2. Management Adecvat
Alegerea tehnicii de intubare corectă.
Metoda de succes – colaborare Chirurg - Anestezist.
Intubația nazotraheală și intubația orotraheală pot fi adesea contraindicate
în diferite tipuri de intervenții chirurgicale maxilo-faciale
Traheostomia - utilizată ca ultimă soluție.
Intubația submentală
o alternativă foarte populară și favorizată .
asociată cu mai puține complicații.
3. Intubația submentală
mai puține complicații intraoperator și postoperator
complianței mai mari a pacientului în comparație cu traheostomia
este cea mai bună metodă atunci când intubația nazotraheală este
contraindicată
4. Managementul căilor respiratorii prin
alegerea tehnicii de intubare a pacientului
Traumatismele cranio-maxilo-faciale complexe
Chirurgia oncologică de la nivelul bazei craniului
O evaluare bună din partea unei echipe multidisciplinare
Chirurgi maxilo-faciali – neurochirurgi – anestezistul
În multe cazuri de traumatisme cranio-maxilo-faciale
nu este posibilă nici intubația nazală, nici intubația orotraheală
5. Managementul căilor respiratorii prin
alegerea tehnicii de intubare a pacientului
Intubația nazotraheală
Exclude tratamentul fracturilor nazale.
Meningita.
Împingerea tubul intracranian.
Intubația orotraheală
Interferează cu traumatismele maxilo-mandibulare.
Compromite reducerea și stabilizarea fracturilor maxilare și mandibulare.
În timpul abordărilor transmaxilare:
Obstrucționează tragerea în jos a maxilarului - Le Fort I.
Rducerea lumenului căilor respiratorii.
Impodibilitatea testării ocluziei.
Imposibilitatea fixării intermaxilare.
6. Indicații de intubație nazotraheală și
morbiditate și mortalitate asociate
Park și colab.
Intubația nazotraheală indicată:
intervenții chirurgicale maxilo-faciale,
intranazale,
orofaringiene,
mandibulare,
proceduri dentare,
coloana cervicală.
8. Indicații de traheostomie și
complicații asociate
calea respiratorie definitivă
considerată sigură
folosit ca ultimă soluție
pacientul poate experimenta mai puțin
disconfort în timpul și după procedură
întreținere redusă și ușoară
igiena bucală poate fi bine menținută
10. Intubația submentală în
chirurgia maxilo-facială
Hernandez Altemir – 1986
O alternativă pentru traheostomie.
Control excelent al căilor respiratorii.
Acces la cavitatea bucală și nazală.
Fracturilor maxilo-faciale
Discuții aprofundate intre Chirurgi și Anesteziști.
Accesul inadecvat de către oricare poate duce la un management suboptim al
pacientului.
Dificultăți
Intubația orotraheală / nazotraheală pot fi contraindicate.
2.594 de pacienți - ventilația inadecvată - 16% decese
11. Intubația submentală în
chirurgia maxilo-facială
Conform analizei sistematice a lui Jundt et al.
fracturi nazale,
fracturi nazo-orbito-etmoidale (NOE),
fracturi ale bazei craniului.
Cheong şi colab.
tânăr de 18 ani care s-a prezentat cu NOE,
evaluarea intraoperatorie a ocluziei dentare,
reducerea deschisă și fixarea internă a fracturii.
Intubația nazotraheală nu a fost indicată din cauza tipului de fractură.
Intubația endotraheală nu a putut fi făcută din cauza ocluziei dentare
necesare.
14. Etapele procedurii
Trecerea unui tub endotraheal prin podeaua
anterioară a planșeului oral
Mai întâi intubare pe cale orotraheală
Incizie transversale de 1 cm pe linia mediană - pliu
submental
Limba este plasată superior și posterior
Incizie mediană de 1 cm – mersantul lingual al
mandibulei și papilele ductale submandibulare
Disecția mușchilor - geniohioid, genioglos și
pântecele anterior ale mușchiului digastric
17. Avantajele intubării submentale
Procedură minim invazivă
finalizată în 10 minute (4 până la 30 de minute).
Tidke și colab. - s-a realizat în 49,7 ± 24,8 secunde
riscul de hipoxie și complicațiile acesteia să fie scăzut
nu a fost asociată cu o cicatrice neplăcută
modificarea minimă a țesuturilor din jur
a existat o ocluzie dentară completă
acces neobstrucționat la câmpul chirurgical
preocupări minime pentru interferența tubului endotraheal
Incidența mușcăturii accidentale a tubului a fost scăzută în comparație cu
abordarea orală endotraheală
Timpul de vindecare după procedură a fost în medie de șase zile
Nu a fost raportată nicio mortalitate.
18. Contraindicații și complicații
nevoia de menținere și întreținere ventilatorie pe termen lung
deficite neurologice severe
formare de cicatrici cheloide
riscul de
infecție,mucocel, fistulă și cicatrici care pot apărea la nivelul locului
riscuri crescute de
deteriorare a structurilor înconjurătoare, cum ar fi mușchii, nervii,
glandele și vasele de sânge
leziuni ale tubului de intubație și extubarea prematură
19. Contraindicații și complicații
Gupta şi colab. au declarat că singura complicație întâlnită în timpul procedurii - deteriorare a balonului
pilot al tubului endotraheal
Szantyr şi colab. au raportat că incidența complicațiilor a variat de la 0,24% la 7,13% la 842 dintre pacienții
adunați din 41 de articole
20. Limitări
Diferitele tehnici - nu au fost explorate în această recenzie.
Acoperire și imbunătățire mai aprofundată a tehnicilor noi.
Numărul de lucrări publicate pe această temă sunt puține.
Timpul necesar pentru planificarea și pregătirea procedurii:
Experiența chirurgului,
Utilizare scazută în situații de urgență.
21. Concluzii
Tehnică simplă și ușoară.
Când intubația orotraheală și nazotraheală este contraindicată.
Vizualizarea și controlul excelent al câmpului operațional - tubul de
intubație nu ocupă câmpul chirurgical.
Se mândrește cu complicații minime sau fără complicații.
Pentru a obține un management adecvat al căilor respiratorii în procedurile maxilo-faciale, trebuie utilizată tehnica de intubare corectă. Acest lucru se datorează faptului că chirurgii și anestezistii vor trebui să lucreze în același domeniu chirurgical pentru a asigura o procedură de succes. Tipul de metodă de intubare utilizat poate fie să complice rolul fiecăreia, fie să pună unele dificultăți în intervenția chirurgicală în sine.
Intubația nazotraheală și intubația orotraheală pot fi adesea contraindicate în diferite tipuri de intervenții chirurgicale maxilo-faciale și din cauza complicațiilor asociate cu o traheostomie, această metodă este adesea utilizată ca ultimă soluție.
Intubația submentală a devenit o alternativă foarte populară și favorizată și a fost asociată cu mai puține complicații.
Sa constatat că utilizarea Intubația submentală a devenit o alternativă foarte populară și favorizată și a fost asociată cu mai puține complicații. , a complicațiilor minime intraoperator și postoperator și a complianței mai mari a pacientului în comparație cu traheostomia.
În plus, este cea mai bună metodă atunci când intubația nazotraheală este contraindicată. și au fost examinate câteva recenzii sistematice.
Managementul căilor respiratorii în traumatismele cranio-maxilo-faciale complexe și în chirurgia oncologică a leziunilor de la nivelul bazei craniului este adesea dificilă. Alegerea tehnicii de intubare necesită o evaluare bună din partea unei echipe multidisciplinare care include chirurgi maxilo-faciali și neurochirurgi, precum și o bună comunicare între chirurgi și anestezist.
În multe afecțiuni, cum ar fi traumatismele cranio-maxilo-faciale, nu este posibilă nici intubația nazală, nici intubația orotraheală.
De fapt, intubația nazotraheală exclude tratamentul fracturilor nazale. Poate duce la meningita sau se poate trece tubul intracranian la pacientii cu fracturi frontobazilare. În schimb, un tub orotraheal interferează cu fixarea maxilo-mandibulară, compromițând reducerea și stabilizarea fracturilor maxilare și mandibulare.
Adesea nici intubația nazală, nici intubația orotraheală nu este potrivită pentru abordările transfaciale ale bazei craniului. De fapt, în timpul abordărilor transmaxilare tubul orotraheal poate obstructiona tragerea în jos a maxilarului după o osteotomie Le Fort I, limitând expunerea bazei craniului. Tubul poate fi de asemenea prins între dinți, reducând lumenul căilor respiratorii. La sfârșitul intervenției chirurgicale, refacerea unei ocluzii individuale poate să nu fie testată și, dacă este necesar, fixarea intermaxilară nu poate fi efectuată.
În aceste situații, care necesită lucru în echipă din mai multe discipline, traheostomia este considerată tehnica de elecție pentru controlul căilor respiratorii de către mulți anestezisti și chirurgi.
Potrivit lui Park și colab., intubația nazotraheală este în mod normal indicată la pacienții care suferă intervenții chirurgicale maxilo-faciale, intranazale, orofaringiene, mandibulare, proceduri dentare și intervenții chirurgicale care implică coloana cervicală, unde pot exista boli degenerative ale coloanei cervicale și instabilitate. Alte indicații și contraindicații ale intubărilor nazotraheale explorate în unele dintre cazurile și articolele revizuite sunt inscrise în urmatorul Tabel .
Intubația nazotraheală nu este ideală la pacienții care prezintă fracturi ale bazei craniului și fracturi ale oaselor nazale. Aceste tipuri de leziuni pot fi prezente și la pacienții care se confruntă cu leziuni cerebrale traumatice. Trauma poate duce la alterarea anatomiei normale a căilor respiratorii și va pune dificultăți suplimentare pentru introducerea unui tub nazotraheal. Efectuarea procedurii la acești pacienți va duce la rezultate adverse severe, mai ales dacă tubul a fost introdus orbește. În timp ce intubația ghidată prin fibrobronhoscopie sau o videolaringoscopie cu penseta potrivită poate fi utilizată pentru a ghida tubul endotraheal în mod corespunzător și poate contribui la reducerea morbidității, trebuie luate în considerare contraindicațiile absolute menționate în tabelul 1 și trebuie evitată intubația nazotraheală .
Consecințele pot implica penetrarea intracraniană a tubului care poate duce la scurgeri de lichid cefalorahidian, precum și infecția spațiului epidural. Acest lucru este mai mult decât probabil în cazurile de fracturi ale bazei craniului .
Când este indicată intubația nazotraheală, aceasta nu înseamnă că va urma o trecere lină a tubului. Edemul căii nazale și deviația septului nazal pot reprezenta încă o provocare pentru trecerea tubului endotraheal și se pot dezvolta complicații precum transferul agenților infecțioși de la nas în arborele bronșic, perforația retrofaringiană și hematomul. Trebuie luate în considerare și la pacienții care necesită intubație prelungită. Acești pacienți sunt predispuși să dezvolte răni de presiune nazale și anatomie nazală deformată .
Traheostomia este calea respiratorie definitivă; este o abordare tradițională a managementului căilor respiratorii care este de obicei considerată sigură. Este indicat în cazurile cu ventilație prelungită și unde este contraindicată intubația submentală, intubația endotraheală și nazotraheală. Este adesea folosita ca ultimă soluție. În general, utilizarea traheostomiei poate fi preferată deoarece pacientul poate experimenta mai puțin disconfort în timpul și după procedură. Există, de asemenea, faptul că o traheostomie este de întreținere redusă și ușoară, deoarece fluidele traheale pot fi aspirate prin deschiderea traheală și igiena bucală poate fi bine menținută. De asemenea, reintroducerea tubului de traheostomie este în general o sarcină simplă și ușoară. Oricum, traheostomia este asociată cu o morbiditate semnificativă, iar complicațiile care pot apărea pot fi caracterizate prin complicații imediate și tardive.
Leziunile nervoase, sângerarea și dezvoltarea emfizemului subcutanat sau a pneumomediastinului pot fi observate în primele perioade ale efectuării procedurii. Potrivit lui Szantyr et al. stimularea nervului vag poate duce la stop cardiac în stadiile incipiente ale inserției. De asemenea, sa raportat că se poate dezvolta o creștere a nivelului de dioxid de carbon care poate duce la acidemie care, dacă este suficient de gravă, poate duce la șoc post-hipercarbic și edem pulmonar din cauza ventilației alveolare afectate. Embolismul aerian poate fi adăugat la lista complicațiilor generale și precoce ale procedurii. În timp ce complicații precum stenoza traheală, blocarea tubului, infecția respiratorie, dezvoltarea unei fistule traheoesofagiene, modificările vocii, granulomul traheal, formarea nefavorabilă de țesut cicatricial și deformarea pot apărea în perioadele ulterioare după procedură. Se pare că complicațiile precoce ale traheostomiei au avut o incidență de 6%-8%, în timp ce incidența complicațiilor tardive a fost de 60%. Pentru a evita aceste complicații, intubația submentală este mult mai dorită deoarece morbiditatea sa este scăzută în comparație cu cea a unei traheostomii . Tabelul 2 enumeră indicațiile și complicațiile traheostomiei.
O alternativă pentru traheostomie a fost descrisă pentru prima dată de Hernandez Altemir în 1986, pionier în utilizarea intubării submentale ca o tehnică mai dorită de stabilire a unui control excelent al căilor respiratorii în timpul intervențiilor chirurgicale care implică leziuni cranio-maxilo-faciale, oferind, de asemenea, acces la cavitatea bucală și nazală printr-un tub care trece prin regiunea submentonieră.
La pacientii supusi repararii fracturilor maxilo-faciale sunt necesare discutii aprofundate intre Chirurgi si Anestezisti cu privire la calea cea mai potrivita pentru intubare. Domeniul operator este împărtășit de ambii specialiști, iar accesul inadecvat de către oricare poate duce la un management suboptim al pacientului. În cazurile în care câmpul chirurgical va fi compromis de un tub endotraheal, este important să se decidă între intubație nazotraheală, traheostomie și intubație submentală.
Managementul căilor respiratorii la acești pacienți poate prezenta unele dificultăți, deoarece, în funcție de caz și de amploarea leziunii cranio-maxilo-faciale, atât intubația orotraheală, cât și intubația nazotraheală pot fi contraindicate. Morbiditatea și mortalitatea sunt semnificativ crescute atunci când ventilația este compromisă. Gupta şi colab. au raportat că, printre 2.594 de pacienți cu traumatisme maxilo-faciale, protecția slabă a căilor respiratorii și ventilația inadecvată au reprezentat 16% dintre decese.
Conform analizei sistematice a lui Jundt et al., principalele și cele mai frecvente indicații pentru intubația submentală au fost fracturile maxilarului rezultate în urma traumatismelor, precum și fracturile simple ale maxilarului care au necesitat refacerea unei căi respiratorii funcționale. Aceste cazuri au fost ale pacienților cu fracturi nazale, fracturi nazo-orbito-etmoidale (NOE) și fracturi ale bazei craniului. Cheong şi colab. a raportat un caz al unui tânăr de 18 ani care s-a prezentat cu fractura nazo-orbito-etmoidala NOE și a necesitat evaluarea intraoperatorie a ocluziei dentare și reducerea deschisă și fixarea internă a fracturii. Intubația submentală a fost metoda de intubare aleasă pentru intervenție chirurgicală deoarece intubația nazotraheală nu a fost indicată din cauza tipului de fractură și intubația endotraheală nu a putut fi făcută din cauza ocluziei dentare necesare.
El a raportat, de asemenea, un al doilea caz al unui bărbat de 48 de ani care a prezentat un fractura de perete orbital bilateral, fracturi maxilare și fracturi asociate la nivelul bazei craniului. Acest pacient a avut anterior un hematom epidural evacuat cu unsprezece zile înainte și starea sa generala a fost suficient de buna după procedură, prin urmare, intubația submentală a fost aleasă în detrimentul unei traheostomii.
Alte indicații s-au datorat operațiilor estetice faciale și rinoplastiei. Au fost luate în considerare și pacienții care prezintă defecte congenitale sau deformări ale nasului și gâtului. În toate aceste cazuri nu au fost indicate celelalte forme de intubare menționate. Indicațiile, precum și contraindicațiile, au fost inscrise în Tabel.
Se poate urma un algoritm sau ghid pentru diferitele forme de intubare. Dacă este necesară o intervenție chirurgicală cranio-facială și este nevoie de suport ventilator timp de șapte zile sau mai mult, se ia în considerare o traheostomie. Prezența suplimentară a deficitelor neurologice, anticiparea intervențiilor chirurgicale suplimentare și o stare compromisă a plămânilor vor justifica, de asemenea, utilizarea unei traheostomii. Dacă suportul ventilator este necesar timp de șapte zile sau mai puțin și cazul prezinta o fractură unică și deplasata a nasului, sinusurilor sau orbitelor, inclusiv regiuni ale complexului zigomatic maxilar, poate fi utilizată o intubare endotraheală simplă. Intubația nazotraheală este luată în considerare în cazurile de operații ortognatice și de fractură a maxilarului care necesită mai puțin de șapte zile de ventilație mecanică. Intubația submentală este, de asemenea, posibilă, dar poate să nu fie făcută din motive estetice, deoarece există rapoarte variate de cicatrizare și unii pacienți pot să nu fie dispuși să tolereze această complicație a intubării submentale. Ventilația mecanică timp de șapte zile sau mai puțin este un moment ideal pentru utilizarea intubării submentonale pentru pacienții cu fracturi nazale, fracturi nazo-orbito-etmoidale și fracturi ale bazei craniului. Acest algoritm poate fi descris în imagine.
Intubația submentală permite trecerea unui tub endotraheal prin podeaua anterioară a planseului oral. Acest lucru permite accesul chirurgical adecvat la regiunile cavitatii orale și piramida nazală cu un obstacol minim sau deloc în fluxul de aer către plămâni.
Potrivit Kumar și colab., după ce sunt respectate procedurile aseptice adecvate, procedura este efectuată mai întâi prin efectuarea intubării pe cale orotraheală sub anestezie generală. Când se realizează inducerea anesteziei, urmează conversia la calea de intubare submentală. După cum se arată în Figura A, aceasta se realizează prin efectuarea unei incizii transversale de 1 cm în linia mediană si nu numai a feței, sub marginea inferioară a mandibulei într-o regiune cunoscută sub denumirea de pliu submental. În timp ce se asigură că limba este plasată superior și posterior pentru a evita interferența și rănirea accidentală în timpul procedurii, apoi se poate face o incizie mediană de 1 cm prin mucoasă la jumătatea distanței dintre versantul lingual al mandibulei și papilele ductale submandibulare. Această incizie poate fi apoi adâncită prin disecție printre mușchii podelei cavitatii orale; geniohioid, genioglos și pântecele anterior ale mușchiului digastric. După cum este reprezentat în Figura B, o pensa Pean curba poate fi apoi plasata prin incizie care este apoi folosită pentru a prinde tubul pilot. Aceasta se face pentru a crea un trecere continua prin incizia efectuată.
După cum se arată în figurile 3A , 3B , pensa hemostatica funcționează pentru a crea un pasaj continuu unde tubul pilot poate fi prins și luat prin incizia intraorală. După ce se face acest lucru, conectorul pentru tubul endotraheal poate fi îndepărtat și transferat extern prin incizia submentală făcută așa cum este prezentat în Figura 4A.
Poziționarea corectă a tubului endotraheal în trahee este confirmată prin capnografia și auscultarea bilaterală a plămânilor, după care se realizează reconectarea tubului și se folosesc suturi pentru a stabiliza tubul pe piele, așa cum se arată în Figura 4B .
Această tehnică Submental a permis ca tubul endotraheal să fie poziționat deasupra podelei mucoasei gurii între mandibulă și limbă.
După intervenția chirurgicală reconstructivă, tubul endotraheal și tubul pilot pot fi trecute din nou prin pasajul creat, realizând astfel inversarea tehnicii. Incizia poate fi acum suturată și pansata permițând vindecarea corespunzătoare a plagilor.
Gonzalez-Magana și colab. Au facut un rezumat al pașilor făcuți care poate fi văzut în Tabelul. Locația inciziei efectuate în timpul intubării submentale si repoziționarea tubului prin deschiderea realizată poate fi fazuta in imaginea din dreapta jos.
Dintre articolele revizuite, s-a constatat că intubația submentală a fost o cale preferată și mai eficientă decât traheostomia. Este o procedură minim invazivă care a fost mai ușor de efectuat și care a putut fi finalizată în 10 minute.
Tidke și colab. a afirmat că intubația submentală poate fi realizată în cel mai scurt timp, trecerea tubului endotraheal și reatașarea circuitului anestezic s-a realizat în 49,7 ± 24,8 secunde ceea ce este suficient de scurt fără suport ventilator încât riscul de hipoxie și complicațiile acesteia să fie scăzut. Durata procedurii a fost oriunde între mai puțin de 4 până la 30 de minute. Procedura nu a fost asociată cu o cicatrice neplăcută din punct de vedere estetic și a fost relativ ieftin de efectuat. Această metodă de intubare a fost asociată cu modificarea minimă a țesuturilor din jur pentru trecerea tubului și a existat o ocluzie dentară completă, care este importantă deoarece traumatismul maxilo-facial este adesea asociat cu perturbarea dentară. Intubația submentală a oferit acces neobstrucționat la câmpul chirurgical și a permis atât Chirurgilor, cât și Anestezilor să își îndeplinească rolurile cu preocupări minime pentru interferența tubului endotraheal.
Îngrijirea postoperatorie crescută observată cu o traheostomie nu a fost experimentată atunci când a fost utilizată intubația submentală, iar pacienții au avut o spitalizare scurtă. Într-un studiu, tubul a fost ținut pe loc timp de 1 până la 4 zile și a fost bine tolerat. Datorită acestei căi de introducere a tubului și a tipului de utilizare tubulată, tuburi rigide, apare o incidență mai mică de deteriorare și îndoire a tubului. De asemenea, sa raportat că incidența mușcăturii accidentale a tubului a fost scăzută în comparație cu abordarea orală endotraheală. Timpul de vindecare după procedură a fost în medie de șase zile, cu o abatere standard de ±1,98 și morbiditatea asociată procedurii a fost scăzută. Nu a fost raportată nicio mortalitate.
Contraindicațiile pentru procedurile menționate au fost nevoia de mentinere și întreținere ventilatorie pe termen lung, prezența unor deficite neurologice severe și pacienții cu antecedente de formare de cicatrici cheloide. Intubația submentală este favorizată, dar nu este lipsită de complicații. Nu este ideală în cazurile care necesită suport ventilator postoperator sau în cele care necesită proceduri chirurgicale multiple maxilo-faciale. Pot exista dificultăți în aspirare, precum și creșterea presiunii căilor respiratorii. Ca și în toate procedurile chirurgicale, există riscul de infecție, mucocel, formare de fistulă și cicatrici care pot apărea la nivelul locului inciziei. Sângerările excesive pot apărea intraoperator și în perioada imediat postoperatorie. Au existat riscuri crescute de deteriorare a structurilor înconjurătoare, cum ar fi mușchii, nervii, glandele și vasele de sânge. În ceea ce privește tubul endotraheal, pot exista leziuni și poate apărea și extubarea prematură, considerată a incidenței reduse. În mijlocul acestor posibile complicații, aproape niciuna a fost raportată în articolele analizate.
Gupta şi colab. au declarat că singura complicație întâlnită în timpul procedurii a fost aceea de deteriorare a balonului pilot al tubului endotraheal care a necesitat o procedură repetată de pozitionare. Un caz a fost raportat la un bărbat în vârstă de 30 de ani care a suferit un traumatism la nivelul maxilarului stâng, la care s-a creat o presiune crescută a căilor respiratorii în timpul procedurii. Acest lucru s-a datorat comprimarii tubului endotraheal în timpul trecerii sale în laringe, dar această creștere nu a fost suficient de semnificativă pentru a deteriora tubul și a risca pierderea controlului căilor respiratorii.
Szantyr şi colab. au raportat că incidența complicațiilor a variat de la 0,24% la 7,13% la 842 dintre pacienții adunați din 41 de articole.
Rata de succes a fost raportată la 100% în rândul celor 842 de pacienți.
Tabelul prezintă incidența complicațiilor intubației submentale apărute la 842 de pacienți.
Alte complicații raportate au fost scurgerile și blocarea tubului împreună cu deteriorarea glandelor înconjurătoare, de exemplu, glandele submandibulare și sublinguale. Cu toate acestea, cu cunoștințe excelente de anatomie și disecție atentă, aceste complicații devin minime și pot fi evitate cu totul. De asemenea, trebuie menționat că perioada dintre transferul de la o intubație orală la intubație submentală și invers, poate prezenta desaturare a oxigenului.
Diferitele tehnici de intubare submentală nu au fost explorate în această recenzie. De-a lungul anilor s-au făcut îmbunătățiri la tehnicile originale și cercetătorii pot sugera o acoperire si imbunatatire mai aprofundată a tehnicilor noi. Există mult loc pentru o expunere larga, permițând o mai mare conștientizare a metodei și utilizării intubării submentale.
S-a constatat că numărul de lucrări de revizuire sistematică publicate pe această temă sunt puține; cercetătorii pot urmări să răspândească mai multe cunoștințe și să crească popularitatea acestora prin creșterea numărului de recenzii scrise.
O altă limitare cu care se confruntă în unele cazuri este experienta chirurgului si timpul necesar pentru planificarea și pregătirea procedurii, ceea ce poate reduce utilizarea acesteia în situații de urgență.
Intubația submentală a fost lăudată ca fiind o tehnică simplă și ușoară de intubare atunci când intubația orotraheală și nazotraheală este contraindicată. A permis vizualizarea și controlul excelent al câmpului operațional pentru chirurgi și anestezisti, deoarece tubul de intubație nu ocupă câmpul chirurgical. Se poate realiza anestezie pentru proceduri maxilo-faciale complexe și politraumatism facial, ambii specialiști pot lucra confortabil și ambele roluri pot fi îndeplinite eficient cu această tehnică.
Printre articolele revizuite, o preferință mai mare a fost pentru tehnica de intubare submentală, deoarece se mândrește cu complicații minime sau fără complicații, cu o rată ridicată de complianță și este ideală pentru pacienții care nu necesită ventilație pe termen lung. Traheostomia a fost utilizată ca ultimă soluție datorită incidenței sale mai mari de complicații severe și asociate morbidității. Utilizarea traheostomiei a fost observată mai ales în cazurile în care au existat contraindicații pentru intubarea submentală și nazotraheală. S-a demonstrat că morbiditatea intubării nazotraheale crește în cazurile cu fracturi la baza craniului și nazo-orbital-etmoidale; se poate lua în schimb intubarea submentală.
