1. CONCLUZII
Înabordareafuncţională a întreprinderilor, activitateafinanciar-contabilă este
prezentatănuanţatdupă cum accentul este pus pelaturafinanciarăsaupelaturacontabilă.
Abordareasistemică, bazatăpemodelulfluxurilorconduceînsă la o viziuneintegrată la
nivelulfluxului de informaţiifinanciar-contabile ce reflectăstareaşimişcareacelorlaltefluxuri.
Activitateafinanciar-contabilă este strânslegată de majoritateafuncţiilorîntreprinderilorcărora le
furnizeazăinformaţii.
Contabilitatea se situează la bazaedificiuluifinanciar-contabil al
întreprinderiideoareceînregistreazăprinintermediulconturilortoatemişcările de valori relative la
ansamblulactivităţilordesfăşurate. Este nu numai un sistem de înregistrare a informaţiilor ci şi un
instrument de prelucrareşivalorificare a acestora.
Contabilitatea are privilegiul de a asiguramodelareafirmeidupăregulişiprincipiiconsacrate.
Modelareacontabilă este apoiutilizată de celelaltecomponentealesistemuluifinanciar-
contabilprecumşi de celelaltesubsistemealefirmei. Dinacestmotivinformatizareafirmelor a
început de la contabilitate, avândînvedereşicaracterul bine structurat al sistemului care nu
producedificultăţiînformalizare.
Utilizareacalculatoruluielectronicînsistemulinformaţional al
întreprinderiiaducenumeroaseavantaje: eliminareatranscrierilormanuale a înregistrărilor, un grad
redus de erori - intervenţiaomuluiînoperaţiile de transcriere, clasificare, centralizare,
totalizarefiindfoartemică, facilitateadezvoltăriianalitice a conturilor, obţinându-se astfelinformaţii
mai detaliateîntr-un timp mai scurt.
Înconcluzie, utilizareacalculatoruluidetermină o transformareradicală a contabilităţii,
eaîncetândsăreprezinte o funcţieautonomăînîntreprindere, fiinddinceîn ce mai
multintegratăînsistemulgeneral de prelucrare a informaţiilor de oricenatură, dar înspecial al
celorcontabile.

2. BIBLIOGRAFIE
1. Gh. D. Bistriceanu, C. Gh. Demetrescu, ş.a., Lexicon de finanţe – credit,
contabilitate şi informatică financiar-contabilă,
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.
2. C. Drăgan, Noua contabilitate a agenţilor economici, Editura Hercules, Bucureşti,
1994.
3. M. Epuran, D. Cotleţ, ş.a., Contabilitatea financiară în noul sistem contabil, Editura
de Vest, Timişoara, 1995.
4. T. Fătu, Bazele informaticii economice, Editura Graphix, Iaşi, 1993.
5. N. Felegă, I. Ionaşcu, Contabilitate financiară, Editura Economică, 1995.
6. V. Nechita, I. Ignat, ş.a., Economie politică, Editura Porto – Franco, Galaţi, 1992.
7. P.C. Nica, C. Sasu, ş.a., Managementul firmei, Chişinău, 1994.
8. D. Oprea, I. Andone, D. Airirnei, Limbajele de programare şi bănci de date, Iaşi,
1990.
9. D. Oprea, Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii, Editura Graphix,
Iaşi, 1994.
10. M. Paraschivescu, W. Păvăloaia, Modele de contabilitate şi analiză economică,
Editura Fundaţia Academică „Gh. Zane”, Iaşi,
1993.
11. M. D. Paraschivescu, ş.a., Contabilitate şi modele de analiză economică, Editura
Fundaţia Academică „Gh. Zane”, Iaşi, 1993.

3. 1 Definirea noţiunilor de cheltuieli, costuri şi consumaţiuni de valori
Mărimea cheltuielilor a constituit din totdeauna pentru agentul economic un element
esenţial, vis-à-vis de desfăşurarea unei activităţi economice rentabile.
“Noţiunea de cheltuială s-a conturat în teoria şi practica economică, drept orice consum
de muncă vie şi materializată din cadrul unui anumit proces economic productiv sau comercial,
în scopul realizării obiectivelor sociale.”1
În determinarea costurilor, practica economică are în vedere sfera cheltuielilor de
producţie, adică acele cheltuieli care formează costurile.
“Când consumaţiunile de valori afectează un anumit produs, o anumită comandă, un lot
sau o serie de produse, o fază de fabricaţie ele poartă numele de cheltuială de producţie.“2
Sfera cheltuielilor de producţie mai cuprinde pe lângă consumaţiunile de valori
productive şi cheltuieli adiţionale care sunt precis reglementate de legislaţia financiară (cheltuieli
de cercetare-dezvoltare, dobânzi, asigurări sociale, etc.).3
Realizarea obiectului de activitate al fiecarei intreprinderi presupune utilizarea factorilor
de productie, respectiv a resurselor materiale (bunurile de capital) si a resurselor umane.O parte
din aceste resurse se consuma, bunurile de capital circulant : materii prime , materiale
consumabile, o alta se depreciaza (bunurile de capital fix), iar altele (resursele umane) trebuie
remunerate. Expresia baneasca a consumului factorilor de productie-material si uman-
determinata de obtinerea si desfacerea bunurilor materiale, executarea de lucrari si prestarea de
servicii reprezinta cheltuielile de exploatare.
Având un loc şi un rol unghiular în mecanismul economic, costul producţiei exprimă, sub
raport categorial, esenţa întregului sistem de raporturi, de legături pe linie de producţie şi de
circulaţie ce se stabilesc în mod obiectiv între agenţii economici, între întreprinzători, între
producători şi consumatori la un moment dat, nivel, şi spaţii date.
Autonomizarea costului în cadrul valorii este o necesitate obiectivă impusă de cerinţele
legilor economice şi în primul rând de legea valorii. Dacă nu ar fi legea valorii, nu ar fi necesară
nici cunoaşterea costului, dar fără aceasta nu se poate determina valoarea, întrucât punctul de
plecare în acest scop este costul la care se adaugă diferitele elemente ale venitului net.
De asemenea noţiunea de cost este strâns legată de obiectul de activitate, după cum
afirma prof. dr. Voinea: “Costurile cuprind numai ceea ce se referă exclusiv la o producţie pe
unitate de prestaţiune sau ceea ce cade asupra unui singur obiect“.4
Prin consum valorile îşi modifică atât forma fizică şi potenţială cât şi unitatea iniţială,
transformându-se în bunuri ori servicii, care satisfac acum alte nevoi ale consumatorului, sau,
uneori, aceste consumuri de valori neregăsindu-se în nimic.
În funcţie de obiectul generator al consumaţiunii de valori distingem: consumaţiuni de
valori accidentale, consumaţiuni de valori neutre, consumaţiuni de valori cu caracter special şi
consumaţiuni de valori productive.
Materiile prime, materialele, salariile, amortizarea mijloacelor fixe şi alte bunuri care se
consumă în vederea obţinerii unei alte valori poartă denumirea de “consumaţiuni de valori
productive”. Ele sunt socialmente necesare şi formează costul de producţie.
Calificativul “neutre” atribuit unei categorii distincte de consumaţiuni (“consumaţiuni
neutre”) are menirea de a identifica acele consumaţiuni de valori ce apar în procesul de
producţie, dar care nu se regăsesc în valoarea bunurilor obţinute şi a serviciilor prestate. Ele nu
apar în condiţiile normale de desfăşurare a activităţii, ci numai atunci când se semnalează
defecţiuni în organizarea procesului de producţie. Se cuprind aici consumaţiunile generate de
1
V. C. Nechita, N. Stoica, Economie politică, vol. I, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992, p.112
2
D. Rusu, R. Davideanu, Contabilitatea unităţilor industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980,
p.130.
3
R. Petriş, Contabilitate generală, vol. II, Iaşi, 1988, p.339.
4
D. Voinea, Contabilitate generală, Editura Academiei, Braşov, 1947, p.359.

4. întreruperea activităţii din cauze interne, lipsuri de valori materiale peste normele legate de
perisabilităţi.
Aceste consumaţiuni este de dorit să nu apară, dar dacă totuşi apar ele trebuie trecute în
sarcina persoanelor vinovate, altfel consumaţiunile vor avea efect substractiv asupra profitului.
Consumaţiunile de valori accidentale apar în activitatea unităţilor economice din cauza
acţiunii negative a factorilor naturali, cum ar fi: trăsnete, inundaţii, cutremure. Aceste
consumaţiuni au avut iniţial un caracter productiv, dar pentru că nu se regăsesc într-un produs ori
serviciu, ele îmbracă forma consumaţiunilor de valori accidentale.5
Sub denumirea de “consumaţiuni de valori cu caracter special“ sunt cuprinse valorile
consumate în vederea realizării obiectivelor şi acţiunilor finanţate din fonduri speciale,
alimentate de la buget ori din anumite prelevări, din rezultate financiare favorabile (cheltuieli cu
pregătirea personalului, cheltuieli de protocol, cheltuieli cu prevenirea inundaţiilor).
I.2 Clasificarea cheltuielilor
Clasificarea cheltuielilor are ca obiective principale, următoarele: calcularea costului şi
comparabilitatea cheltuielilor, după natura activităţii ce le generează, cu veniturile.
Din punct de vedere al organizării informaţiilor privind costurile, este important a se
cunoaşte următoarele clasificări ale cheltuielilor:
a). În scopul satisfacerii muncii de programare, evidenţă şi calculare a costului unitar al
produselor, cheltuielile de producţie se structurează pe articole de calculaţie.(vezi fig. nr. I.1).
Articole de calculaţie
 Materii prime şi materiale directe
 Deşeuri recuperabile (se scad)
 Salarii directe
 Impozit pe salarii, ajutor de şomaj, contribuţia la asigurările sociale
 Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului
 Cheltuieli generale de administraţie
 Pierderi din rebuturi
 Cheltuieli de desfacere
Fig. nr. I.1. Structura cheltuielilor de producţie pe articole de circulaţie
Structura pe articole de calculaţie are în vedere oglindirea gradului de participare a
fiecărei secţii, compartiment, etc., la formarea costului întregii producţii, precum şi cota parte din
fiecare fel de cheltuieli care revin pe produs.
b). Un criteriu important după care se clasifică cheltuielile unei societăţi comerciale
este constituit de modul de participare a cheltuielilor la realizarea obiectivului firmei. Astfel,
cheltuielile se împart în: directe şi indirecte.
Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau lucrare, într-un
anume loc de fabricaţie şi pot fi individualizate asupra acestuia, din această grupă făcând parte:
materii prime şi materiale directe, salarii directe, impozitul pe salarii şi contribuţia la asigurările
sociale.
Cheltuielile indirecte, sunt generate îndeosebi de executarea simultană a mai multor
produse, sau secţii de fabricaţie comune diferitelor produse sau lucrări, fapt pentru care aceste
5
Gh. Scorţescu, Contabilitatea cheltuielilor agenţilor economici, Editura Fundaţia Academică “Gh. Zane”, Iaşi,
1995, p.12

5. cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând costului unui anumit produs. Dintre acestea fac
parte o mare diversitate de cheltuieli, cum ar fi: reparaţiile, întreţinerile şi amortizările utilajelor
consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului din administraţie.
c). În funcţie de momentul efectuării şi al includerii în costul producţiei, putem avea:
cheltuieli privind perioada curentă, cheltuieli înregistrate în avans şi cheltuieli preliminate.
Cheltuielile curente ale perioadei în curs sunt efectuate şi se includ în totalitatea lor în
costul efectiv al producţiei realizate în perioada respectivă.
Cheltuielile înregistrate în avans sunt efectuate în perioada curentă, dar privesc producţia
perioadelor viitoare de gestiune în al căror costuri se includ treptat pe măsura ajungerii lor la
scadenţă.
Cheltuielile preliminate, denumite şi rezerve, sunt acele cheltuieli care urmează a fi
efectuate în perioadele viitoare de gestiune, dar care trebuie incluse în costurile perioadei
curente, evitându-se în modul acesta încărcarea costului produselor cu sumele respective numai
în lunile în care s-ar efectua de fapt cheltuiala ca atare.
d). Din punct de vedere al includerii lor în costul de producţie cheltuielile se grupează
6
în:
 Cheltuieli care se includ atât în costul planificat, cât şi în cel efectiv;
 Cheltuieli care se includ numai în costul efectiv; intră aici acele cheltuieli care nu sunt
prevăzute, dar dacă totuşi apar ele se includ în costul efectiv;
 Cheltuieli care nu se includ nici în costul planificat, nici în cel efectiv, recuperându-se
de la terţi sau din rezultatele financiare.
e). În funcţie de dependenţa faţă de mărimea şi evoluţia volumului fizic al producţiei,
cheltuielile de producţie se împart în : variabile şi fixe.
Cheltuielile variabile sunt acelea a căror mărimi evoluează proporţional cu producţia la
care se referă, fiind însă relativ fixe sau constante pe unitate de produs, cum sunt: consumurile de
materii prime şi materiale auxiliare directe, remuneraţii directe, energia, combustibilul, etc.
Cheltuielile fixe sunt acelea care au un nivel relativ constant, indiferent de oscilaţiile
volumului de producţie, cum sunt: cheltuielile generale de administraţie, o parte din cheltuielile
de desfacere, etc.
Din punct de vedere al naturii activităţilor ce le generează, cheltuielile pot fi: cheltuieli de
exploatare, cheltuieli financiare şi cheltuieli excepţionale. Acestora li se adaugă cheltuielile cu
amortizările şi provizioanelor, grupate pe naturile de cheltuieli prezente, ca şi cele cu impozitul
pe profit.7
I.3 Definirea noţiunii de venituri
In totalul veniturilor obtinute de o întreprindere, majoritatea o detin veniturile provenind
din activitatea de exploatare, respectiv din vanzarea de produse sau marfuri, executarea de lucrari
si prestarea de servicii, potrivit specificului obiectului sau de activitate.
Venitul nu se poate obţine decât prin corelarea producţiei obţinute cu cerinţele pieţei,
întrucât obţinerea unei producţii fără desfacere este un nonsens8. Definirea conceptului de venit
6
D. Rusu, R. Davideanu, Contabilitatea unităţilor industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980,
p.134.
7
*** Ministerul Finanţelor, Sistemul contabil al agenţilor economici, Editura Economică, 1994, p.14.
8
M. D. Paraschivescu, W. Păvăloaia, ş.a., Contabilitate şi modele de analiză economică, Editura Fundaţiei
Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1993, p.312.

6. (ca şi cel de cheltuială) este strâns legat de relaţiile de proprietate, pe acestea întemeindu-se
gestiunea.
În condiţiile economiei de piaţă, factorul juridic este dominant în întreaga activitate a
unităţii patrimoniale generatoare de cheltuieli şi venituri.
Ca şi în cazul cheltuielilor, veniturile, în concepţia franceză, sunt reprezentate de
totalitatea operaţiilor economice care afectează întreprinderea prin mărimea activului, dacă se
înregistrează în prealabil dreptul asupra clienţilor, sau prin diminuarea pasivului, cum ar fi, de
exemplu, cazul diminuării provizioanelor dacă acestea rămân fără obiect.9
O definiţie mai simplistă prezintă veniturile ca totalitatea valorilor produse şi vândute pe
piaţă.
Termenul de venit este organic legat de cel de producţie. Dar producţia poate căpăta mai
multe expresii, de unde şi mărimi diferite de venituri, şi anume: producţia fabricată (neterminată
şi finită), producţia vândută (vânzările), producţia încasată. Se remarcă faptul că o serie de
venituri nu sunt generate de producţie, de exemplu transferurile de valoare pe care unii terţi le-au
făcut în favoarea întreprinderii (subvenţii, venituri financiare provenite de la filialele
întreprinderii).
De aceea în U.S.A., pentru venituri generate de producţie se utilizează termenul de
venituri (revenus), iar pentru cele din afara producţiei, termenul de câştiguri (gains).10
I.4 Clasificarea veniturilor
În noul sistem de contabilitate, organizarea evidenţei veniturilor şi concepţia generală
despre venituri se schimbă fundamental în ideea delimitării eforturilor şi efectelor economico-
financiare cu foarte mare claritate, asupra unei anumite perioade de gestiune.
Aceste aspecte se referă la :
 Contravaloarea produselor, lucrărilor şi serviciilor facturate se constituie ca venit al
perioadei de gestiune încă din momentul facturării, indiferent dacă acestea se încasează în cursul
aceluiaşi exerciţiu sau în cele viitoare;
 Valoarea producţiei finite sau în curs de execuţie destinată activităţii investiţionale a
întreprinderii, se constituie de asemenea ca venit al perioadei;
 Valoarea producţiei finite, mărfurilor şi a producţiei nefinalizate se consideră venit al
perioadei de gestiune în care acestea au fost obţinute luând în considerare creşterea sau
descreşterea stocului la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei.
Contabilitatea financiară reflectă cheltuielile şi veniturile din momentul angajării lor.
Conform acestei concepţii sunt considerate componente ale veniturilor următoarele:
b). Toate încasările din vânzările produselor fabricate, mărfurilor vândute, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate din momentul naşterii dreptului de a le încasa. Sunt asimilate
acestora şi variaţia stocurilor de produse fabricate şi comenzi în curs de execuţie de la finele
exerciţiului financiar faţă de cele de la începutul acestuia.
c). Alte venituri generate de activitatea de exploatare curentă, din participarea la
tranzacţii financiare sau din activităţi excepţionale;
d). Diminuări ale provizioanelor create în exerciţiul financiar anterior în măsura în care
acestea au rămas fără obiect.
Conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii, principalele elemente care
formează veniturile unităţii patrimoniale sunt sumele sau valorile încasate sau de încasat, din:
 Livrările de bunuri, executarea de lucrări, prestări de servicii şi din avantajele pe care
unitatea patrimonială a consimţit să le primească;
 Executarea unei obligaţii legale sau contractuale din partea terţilor;
9
M. Epuran, D. Coteţ, ş.a., Contabilitatea financiară în noul sistem contabil, Editura de Vest, Timişoara, 1995, p.195
10
N. Feleagă, I. Ionaşcu, Contabilitate financiară, vol. I, Editura economică, 1995, p.58.

7.  Venituri excepţionale.
În cadrul veniturilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului se cuprind de asemenea,
veniturile din: producţia stocată, producţia imobilizată, diminuarea sau anularea provizioanelor,
preţul de vânzare al activelor cedate.
Tot în vederea delimitării exacte a veniturilor pe anumite exerciţii financiare, veniturile se
clasifică astfel:11
a). Venituri curente, constatate, înregistrate şi încorporate în rezultatul exerciţiului
respectiv;
b). Venituri înregistrate în avans, sunt constatate în exerciţiul “N” dar încorporate în
exerciţiul “N+1”;
c). Venituri de realizat, sunt venituri realizate efectiv în cursul exerciţiului ”N”
încorporate în rezultatele aceluiaşi exerciţiu, pentru care nu s-au întocmit documentele de
înregistrare.
Din punctul de vedere al asigurării compatibilităţii şi comparabilităţii cu cheltuielile,
veniturile se grupează astfel:
 venituri din activitatea de exploatare, incluzându-se aici venituri din vânzări de
produse, mărfuri, servicii prestate şi din alte activităţi;
 venituri din producţia stocată;
 venituri din producţia de imobilizări;
 venituri din subvenţii de exploatare, alte venituri de exploatare;
 venituri financiare;
 venituri excepţionale;
 venituri din provizioane.
I.5 Noţiunea de rezultat financiar final
Unul din imperativele determinante pentru existenţa şi dezvoltarea oricărui agent
economic, îl constituie acela al organizării şi desfăşurării întregii activităţi pe principii de
eficienţă economică şi financiară.
Cea mai concretă formă de manifestare a eficienţei la nivelul unei unităţi patrimoniale, o
reprezintă rezultatele obţinute în urma desfăşurării activităţii.
Rezultatul financiar se defineşte ca fiind totalitatea mijloacelor băneşti care rezultă din
activitatea economică desfăşurată de firmă într-o perioadă de timp, de regulă un an.12
Rezultatul se determină de o manieră precisă ca o diferenţă dintre anumite venituri şi
anumite cheltuieli. Conceptul de rezultat este subiectiv, deoarece el depinde de persoana în
contul căreia se ţine contabilitatea (proprietarul unităţii, ansamblul investitorilor şi aportori de
capitaluri şi salariaţi), de principiile contabile, de un sistem contabil sau altul (cost istoric,
contabilitate de inflaţie), precum şi de politica adoptată de întreprindere în materie de evaluare
patrimonială (cum ar fi metodele de evaluare a stocurilor).13
Din punctul de vedere al momentului din ciclul de afaceri în care poate fi înregistrat
rezultatul, menţionăm următoarele variante:
- în momentul lansării comenzii de producţie (înregistrarea unui rezultat viitor);
- în momentul cumpărării elementelor destinate fabricaţiei (începutul ciclului);
- în momentul producţiei (pe măsura avansării în procesul de producţie);
11
M. Ristea, Noul sistem contabil al agenţilor economici din România, Ediţia a 2-a, Editat de Corpul Experţilor
Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, Bucureşti, 1993, p.144
12
Gh. Bistriceanu, C.G. Demetrescu, ş.a., Lexicon de finanţe – credit, contabilitate şi informatică financiar –
contabilă, vol I ,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.636.
13
N. Feleagă, I. Ionaşcu, Contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, 1995, p.55.

8. - în momentul stocării produselor finite;
- în momentul încasării.
Contabilitatea financiară operează astăzi cu două logici:
a). Teza conform căreia rezultatul ar trebui să fie contabilizat în mod progresiv, pe tot
parcursul ciclului de producţie, pe măsura avansării produselor sau livrărilor;
b). Teza conform căreia rezultatul nu trebuie să se înregistreze decât într-un moment al
ciclului, cu predilecţie atunci când există o mare probabilitate de obţinere a rezultatului (vânzare,
încasare, expirarea termenului de garanţie).
Am menţionat mai sus că rezultatul se determină de o manieră precisă ca diferenţă dintre
anumite venituri şi anumite cheltuieli. Astfel, interfaţa dintre venituri şi cheltuieli este prezentată
în fig. nr. I 2:
VENITURI DIN VÂNZĂRI DE COSTUL DE CUMPĂRARE AL
MĂRFURI MĂRFURILOR VÂNDUTE
PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI
DELIMITATĂ CA VENITURI
COSTUL PRODUCŢIEI
EXERCIŢIULUI
VENITURI FINANCIARE CHELTUIELI FINANCIARE
VENITURI EXCEPŢIONALE CHELTUIELI EXCEPŢIONALE
Fig. nr. I.2 Interfaţa dintre venituri şi cheltuieli
La rândul său, producţia exerciţiului se determină pa baza relaţiei:
Producţia = Venituri de vânzări  Variaţia + Producţia de
exerciţiului de produse, lucrări producţiei imobilizări
delimitată şi servicii stocate exprimată în
pe venituri exprimate în preţ exprimată în costuri de
Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) cuprinde de
de vânzare costuri producţie
rezultatul curent, rezultatul
excepţional şi impozitul pe profit. producţie
Rezultatul excepţional reprezintă diferenţa dintre veniturile din operaţiuni curente, adică
veniturile din exploatare şi veniturile financiare, şi cheltuielile curente, respectiv cheltuieli de
exploatare şi cheltuieli financiare.
Rezultatul excepţional se determină prin diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
excepţionale, ca urmare a unor operaţiuni efectuate de unitatea patrimonială, care nu sunt legate
de activitatea normală, curentă a acesteia.
Rezultatul exerciţiului este reflectat de soldul final al contului de profit şi pierderi.