1. Schimbări ale mentalităţilor cu privire la relaţia de cuplu
Noţiuni introductive
Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie şi familie au fost definite într-o manieră
extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori confundate. Totuşi cuplul premerge, de
regulă, căsătoria, în urma căreia ia naştere familia cuplul marital şi descendenţii săi.
Termenul cuplu îşi are originea în latinescul copula (legătură), din care provine şi noţiunea
de copulaţie. Nu întâmplător, sexualitatea ocupă un loc central în semnificaţia conceptului de cuplu.
Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură
constantă sau datorată unei apropieri momentane. În ambele cazuri, însă, uniunea trebuie să
funcţioneze, chiar dacă acest lucru este adesea dificil. Cuplurile accidental formate, fără trecut şi
fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale.
Dacă în secolul trecut „cuplul” desemna exclusiv soţul şi soţia, astăzi, accepţiunea lui s-a
diluat, s-a lărgit mult, ea incluzând şi cuplurile premaritale sau homosexuale.
În condiţiile creşterii numărului cuplurilor homosexuale, ale recunoaşterii legale a căsătoriei
între partenerii de acelaşi sex, ale extinderii drepturilor lor şi ale descoperirilor ştiinţifice privind
sistemele de reproducere artificială, ne putem întreba dacă într-un viitor mai mult sau mai puţin
îndepărtat accepţiunea restrânsă a noţiunii de cuplu nu va deveni redundantă, superfluă? Este greu
de apreciat. Deocamdată, cuplul heterosexual mai constituie norma relaţiilor intime. Accepţiunea
largă include transversal atât cuplul conjugal (ce ia naştere din momentul consumării actului
căsătoriei), cât şi cel consensual sau coabitarea hetero- sau homosexuală.
Căsătoria şi modurile de existenţă alternative
Căsătoria reprezintă principala modalitate de constituire a unei familii. Ea reprezintă o
legătură acceptată social, între cele două persoane care locuiesc împreună şi întreţin raporturi
sexuale. Căsătoria are un aspect juridic, dobândit prin sancţionarea formală de către o instituţie
legitimă a uniunii maritale, şi un aspect religios, dobândit tot prin sancţionare formală, dar de
această dată prin dministrarea sacramentelor de către o instituţie religioasă legitimă. Deşi foarte
mult timp nu s-a practicat decât consacrarea religioasă a căsătoriei, astăzi, ea nu mai este posibilă
decât după recunoaşterea juridică a acesteia, recunoaştere numită căsătorie civilă. Ambele tipuri de
legitimare a uniunii maritale au rolul de a conferi recunoaştere socială noii familii.
În fiecare societate există anumite reguli de constituire a cuplurilor familiale, dar în principal
funcţionează două tipuri de reglementare maritală:
- endogamia: stabileşte alegerea partenerului din cadrul aceluiaşi grup, fie că este grup etnic,
religios, clasă, castă etc.; cu alte cuvinte, endogamia stabileşte clasa de persoane cu care este
permisă şi încurajată căsătoria;
- exogamia: stabileşte alegerea partenerului din afara grupurilor, precum familia, clanul, tribul
sau comunitatea locală, adică stabileşte clasa de indivizi care nu pot fi acceptaţi ca parteneri
conjugali sau sexuali. Ea se bazează pe rudenie şi pe interzicerea relaţiilor sexuale între rudele de
sânge (tabuul incestului). Tabuul incestului funcţionează diferit de la o societate la alta, în funcţie
de modul în care este definită rudenia: în unele societăţi, persoane care cu 30 de generaţii în urmă
au avut un strămoş comun sunt considerate rudă şi nu au voie să se căsătorească, pe când în alte
societăţi interdicţia este mult mai relaxată, interzicând alianţele doar până la nivelul verilor primari.
Deşi metodele concrete pe care le utilizează o persoană pentru alegerea partenerului marital
variază în mod considerabil în funcţie de societate şi chiar în interiorul aceleiaşi societăţi, există
totuşi patru metode importante prin care se poate dobândi un partener:

2. - căsătoria prin rapt: se practică mai ales în societăţile în care femeile sunt în număr mai mic
decât bărbaţii, iar pentru a corecta acest dezechilibru, bărbaţii işi răpesc soţiile de la alte societăţi;
- căsătoria prin cumpărare: este practicată încă şi astăzi în multe societăţi (mai ales asiatice)
şi presupune “un preţ al miresei” sau “un serviciu pentru mireasă” sau “o zestre” din partea femeii
şi a familiei ei;
- căsătoria prin aranjament: are loc în societăţile în care căsătoria este considerată o legătură
socială atât de importantă încât nu poate fi lăsată la latitudinea tinerilor, ci cade în sarcina familiilor
lor, care aranjează căsătoria pentru ei;
- căsătoria prin consensul părţilor sau “curtea conjugală”: este cea mai răspândită formă de
dobândire a partenerului marital în societăţile europene şi nord – americane şi constă în lăsarea
responsabilităţii de alegere doar în seama celor care vor să se căsătorească.
Ca şi familia pe care o instituie, căsătoria poate fi poligamă (poliandrie sau poliginie) sau
monogramă. Există de asemenea o formă destul de rară de căsătorie, pentru care însa nu există
dovezi că ar fi fost practicată ca normă socială, şi anume căsătoria de grup: doi sau mai mulţi soţi
se căsătoresc cu două sau mai multe soţii. Desigur, există dreptul de căsătorie între persoane de
acelaşi sex şi în anumite ţări europene, dar numai sub forma căsătoriilor monogame.
Divorţul reprezintă procesul de disoluţie legală a căsătoriei. Timp de secole, divorţurile au
fost pronunţate extrem de rar, în cazuri cum ar fi neconsumarea căsătoriei, astfel încât legătura
matrimonială apărea practic ca indisolubilă. Apoi, majoritatea ţărilor industriale au evoluat rapid
spre uşurarea demersurilor legate de obţinerea unui divorţ şi, în acelaşi timp, au fost relaxate, sau
chiar au dispărut sancţiunile sociale ca marginalizarea şi stigmatizarea celor divorţaţi. Din această
cauză a început să crească alarmant, consideră unii, sau normal, în viziunea altora, numărul
familiilor incomplete sau monoparentale (mamă singură cu copiii sau tată singur) şi al familiilor
vitrege, rezultate prin recăsătorire.
Hotărârea de separare sau de divorţ este luată de obicei după un timp în care, unul dintre
parteneri, sau ambii, consideră ca au experimentat un nivel de insatisfacţie care nu mai poate fi
suportat.
O altă formă de existenţă comunitară, înfiinţată pentru a permite membrilor ei să se despartă
de natura individualistă, competitivă a vieţii sociale, este kibbutz-ul. Membrii acestei comunităţi
(indivizi şi familii) se comportă cu toţii ca o mare familie, cooperând la muncile agricole, iniţial, iar
mai târziu la cele industriale, totul aflându-se în proprietate comună. Creşterea şi educarea copiilor
revenea în primul rând comunităţii, în aşa – numitele “case ale copiilor”, dar astăzi familiile sunt
cele care au preluat aceste sarcini, “casele” fiind destinate mai degrabă să asigure servicii de
supraveghere completă, fără să mai reprezinte responsabilitatea comunală pentru educaţia copiilor
Menajurile de homosexuali, deşi marginale în raport cu celelalte forme de coexistentă umană,
au fost recunoscute, cu deosebire în ultimul deceniu, în diverse societăţi occidentale, chiar dacă
această recunoaştere merge de la simpla toleranţă socială, până la recunoaşterea formal – legală.
Cuplurile homosexuale de femei au drept de adopţie dar pot avea şi copii, prin înseminare
artificială. Deşi prin anii ’60 - ’70 agenţiile de plasament din Statele Unite încredinţau copii spre
adopţie şi cuplurilor de bărbaţi, această practică a încetat datorită reacţiilor adverse ale opiniei
publice.
În ceea ce priveşte concubinajul,studiile au arătat că acesta, în comparaţie cu mariajul, ia din
ce în ce mai multa amploare.
Concubinajul este situaţia în care un cuplu care are o relaţie sexuală, locuieşte sub acelaşi
acoperiş şi, uneori, folosesc şi resursele financiare în comun, fără a fi căsătoriţi. În unele ţări, ca
Suedia de pildă, concubinajul are o lungă istorie ca practică legitimă şi un statut legal, astfel încât,
atunci când relaţia se destramă indivizii pot pretinde prin lege împărţirea bunurilor şi pensie
alimentară. La tineri mai ales, concubinajul reprezintă o etapă “experimentală” înaintea căsătoriei,
un fel de “căsătorie de probă”, iar această practică este extrem de răspândită în Statele Unite şi în
Europa de Vest şi câştigă tot mai mult teren şi în Estul european.
În jurul anilor ’80, toate ţările dezvoltate au fost afectate de aşa-numitul proces de tranziţie
demografică, proces prin care rata totală a fertilităţii, adică numărul mediu de copii ai unei femei în

3. decursul întregii ei vieţi, descendenţa sa finală, a scăzut sub nivelul care asigură înlocuirea simplă a
generaţiilor, populaţia rămânând constantă. Nivelul ratei totale a fertilităţii, care ar asigura
înlocuirea simplă a generaţiilor era, în această perioadă, de 2,1‰, deci aproximativ o descendenţă
de doi copii pentru fiecare femeie.
Desigur, scăderea fertilităţii nu este o noutate a ultimilor douăzeci de ani, dar scăderea ei sub
limita de înlocuire a populaţiei este fără precedent şi poate avea efecte sociale extrem de grave.
Schimbări la nivel demografic
Transformările care au apărut în la nivel demografic în România se pot explica, pe de o parte,
prin relansarea, începând cu anul 1990, a unor politici cu privire la familie, iar pe de altă parte, prin
constrângerile economice specifice perioadei de tranziţie care au afectat condiţiile de viaţă ale
populaţiei şi au influenţat decizia de căsătorie şi raţionalizarea comportamentelor reproductive.
Potrivit datelor furnizate de Recensământul Populaţiei si al Locuinţelor din anul 2002, din
totalul căminelor compuse din nuclee familiale, 30,9% sunt cupluri fără copii, 56,2% cupluri cu
copii, si 12,9% familii monoparentale.
Familii
monoparentale
; 12,9%
Cupluri cu
copii; 56,2%
Cupluri fara
copii; 30,9%
Conform aceluiaşi Recensământ, deşi majoritatea populaţiei este căsătorită (47%), totuşi un
procent destul de însemnat este cel al persoanelor celibatare (39,7%). În ceea ce priveşte rata
nupţialităţii în România post-comunistă, aceasta a fost într-o uşoară scădere, în perioada 1990-2006.
Rata divorţialităţii apare ca fiind un indicator mai stabil decât rata nupţialităţii. Astfel, după
o creştere înregistrată în anii 1991 si 1994, începând cu anul 1995,aceasta are valoarea de
aproximativ 1, 95‰1. Anul „de vârf” al divorţurilor a fost 1997, când au fost înregistrate un număr
de 63.146 asemenea cazuri2.
La nivelul anului 2002, se poate observa că procentul femeilor divorţate era de 1,5 ori mai
mare decât cel al bărbaţilor divorţaţi3, ceea ce ne poate conduce la concluzia că recăsătorirea este
mai frecventă la bărbaţi decât la femei.
Recensământul din 2002 este primul studiu statistic oficial în care este înregistrat
concubinajul, acesta înregistrând la acea dată o pondere de 3,8% din totalul populaţiei.
1
Anuarul statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 1998
2
Anuarul statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2005, Cap. Justiţie
3
Recensământul Populaţiei si al Locuinţelor, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2003

4. Structura persoanelor care trăiesc in concubinaj in functie
de starea civila
Văduvi; 7,1% Casatoriti; 1,4%
Divorţati; 17,9%
Celibatari;
73,6%
Din totalul persoanelor care declarau că trăiesc în concubinaj, 73,6% erau celibatari, 17,9%
divorţaţi, 7,1% văduvi şi 1,4% căsătoriţi. Aproximativ jumătate dintre cuplurile consensuale se
regăsesc în grupa de vârstă 20-34 ani4 . Acest lucru se poate explica prin faptul că toate aceste
condiţii de viaţă instabile şi nesigure au adus modificări la nivelul deciziei tinerilor de a se căsători
şi a numărului de copii doriţi.
Schimbări în stilurile de viaţă familiale
Societatea contemporană se caracterizează prin răspândirea menajelor nefamiliale: celibatari,
divorţaţi, văduvi - majoritatea bătrâne singure (menţionăm aici erodarea legăturilor între generaţii),
menaje nefamiliale din mai multe persoane, fără legături de rudenie. De asemenea sunt în creştere
familiile monoparentale, alcătuite din copii şi un părinte, în general mama (necăsătorită, divorţată
sau separată).
În literatura sociologică, sunt prezentate următoarele forme noi de convieţuire care se
combină cu familia:
- „menajuri de o singură persoană, formate dintr-un bărbat singur sau o femeie singură, care au
optat pentru celibatul definitiv;
- menajuri de o singură persoană, formate din persoane văduve sau divorţate, care nu s-au mai
recăsătorit;
- menajuri formate dintr-un bărbat şi o femeie care coabitează, dar care nu sunt uniţi prin
căsătorie legală şi nu au copii;
- menajuri nefamiliale, formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale; acestea
pot fi formate numai din femei, numai din bărbaţi, din bărbaţi şi femei;
- menajuri formate dintr-un singur părinte (mai frecvent mama) şi unul sau mai mulţi copii; ele
pot fi menajuri de persoane necăsătorite, care au copii, sau menajuri de persoane care au fost
căsătorite, dar au rămas singure prin divorţ sau ca urmare a decesului partenerului
familii cu trei sau patru generaţii (mai des întâlnit în zonele sudice ale Europei şi în unele zone
rurale din vestul şi estul Europei)”.
Studiu de caz
4
Idem

5. În aproximativ 99% din cazuri, în cuplurile stabile apar la un moment dat situaţii critice, când
unul dintre parteneri doreşte despărţirea sau divorţul. Acest lucru se poate intampla atât în cazul
căsniciilor cu mulţi ani la activ, cât şi în cazul cuplurilor recent formate.
Studiile efectuate de sociologii britanici de la Oxford University (Anglia) în anii 2000-2003
asupra unor cupluri au dovedit că majoritatea tinerilor, dar şi o parte din persoanele mai în vârsta se
confruntă, la un moment dat, cu situaţii de criză gravă a vieţii în doi. Ei au alcătuit un "calendar al
duratei cuplurilor, în funcţie de relaţia existentă între parteneri.
Astfel, 40% din cuplurile nou formate ajung la un impas în ceea ce priveşte relaţia lor, dificil
de a fi depaşit, după primele 6-12 zile de trai împreună şi după cunoaşterea în intimitate. În
concordanţă cu aceste date, se estimează că la noi sunt necesare numai cinci zile de trai în doi
pentru ca partenerii unui cuplu să ajungă la concluzia dacă sunt sau nu facuţi unul pentru celălalt.
Acelaşi lucru se întamplă cu alte cupluri care reuşesc să depaşească momentul critic de 6-12
zile petrecute împreună sau pragul de opt luni. Aceştia, adevăraţi supravieţuitori, vor întâmpina un
alt punct critic, de puternic dezechilibru, după 3-4 ani de trai împreuna. Fenomenul se datorează
apariţiei bine cunoscutei monotonii în viaţa de cuplu, dar şi altor fenomene sociale, cum ar fi
influenţa părinţilor şi a anturajului de la serviciu sau de altă natură, fără a mai discuta problema
împarţirii banilor câştigaţi între femeie şi bărbat.
Bibliografie selectivă
1. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1992
2. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1980
3. Anuarul statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 1998
4. Anuarul statistic al României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2005
5. Ioan Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Polirom, Iaşi
6. Serge Cioccotti ,150 de experimente în psihologie pentru cunoaşterea celuilalt, Editura
Polirom, 2007