1. 1.Moartea cea de-a doua in viziunea lui Pavel Florensky
1.1 Libertatea omului, puterea de a-L refuza pe Dumnezeu
După cum am spus mai devreme, veşnicia iadului şi libertatea omului se află într-o
legătură indisolobilă; astfel dacă există nepocăinţă veşnică există şi iadul veşnic şi implicit
imposibilitatea omului de a mai putea răspunde Dragoste Lui Dumnezeu căci sufletul impietrit în
rău blestemă însuşi iertarea Lui Dumnezeu.
Pentru aceia iadul este ceva benevol şi nesătul întrucât s-au blestemat singuri şi pe
Dumnezeu, aceştia se hrănesc din propiul lor orgoliu şi devin din ce în ce mai însetaţi învârtindu-
se în propiul lor contingent şi neputând să răspundă dragostei Lui Dumnezeu.
Această stare e rezultatul unei deficienţe în creatură pe care bineînţeles Dumnezeu a
prevăzut-o însă nu a predestinat-o după cum zice şi Sfântul Ioan Damaschin: „ Trebuie să se ştie
că Dumnezeu ştie totul dinainte, dar nu le predestinează pe toate. Cunoaşte mai dinainte pe cele
ce sunt în puterea noastră dar nu le predestinează. El nu voieşte să se facă răul şi nici nu forţează
virtutea”1
Din aceste rezultă că vrerea omului este piatra de care se poticneşte Dumnezeu: „ Nu
Dumneze nu se mai împacă cu făptura şi nu iartă un suflet răutăcios, plin de ură, ci însuşi sufletul
nu se împacă cu Dumnezeu. Pentru a-l constrânge să se împace, pentru a face cu sila sufletul să
iubească, Dumnezeu ar fi trebuit să-l frustreze de libertate , adică El Însuşi ar fi trebuit să
înceteze a mai iubi şi să înceapă a urî”2
.
Dar Dumnezeu fiind iubire nu aboleşte libertatea nimănui ci dă omului ceea ce singur şi-a
ales; astfel Dragostea Lui Dumnezeu , din instrumentul pe care îl folosesc cei care susţin o
oarecare apocatastază pentru a-şi certifica credinţa că Dumnezeu oricum o să ierte întrucât
Dragostea Lui Dumnezeu nu a creat pentru a distruge mai apoi, devine „obstacol” în mântuirea
omului pentru că Dragostea nu poate forţa.
1
Ioan Damaschinul, Dogmatica,traducere de pr. Dumitru Fecioru, cartea I, cap 30, Bucureşti, Edit. Scripta, 1993, p.
92.
2
Pavel Florenski, op. cit. p. 138.

2. Pentru a da un răspuns acestei antinomii unii au recurs la un origenism mascat, întrucât se sare
peste libertatea omului şi se relativizează valorile morale.
1.2 Despărţirea sufletului în potenţialitate pură şi caracter pătimaş
Se vorbeşte despre moartea cea dinâi care este despărţirea sufletului de trup şi de moartea
cea de aII-a care reprezintă o scindare în însuşi eu-l omului.
Omul fiind creat de Dumnezeu are o valoare unică şi veşnic în nucleul lui interior, fiind înzestrat
cu voinţă liberă şi creatoare care dă naştere uni caracter empiric, care şi el face parte tot din om;
astfel persoana este caracter.
Am spus mai devreme că creatura Lui Dumnezeu are o valoare veşnică în nucleul ei interior
tocmai datorită faptului că este creată de Dumnezeu şi de aceea trebuie mântuită, conform
planului Creatorului.
Acest lucru înseamnă tocmai separarea persoanei de caracter, de reaua voinţă care primeşte o
situaţie independentă şi non-substanţială fără putere creatoare.
Astfel acest rău al caracterului nu poate depăşi limitele unicului, veşnicul moment al păcatului, al
furiei către Dumnezeu; este vorba de un efort fără sfârşit tocmai pentru că nu mai are forţă
creatoare.
Pe pământ, acest efort neputincios (epohi)pentru faptul că are încă putere creatoare este
încă activ, pe când dincolo e absolut pasiv; bunul „în sine” sau autos, sau acea persoană care are
voinţă creatoare este capabil să contemple binele altuia, adică cine iubeşte transformă în sine
ceea ce iubeşte iar cel care urăşte nici sieşi nu-şi aparţine.
Cele spuse aici reprezintă traducere pildei talanţilor în sensul că omul este înzestrat cu un
anumit capital (un talant, doi, respectiv cinci talanţi) pe care trebuie să îl înmulţească.
Fiecare din cei ce au primit şi-au înmulţit talantul pe măsura darului primit în primă instanţă.
Omul nu are putere de creaţie, tot ce poate face el este să potenţeze la fel cum organismul
asimilează cele necesare pentru a creşte; pentru faptul că îi lipseşte acel dinamis nu face să
crească persoana sa prin sine ci prin primirea în sine a chipului Lui Dumnezeu din ceilalţi.
Dăruindu-se, primeşte în aceeaşi măsură în care se dăruieşte şi se reprimeşte afirmat, aprofundat,
dublându-şi astfel existenţa.
Astfel sluga care şi-a lucrat chipul Lui Dumnezeu şi L-a crescut va merge în comuniunea
Cu Dumnezeu iar slugi care a încercat să îşi legitimeze păcatul prin ascunderea chipului Lui

3. Dumnezeu( cea cu un talant) i se confiscă talantul şi deci posibilitatea potenţării ei fiind aruncată
în întunericul cel mai din afară(Mt. 25, 30).
Libertatea constă tocmai în faptul că omul se conştientizează ca fiinţă creatoare şi nu doar
subiect gnoseologic; autor activ şi nu doar subiect abstract al predicatelor sale.
Aşa cum percepţia trecerii unei anumite temporalităţi îl situează deasupra timpului şi
cum receptarea empiricului îi arată natura supra-empirică la fel libertatea lucrează în afara
contingentului de care este conştientă.
Aşadar păcatul este în primul rând o aservire faţă de sine în sensul că din domeniul
libertăţii supra-empirice cade în empirism tocmai pentru faptul că nu îşi mai exercită puterea
creatoare a chipului divin căci „pentru sinele” său, caracterul rău empiric s-a individualizat într-
o existenţă fără substanţă s-a prăbuşit în el însuşi într-o aspiraţie obtuză de neînvins.
Şi cu cât acest eu care îşi ascunde chipul Lui Dumnezeu tocmai ca să-şi legitimeze
păcatul vrea să-şi satisfacă setea finită dar care eaa se afirmă infinită, cu atât mai puternică
devine setea lui.
În Coran pentru a arăta acest lucru , al patimii care distruge din cauză că setea infinită se
adapă cu ceva finit, se zice că cine caută să fie bogat acela se aseamănă cu un om ce bea apă de
mare: cu cât mai mult bea cu atâta i se face setea mai mare şi nu va înceta până nu va pieri.
1.3 Cripto-apocatastază
Acest proces de divizare este parţial întrucât se aruncă doar partea infecţioasă, omul în
sine, potenţialitatea pură se mântuie.Această învăţătură cu influenţe clar origeniste a exprimat-o
un sclav sirian: „ Mi-aduc aminte că odată,aflându-mă eu în Siria, am văzut trei căpetenii ale
unui sat , care, şezând seara la umbra unui palmier , discutau despre nemărginirea dreptăţii şi
îndurării lui Dumnezeu. ŞI ziceau ei : dacă Dumnezeu este milostiv îi va ierta păcătosului toate
păcatele; iar dacă este drept, îl va pedepsi fără milă pe păcătos. Atunci s-a apropiat de ei unul
dintre sclavi şi le-a cerut voie să-şi spună părerea : cred, a spus el, că Dumnezeu după dreptatea
Sa, va pedepsi şi va nimici păcatul iar după milostenia Sa îl va milui pe păcătos”3
.
Este vorba aici de o ştergere a păcatului din om, de ştergere a oricărei influenţe a
păcatului asupra comprtamentului omului; păcatul încetează a mai fi o parte a conţinutului
interior a omului căci e nimicit de har.
3
Contele de M.V. Tolstoi, apud. Pavel Florenski, op. cit, p. 144.

4. După cum bine se vede e vorba de o curăţire a omului asemenea concepţiei din
apocatastază care omite libertatea omului şi îl constituie pe acesta din urma în afara oricărei
sinergii cu Creatorul.
În mod clar este vorba despre o excludere a libertăţii omului din acest plan, ceea ce în
opinia noatră nu este acceptabil;
Bineînţeles că aceste concepte suferă nuanţări şi problematizări şi tocmai de aceea vom
expune pe pe scurt o certificare scripturistică a acestor susţinătorilor acestor opinii teologice.
Aşadar cităm un pasaj din 1Corinteni 3, 10-15 în contextul său: „ După harul Lui
Dumnezeu cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia, θεμελιον; iar altul zideşte. Dar
fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă care este
Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne,
fân,trestie, Lucrul fiecăruia, εκαζηοσ ηο εργον, se va face cunoscut; Îl va vădi ziua, η γαρ ημερα,
Domnului. Pentru că în foc se descoperă , εν πσρι αποκαλσπηεηαι, şi focul însuţi va lămuri ce
este lucrul fiecăruia, εκαζηοσ ηο εργον οποιον εζηιν ηο πσρ ασηο δοκιμαζει. Dacă lucrul cuiva,
pe care l-a zidit, rămâne, va lua plată, ει ηινος ηο εργον μενει ο εποικοδομηζεν, μιζθον λημψεηαι.
Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa, ca prin foc, ει ηινος ηο
εργον καηακαηζεηαι, ζημιωθηζεηαι, οσηως δε ως δια πσρος”4
.
Astfel, temelia este Hristos şi materialele sunt fructele religioase şi morale care s-au
născut din propovăduirea Bisericii; gândurile, sentimentele omului se manifestă în acţiuni care
împreună cu lucrarea prin cuvânt primesc forţă spirituală şi astfel viaţa duhovnicească a altor
oameni provocată de această lucrare a credinciosului e însăşi obiectivarea înlăuntrului său.
Aceste lucrări ale omului se constituie în acele „materiale” de care vorbeşte Apostolul şi
în funcţie de care va avea loc judecata şi folosinţa lui pe acest pământ.
Astfel, dacă lucrul cuiva va rămâne( în sens de subzistenţă după Godet) va lua plată; însă
la care lucru se referă aici Apostolul? La 1 Cor. 13,13 răspunde la această întrebare şi zice : şi
acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este
dragostea.
Aşadar dacă „lucrul” omului se constituie din acestea trei virtuţi cu deosebire din
dragoste, lucrătorul îşi va lua plata sa atunci când se va întâlni cu „ochii de foc ai
Atotputernicului Judecător” (Apocalipsa 2,18).
4
Pavel Florenski, op. cit., p. 146.

5. Cu alte cuvinte, omul ce a lucrat dreptatea şi iubirea, care şi-a lucrat chipul Lui
Dumnezeu din el şi şi-a înmulţit talantul va lua plata veşnică şi spunem noi că va trece direct în
comuniunea Sfinţilor, iar cel care nu are acestea trei ci şi-a ascuns talantul pentru a se „bucura”
la nivel finit şi pătimaş de cele ale materialului uitându-şi originea , acesta va fi păgubit de
această lucrare a lui, dar totuşi „se va mântui, dar aşa ca prin foc”(3,15).
Îndrăznim să interpretăm această mică analiză în tenta pe care o contura şi Sfântul Isaac
Sirul; astfel, cel care va avea lucrul mâinilor lui din „ aur argint sau pietre scumpe”, adică cu cele
trei virtuţi şi îndeosebi din dragoste, acesta îşi va lua plata atunci când se va întâlni cu „sabia cu
două tăişuri” a Stăpânului şi va merge dimpreună cu talantul său (chipul Lui Dumnezeu) înmulţit
în împărăţia cerurilor.
Cel care însa şi-a ascuns chipul Lui Dumnezeu din el şi lucrul său e alcătuit din „ lemn,
fân, trestie”, acestea din urmă dacă vor arde şi vor arde la întâlnirea cu Stăpânul, nu va rămâne
nimic din ele şi va fi păgubit; lucrul aceste este absolut necesar întrucât „lucrul” său nu are nici
cea mai mica afinitate cu ceea ce e pregătit pentru cei ce intră în comuniunea Sfinţior.
Totuşi ultima primejdie, ieşirea în întunericul cel din afară iubirii Stăpânului e exclusă
întrucât acesta se va mântui ( ζωθηζεηαι are aici sensul de a mântui, în sensul cel bun al
cuvântului şi nu de păstra de exemplu în chinurile iadului cum explică Ioan Hristostom; termenul
pentru „a păstra” ar fi ηηρηζεηαι) dar aşa ca prin foc; Adică acesta va suferi chinurile iadului dar
nu ca şi o curăţire cum se tinde a se crede, nici ca o răsplătire, căci la Dumnezeu nu se poate
concepe aşa ceva, ci ca pe un mijloc, un intrument al iubirii Lui Dumnezeu prin care Dumnezeu
îi dă posibilitatea creaturii să fie mântuită chiar şi în urma unui gând de căinţă.
În concepţit filosofică aceast pasaj e interpretat în sensul că omul se desparte de
caracterul său empiric plin de patimi şi se mântuieşte doar acea potenţialitate pură, întrucât omul
nu poate pieri căci are în el zidit chipul Lui Dumnezeu care nu piere niciodată.
1.4 Veşnicia iadului, ca veşnicie impersonală a unei părţi din suflet
Această aseitate, empirism plin de patimi va fi veşnic în chinuri, neavând putere
creatoare, o realitate în non-existenţă care devine mereu frustrată de propiul contingent.
Aşadar, pentru această aseitate de care am vorbit nu e vizat domeniul existenţei,
domeniul obiectiv, ci doar cel subiectiv întrucât întreaga ei existenţă e alcătuită doar din
conţinutul ei psihic care o chinuie mereu.

6. Aşa s-a dorit explicare veşniciei iadului; o pseudo-existenţă fără substanţă, fără putere
creatoare care tocmai din această cauză nu se poate aneantiza, ci e hărţuită mereu de gândurile
sale şi de chinuri pe care le poate doar simţi dar în acelaşi timp nu va avea minte să priceapă ce e
cu ea, căci s-a orbit neglijând puritatea inimii.
Această realitate nu există decât în subiectivitate şi de aceea nici nu există părere de rău
pentru ele şi aşa sunt condamnate să fie aserviţi loruşi în propiul lor contingent, posedat de
finitidine.
Alt text în discuţie este cel de la Marcu 9, 43-49 unde se aduce şi o completare
importantă:
43. „Şi de te sminteşte mâna ta, taie-o, că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât,
amândouă mâinile având, să te duci în gheenă, în focul cel nestins,
44.Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
45. Şi dacă te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este să intri fără un picior în
viaţă, decât, având amândouă picioarele, să fii asvârlit în gheena, în focul cel nestins,
46. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
47. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l că msi bine îţi este ţie cu un singur ochi să intri
în împărăţia Lui Dumnezeu, decât având amândoi ochi, să fii aruncat în gheena focului,
48. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
49. Căci fiecare om va fi sărat cu foc , după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. l”
Aşadar, dacă până acum era vorba de lucrul fiecăruia, de rezultatul acţiunilor în
schimbarea în bine sau rău a sufletelor, acum este vorba despre mădularele trupului ce reprezintă
acea aseitate empirică şi pătimaşă care merge în planul non-existenţei la întâlnirea cu „ sabia
ascuţită cu două tăişuri”
Imaginea viermelui care nu moare este luată din Talmud unde se spune că durerea în
veşnicia iadului e reală şi e asemenea durerii pe care o are omul când e împuns cu un ac.
Inima văzând că „trupul” care a fost cândva materialitatea în care ea se manifesta,
limanul ei, este distrus de vierme o cuprinde o mâhnire adâncă.
Pavel Florenski descrie această stare a părţii empirice care e tăiată şi aruncată în chinurile
veşnice: „ Fiind un absolut nefast şi o independenţă completă în raport cu totul( aşa cum ar vrea
aseitatea), şi în acelaşi timp neavând activitate creatoare, această aseitate este privată de
motivaţiile lăuntrice şi de cele exterioare pentru a se opri, pentru a pune capăt dorinţelor sale.

7. Lăsată în voia ei, aseitatea îşi devine sclavă sieşi şi, în nuda identitate de sine a eului păcătos,
precum un vârtej veşnic ajuns la capătul puterilor şi niciodată oprit, se roteşte fără sens în bezna
nefiinţei şi a chinului”5
.
Despărţirea aceasta la moartea cea de a doua, este una definitivă şi fostul subiect al acelui
caracter pătimaş care merge în afara cămării de nuntă a uitat că a avut un ochi care îl smintea pe
care l-a aruncat deoparte.
Această întreagă conceptualizare a veşniciei iadului şi a judecăţii Lui Dumnezeu, vrea să
se depărteze de origenismul vulgar şi cel autentic printr-o raţionalizare aproape matematică a
tainei Lui Dumnezeu.
Ea cade din start şi îşi pierde orice valoare pentru că nu acordă atenţie libertăţii omului ci
o aboleşte, nu o bagă în seamă, îl reduce pe om la un obiect cu care Creatorul face cum vrea fără
să existe nici un fel de sinergie în procesul mântuirii; mai mult, dacă aportul libertăţii omului este
unun nul pentru mântuire lui, înseamnă că şi lucrarea omului din acestă lume în care şi-a
exercitat voinţa în libertate înspre bine nu are nici o relevanţă de vreme ce Creatorul său oricum
îl mântuieşte.
Într-adevăr libertatea omului deşi e parte din libertatea Lui Dumnezeu şi e limitată. Acest
lucru nu înseamnă că poate fi redusă la nimic; aceasta ar însemna o apocatastază mascată, o
pseudo-predestinare.
1.5 O înfluenţare, nicidecum încalcare a libertăţii e posibilă?
Nu cunoaştem noi tainele Lui Dumnezeu căci Dumnezeu rămâne mai presus de orice
logică şi putere de înţelegere a omului , El rămâne mereu apofatismul de contemplat pentru om,
misterul veşnic.
Tocmai din această cauză nu putem să excludem o acţiune din partea Lui Dumnezeu
totuşi, fără a reduce libertatea umană la nimic, un act pe care noi deşi acum în putem gândi ca şi
contradicţie, de fapt la Dumnezeu să fie o armonie deplină.
Exact cum gândea Sfântul Isaac Sirul când zicea că din iubirea Creatorului care există de
la început înainte ca firile să devină rele sau bune, se va descoperii făpturii o taină care o va face
să se alipească, să fie robită, să se arate natura ei cu care a fost creată dintru început şi aşa să fie
5
Ibidem, p. 159.

8. mântuită de Dumnezeu, însă atenţie, această înrobire nu exclude libertatea omului, ci,în viziunea
Sfântului Isaac Sirul o înfluenţează într-un fel6
.
Aşa Dumnezeu rămâne mai presus de toată înţelegera noastră, e o taină pe care doar o
putem anticipa, lucru pe care l-a făcut şi Sfântul Isaac Sirul ; dată fiind iubirea nemărginită
pentru creatura Lui, Creatorul a împărtăşit în contemplarea Lui de către oameni adevărul, însă
oamenii nu îl pot recepta pe deplin căci nu sunt în stare datorită firii lor limitate şi materiale.
Dar din cât au primit, Sfântul Isaac Sirul a sintetizat cel mai frumos gândul Lui
Dumnezeu cu privire la creaţie şi a arătat că omul nu poate gândi fix cu privire la tainele
judecăţii şi că nu poate exclude o lucrare a Lui Dumnezeu care să apară ca expresie a nădejdii
omului: „ Nu putem să afirmăm în faţa Lui Dumnezeu ca exclusă ideea că puterea, iubirea şi
înţelepciunea Lui ar găsi o cale mai presus de orice înţelegere a noastră, că o combinaţie a
acestora ar fi de fapt dreptatea divină. În orice caz, creştinul trebuie să poată crede şi simţi că la
Dumnezeu toate sunt cu putinţă că Dumnezeu vrea( adică lucrează efectiv şi etern) ca toţi să se
mântuiască .
Poate că o înfluenţare – în nici un caz încălcare – a libertăţii noastre de către Libertatea
absolută nu e exclusă, pentru că libertatea noastră nu există prin sine ci numai datorită Libertăţii
absolute care a creat-o; ea nu este şi rămâne altceva decât tot o libertate relativă , creată şi
dăruită permanent de Libertatea absolută . Finnd maximă preţuire şi responsabilitate , poate că
intervenţia iubirii nu e niciodată încălcare a libertăţii”7
.
Acesta este modul cel mai în acord cu părerea Sfinţilor Părinţi de a privi această
problematică cu privire la iad;
Concepţia cu privire la moartea cea de a doua, şi că iadul e veşnic tocmai datorită aceste
despărţiri a aseităţii pătimaşe şi rele care merge în chinurile veşnice este, in opinia mea,
inacceptabilă întrucât sare peste ceea ce vrea omul orbit sau nu de păcat.
Este vorba de o reducere la nulitate a libertăţii omului, acesta fiind oricum mântuit,
deoarece la întâlnirea cu sabia cea cu două tăişuri, dacă nu va fi vrednic de intrare în „ cămara
împărătească” îl va curăţi creatorul ce partea rea din el care va suferi veşnic şi omul se va mântui
doar în potenţialitatea lui pură ştergându-i-se orice urmă, amintire a păcatului.
6
Isaac Sirul II, p. 366.
7
George Remete, Suferinţa omului, p. 126.

9. Pentru a certifica acest concept aduc în sprijinul acesteia un agraphonn un cuvânt nescris
al Mântuitorului în care se zice că „cine se află lângă Mine este lângă foc , iar cine este departe
de Mine , este departe de împărăţie”.
Aduc acest text în sprijinul aceste concepţii pentru a explica polarizarea harului, căci
Acelaşi Domn care dă împărăţia e şi cel care arde tot ce e nevrednic.
Pentru a aduce un plus de autoritate se arată şi comentariul lui Origen la acest agraphon: „
Zice ..Mântuitorul : cine este lângă Mine este lângă foc; cine este departe de Mine este departe
de împărăţie....Or, aşa cum cel care este lângă Mine este lângă mântuire, el este şi lângă foc. Şi
cine Mă ascultă dar denaturează ceea ce a auzit, acela s-a făcut vas pregătit pentru pierzanie.
Pentru că cine este lângă Mine este lângă foc. Şi dacă cineva , temându-se că cine este lângă
Mine este lângă foc, s-a îndepărtat de Mine, ca să nu fie lângă foc, acela în schimb s-a îndepărtat
de împărăţie. Şi cum atletul , care nu s-a înscris la întrecere, nu se teme nici de bici, nici coroana
nu o aşteaptă , iar cine-şi anunţă numele dacă este învins, este biciuit şi părăsit iar dacă învinge
este încoronat, la fel , cel care a păşit în Biserică –o, catehumene, ascultă !-, care s-a apropiat de
cuvântul Lui Dumnezeu este ca şi cum s-ar fi înscris; dacă nu vrea să lupte , este şfichiuit cu
biciul care nu îl bate pe cel ce s-a înscris de la început; şi dacă a luptat cu dibăcie pentru a evita
loviturile şi pedepsele, nu numai că va fi scăpat de jignire, dar va primi coroana nestricăcioasă a
slavei”8
.
Într-adevăr este vorba de o polarizare a harului care pedepseşte în contextul în care omul
se îndepărtează de Dumnezeu tocmai pentru că îşi ascunde chipul divin pe care îl are în el, se
depărtează de Dumnezeu ca să nu fie lângă foc fiindu-i frică să mai ducă lupta pe care a
presupus-o primirea acelei „temelii” de care vorbea Sfântul Apostol Pavel.
Şi de asemenea dăruieşte răsplată şi bucurie şi coroană celui care stă lângă foc, lângă
scrutarea ochilor judecăţii Lui Dumnezeu şi duce lupta cea bună la care s-a înhămat asemenea
atletului care s-a înscris în concurs şi a luptat cu dibăcie.
Această interpretare a lui Origen nu vizează nicidecum această conceptualizare a morţii
celei de a doua ci vizează perimetrul conştiinţei omului care după ce a primit buna temelie,
respectiv „înscrierea în concurs” fuge de frica focului Judecătorului şi astfel se situează în afara
împărăţiei căci plecând de lângă foc, de lângă Dumnezeu şi învăţătura Sa, de lângă instrumentele
cu care trebuia să lupte şi în acelaşi timp erau şi modalităţi de pedepsire, îşi va lua pedeapsa.
8
Origen, Comentarii la Ieremia, XX, apud. Pavel Florenski, op. cit. , p. 162.

10. În aceeaşi manieră se exprimă şi Didim cel orb din Alexandria: „ Şi punând pedepse
pentru potrivnici, El, Domnul, este înfricoşător. Căci dacă cineva s-a apropiat de El, recunoscând
învăţătura divină, atunci prin păcătoşenia sa se află lângă acest foc, εγγσς γινεηαι ηοσ πσρος. De
aceea zice Mântuitorul: cel ce se află lângă Mine se află lângă foc; iar cel departe de Mine este
departe de împărăţie. Şi acum, deci, le spune celor ce nu dau ascultare ansamblului Lui de
precepte că El este înfricoşător şi mare pentru cei ce au întors spatele virtuţilor Sale”9
.
Aşa cum se exprima şi Sfântul Isaac Sirul vorbind despre focul iubirii Lui Dumnezeu
care îă arde pe cei păcătoşi, la fel şi aici este vorba despre despre faptul că la Dumnezeu se pune
sau nu problema de a răsplăti cuiva ceva, doar din perspective omului, în sensul că omul îşi ia
răsplata sa singur; lumina din înaltul cerului cu care ochii corbului sunt atâta de obişnuiţi şi se
simt bine şi confortabil este în schimb pricină se orbire şi de rău pentru cârtiţa subpământeană;
aceasta ar putea fi o analogie pentru a putea înţelege o fărâmă din Economia Lui Dumnezeu.
9
Didim Alexandrinul, Comentarii la psalmi, apud. Pavel Florenski, op. cit. , p. 162.