Documentul analizează Holocaustul, definind termeni como antisemitism, genocid, și nazism, și descrie contextul istoric și ideologic al acestuia. Se evidențiază exterminarea sistematică a evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, numită Holocaust, precum și evoluția atitudinii societății europene față de evrei de-a lungul istoriei. De asemenea, se subliniază impactul ideologiei naziste asupra genocidului și manifestările de odioasă xenofobie și rasism.

1. Material suport :
„Holocaustul între comemorare şi educaţie”
DICTIONAR DE TERMENI
Antisemitism – doctrină consolidată la sfârşitul secolului al-XIX-lea, ce proclamă
inegalitatea rasei umane şi inferioritatea rasei semite, în special a evreilor; comportament ostil faţă de
evrei.
Arian – denumire dată vechilor popoare ce vorbesc limbi indo-europene; printr-o deviere
asemănătoare cu cea operată în privinţa evreilor, nazismul i-a considerat pe arieni drept o rasă
˝superioară˝ (în limba sanscrită, arya înseamnă ˝nobili˝) ai cărei reprezentanţi se considerau pretendenţi
la dominaţia lumii.
Etnie – grup de oameni care au în comun aceeaşi limbă, aceeaşi cultură, aceeaşi structură
familială, economică şi socială şi care au conştiinţa apartenenţei la acelaşi grup; pot locui sau nu într-un
teritoriu delimitat.
Etnocid – distrugerea unui grup etnic în plan cultural.
Evreu – persoană care practică religia iudaică.
Genocid – exterminarea sistematică a unei colectivităţi umane;termenul a fost creat în 1944
de Richard Lemkin; în 1948 acesta determină O.N.U. să adopte o convenţie prin care genocidul este
calificat drept crimă la nivelul dreptului internaţional.
Ghetou – cartier de obicei în partea cea mai veche şi cea mai dărăpănată a oraşelor,
câteodată în zonele periferice, fiind lipsite de cele mai elementare facilităţi – străzi pavate, lumină,
canalizare – în care erau constrânşi să trăiască evreii începând cu anul 1940.
Holocaust – cuvânt ebraic de origine greacă însemnând ˝sacrificiu˝, echivalent al
termenului Shoah; în secolul XX, termenul desemnează ansamblul genocidurilor şi crimelor comise de
nazişti şi aliaţii acestora împotriva mai multor categorii de victime: evrei, ţigani, homosexuali, alienaţi
mintal, handicapaţi, opozanţi politici şi religioşi dar şi împotriva elitei poloneze şi a prizonierilor de
război.
Kristallnacht - ˝Noaptea de cristal˝, denumire nazistă a pogromurilor executate de SA în
noaptea de 9/10 noiembrie 1938, ca represalii la asasinarea de către un tânăr evreu a unui diplomat
german la Paris.
Lagar - locaţie construită pe teritoriul Germaniei naziste, folosit pentru exterminarea evreilor
şi a ţiganilor (lagărele de exterminare); locaţie în care erau închişi prizonierii de război sau persoanele
considerate ostile regimului (lagăre de concentare).
Nazism – ideologie expusă de Adolf Hitler în ˝Mein Kampf ˝, devenită ideologia oficială a
Germaniei după 1933, ce are ca principiu de bază rasismul şi superioritatea rasei ariene.

2. Pogrom – masacrare a unui grup naţional, minoritar, organizată de elemente naţionalist-şovine.
Rasism – ideologie social-politică ce susţine inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor
umane; paroxismul ideii a fost atins de ideologia naţional-socialistă.
Sonderkommando - detaşament special alcătuit din 800 de oameni, în principal deţinuţi evrei,
constrânşi să execute muncile cele mai cumplite din lagăr, precum transportul cadavrelor de la camera
de gazare la crematorii. Ei erau separaţi de restul deţinuţilor şi se bucurau de anumite drepturi. Şi
pentru că deserveau moartea, dar şi pentru că erau destinaţi ireversibil morţii (după 4 luni de activitate)
erau numiţi ˝oamenii morţii˝.
Shoah – în ebraică înseamnă ˝catastrofă˝. Termenul este folosit cu referire la genocidul săvârşit
de nazişti şi aliaţii acestora împotriva evreilor.
Xenofobie – sentiment sau comportament ostil faţă de străini, consideraţi indezirabili; atitudine
proclamată de regimurile fasciste şi neofasciste.
HOLOCAUSTUL
Definirea Holocaustului
Exterminarea a şase milioane de evrei, realizată de statul german sub Adolf Hitler în timpul
celui de-al doilea război mondial, nu a putut fi înţeleasă. Întrebarea persistă: cum s-a putut întâmpla aşa
ceva....?
Termenul de Holocaust s-a impus în cultura istorică europeană şi nord americană abia la
sfârşitul anilor 1970, când, în mod convenţional, cei mai mulţi dintre istorici au decis să folosească
acest termen pentru a desemna distrugerea evreilor europeni. Cuvânt ebraic de origine greacă
˝holocauston˝ însemnând ˝sacrificiu˝ este folosit alături de ˝Shoah˝ care are înţelesul de ˝catastrofă˝
pentru a desemna ansamblul genocidurilor şi crimelor comise de nazişti şi aliaţii acestora împotriva mai
multor categorii de victime: evrei, ţigani, homosexuali, handicapaţi, opozanţi politici şi religioşi
(martorii lui Iehova) dar şi împotriva elitei poloneze, a populaţiei ruse şi sârbe şi a prizonierilor de
război.1 Atât termenul de Holocaust cât şi cel de Shoah s-au impus în ultimele decenii în conştiinţa
istorică a lumii întrucât reflectă conştientizarea naturii şi magnitudinii fără precedent a tragediei
evreilor europeni de la mijlocul secolului XX.
Exterminarea fizică, la scară şi cu ajutorul mijloacelor industriale, a evreilor din Europa,
gândită de nazişti în termenii genocidului total, rămâne cel mai important aspect al Holocaustului. Cu
toate acestea, nu trebuie uitat că Holocaustul înseamnă, totodată, suma tuturor acţiunilor antievreieşti
coordonate şi implementate de regimul nazist din Germania şi aliaţii săi europeni între anii 1933 şi
1
Chioveanu, M., ˝Holocaustul, un avertisment al istoriei˝, IRIR, Bucureşti, 2005, p. 1

3. 1945: privarea evreilor de drepturile lor civile şi economice, segregarea şi înfometarea, deportarea şi
ghetoizarea.
Premisele Holocaustului
În Europa, evreii au constituit din cele mai îndepărtate timpuri o minoritate care se diferenţia
clar prin credinţă, cultură şi mod de viaţă de majoritatea creştină. Atitudinea creştinilor europeni în
ceea ce îi priveşte pe evrei a fost întotdeauna ambivalentă. Au existat perioade în care se poate vorbi de
relaţii cordiale şi chiar de solidaritate între creştini şi evrei, dar şi manifestări de ură şi izbucniri de
violenţă împotriva evreilor, ca parte a acestei lungi şi complexe istorii.
Dacă la începutul Evului Mediu, până în secolul XII evreii din Europa deţineau o poziţie
privilegiată, începând cu secolul al XIII-lea istoriografia occidentală consemnează primele manifestări
ale antiiudaismului popular. Această ostilitate se baza pe două învinuiri ce au alimentat antiiudaismul
până târziu în secolul al XVII-lea. Astfel, din partea oamenilor de rând şi a mediilor negustoreşti venea
acuzaţia de camătă, în timp ce din partea Bisericii venea acuzaţia ˝deicidului˝.
Se conturează astfel în secolul XIII o nouă situaţie pentru evrei, ei reprezentând ˝imaginea
celuilalt, a străinului neînţeles, păstrător îndărătnic al religiei sale, cu comportări şi un stil de viaţă total
deosebite de cele ale comunităţii gazdă˝.2 În aceste condiţii evreilor din Europa occidentală încep să li
se acorde ultimatumuri ce îi sileau să aleagă între convertire şi expulzare. Şi dacă la început expulzarea
a reprezentat o alternativă la convertire, treptat ea va deveni alături de excludere un obiectiv clar al
militantismului antievreiesc modern.
Despre o relativă îmbunătăţire a situaţiei evreilor europeni putem vorbi abia la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, în perioada Revoluţiei franceze, când, pe baza ˝Declaraţiei drepturilor omului şi
ale cetăţeanului˝ începe un proces de emancipare prin care evreii sunt văzuţi mai puţin prin prisma
religioasă şi încep să primească drepturi civile egale.3
Ulterior, în secolul XIX, a apărut şi s-a dezvoltat un concept nou, antisemitismul, care a
adăugat antiiudaismului medieval o nouă componentă, cea rasială. Antisemitismul german a atins cota
cea mai înaltă în perioada interbelică prin ideologia nazistă care, descria istoria umană ca o luptă între
rase. ˝Rasa ariană˝ urma să ocupe poziţia cuvenită, cea de rasă superioară, să subjuge ˝rasele inferioare˝
şi să pornească războiul împotriva evreilor. Naziştii îi calificau pe evrei ca fiind o periculoasă anti-rasă
care ameninţa bunăstarea lumii.
Această ideologie a devenit un stimulent important în procesul ce a condus la anihilarea
evreilor din Europa între anii 1938 şi 1945.
Antisemitismul. Ideologia nazistă
Ideologia nazistă s-a născut odată cu primul războ mondial când, Germania a cunoscut o
triplă criză – politică, economică şi morală, iar evreii ˝începeau să devină o explicaţie pentru tot ce
mergea prost˝. Această creştere a antisemitismului Hitler a consemnat-o succint în ˝Mein Kampf˝ : ˝
situaţia era şi mai rea, din punct de vedere economic. Poporul evreu devenise realmente ˝indispensabil˝.
Păianjenul începuse să sugă încetişor sângele poporului german.... În acest fel, din iarna 1916-1917,
aproape toată producţia se afla în realitate sub controlul finanţei evreieşti˝. 4
Direcţiile de acţiune au fost stabilite prin programul Partidului Nazist (NSDAP) din 24
februarie 1920. Idealul nazist este dominaţia totală asupra unei lumi din care au fost eliminate ˝rasele
inferioare˝, religiile şi bolşevismul şi în care, dintre ˝rasele ariene˝, ˝rasa germană˝ ar urma să deţină o
putere nelimitată. Nici una dintre aceste afirmaţii nu are de fapt bază ştiinţifică sau teoretică şi nu sunt
de fapt o doctrină, ci au o funcţie de propagandă, de îndoctrinare a maselor.
În ianuarie 1933, după o luptă politică strânsă întinsă pe o perioadă de 10 ani, Adolf Hitler a
fost numit de preşedintele Paul von Hindenburg, Cancelar al Germaniei. În tot acest timp, Hitler îi
blamase constant pe evrei, pe care îi făcea responsabili de înfrângerea Germaniei în primul război
2
Delumeau, J., ˝Frica în Occident˝, vol. 2, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 138
3
Dawidowicz, L., ˝Războiul împotriva evreilor˝, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 49
4
Hitler, A., ˝Mein Kampf˝, vol. 1, Ed. Beladi, Bucureşti, p. 179

4. mondial, cât şi de greutăţile economice pe care le întâmpina naţiunea germană, multe apărute pe fondul
acestei înfrângeri. Dictatura naţional-socialistă a început prin aşa numita ˝preluare a puterii˝ de către
Hitler, urmată imediat de monstruosul său abuz de putere, de agresiune împotriva vecinilor Germaniei ,
de război şi crime îngrozitoare.Nefiind mulţumiţi doar cu acapararea puterii politice, juridice şi cu
deţinerea controlului asupra multora dintre instituţiile statului, naziştii au vrut să schimbe integral
structura socială în acord cu propria viziune.Aceasta a fost implementată prin preluarea organizaţiilor
de tineret, a sindicatelor şi a diferitelor asociaţii profesionale, prin propagandă desfăşurată în instituţiile
culturale şi în cadrul sistemului educaţional, dar, şi prin teroare şi violenţă instituţionalizată.
În ciuda contribuţiei şi integrării lor în societatea germană, începând cu 1933 evreii au fost
gradual excluşi prin intermediul unei lungi serii de legi şi decrete, care au culminat cu Legile rasiale de
la Nürnberg din 1935, legi care i-au deposedat de cetăţenia germană şi le-au interzis căsătoria cu
persoane având o altă etnie şi religie decât cea evreiască. Au fost excluşi din şcolile de stat, li s-a
interzis accesul în funcţiile plătite de stat, satisfacerea serviciului militar, ajungându-se până la
interdicţia de a frecventa magazinele germane sau de a ocupa un loc în mijloacele de transport în
comun.
A doua jumătate a anului 1938 a cunoscut o radicalizare a politicii antisemite a Reichului
german şi o intensificare a acţiunii de confiscare a proprietăţilor evreieşti - ˝arianizare˝. Acest lanţ de
evenimente a culminat cu Noaptea de cristal – 9 / 10 noiembrie 1938 – în urma căreia au murit 99 de
evrei iar alţi peste 33.000 au fost arestaţi şi internaţi în lagăre de concentrare.
După Noaptea de cristal presiunea pentru emigrare - o intrigă secundară în planurile lui
Hitler – se intensifică însă evreii din Germania devin ostatici ai Reichului căci majoritatea statelor îşi
închiseseră porţile în faţa lor.
Solutia Finala. Lagare de concentrare si exterminare
Pe 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat declaraţia de război împotriva evreilor promiţând
˝exterminarea rasei evreieşti din Europa˝. Din acest moment, ˝Soluţia Finală˝ a intrat în faza de
programare operaţională. În timp ce realizau planurile pentru invazia din Polonia, Hitler, Himmler şi
Heydrich au finalizat şi prima etapă a ˝Soluţiei Finale˝ - concentrarea evreilor pe măsură ce erau
consolidate cuceririle din Polonia. Etapa a doua, şi ultima, a ˝Soluţiei Finale˝ - exterminarea sistematică
– trebuia să se sincronizeze cu atacul asupra Rusiei, când, ˝iudeo-bolşevismul˝ urma să fie distrus.
Procesul anihilării evreilor europeni în lagărele de exterminare a început cu deportarea lor în
masă la sfârşitul anului 1941. Artizanul ˝Soluţiei Finale˝, cel puţin în privinţa primei părţi a procesului
adică numărarea, arestarea şi transportul evreilor spre locurile de exterminare a fost Adolf Eichmann.
Pe întreg parcursul anului 1941 s-au desfăşurat testări şi experimente privind tehnicile de ucidere în
masă la care s-a adăugat şi Acţiunea T-4 în cadrul căreia se estimează că au fost ucise între 800.000 şi
1.000.000 de persoane.
În aceste circumstanţe s-a desfăşurat pe 20 ianuarie 1942 Conferinţa de la Wansee (într-o
vilă de recreere a SS-ului din suburbiile Berlinului) la care au participat un număr restrâns de oficiali ai
partidului nazist, ofiţeri SS şi reprezentanţi ai principalelor instituţii ale statului pentru a stabilii
ultimele detalii privind aplicarea ˝Soluţiei Finale˝. Secretul unei reuniuni determinative pentru viitorul
imediat al evreilor din cel de-al Treilea Reich, a fost atât de bine păstrat, încât abia în 1947 a fost găsit
Protocolul încheiat cu această ocazie.
La Conferinţa de la Wansee au fost stabilite direcţiile principale de acţiune în cadrul Soluţiei
Finale. Prima etapă prevedea selectarea evreilor apţi de muncă şi deportarea lor în teritoriile din Est.
Celor care supravieţuiau ˝selecţiei naturale˝ (foamete, frig, boli ) urma să li se aplice în final un
˝tratament special˝. Aceştia nu puteau fi lăsaţi în viaţă pentru că reprezentau elementul cel mai rezistent
al rasei evreieşti şi ar putea duce în timp ˝la renaşterea acesteia aşa cum o făcuse de atâtea ori în
istorie˝. Apoi a fost prezentată situaţia statistică a evreilor din Europa care, departe de a fi foarte exactă
era foarte cuprinzătoare. Erau persoane vii în toată Europa care în acel moment nici nu bănuiau că
soarta le-a fost hotărâtă, că trebuiau să moară, să dispară de pe pământ......

5. Deportările au demarat în martie 1942 când, primul lot de evrei slovaci a sosit la Auschwitz şi când,
evreii din ghetoul Lublin au început să fie deportaţi către Belzec. La 27 martie 1942, Goebbels nota în
jurmalul său: ˝Începând cu evreii din Lublin toţi evreii din Guvernântul General sunt pe cale să fie
deportaţi către est. Procesul este destul de barbar şi nu face să fie descris mai detaliat. Nu va mai
rămâne mare lucru de evrei˝. 5 Peste tot deportările au fost realizate prin stratageme, teroare şi forţă,
˝strămutarea pentru muncă în est˝ reprezenta principala minciună folosită pentru a ascunde evreilor
adevărata soartă care îi aştepta.
Majoritatea victimelor Holocaustului şi-au găsit moartea în lagărele de concentrare şi
exterminare naziste create strict în acest scop. Primele lagăre de concentrare organizate în Germania au
fost înfiinţate în 1933 (în jur de 50) şi nu reprezentau încă tipul pus ulterior la punct de SS. Începând
din 1936 SS a înfiinţat lagăre de concentrare în amplasamente fixe cuprinzând lagărul propriu-zis,
cazărmile şi coloniile SS. Astfel, au luat fiinţă cele trei lagăre principale ale SS-ului: Dachau – lângă
München, Buchenwald – lângă Weimar şi Sachsenhausen lângă Berlin – Oranienburg.6
Destinaţia principală a lagărelor de concentrare a fost munca forţată a prizonierilor care
constituiau o forţă de muncă gratuită, iar întreţinerea lor însemna un efort financiar minim. Pe porţile
principale ale lagărelor existau inscripţii mobilizatoare: la Dachau şi Auschwitz era inscripţia ˝Munca
eliberează˝, în timp ce la Buchenwald era scris: ˝Dreaptă sau nedreaptă – e patria mea!˝ 7. Prizonierii din
aceste lagăre deserveau agricultura, carierele de piatră şi marile întreprinderi din industria chimică sau
de război.
Vara anului 1941 a marcat lansarea unei noi acţiuni: construirea lagărelor de exterminare, o
modalitate a autorităţilor naziste de a scăpa de orice contact între ucigaşi şi victimele lor. Astfel au fost
amenajate şase centre de exterminare: Chelmno şi Auschwitz, pe teritoriul polonez încorporat
Reichului, Treblinka, Sobibor, Majdanek, şi Belzec în Guvernământul general.
Cea mai mare parte a victimelor lagărelor de exterminare au fost evreii la care s-au adăugat
ţiganii, polonezii şi alte naţionalităţi. O situaţie aproximativă a victimelor din lagărele de exterminare
se prezintă astfel: 8
Auschwitz ........ 2 000 000
Belzec ......... 600 000
Chelmno ........ 340 000
Majdanek.......... 1 380 000
Sobibor ........... 250 000
Treblinka .......... 800 000
Total .................5 370 000
Aliaţilor (S.U.A, Marea Britanie, Franţa, U.R.S.S.) le-a revenit după 1945 sarcina analizării
măcelului dintre 1939-1945 şi de a-i descoperi şi pedepsi pe cei responsabili de atrocităţi. La şapte luni
de la sfârşitul războiului a început procesul de la Nürnberg în timpul căruia au fost judecaţi 21 de
membri marcanţi ai regimului nazist. Majoritatea celor acuzaţi au încercat să-şi justifice acţiunile
motivând că au fost simpli executanţi ai ordinelor lui Hitler. Dintre cei judecaţi la Nürnberg 12 au fost
condamnaţi la moarte prin spânzurătoare, 3 la închisoare pe viaţă şi restul la diferite pedepse cu
închisoarea. Procesul de la Nürnberg a fost urmat în timp de numeroase alte procese în Germania,
Israel, Franţa, Austria şi Polonia.
COMUNITATEA EVREILOR DIN SIBIU
5
Dawidowicz, L., Op. cit., p. 140
6
Kogon, E., ˝Reţeau morţii˝, Ed. Politică, Bucureşti, 1987, p.53
7
Idem, p.69
8
Dawidowicz, L., Op.cit., p.148

6. Pentru a vorbi despre evreii din Sibiu pornind de la primele documente care atestă stabilirea
lor pe aceste meleaguri, este necesar să arătăm că acest proces a avut loc în condiţii diferite faţă de
restul Ardealului. Stabilirea lor în zonă a întâmpinat numeroase piedici: oraşele erau închise, iar
împăratul Iosif al II-lea a condiţionat aşezarea lor de naşterea în Ardeal sau de perenitatea lor în zonă
de minim 30 de ani. Datorită acestor restricţii puţini au fost aceia care au obţinut dreptul de rezidenţă în
Ardeal şi asta cu excepţia capitalei Alba-Iulia unde le era total interzis.
Cu totul alta era situaţia pe Fondus Regius locuit de saşi, unde aceştia dispuneau de
largi drepturi de autoguvernare. A fost perioada în care saşii au închis oraşele lor pentru alte
naţionalităţi – inclusiv unguri – apărându-se astfel împotriva stabilirii evreilor pe care îi considerau o
reală concurenţă. Atitudinea saşilor faţă de populaţia evreiască reiese dintr-un articol publicat în 1850
în Siebenbürger Bote: ˝nu avem nevoie de o populare viitoare a Sibiului – sau a zonei săseşti – cu
evrei.Nu sună deloc liberal, dar avem motive întemeiate să nu dorim asta. Faptul că ţăranii saşi au fost
foarte înstăriţi înainte de cotropirea maghiară, nu este numai rezultatul hărniciei şi economiei lor ci şi al
interzicerii legale a aşezării evreilor pa pământ săsesc. În întreaga Transilvanie sunt foarte puţini evrei
(cca 1000), pentru că legea numeşte doar câteva localităţi în care le este îngăduit evreilor să locuiască;
Sibiul nu se află printre ele˝. În aceste condiţii, datorită intereselor economice stabilirea evreilor în
oraşe cu populaţie săsească şi mai ales în Sibiu – capitala teritoriului săsesc autonom – a fost deosebit
de dificilă.
Despre istoria evreilor din Sibiu privind ultimii 200 de ani nu există date precise, cele mai
vechi procese-verbale sau documente ale comunităţii nu conţin informaţii suficiente. Un înscris datând
din 1837 arată însă că în Sibiu existau totuşi câteva familii de evrei, iar un document datat 31 iulie 1845
îl atestă pe primul evreu – I. Aron Bödön – care a primit drept legal de stabilire în oraş.
Revoluţia burghezo-democratică de la 1848, mişcare progresistă în întreaga Europa, care
cuprinde şi această zonă, face posibilă stabilirea evreilor în oraşe.Astfel, în această perioadă, cu toată
opoziţia populaţiei săseşti au venit în Sibiu numeroşi evrei. După restabilirea ordinii, prin 1850,
documentele menţionează un hangiu evreu, Benedek, şi un haham – persoană autorizată la evrei să taie
ritual animalele – ambii aflaţi în subordinea rabinului Chaim.
Cu tot spiritul liberal al secolului al XIX-lea, se pare că evreii stabiliţi în interiorul cetăţii
Sibiului nu se simţeau în deplină siguranţă. Dovada o atestă documentele care arată că serviciile
religioase se ţineau în secret, în podul casei din Piaţa Aurarilor nr.4 (azi nr.9).Morţii erau înhumaţi în
afara oraşului, în locuri ascunse, până la obţinerea locului de cimitir (1 iulie 1855) – amplasat în
cartierul Lazaret unde a funcţionat până în 1909 când a fost deschis noul cimitir comunal existent şi
astăzi.
Numărul locuitorilor evrei a crescut încet. Pe lângă familiile evreieşti König, Hartmann,
Glaser şi Rubinstein în oraş s-au mai stabilit câteva familii de târgoveţi care locuiau ca într-un ghetou
pe Sagstiege (azi Scările Turnului) unde aveau mici prăvălii care aprovizionau pe ţărani şi muncitori. În
anul 1867 în afara familiilor menţionate apar altele noi: Rieger, Felter, Rosenthal,Altmann, Goldstein,
Pollak, Schlesinger, Winkler, Ritter,Grünfeld, Neumann cu care s-au făcut începuturile Comunităţii
Evreilor.
Documentele de arhivă ale Comunităţii arată că primul preşedinte ales în 1870 este Mose S.
Rubinstein iar în anul 1876 este cumpărat primul imobil destinat locuinţelor slujbaşilor. În acelaşi an se
construieşte prima Mikva – baie rituală – şi se înfiinţează prima casă de rugăciuni de rit askenazi (în
curtea unei case de pe actuala stradă 9 Mai).
Primul rabin al Comunităţii Evreieşti din Sibiu este Armin Horovitz, ales în anul 1889. La
distanţă de un deceniu de la alegerea rabinului, în Sibiu este inaugurată prima sinagogă – templul mare
– existentă şi astăzi pe strada Constituţiei, un veritabil monument istoric şi arhitectural, una din
clădirile reprezentative ale oraşului.
Putem spune că, din acel moment, populaţia evreiască se manifesta ca o etnie bine organizată, cu
instituţii comunitare proprii (baie rituală, abator ritual, şcoală confesională) şi care se implica activ în
viaţa economică, socială şi culturală a oraşului.

7. În anii 1918-1919 a fost înfiinţată şcoala elementară confesională cu patru clase, care s-a
transformat pe parcurs în şcoală elementară cu opt clase şi pentru care comunitatea a construit în anul
1928, sub conducerea preşedintelui de atunci – ing. Aladar Lukacs – o clădire corespunzătoare cu etaj
şi o sală de festivităţi.
Anii celui de-al doilea război mondial şi perioada care a urmat au marcat şi comunitatea
evreiască din Sibiu, însă nu la dimensiunile la care au suferit alte comunităţi din Transilvania şi din
ţară. Comparând recensămintele realizate în anii 1930, 1942 şi 1947 constatăm că dinamica populaţiei
evreieşti la Sibiu a a înregistrat o creştere semnificativă:
• 1930 – 1441 evrei
• 1942 – 1350 evrei
• 1947 – 2020 evrei
Cu toate acestea, şi populaţia din Sibiu a fost afectată de legislaţia antievreiască adoptată în
perioada guvernării antonesciene, prin care numeroşi evrei au fost concediaţi de la locurile de muncă
sau împiedicaţi să participe la viaţa socială a oraşului.
Perioada ce a urmat anilor `60 a adus pentru comunitatea evreilor din Sibiu un mare număr
de emigrări în Israel, ceea ce a determinat implicit scăderea numărului de membri ai comunităţii.
Raportându-ne la zilele noastre, în Sibiu, în evidenţa comunităţii se găsesc 50 de enoriaşi, cu
preponderenţă vârstnici. În aparenţă comunitatea este nesemnificativă, însă în realitate constatăm că
membri săi participă activ la viaţa comunitară şi religioasă.
Pentru desfăşurarea vieţii în spiritul tradiţiilor, sediul Comunităţii (str Constituţiei nr.17)
adăposteşte o casă de rugăciuni ce permite membrilor să participe la celebrările religioase. Slujbele se
ţin rar în sinagogă, întrucât numărul mic de enoriaşi crează o stare de disconfort într-un spaţiu destinat
câtorva sute de oameni. Marile sărbători iudaice se prăznuiesc la Comunitate cu participarea majorităţii
enoriaşilor.
Deşi este o comunitate relativ mică, membri săi dispun de posibilităţi de informare prin
revista ˝Realitatea evreiască˝ şi prin numeroasele apariţii în editura Hasefer.
Comunitatea evreaiscă din Sibiu, redusă numeric, nu este o colectivitate închisă, separată de
viaţa cotidiană a Sibiului ci, dimpotrivă este parte activă la marile evenimente social-politice şi
culturale, între care cel mai recent este programul ˝Euroiudaica 2007˝ inclus în marele eveniment Sibiu,
capitală culturală europeană .