consiliul europei

1. CONSILIUL EUROPEI
Lect.univ.dr. Ina Raluca TOMESCU

2. EVOLUŢIE ISTORICĂ
• Congresul Europei, Haga, 7-10 mai 1948 → Mesaj catre Europeni
• Deziderate:
– luarea măsurilor pentru integrarea economiilor ţărilor participante,
recomandate de comisia economică;
– crearea unei adunări europene alese prin sufragiu universal,
– deschiderea Europei unite către Germania;
– adoptarea unei carte a drepturilor fundamentale;
– înfiinţarea unei curţi supreme de justiţie;
– înfiinţarea unui centru cultural european pentru copii şi tineret.

3. • Uniunea Occidentală - Tratatul de cooperare în materie economică,
socială si culturală şi de apărare colectivă legitimă, semnat la Bruxelles la
17 martie 1948. Prin acest Tratat, statele semnatare îşi luau
angajamentul de a se apăra reciproc în cazul în care unul dintre ele ar fi
victima unei agresiuni armate.
– Din 1954 UO → Uniunea Europei Occidentale (UEO)
• Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) - Tratatul de la
Paris din 16 aprilie 1948. Scopul OECE era de a gestiona ajutorul
financiar acordat statelor europene de către Statele Unite ale Americii,
concretizat în Planul Marshall.
↓
Crearea acestor două organizaţii nu răspundea decât parţial obiectivelor
afirmate la Congresul de la Haga → lipsa componentei parlamentare,
respectiv o Adunare formată din reprezentanţii parlamentelor naţionale
care să constituie „o tribuna pentru schimbul de idei şi pentru
exprimarea unei opinii europene, referitor la problemele de actualitate".

4. • La 5 mai 1949, la Londra, a fost semnat Statutul Consiliului Europei
de catre 10 state (Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie,
Irlanda, Franţa, Danemarca, Norvegia, Suedia, Italia).
• Caracteristica esenţiala a statutului / .../ este crearea unui Comitet
al Miniştrilor şi a unei Adunari Consultative al caror ansamblu
constituie Consiliul Europei. Comitetul Miniştrilor va avea ca
atribuţii dezvoltarea cooperării intre guverne, iar Adunarea
Consultativa, exprimând aspiraţiile popoarelor din Europa, va
furniza guvernelor posibilitatea de a rămâne in permanent contact
cu opinia publica europeană“.
• Statutul Consiliului Europei a intrat în vigoare la 3 august 1949,
primele sesiuni ale Comitetului Miniştrilor şi ale Adunării
Consultative având loc imediat după această dată, la Strasbourg.

5. • In primii 40 de ani de existenţă, Organizaţia a rămas o instituţie vest-
europeană, istoria Consiliului Europei reflectând pe cea a continentului
european.
• Organizaţia a atras succesiv noi membri, ajungând ca la sfârşitul acestei
prime faze a existenţei sale să numere 23 de membri.
• Spre sfârşitul anilor '80, Consiliul Europei a constituit prima structură
deschisă statelor din fostul bloc socialist înscrise pe calea reformelor
democratice, miniştrii de externe confirmând faptul că doresc „un dialog
deschis şi practic" cu ţările socialiste.
• după căderea comunismului principala sa sarcină a devenit să acţioneze
ca ancoră politică şi câine de pază al drepturilor omului pentru
democraţiile post-comuniste din Europa; să asiste ţările Europei Centrale
şi de Est în realizarea şi consolidarea reformei politice, juridice şi
constituţionale în paralel cu reforma economică; să furnizeze expertiză în
domenii precum drepturile omului, democraţia locală, învăţământ,
cultură şi mediul ambiant.

6. Membrii CE
• In prezent Consiliul Europei grupează 47 de state.
• Belarus - stat candidat
• statut de observator - 5 state (Vatican, Statele Unite ale Americii,
Canada, Japonia şi Mexic).
• Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu
condiţia ca el să accepte principiul preeminenţei dreptului şi să garanteze
principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa să se
poată bucura de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.
• orice stat membru se poate retrage din organizaţie dacă doreşte (art. 7
din Statut), statul trebuie să adreseze o notificare oficială Secretariatului
General în legătură cu intenţia sa. Retragerea devine efectivă la sfârşitul
anului financiar în care s-a făcut notificarea, dacă aceasta s-a făcut in
primele nouă luni ale anului financiar.
• suspendarea şi retragerea calităţii de membru reprezintă sancţiuni
aplicate unui stat membru, în anumite condiţii (art. 8 din Statut). Oricărui
membru al Organizaţiei, care a încălcat in mod grav prevederile art. 3 îi
pot fi suspendate drepturile de reprezentare.

7. Organele Consiliului Europei
• Comitetul Miniştrilor
• Adunarea Parlamentară,
• Secretariat.
La 14 aprilie 1994, Comitetul Miniştrilor a adoptat
Rezoluţia statutară 94 (3), prin care a luat fiinţă
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din
Europa (CLRAE), organ cu caracter consultativ.

8. Comitetul Miniştrilor
• în conformitate cu art. 13 din Statut, Comitetul Miniştrilor este organul de
decizie al Consiliului Europei, având competenţa de a acţiona în numele
Organizaţiei.
• Comitetul Miniştrilor se compune, de regulă, din miniştrii de externe ai statelor
membre, aceştia putând fi reprezentaţi, în anumite situaţii, de un supleant care
trebuie să fie membru al guvernului.
• Comitetul Miniştrilor constituie un organism interguvernamental în cadrul
căruia, în condiţii de egalitate, pot fi discutate demersurile naţionale privind
problemele cu care se confruntă societatea europeană.
• el este investit cu misiunea de a monitoriza respectarea angajamentelor luate
de statele membre.
• Comitetul Miniştrilor se întruneşte de cel puţin două ori pe an, dar se poate
reuni şi la cererea unui stat membru sau a Secretarului General, atunci când se
consideră necesar.
• Pentru a asigura o abordare cât mai cuprinzătoare a diferitelor subiecte, fiecare
ministru poate delega un reprezentant care acţionează în numele său pe
perioada dintre sesiuni. Delegaţii sunt asistaţi de un birou, grupuri de raportori
şi organisme subsidiare ad-hoc.

9. • Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată prin rotaţie, pe
o perioadă de şase luni, schimbându-se la fiecare sesiune,
potrivit ordinii alfabetului englez.
• Comitetul Miniştrilor examinează, pe baza unei recomandări a
Adunării Parlamentare sau din proprie iniţiativă, măsurile de
natură să realizeze scopul Consiliului Europei, inclusiv încheierea
de convenţii şi acorduri şi adoptarea de către guverne a unei
politici comune faţă de anumite probleme.
• Concluziile Comitetului Miniştrilor se concretizează fie sub forma
unor recomandări către guvernele statelor membre, fie în
convenţii şi acorduri europene care au un caracter obligatoriu
pentru statele care le ratifică.

10. Adunarea Parlamentară
• Adunarea Parlamentară este organul deliberativ al Organizaţiei şi poate
formula recomandări cu privire la orice problemă care ţine de scopul şi
atribuţiunile Consiliului Europei sau care ii este supusă pentru aviz de către
Comitetul Miniştrilor.
• Cei 318 membri ai APCE şi cei 318 supleanţi ai lor sunt aleşi sau desemnaţi de
parlamentele naţionale dintre proprii lor membri. Fiecare ţară dispune de la 2
până la 18 reprezentanţi, în funcţie de mărimea populaţiei ei. Delegaţiile
naţionale la Adunare sunt compuse astfel încât să asigure o reprezentare
corectă a partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor naţionale.
• Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei numără cinci grupuri politice:
Grupul socialist (SOC), Grupul partidului popular european (PPE/DC), Grupul
democraţilor europeni (GDE), Alianţa democraţilor şi liberalilor pentru Europa
(ADLE) şi Grupul pentru stânga europeană unită (GUE). Câţiva parlamentari nu
sunt înscrişi în vreun grup politic.
• Adunarea se reuneşte de patru ori pe an, timp de o săptămână, în sesiune
plenară publică, în hemiciclul Palatului Europei de la Strasbourg. De asemenea,
ea ţine o reuniune de primăvară într-unul din statele membre ale Consiliului
Europei.

11. • Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi pentru o perioada de un an.
• Preşedintele, vicepreşedinţii (19 în prezent), preşedinţii celor 5 grupuri politice
şi preşedinţii celor 10 comisii constituie Biroul Adunării Parlamentare.
• Adunarea alege Secretarul General şi Secretarul General adjunct al Consiliului
Europei, Secretarul General al Adunării, judecătorii Curţii europene a drepturilor
omului şi Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.
• Lucrările APCE sunt pregătite de comisii specializate în următoarele domenii:
politic, juridic şi drepturile omului, social, sănătate şi familie, cultură, ştiinţă şi
educaţie, mediu şi agricultură, probleme locale şi regionale, economie şi
dezvoltare, migraţii, refugiaţi şi demografie, egalitatea şanselor pentru femei şi
bărbaţi, regulament şi imunităţi, respectarea obligaţiilor şi angajamentelor
statelor membre.
• Statutul de invitat special creat de Adunarea Parlamentară în 1989 a permis
delegaţiilor parlamentare ale ţărilor Europei centrale şi de est, angajate pe
drumul democraţiei pluraliste, să asiste la sesiunile plenare ale Adunării
Parlamentare şi la reuniunile comisiilor sale.

12. Secretariatul Consiliului Europei
• Acesta cuprinde un Secretar General, un Secretar General adjunct şi
personalul necesar.
• Secretarul General şi Secretarul General adjunct sunt numiţi de către
Adunarea Parlamentară, Ia recomandarea Comitetului Miniştrilor.
• Secretarul General exercită şi atribuţiile de depozitar al instrumentelor
de ratificare a diferitelor convenţii ale Organizaţiei depuse de
reprezentanţii, împuterniciţi special ai statelor membre, în care scop
urmăreşte, prin experţii aliaţi în subordinea sa, funcţionarea şi aplicarea
acestor convenţii.
• Activitatea Secretariatului este organizată pe compartimente
corespunzătoare principalelor domenii de activitate ale Consiliului
Europei: probleme politice, probleme sociale şi economice, învăţământ,
uiItură şi sport, tineret, mediu şi autorităţi locale, probleme juridice,
drepturile omului.
• Grefa Adunării Parlamentare este parte integrantă a Secretariatului.

13. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa
• a luat fiinţă prin Rezoluţia statutară 94 (3) din 14 ianuarie 1994, adoptată de
Comitetul Miniştrilor
• Congresul constituie, în structura Consiliului Europei, organismul reprezentativ
al colectivităţilor locale şi regionale din statele membre ale Organizaţiei.
• Odată cu decizia de instituire a Congresului, Comitetul Miniştrilor a adoptat şi
Carta acestuia. Prima sesiune a Congresului a avut loc în perioada 31 mai-3 iunie
1994 la Strasbourg.
• atribuţiunile Congresului sunt exercitate cu concursul a două camere, una
reprezentând autorităţile locale (Camera puterilor locale), cealaltă - autorităţile
regionale (Camera puterilor regionale).
• Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale se întruneşte anual într-o sesiune de
o săptămână la Strasbourg, în afară de cazul când acesta şi Comitetul Miniştrilor
ar decide, de comun acord, ţinerea sesiunii într-un alt oraş.
• Congresul îşi desfăşoară activitatea în cele două camere, precum şi în birou,
Comisia permanentă şi grupuri de lucru ad-hoc.

14. Domenii de activitate ale Consiliului Europei
• Activitatea Consiliului Europei priveşte toate domeniile de interes
pentru societatea europeană, mai puţin problemele legate de
apărare naţională [art. 1 lit. d) din Statut].
• Drepturile omului şi democraţia pluralistă,
• statul de drept şi securitatea cetăţeanului,
• combaterea rasismului, a xenofobiei şi a intoleranţei,
• protecţia minorităţilor naţionale,
• coeziunea socială şi calitatea vieţii,
• coeziunea culturală şi pluralismul cultural,
• cooperarea judiciară.

15. Drepturile omului
• Promovarea şi asigurarea constantă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului reprezintă una dintre misiunile centrale ale
Consiliului Europei.
• patru planuri principale de acţiune:
– realizarea unor sisteme de control şi de protecţie eficace a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului;
– identificarea noilor ameninţări la adresa drepturilor omului şi a demnităţii
umane;
– sensibilizarea publicului asupra importanţei drepturilor omului;
– promovarea educaţiei şi a formării profesionale în materia drepturilor
omului.

16. • Principalele instrumente încheiate în acest scop în cadrul şi sub
auspiciile Consiliului Europei:
– Convenţia europeană a drepturilor omului;
– Carta socială europeană;
– Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante;
– Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,
– alte convenţii, tratate şi acorduri privind multiplele aspecte ale drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului.

17. Convenţia europeană a drepturilor omului
• semnată la I noiembrie 1950, la Roma, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
• Convenţia a fost modificată şi completată prin 14 protocoale adiţionale,
căutându-se astfel punerea de acord a textului iniţial cu evoluţiile ulterioare
intervenite fie în interiorul unor ţări, fie în relaţiile interstatale de pe continent.
• Textul Convenţiei reafirmă drepturile esenţiale înscrise în Declaraţia universală
a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie
1948.
– dreptul la viaţă (art. 2), interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 3), dreptul la
libertate şi la siguranţă şi drepturile persoanei reţinute ca urmare a unor decizii
judiciare (art. 5), dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, în mod public şi
într-un termen rezonabil, prezumţia nevinovaţiei şi dreptul la asistenţă juridică (art.
6), dreptul la viaţă privată, inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei (art. 8),
libertatea de gândire, de convingere şi de religie (art. 9), libertatea de expresie (art.
10), dreptul la întrunire paşnică şi dreptul la asociere (art. 11), nediscriminarea în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor (art. 14).

18. • Prin protocoale adiţionale s-au adăugat alte drepturi (Protocolul nr. 6
privind abolirea pedepsei cu moartea), garantate prin Convenţie.
• Convenţia a instituit un mecanism internaţional de protecţie: orice
persoană fizică din statele membre, indiferent de naţionalitate, poate
sesiza Curtea Europeană a drepturilor omului, stabilită prin această
Convenţie, dacă ea consideră că este victima unei încălcări a drepturilor şi
libertăţilor garantate prin Convenţie.
• După adoptarea Protocolului nr. 11 (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998),
mecanismul de protecţie a fost reformat, în prezent fiind constituit din:
– Curtea europeană a drepturilor omului (ca jurisdicţie unică şi permanentă)
– Comitetul Miniştrilor, care are atribuţii de urmărire a executării hotărârilor
definitive ale Curţii de Justiţie, potrivit art. 46 alin. 2 din Convenţie.

19. In vederea garantării drepturilor economice şi
sociale au fost adoptate o serie de convenţii:
• Carta socială europeană (semnată Ia Torino în
1961) împreună cu Protocoalele adiţionale,
• Convenţia europeană de securitate socială
(1972),
• Convenţia europeană privind statutul
muncitorului migrant (1977).

20. Carta socială europeană
• Carta socială europeană şi Protocoalele sale adiţionale garantează o serie de
drepturi fundamentale clasate în două categorii:
1. Categoria care se referă la condiţiile de muncă,
2. Categoria cu privire aspecte legate de coeziunea socială.
1. drepturile garantate de Carta socială europeană sunt: dreptul la muncă,
inclusiv dreptul la orientare şi formare profesională; protecţia în mediul de
muncă; dreptul Ia condiţii de muncă şi la o salarizare echitabile, inclusiv dreptul
femeilor şi bărbaţilor la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală;
dreptul sindical, dreptul de negociere colectivă şi dreptul lucrătorilor la
informare şi consultare, precum şi de participare la determinarea şi ameliorarea
condiţiilor şi mediului de muncă; protecţia specială a anumitor categorii de
lucrători: copii şi adolescenţi, femei, persoane handicapate, lucrători migranţi;
dreptul la protecţie în caz de concediere; dreptul lucrătorilor la demnitate;
dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de
tratament.

21. 2. Cu privire la coeziunea socială, Carta recunoaşte următoarele
drepturi: dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate
socială şi dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de a
beneficia de servicii sociale; drepturile copiilor şi adolescenţilor,
mamelor, familiilor, persoanelor handicapate, lucrătorilor
migranţi şi familiilor acestora, ale persoanelor vârstnice;
consolidarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi; dreptul persoanelor
handicapate la integrare socială individuală, la autonomie
personală şi la participare în viaţa comunităţii; consolidarea
dreptului copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi
economică; dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii
sociale; dreptul la o locuinţă decentă; extinderea interzicerii
discriminării.

22. • Un sistem de control internaţional supraveghează aplicarea Cartei de către
statele părţi.
• Guvernele acestor state şi-au asumat obligaţia de a prezenta periodic rapoarte
privind stadiul şi situaţia îndeplinirii dispoziţiilor Cartei. Aceste rapoarte sunt
examinate de Comitetul european al drepturilor sociale (CEDS), format din
experţi independenţi şi imparţiali, care evaluează din punct de vedere juridic
conformitatea situaţiilor prezentate cu dispoziţiile Cartei.
• CEDS este organismul care apreciază dacă legislaţia şi practica statelor membre
sunt conforme sau nu cu dispoziţiile Cartei.
• Statele părţi raportează anual cum implementează Carta la nivel legislativ şi
practic. CEDS examinează rapoartele, decide dacă aceste proceduri se supun
Cartei şi publică anual concluziile sale. Dacă un stat nu acţionează ca urmare a
deciziei CEDS, Comitetul Miniştrilor îi adresează recomandări, solicitându-i,
dacă este cazul, să-şi modifice legislaţia sau practica pentru a se conforma
prevederilor Cartei.

23. • în ceea ce priveşte plângerile privind încălcările Cartei, acestea pot fi adresate
CEDS de către organizaţiile patronale şi sindicale, precum şi de organizaţiile
neguvernamentale (ONG-urile cu statut consultativ pe lângă Consiliul Europei,
enumerate în acest scop de Comitetul guvernamental).
• reclamaţiile sunt examinate de către CEDS, iar dacă acestea îndeplinesc
condiţiile de formă, CEDS declară admisibilitatea acestora.
• urmează o procedură scrisă, care implică un schimb de memorii în urma cărora
CEDS poate decide audierea publică. Apoi CEDS decide asupra cazului pe baza
probelor şi raportează concluziile sale Comitetului Miniştrilor şi părţilor în
cauză.
• Raportul este publicat în termen de 4 luni de la decizie → Comitetul Miniştrilor
adoptă o rezoluţie.

24. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi
a pedepselor sau tratamentelor inumane
• Asigurarea unor condiţii umane de detenţie pentru persoanele deţinute în
închisori, comisariate de poliţie şi instituţii psihiatrice constituie una din
preocupările esenţiale ale Consiliului Europei → Convenţia pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (1987),
intrată în vigoare în anul 1989.
• Acest instrument completează sistemul de protecţie asigurat le Convenţia
europeană a drepturilor omului, instituind un Comitet european pentru
prevenirea torturii.
• Mecanismul instituit este unul nejurisdicţional şi funcţionează pe baza unor
rapoarte periodice sau a unor vizite neanunţate ale membrilor CPT.
• în exercitarea funcţiilor sale, CPT poate vizita fără restricţii orice loc de detenţie
de pe teritoriul statelor părţi la Convenţie (închisori şi centre de detenţie pentru
minori, posturi de poliţie, cazărmi militare, spitale psihiatrice) pentru a examina
tratamentul aplicat persoanelor private de libertate. El poate lua interviuri fără
martori deţinuţilor şi poate intra în contact, în mod liber, cu orice persoană sau
organizaţie neguvernamentală în măsură să-i furnizeze informaţii relevante.

25. Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale
• Consiliul Europei a adoptat în 1994 Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,
primul instrument juridic internaţional destinat ocrotirii drepturilor minorităţilor naţionale.
Convenţia-cadru a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
• drepturile reglementate de această Convenţie sunt drepturi fundamentale individuale ale
persoanei şi nu drepturi colective, deoarece fiecare enunţ al normelor pe care le prevede se
referă la „orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale"',
• In art. 21 din Convenţie este formulată explicit prevederea ca dreptul la identitate al
minorităţilor nu poate afecta statutul politico-juridic al teritoriilor statelor: „nicio dispoziţie
din prezenta Convenţie-cadru nu va fi interpretată ca implicând vreun drept de a întreprinde
vreo activitate ori vreun act contrar principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, în
particular principiul egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale şi al independenţei politice a
statelor“.
• Această convenţie defineşte anumite obiective pe care statele contractante se angajează să
le urmărească prin intermediul legislaţiei şi politicilor naţionale: egalitatea în faţa legii,
adoptarea de măsuri vizând păstrarea şi punerea în valoare a diverselor culturi de pe
teritoriul lor, protecţia identităţilor, religiilor, limbilor minoritare şi tradiţiilor, garantarea
accesului la mijloacele de comunicare în masă, stabilirea unor relaţii transfrontaliere libere şi
de cooperare cu persoanele care locuiesc legal pe teritoriul altor state.

26. Cooperarea juridică
• Pe plan juridic, Consiliul Europei contribuie într-o măsură substanţială la
armonizarea sistemelor juridice din Europa pe baza standardelor adoptate în
cadrul Organizaţiei.
• Obiectivul său central este de a încuraja stabilitatea şi dezvoltarea instituţiilor şi
procedurilor democratice la nivel naţional, regional şi local, şi de a promova
respectul faţă de principiile statului de drept.
• cooperarea la nivel juridic - elemente esenţiale: eficientizarea justiţiei prin
simplificarea procedurilor, lupta împotriva criminalităţii organizate, a corupţiei,
găsirea unor soluţii comune pentru noile probleme juridice şi etice generate de
progresul ştiinţific şi tehnologic.
• Acţiunea în planul cooperării juridice a Consiliului Europei constă în pregătirea
unor instrumentele juridice sub forma convenţiilor (care sunt obligatorii pentru
statele care le ratifică) sau recomandărilor (texte neobligatorii care enunţă principii
directoare).

27. Promovarea democraţiei
• Unul dintre scopurile fundamentale ale Consiliului Europei este de a promova şi
consolida democraţia locală şi regională în statele membre, de a elabora şi
aplica un set de standarde pentru buna funcţionare a statului, a instituţiilor sale
centrale şi a structurilor intermediare şi de a încuraja schimbul de experienţă şi
de bune practici în problemele administraţiei locale.
– efectuarea unui schimb continuu de informaţii şi experienţă între statele membre în
problemele ce ţin de democraţia locală şi regională;
– protecţia şi promovarea diversităţii culturale şi spirituale la nivel local şi regional;
– sprijinirea statelor membre, în special a celor din Europa centrală şi de est în
desfăşurarea reformelor şi consolidarea sistemelor lor democratice, inclusiv în
domeniul democraţiei locale şi regionale;
– extinderea cooperării între miniştrii responsabili cu problemele administraţiei publice
locale şi regionale;
– promovarea cooperării transfrontaliere ca mijloc eficient de întărire a securităţii
democratice şi stabilităţii şi ca factor important de creştere a încrederii între statele
vecine;
– sprijinirea activă a obiectivelor Pactului de stabilitate pentru Europa de sud-est
vizând democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră.

28. Educaţie
Activitatea de educaţie subliniază rolul de forum european privilegiat pe care îl are Consiliul
Europei în privinţa problemelor din domeniul politicilor educaţionale abordate prin
perspectiva securităţii democratice şi a coeziunii sociale. Ea contribuie la:
• identificarea marilor probleme educaţionale în contextul noii Europe;
• evaluarea tendinţelor, orientărilor şi alternativelor politicilor educaţionale în Europa;
• facilitarea la scară europeană a dialogului între partenerii implicaţi (factori decizionali,
personal educativ, părinţi, ONG-uri), printr-un schimb de informaţii şi prin difuzarea noilor
idei şi a exemplelor pozitive.
• Procesul de la Bologna reprezintă cea mai importantă şi vastă reformă, scopul final al
acestuia fiind reprezentat de crearea unei sfere a învăţământului superior european până în
2010 → Declaraţia de la Bologna:
– un sistem cu nivele uşor de identificat şi comparabile;
– un sistem bazat în principiu pe două cicluri: unul relevant pentru piaţa muncii, al doilea solicitând
completarea primului ciclu;
– un sistem de acumulare şi transfer de credite; mobilitatea studenţilor, profesorilor, cercetătorilor
etc;
– cooperare pentru asigurarea calităţii; dimensiunea europeană a învăţământului superior.