu banderola telegrafului și cu însemnările pe care le preluam
la cască și cu legăturile pe care le comutam tot schimbând fișele din
mufe și conectând sau deconectând diferitele direcții ale sârmelor ce
adunau la fereastra mea prin care priveam orașul, vrăbiile zgribulite
așteptând și ele primăvara. Nici nu mă prea puteam rupe de ale mele,
dar nici pe patron nu-l puteam deranja văzând cât era de ocupat și cum
se precipita; ba, lucru mai rar la comportamentul său echilibrat, îl

auzisem chiar strigând odată într-o convorbire cu acel Günther pe care
nu uitasem să i-l caut.
După legăturile pe care i le făcusem și direct la Viena și la biroul
de la Athénée Palace unde răspundea cu ton cam milităros: „Ja
wohl…” acel Eidinger, părea că se tot tocmeau sau chiar se certau pe
ceva. Dar eu, băiat moștenind din familie curățenia săracă și mândră
de acea conștiinciozitate garantat ardelenească, îmi făceam cu
sfințenie datoria de a nu asculta convorbirile cărora le făceam legătura,
după cum îmi ceruse administratorul Sache Petreanu din prima zi când
mă instalase aici în locul lui Disgraziato. Frânturile de început, sau de
restabilit conectarea când se pierdea, nu aveam, însă, cum să le
ocolesc . Așa că, unele precipitări de moment, vrând-nevrând, trebuia
să le înțeleg, la fel cum înțelegeam și frenezia corespondenților atunci
când se grăbeau să transmită o știre-bombă.
Totuși, când am găsit puțin timp pentru plăcerea mea cea mare,
aceea de a mă strecura în biblioteca documentară a redactorilor și a
sorbi din enciclopediile mari și bogate pe care aceia le foloseau doar
rapid, spre elucidarea unor termeni, m-am dus la colecția ziarului și
am recitit cu atenție știrea aceea care apăruse cu titlul lat, de ultimă
oră a evenimentelor din provinciile nealipite. Am recitit și mi-am dat
seama: Din tot ce-i transmisesem eu patronului, lăsându-i apoi și scris
pe birou așa cum poruncise, știrea nu spunea nimic tocmai despre
treaba cu spionajul austriac, ci punea accentul pe recolta bogată care
se anunța:
„După cum preluăm din paginile Foii de dimineață din
Czernovitz, cele spuse de arendașul unor mari moșii din Botoșani și
Piatra, cunoscutul Mochi Fisher, recolta anului acestuia se prevede a fi
foarte bogată. Fapt pentru care omul de afaceri își face calculul să nu
mai dea pământul în dijma legiuită pentru sătenii localnici, ci să aducă
muncitori zilieri cu care să se socotească după fiecare muncă a
câmpului, rămânând el cu câștigul din recolta mai mare, dacă se va
face.”... Și adăuga ceva ce nu se afla în depeșa lui Pitaru: „Ne temem
că, ajunse la urechile sătenilor care, și așa, au pus mâna pe coase și
furci ca să-și facă dreptate, această hotărâre a uneia dintre cele mai
puternice familii de arendași din Moldova, va înteți starea de
nemulțumire provocând adevărate răscoale. Hambarele sunt goale, iar
foamea care-i pândește îi răscoală pe țărani; pericolul e tot mai
mare”...

40 1100 de pagini
6.
După câteva zile, văzându-se prin asta că îi parveniseseră banii și
putuse porni în reportaj, Pitaru transmitea pe telegraf de la Gara
Burdujeni unde se făcea transferul de vagoane de la Căile Ferate
Austroungare la Căile Ferate Române, pe vechea linie care venea de
peste graniță. Acolo era vama care se impunea prin clădirea mare,
bogat luminată, a comandamentelor și birourilor de frontieră,
împodobită în arhitectura pretențiilor sfidătoare ale imperiului. Linia
cea veche, însă, continua mai mulți kilometri, până la gările
moldovenești cu peroane mici străjuite de felinarele colorate și pompa
de apă ridicându-și trompa între ele, proiectate modest și utilitar odată
cu noua rețea de căi ferate a regatului. Rețea de pe urma căreia tot
antreprenorii nemți se îmbogățiseră primii, ziarele vremii chiar
susținând că așa fusese întronat Carol întâi de Hohenzollern: Cu
misiunea de a concesiona toate construcțiile de drumuri, poduri și căi
ferate românești unor întreprinderi germane, adică îndepărtându-i pe
concurenții austrieci și englezi care profitaseră până atunci și aducând
băncile din Berlinul împăratului Wilhelm, ca să fie mai bine înfipte
decât cele din Wiena împăratului Franz-Iosif în finanțarea industriilor
care se întemeiau pe lângă aceste căi ferate...
Cu asemenea afirmații își începea Pitaru reportajul pentru a arăta
că oficialitățile de la vama și transportul austroungar își reclamau
dreptul proprietății lor de terasament pe teritoriul românesc folosindu-l
spre a trece cu vagoanele și a înainta cu încărcătura până în gări care
nu le aparțineau. Iar acolo, încărcătura cobora fiind formată din
grupuri de oameni care așteptau alte trenuri sau se încolonau și
porneau mai departe perpedes pe lângă calea ferată, despărțindu-se la
întretăierea cu șoselele și drumurile ce duceau spre satele județelor din
nordul Moldovei. Șiruri mici, ca o armată în răspândire, unii având
chiar și haine asemănătoare care parcă li se potriviseră la vreo magazie
de uniforme, ba chiar și ranițele celor ce nu-și duceau lucrurile
personale în boccele erau destul de asemănătoare unora de la armata
imperială, fapt pentru care înaintarea asta strecurată pe grupuri în
diverse direcții, aducea odată cu vânturile primăvăratece ale Babelor
lui Martie un fel de zvon de fluturare a drapelului cu pajuri și înscrisul
“A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa
conduca întreaga lume).
Cum se vedea, însă, această trebuință a lumii de a fi condusă de
Austria bătrânului Franz-Iosif care, de la 1848, bine sprijinit pe

Istoria pacatelor mai noi, autor Corneliu Leu

Istoria pacatelor mai noi, autor Corneliu Leu

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (7)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to Istoria pacatelor mai noi, autor Corneliu Leu

Similar to Istoria pacatelor mai noi, autor Corneliu Leu (20)

More from Emanuel Pope

More from Emanuel Pope (20)

Istoria pacatelor mai noi, autor Corneliu Leu