1. PROCESELE AFECTIVE
1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală a afectivităţii
Literatura psihologică asupra proceselor afective abundă într-o terminologie foarte
complexă. După cum sesiza Vasile Pavelcu „în domeniul afectivităţii, aproape fiecare autor
întrebuinţează o terminologie proprie”(Pavelcu, Vasile, 1982, p. 89). Astfel, concepte precum
emoţie, afect, stare afectivă ori procese afective sunt utilizate adesea ca sinonime de unii autori,
în timp ce pentru alţii, ele desemnează realităţi distincte. În acest context, o încercare de a defini
procesele afective este un demers destul de dificil.
O perioadă îndelungată în evoluţia psihologiei, afectivitatea a fost echivalată unei trăiri
interioare, unei vibraţii ca reacţie faţă de un anume eveniment ori situaţie. Ea reprezenta ceea ce
simte fiecare dintre noi la un moment dat, ca reacţie la stimulările din mediu; putem aşadar vorbi
despre existenţa unei emoţii doar în măsura în care conştientizăm o stare afectivă . Longevitatea
acestei concepţii a fost susţinută în primul rând de compatibilitatea ei cu experienţa de simţ
comun a omenirii: termeni precum bucurie, frică ori tristeţe ne trimit cu gândul la o trăire
subiectivă de care suntem conştienţi. Studii recente relevă însă faptul că manifestările afective
înglobează mai multe elemente, starea afectivă fiind doar una dintre acestea. Din acest motiv,
sintagma de procese afective definite ca reacţii psiho-fiziologice complexe, manifestate în plan
cognitiv, comportamental, biologic şi subiectiv, declanşate automat în scopul adaptării la mediu,
este una mult mai adecvată realităţii.
Un alt concept esenţial este cel de emoţie şi a raportului emoţie - procese afective. S-au
conturat în acest sens două accepţiuni, preluate de noi pe parcursul lucrării de faţă. Astfel, în sens
larg, termenul de emoţie reprezintă un concept umbrelă ce înglobează toate formele vieţii
emoţionale, de la cele mai simple (cum sunt dispoziţiile afective şi afectele) până la cele mai
complexe de tipul sentimentelor ori pasiunilor. În sens restrâns, prin emoţie înţelegem doar un
anumit tip de manifestare afectivă, caracterizată prin manifestări prompte, de intensitate şi durată
moderată (deci o subcategorie a primei accepţiuni – a se vedea subcapitolul 3 pentru detalii).
Indiferent însă de accepţiunea adoptată, orice emoţie presupune prezenţa câtorva
elemente şi anume: un stimul declanşator, interpretarea cognitivă a acestuia, modificări în plan
fiziologic, manifestări comportamentale şi o stare/trăire subiectivă. Între aceste cinci elemente
există un raport de interdependenţă ceea ce justifică abordarea afectivităţii ca un ansamblu
procesual. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm pe rând elementele proceselor afective
evidenţiind natura fiecăruia, formele concrete de manifestare precum şi modalităţile de cercetare
specifice.
1.1. Stimulii emoţionali. Deşi cauzele unei stări afective nu sunt întotdeauna evidente,
orice emoţie are un factor declanşator; vestea reuşitei la un examen ne bucură, în timp ce
pierderea unei persoane dragi atrage o stare de tristeţe. Cu toate că, în ultimă analiză orice
informaţie receptată dispune de o coloratură afectivă, nu toţi stimulii induc o reacţie emoţională
semnificativă.
S-au conturat două strategii prin care psihologii utilizează stimulii emoţionali în scopul
studierii ştiinţifice a proceselor afective. Prima strategie este una preponderent ecologică, prin
care se încearcă valorificarea condiţiilor naturale în care apar emoţiile. Ea oferă avantajul
surprinderii manifestărilor în manieră autentică, fără o intervenţie artificială, de laborator, din
partea cercetătorului. Dintre metodele specifice incluse aici, amintim:
· Valorificarea modificărilor spontane ale stării afective. Această metodă se pretează în
special în context terapeutic, în scopul identificării antecedentelor cognitive ale unei manifestări.
Dezavantajul este dat de necesitatea unei relaţii individuale cu subiectul, putând fi studiat
simultan un singur caz; de asemenea, lipsa controlului din partea psihologului, care nu poate
programa când, dacă şi ce emoţie urmează să simtă subiectul, constituie limite ale acestei tehnici.

2. · Valorificarea unor evenimente cu potenţial emoţional se utilizează în situaţiile de viaţă
considerate a avea consecinţe emoţionale similare pentru persoane diferite. Sunt incluse aici atât
evenimente ce tocmai s-au încheiat ( înmormântare, o reuşită colectivă), cât şi situaţii curente
(catastrofe naturale) ori iminente (intervenţii chirurgicale, examene importante). De exemplu,
MacLeod şi Mathews (1988), studiind influenţa anxietăţii asupra proceselor cognitive, au utilizat
un lot de studenţi, testaţi în două momente diferite: cu şase luni (anxietate scăzută) şi respectiv
cu o săptămână înaintea unui examen important (stare anxioasă ridicată). Avantajul metodei îl
constituie declanşarea unei emoţii intense, înregistrabilă pe moment. Dintre limite, menţionăm în
primul rând faptul că nici un stimul nu produce emoţii identice la persoane diferite, de unde şi
necesitatea verificării alternative a stării emoţionale. În plus, tehnica ridică serioase probleme de
ordin etic şi deontologic.
· Reactualizarea unor situaţii cu potenţial emoţional presupune solicitarea subiecţilor să-şi
amintească cât mai fidel contextul în care au simţit o anume emoţie. Se presupune că activarea
informaţiilor respective va duce şi la activarea stării afective aferente, cele două aspecte fiind
interconectate în forma unei reţele (Bower, 1981). Deşi este o metodă relativ simplă şi la
îndemână, intensitatea emoţiei declanşate va fi mai slabă decât în cazul metodelor amintite
anterior; alte aspecte defavorabile sunt uitarea condiţiilor exacte ale situaţiei originale,
posibilitatea ca subiectul s-o fi reevaluat între timp şi să i se pară mai puţin pozitivă/negativă, să
interpreteze evenimentul declanşator prin prisma unor date ulterioare sau imposibilitatea
verificării de către cercetător dacă situaţia reactualizată e una reală ori fictivă. Neajunsurile de
mai sus pot fi depăşite prin activarea situaţiei în condiţii de transă hipnotică, situaţie în care
capacitatea de reactualizare a informaţiilor este mai bună; la rândul ei, utilizarea hipnozei
necesită un foarte bun specialist în această metodă, eficienţa fiind dependentă de relaţia
terapeutică dintre cei doi protagonişti ca şi de gradul de sugestibilitate al subiectului.
Cea de-a doua strategie este una eminamente experimentală. În acest caz cercetătorul este cel
care manipulează stimulii emoţionali în condiţii de laborator, starea afectivă fiind o variabilă
dependentă. Ideea de bază este de a reproduce situaţiile naturale de emergenţă a unei emoţii,
păstrând sub control factorii implicaţi. Per ansamblu, intensitatea emoţiilor declanşate prin
tehnicile incluse aici este mai slabă decât în strategiile ecologice, însă cercetătorul are
posibilitatea izolării variabilei independente. De asemenea, posibilitatea standardizării şi
replicării procedurilor constituie un punct forte ce fac ca această strategie să fie folosită frecvent
în laboratoarele de psihologie. Dintre tehnicile incluse aici, menţionăm:
· Utilizarea stimulilor verbali (cuvinte izolate, fraze ori scenarii cu conţinut emoţional).
Tehnica presupune solicitarea subiecţilor să prelucreze materialul verbal prezentat, motivaţia
oferită acestora putând fi cea reală (declanşarea şi studiul unei emoţii) ori una fictivă (proba
vizează abilităţile vizuale, lingvistice, timpul de reacţie etc.). În cazul cuvintelor, stimulii utilizaţi
sunt preselectaţi pe baza unei metodologii riguroase în care se utilizează un lot de subiecţi pentru
generarea lor, şi un altul pentru evaluarea potenţialului emoţional (de obicei pe scale tip Lickert),
ambele eşantioane fiind diferite de cele utilizate în studiul propriu-zis; se reţin cuvintele ce
întrunesc cele mai ridicate medii ale potenţialului emoţional. Foarte utilizată şi este metoda
Velten, ce constă în prezentarea succesivă a unor fraze al căror potenţial emoţional creşte gradat,
subiecţii trebuind să le citească în gând ori cu voce tare (Velten, 1968). Tot în această categorie,
putem prezenta subiecţilor scurte scenarii, povestiri ce descriu evenimente cu potenţial
emoţional (istoria consemnează un val de sinucideri în urma apariţiei operei Werter a lui
Goethe). Deşi permit inducţii emoţionale la nivel de grup, fiind din acest punct de vedere
economicoase, tehnicile ce utilizează stimuli verbali duc la reacţii emoţionale de intensitate cel
mult medie şi cu durată scurtă (Mogg şi Bradley, 1999). În plus, variabile precum frecvenţa de
utilizare în limbă şi gradul de abstractizare al noţiunilor desemnate de un cuvânt pot face
diferenţa între o inducţie emoţională reuşită şi un eşec.
· Expunerea de imagini în forma fotografiilor propriu-zise, a diapozitivelor sau a
imaginilor digitale. Prin natura lor, imaginile sunt procesate mai uşor decât materialul verbal
deoarece nu implică elemente de codaj semantic şi în plus, sunt mai apropiate de stimulii

3. emoţionali naturali. Un potenţial deosebit în acest sens îl are expunerea imaginilor cu feţe
umane aflate în diferite expresii emoţionale . Cel mai frecvent sunt studiate comparativ reacţiile
induse de expunerea unor feţe ce evidenţiază furie, frică, tristeţe ori absenţa emoţiilor (neutre) ,
însă rezultate semnificative au fost obţinute şi prin expunerea unor reprezentări schematice ale
acestora (Fox, Russo, Bowles şi Dutton, 2001). Deşi reprezintă stimuli mai ecologici decât
cuvintele, ca şi acestea, feţele umane au un potenţial emoţional mediu, ceea ce reprezintă una
dintre rezervele manifestate faţă de utilizarea lor în scop experimental. Pictorialele complexe,
reprezentând scene panoramice de la locul producerii unui eveniment, depăşesc în bună măsură
acest neajuns.
· Proiecţia de filme aduce faţă de tehnicile menţionate anterior câteva avantaje
suplimentare (animaţia şi dublarea stimulilor vizuali de cei acustici), informaţia astfel dobândită
fiind una mult mai realistă. Chiar şi în viaţa cotidiană, fiecare dintre noi am trecut prin experienţe
în care vizionarea unui film ne-a indus bună dispoziţie ori dimpotrivă, ne-a făcut să scăpăm o
lacrimă. Adeseori însă, cercetătorii dublează filmele cu o serie de comentarii verbale, indici prin
prisma cărora conţinutul acestora să poată fi interpretat într-un sens sau altul. De pildă într-un
experiment ingenios realizat de Lazarus şi colaboratorii săi (1980, apud Williams, Watts,
MacLeod şi Mathews, 1998), trei loturi de subiecţi au fost puşi să urmărească un film în care se
prezenta o intervenţie chirurgicală fără anestezie. Sarcina subiecţilor era aceea de a empatiza cu
pacientul prezentat. Pe lângă imaginile prezentate, fiecărui lot le erau oferite o serie de
comentarii despre acestea: pentru primul lot, comentariul punea accent pe traumă, pe distresul la
care era supus cel operat; în cazul celui de-al doilea, comentariul sublinia beneficiile pacientului
în urma intervenţiei; în fine, celui de-al treilea lot i-a fost oferit un comentariu axat strict pe
aspectele tehnice ale procedurii medicale. Deşi cele trei grupe au fost selecţionate aleator,
rezultatele au arătat că între acestea au existat diferenţe semnificative în privinţa emoţiilor
relatate, atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ, ceea ce atestă clar eficienţa tehnicii de inducţie
emoţională. Totuşi, dată fiind eterogenitatea umană, nu există film (ori alt stimul emoţional) care
să determine exact aceeaşi emoţie la un întreg grup de persoane. O altă precauţie este aceea că nu
putem fi siguri dacă subiecţii descriu ulterior emoţiile pe care într-adevăr le-au simţit sau pe cele
care intuiesc că se aştepta de la ei să le trăiască.
· Administrarea unor substanţe chimice. Întrucât una din dimensiunile proceselor afective
o reprezintă modificările în plan fiziologic, pe care cel mai frecvent subiectul le conştientizează,
aportul extern de substanţe ce produc asemenea schimbări organice este însoţit de consecinţe în
planul trăirii subiective. Senzaţiile interne induse sunt însă nespecifice, manifestări asemănătoare
fiind comune unei palete mai largi de emoţii (faptul că tremurăm, avem pulsul, tensiunea şi
respiraţia accelerate poate fi atât un indice al fricii cât şi al furiei; deşi cu ajutorul unei aparaturi
specifice pot fi făcute distincţii fine al paternului modificărilor fiziologice între cele două emoţii
menţionate, la nivel subiectiv acest lucru este cel mai adesea imposibil). Din acest motiv, tehnica
administrării de substanţe este dublată ca şi în cazul filmelor de comentarii oferite de
experimentator, ce permit interpretări diferite ale senzaţiilor resimţite. Un exemplu foarte
ilustrativ în acest sens ni-l oferă Schachter şi Singer (1962), care au realizat un studiu ce rămâne
şi azi într-un aşa-zis „Top Ten” al ingeniozităţii cercetărilor din psihologie (Power şi Dalgleish,
1998). Sub pretextul studierii efectelor unui complex vitaminic (Suproxin) asupra performanţelor
vizuale, participanţilor le-a fost injectată intravenos o substanţă. În realitate însă, subiecţii din
lotul experimental fuseseră injectaţi cu epinefrină (adrenalină - hormon produs de glandele
suprarenale sau fabricat pe cale sintetică cu proprietăţi vasoconstrictoare şi stimulatoare ale
muşchiului cardiac), iar cei din lotul de control cu o soluţie salină (placebo). Un al doilea factor
manipulat a fost informaţia oferită pentru eventualele simptome resimţite. Astfel, lotul
experimental a fost divizat în trei subgrupe: prima era informată corect despre efectele reale ale
epinefrinei (creşte presiunea sistolică, accelerează pulsul şi ritmul respirator) a doua era
dezinformată (spunându-li-se că substanţa induce amorţeală şi dureri de cap), iar ultimei
subgrupe nu i se spunea nimic. Pe scurt, cele trei condiţii experimentale pot fi numite Epi-Inf,
Epi-Dezinf şi Epi-Noninf, la care se adaugă grupul de control (placebo), de asemenea fără

4. informaţii adiţionale. În următoarele minute, interval în care injecţia urma să-şi facă efectul, s-a
adăugat un nou factor de variaţie. În sala în care subiecţii aşteptau sarcinile vizuale se introducea
un complice al experimentatorilor, aparent în aceeaşi situaţie. Sarcina lui era de a simula o stare
de euforie (jucând basket cu hârtii mototolite, făcând avioane din hârtie etc.), fie una de furie,
completând simultan cu subiectul un chestionar lung, care deşi iniţial inofensiv, devenea tot mai
intruziv şi jignitor (exemple de întrebări: De ce nu se spală cei din familia ta? De câte ori pe
săptămână întreţii relaţii sexuale? Câte aventuri extraconjugale a avut mama ta?); în această
situaţie, complicele devenea vizibil mai furios o dată cu parcurgerea întrebărilor, ajungând în
final să rupă chestionarul. După aceasta, starea emoţională experimentată de subiectul real era
evaluată atât pe baza unui raport verbal al acestuia cât şi a comportamentului observat. Ipoteza
autorilor era aceea că, în cazul discrepanţei subiectului între ceea ce se aştepta să simtă în urma
injecţiei şi ceea ce realmente simţea, grupurile Epi-Dezinf şi Epi-Noninf vor prelua sugestiile
emoţionale implicite ale complicelui.
Rezultatele studiului au susţinut asumpţie teoretică de bază a acestuia. Concret, grupul
Epi-Noninf şi Epi-Dezinf au preluat sugestiile implicite ale complicelui într-o măsură mult mai
mare. În acelaşi timp, subiecţii din lotul informat au fost mult mai puţin influenţaţi de
comportamentul persoanelor complice. Situaţia grupului de control era intermediară, starea de
euforie nefiind semnificativ diferită de celelalte două categorii nici în raporturile verbale, nici în
comportamentul observat. Nu la fel au stat însă lucrurile şi în privinţa celeilalte emoţii induse:
mânia. În urma raportului verbal, nu s-a înregistrat nici o diferenţă semnificativă sub aspectul
stării emoţionale între grupuri. Doar la înregistrările comportamentale, grupul Epi-Noninf a avut
scoruri semnificativ superioare grupurilor Epi-Inf şi placebo, grupul Epi-Dezinf nefigurând în
condiţia „mânie”, „din motive prea puţin convingătoare” (Power şi Dalgleish, 1998).
Dincolo de spectaculozitate, tehnica descrisă mai sus oferă cercetătorului posibilitatea
îmbinării a două avantaje: caracterul natural al emoţiei rezultate şi controlul experimental al
variabilelor implicate. Nu vă sfătuim însă să recurgeţi la asemenea proceduri decât în urma
consimţământului scris al participanţilor şi al unor condiţii de supraveghere medicală foarte
atentă.
· Manipularea interacţiunilor interpersonale. Crearea unei situaţii sociale extreme care
prin intensitate ori durată duc în condiţii normale la reacţii afective este o altă modalitate
experimentală de producere a emoţiilor. Un exemplu în acest sens sunt itemii din chestionarul
utilizat de Schachter şi Singer (1962), descris anterior, care, prin caracterul intruziv, prin
supoziţiile jignitoare conţinute, duc în majoritatea cazurilor la furie. Alte situaţii pot fi
subevaluarea flagrantă la un examen, administrarea unor sarcini insolvabile etc. Dincolo de
problemele de natură etică, tehnica este une ecologică, relaţiile inter-umane constituind sursa
celor mai intense afecte ale oamenilor (Kazdin, 2000).
Indiferent de modalitatea de producere a reacţiei afective, impactul emoţional al unui
stimul este dependent de măsura în care acesta interferează cu trebuinţele, scopurile, dorinţele,
aspiraţiile ori temerile noastre (pentru detalii, a se vedea modelul lui Richard Lazarus prezentat
în subcapitolul 4). Din această cauză, acelaşi eveniment poate duce la reacţii afective diferite la
persoane diferite, ori la aceeaşi persoană, în momente diferite. Vestea prăbuşirii unui avion ne
poate trezi o stare de compasiune dacă e vorba de persoane străine sau una de panică atunci când
unul dintre pasageri e un apropiat de-al nostru; similar faptul că afară plouă atunci când tocmai
programasem un picnic sau când, dimpotrivă, avem de învăţat foarte mult şi o eventuală vreme
frumoasă ne-ar putea tenta. În consecinţă, relaţia stimul – reacţie emoţională nu e una directă, ci
mijlocită de modul în care subiectul procesează informaţia primită prin raportare la propriile
structuri motivaţionale. Altfel spus, elementul cel mai important nu e nici subiectul care
experimentează emoţia, nici obiectul declanşator, ci relaţia dintre acestea, modul particular în
care este prelucrat impactul evenimentului asupra persoanei, aspect dezbătut în paragraful
următor.

5. 1.2. Procesările emoţionale
Termenul de procesare, preluat din jargonul cognitivist, desemnează ansamblul
prelucrărilor la care este supusă informaţia în cadrul unui sistem cognitiv, ceea ce se întâmplă
între ceea ce intră în sistem (input) şi ceea ce iese, produsul, rezultatul transformărilor (output).
În particular, prin procesări emoţionale înţelegem prelucrarea informaţională a stimulilor
emoţionali. În particular, acest demers presupune raportarea inputurilor la structurile
motivaţionale ale subiectului, stabilirea măsurii în care acestea îndeplinesc sau dimpotrivă
încalcă trebuinţele, dorinţele, interesele, aspiraţiile, convingerile, idealurile sale.
Procesările emoţionale nu au fost dintotdeauna „acceptate oficial” de comunitatea
ştiinţifică ca şi ingrediente ale proceselor afective, existând voci ce susţineau independenţa totală
a emoţiilor faţă de cogniţii. Astfel, Zajonc (1980) publică un articol influent intitulat „Feeling
and thinking: preferences need no inferences” (Emoţie şi cogniţie: preferinţele nu necesită
inferenţe), în care analiza fenomenul simplei expuneri (simpla expunere repetată a unui stimul
duce la preferarea acestuia în faţa unor stimuli concurenţi). Studiul presupunea expunerea
repetată a unor itemi neutri (caractere din alfabetul chinez) în prima etapă, urmată de prezentarea
succesivă a acestora în tandem cu un alt item din aceeaşi categorie dar neexpuşi anterior, într-o
sarcină de alegere forţată (Care dintre cei doi îţi place mai mult?). Rezultatele au arătat că în mod
constant, subiecţii preferau caracterele expuse anterior, deşi nu cunoşteau semnificaţia acestora.
Mai mult, fenomenul s-a manifestat chiar şi în condiţiile expunerii subliminale a itemilor în
prima etapă, de unde autorul concluzionează că, întrucât subiecţii nu puteau percepe conştient
stimulii prezentaţi, reacţiile afective apar automat, fără o mediere de natură cognitivă. În replică,
Richard Lazarus, autorul unei foarte cunoscute teorii a emoţiilor (vezi 4), susţine contrariul,
controversa asupra primariatului cogniţiei respectiv afectului în emoţie continuând, şi fiind
cunoscută în psihologie sub denumirea de disputa Zajonc – Lazarus.
Cercetările ulterioare din domeniul psihologiei cognitive i-au dat însă dreptate lui
Lazarus. Faptul că nu percepem conştient un stimul nu înseamnă şi că acesta nu este prelucrat de
instrumentele noastre de cunoaştere implicită (inconştientă). În acest sens, teorii recente
(Öhman, 1993; LeDoux, 1996; Robinson, 1998) susţin faptul că procesările emoţionale îmbină
demersurile cognitive conştiente cu cele inconştiente, ponderea dintre cele două forme fiind
diferită, în funcţie de tipul emoţiei implicate. Specifică acestora este adoptarea unei perspective
funcţionale şi evoluţioniste asupra emoţiilor. Astfel, frica este conceptualizată mai degrabă ca un
ansamblu de circuite neuronale cu rol în detectarea şi răspunsul la situaţii ameninţătoare, şi nu
doar ca unul a cărui scop este producerea de trăiri specifice. S-a constatat de exemplu, faptul că
la cel mai mic semn al unui eventual stimul ameninţător, sistemul nostru cognitiv reacţionează
foarte rapid (de câte ori nu ne-am speriat de ceva care ulterior s-a dovedit a fi complet
inofensiv?), deşi pot exista numeroase alarme false; ipotetic, se conturează aici patru posibilităţi,
şi anume: 1) prezenţa unei reacţii de apărare (fugă, luptă, reacţia de îngheţ) rapide, ameninţarea
dovedindu-se ulterior reală; 2) aşteptarea pasivă până la elucidarea situaţiei, stimulul dovedindu-
se apoi inofensiv; 3) declanşarea promptă a defenselor, însă alarma să fi fost una falsă; 4)
întârzierea ori absenţa reacţiei, deşi primejdia s-a dovedit una majoră. Deşi în ambele situaţii din
urmă (3 şi 4), avem de-a face cu comportamente inadecvate, din punct de vedere al supravieţuirii
speciei, cu toate că implică un consum energetic redundant, reacţia promptă chiar în absenţa
ameninţării s-a dovedit a fi mult mai adaptativă faţă de ultima situaţie descrisă (stimul anxiogen
prezent / reacţie absentă – Öhman, 1999). În terminologia teoriei detectării semnalului, falsul
pozitiv este preferabil falsului negativ. În concluzie detectarea foarte rapidă a ceea ce ne-ar putea
leza este o condiţie esenţială a supravieţuirii. Întrucât prin natura lor, procesările informaţionale
conştiente, deşi laborioase, au o dinamică mai lentă, această sarcină este realizată la nivel
automat, inconştient. Avantajul vitezei procesărilor automate presupune însă şi un cost:
informaţia nu mai este procesată la fel de analitic, detailat ca şi la nivel conştient, motiv din care,
în mod frecvent, pot apărea o serie de erori.
Ipoteza înzestrării omenirii cu un mecanism automat ce scanează mediul în vederea
detecţiei rapide a stimulilor anxiogeni este puternic susţinută la nivel empiric. Astfel, Öhman şi

6. Soares (1993) au testat un lot de 800 de subiecţi cu ajutorul unui chestionar ce urmăreşte
identificarea stimulilor de care aceştia se tem; pe baza acestei proceduri au fost selectate ulterior
trei loturi: un prim lot experimental includea subiecţi ce resimţeau frică de şerpi, dar nu şi de
păianjeni; un lot experimental secund era format din subiecţi ce declaraseră o frică puternică faţă
de păianjeni, dar nu şi faţă de şerpi; un lot de control, ai cărui membri declaraseră că nu resimt
frică faţă de nici una din categoriile la care erau sensibili colegii lor. Tuturor subiecţilor le-au
fost ulterior expuse subliminal imagini cu patru categorii de stimuli: şerpi, păianjeni, flori şi
ciuperci. În a doua etapă, imaginile le-au fost expuse la intervale care să permită recepţii
conştiente. Ca şi variabilă dependentă a fost considerată reacţia emoţională de frică,
operaţionalizată prin conductanţa electrică a pielii, modalitate incontrolabilă voluntar şi
independentă de medierea verbală. Complementar, subiecţilor li s-a cerut să evalueze fiecare
imagine din punct de vedere al activării fiziologice resimţite (arousal), valenţei emoţionale şi
controlului personal asupra situaţiei, pentru ambele condiţii experimentale (expunere sub- versus
supraliminală). Rezultatele au arătat că subiecţii din loturile experimentale au răspuns mult mai
amplu la stimulii fobogeni specifici, atât în comparaţie cu reacţiile faţă de stimulii inofensivi
(flori şi ciuperci) cât şi faţă de subiecţii din lotul de control pentru toate categoriile de itemi,
paternul obţinut menţinându-se în ambele situaţii experimentale. Date similare au fost obţinute şi
pentru celelalte dimensiuni analizate. Putem astfel concluziona faptul că reacţiile anxioase pot fi
declanşate în urma unei analize preliminare, automate şi inconştiente a informaţiei. Explicaţia
oferită de cei doi autori fenomenului constatat este o sensibilitate moştenită filogenetic şi
dezvoltată ontogenetic faţă de anumite categorii de stimuli (diversele specii de reptile, rozătoare
şi arahnoide, feţe umane ce exprimă frică ori furie, stimulii cu intensitate mare ori cei cu apariţie
bruscă), ce dispun de un potenţial anxiogen rezultat în urma unor îndelungate condiţionări
produse pe parcursul evoluţiei speciei umane. Deşi nu la fel de acută şi necesară cum probabil
era în perioadele timpurii ale omenirii, această sensibilitate se manifestă până în zilele noastre.
Date complementare din domeniul neurofiziologiei conformă ipoteza de mai sus. LeDoux
(1996), utilizând metoda pavloviană în condiţionarea fricii la şoarecii de laborator,
concluzionează rolul fundamental al amigdalei în producerea acesteia. Amigdala este o
formaţiune subcorticală cu dimensiuni de aproximativ 15/12 mm la oameni. Receptând stimulii
anxiogeni, organele de simţ trimit semnale la nivelul talamusului, care funcţionează pe principiul
unui releu; la rândul său, acesta realizează descărcări la nivelul amigdalei pe două circuite
cerebrale distincte: unul direct talamus – amigdală şi unul indirect talamus – cortex - amigdală.
Circuitul primar este purtătorul unor informaţii superficiale, de natură categorială despre stimulul
receptat (după Robinson, 1998, sunt analizate aici doar valenţa emoţională şi urgenţa stimulului);
el este însă cu câteva sinapse mai scurt decât conexiunea indirectă, pentru parcurgerea lui fiind
necesare mai puţin de 20 de milisecunde – din acest motiv, autorul îl caracterizează ca
funcţionând „quick and dirty”. Dacă aceste procesări sunt sau nu precognitive depinde de unde
considerăm că încep cogniţiile (din talamus sau din cortex), însă ele sunt cu siguranţă
inconştiente. Rolul circuitului primar este de a activa amigdala, care să poată la rându-i să trimită
în timp util semnale către zonele motorii şi endocrine, în vederea unei reacţii de apărare cât mai
rapide. Circuitul secundar, mai laborios, vehiculează informaţii mult mai complexe şi exacte
despre input ca rezultat al analizelor din scoarţa cerebrală. Sosind la amigdala deja activată, el fie
dublează excitarea acesteia, fie o inhibă ca urmare a concluzionării naturii inofensive a
stimulului.
Am insistat în alineatele de mai sus asupra reacţiilor de frică / anxietate, pentru a
argumenta natura automată a procesărilor emoţionale, emoţii în care acestea au un rol
fundamental, fiind singurele ce pot fi produse exclusiv la nivel inconştient. În cazul celorlalte
emoţii, dat fiind caracterul lor mai puţin urgent, procesările emoţionale sunt preponderent
conştiente (a se vedea pentru detalii teoria lui Lazarus). Independent însă de natura lor, fapt este
că în pofida încercărilor psihologia contemporană nu a putut separa emoţiile de cogniţii.

7. 1.3. Modificările fiziologice
Emoţiile implică declanşarea unor reacţii organice, vegetative, datorită participării
sistemului nervos vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic şi parasimpatic. Mai specific,
apar o serie de modificări ale parametrilor bazali de funcţionare ai organismului, puse în slujba
adaptării acestuia la situaţia nou creată. Gama acestora este una foarte complexă, principalele
aspecte fiind următoarele:
· La nivelul activităţii electrice a creierului, apar modificări în funcţionarea diferitelor
structuri ale acestuia. Metoda clasică prin care pot fi evidenţiate paternurile de activare cerebrală
aferente este cea electroencefalografică (EEG), prin aplicarea unor electrozi la nivelul scalpului.
Metodele alternative moderne, cum sunt tomografia cu emisie de pozitroni şi rezonanţa
magnetică oferă însă rezultate mult mai clare asupra specificităţii circuitelor neuronale
subiacente manifestărilor emoţionale.(Damasio şi colab., 2000)
· La nivelul activităţii cardiace şi a sistemului circulator, au loc modificări ale pulsului şi
tensiunii arteriale, reacţii de vasoconstricţie şi vasodilataţie ce duc la schimbarea coloritului
epidermic (în speţă facial).
· La nivelul aparatului respirator pot interveni modificări de ritm, amplitudine, întreruperi
ale funcţionării normale, putându-se ajunge până la senzaţia de sufocare.
· La nivelul musculaturii netede şi striate. Cel mai evident aspect este tremurul (cum este
cazul fricii), care apare datorită funcţionării nesincronizate a muşchilor antagonişti ducând astfel
la dezorganizarea răspunsului motor, deşi modificări importante, dar mai greu sesizabile din
exterior, au loc la nivelul mobilităţii gastrointestinale, care se inhibă în caz de teamă, iritare,
dezgust, amplificându-se în stări de bucurie, surpriză (Radu, 1991). De departe însă, cel mai
inteligibil marker al emoţiilor este musculatura facială, ce va fi analizată în subcapitolul următor.
· Activitatea sistemului endocrin, dată de calitatea şi cantitatea de hormoni secretată în
sânge, este o altă faţetă a proceselor afective. Apariţia bruscă şi neaşteptată a unei persoane lângă
noi atunci când stăm relaxaţi lăsându-ne gândurile să vagabondeze, va duce la o adevărată
„injecţie” naturală cu adrenalină (hormon secretat de glandele suprarenale), ceea ce atrage
automat întregul tablou fiziologic specific fricii. Prin acţiunea sa specifică asupra sistemului
cardiac, dincolo de senzaţia neplăcută, rolul adrenalinei este de a pune organismul „în gardă” în
vederea declanşării rapide a reacţiilor de apărare.
· Reacţiile emoţionale pot fi înregistrate şi la nivelul glandelor cu secreţie externă. Plânsul
(dat de secreţia glandelor lacrimale) însoţeşte emoţiile profunde cum sunt tristeţea dar şi bucuria;
secreţia salivară descreşte în caz de frică sau mânie. O atenţie deosebită a fost acordată reacţiei
electrodermale (conductanţa electrică a pielii), funcţie a glandelor sudoripare. Acesta s-a dovedit
un parametru foarte util în distincţia dintre emoţii şi starea de relaxare, fiind folosit în detectarea
comportamentului simulat (nesincer) în practica psihologică judiciară prin tehnica poligraf.
Modificările fiziologice prezentate în rândurile de mai sus într-o manieră preponderent
didacticistă, în realitate nu sunt simple elemente juxtapuse. Ele funcţionează interdependent, în
cadrul sistemului organism. Astfel, descărcările hormonale descrise imprimă modificări
activităţii inimii şi sistemului circulator; consecutiv, ritmul şi amplitudinea respiraţiei se
adaptează, pentru a face faţă arderilor din organism, necesare pentru a susţine activitatea
musculară. Toate acestea au rolul conjugat de adaptare a organismului pentru a face faţă
provocărilor cu care se confruntă, şi nu doar de a genera o anumită trăire, stare afectivă.
Dacă în subcapitolul dedicat stimulilor emoţionali vorbeam despre tehnici de inducţie
emoţională, emoţiile fiind variabile dependente, modificările fiziologice descrise mai sus sunt
modalităţi de operaţionalizare ale acestora. Se pune însă problema cum să măsurăm parametrii
descrişi mai sus. O primă modalitate ar fi estimarea „ochiometrică”, prin tehnica observaţiei
simple. Situaţiile sociale, sursa principală a vieţii afective, ne pun adesea în ipostaza de a intui
starea emoţională a semenilor noştri; înroşirea feţei în prezenţa unei persoane străine poate indica
ruşine sau chiar o fobie socială. Caracterul relativ al unui asemenea demers nu-l recomandă însă
în cercetarea ştiinţifică. Avem însă alternativa apelării la aparate precise, care, deşi sunt utilizate
în general în medicină, servesc cu succes real şi investigaţiilor psihologice. Dintre acestea,

8. menţionăm, electrocardiograful (EKG), pentru puls şi tensiune arterială pneumograful pentru
amplitudinea şi ritmul respirator, electromiograful (EMG) pentru înregistrarea gradului de
tensionare a diferitelor grupe musculare, electrodermograful (EDG) pentru conductanţa electrică
a pielii etc (a se vedea studiul lui Öhman, descris mai sus). Marele avantaj al operaţionalizării
emoţiilor prin modificările fiziologice este că, aflându-se sub controlul sistemului nervos
vegetativ, funcţionarea acestora poate fi influenţată voluntar foarte greu sau deloc (reacţia
electrodermală este cel mai bun predictor al simulării!), dar, pe de altă parte, conectarea
subiectului la senzorii diferitelor aparate poate inhiba manifestarea naturală a emoţiilor, putând
apărea secundar chiar frica faţă de situaţia în care este pus subiectul (variabilă parazit).
1.4. Manifestările comportamentale
Un alt element al proceselor afective sunt manifestările în plan comportamental. Ele se
grupează în conglomeraţii specifice numite expresii emoţionale. Daca modificările fiziologice
descrise mai sus se desfăşoară în plan lăuntric, interior, manifestările comportamentale sunt
expresia externă a funcţionării conjugate a acestora. Dincolo de eterogenitatea expresiilor
emoţionale, se impun câteva categorii de manifestări, cum sunt mimica, pantomimica şi
modificări ale vorbirii.
· Mimica reprezintă ansamblul modificărilor la care participă elementele mobile ale feţei,
dată de contracţiile succesive ale musculaturii faciale, în funcţie de starea emoţională a unei
persoane. Concret, ea se traduce prin poziţia comisurilor bucale, deschiderea gurii, direcţia
privirii, gradul de deschidere a ochilor, dilatarea/contracţia pupilei, încruntări, grimase. Expresia
facială este cel mai accesibil indice al emoţiei în viaţa cotidiană, studiile arătând modificări
sensibile ale acesteia în diferite stări emoţionale; deşi mai puţin ample, ele se manifestă chiar şi
la simpla amintire ori imaginare a unei situaţii cu potenţial emoţional (Parrot şi Hertel, 1999).
Cum dobândim şi la ce se ne servesc expresiile emoţionale?
În anul 1967, un tânăr cercetător din San Francisco, pornea la drum în căutarea
explicaţiilor despre modul în care societatea influenţează manifestările exterioare ale emoţiilor.
Se numea Paul Ekman şi avea să devină ulterior cel mai prestigios specialist în domeniul
expresiilor emoţionale. În perioada amintită, nimeni nu îndrăznea să conteste ideea că omul se
naşte ca o foaie nescrisă. Un copil era asemuit unui vas gol, pe care părinţii şi societatea în
ansamblu îl umlu cu cunoştinţele necesare şi modul lor de a se comporta. Emoţiile, ca şi
manifestările lor exterioare se considera că se învaţă în acelaşi mod.
Contrar opiniei generale, Ekman înclina mai degrabă să creadă că mimica este un
element înnăscut, adânc înrădăcinat în fiinţa umană de milenii, iar educaţia nu are nici o
influenţă în acest sens. Ideea nu era complet nouă; o subliniase şi Charles Darwin în urma unui
studiu făcut într-un cămin de copii nevăzători din naştere (nevăzând niciodată, aceştia nu aveau
cum învăţa cum să se comporte atunci când sunt bucuroşi sau trişti – şi totuşi, manifestările lor
erau similare cu ale noastre). Studiul lui marelui evoluţionist era însă de mult uitat (la acea
vreme, cei care studiau emoţiile erau consideraţi „copii răi” ai psihologiei, temele serioase fiind
considerate gândirea, memoria şi percepţia), iar Ekman voia noi dovezi în sprijinul ideii sale.
Pentru aceasta avea nevoie de o comunitate în care cultura occidentală să nu fi pătruns. Dacă
într-adevăr, ipoteza sa era adevărată, acei oameni trebuia să manifeste emoţii exact la fel ca
noi. Pentru a-şi verifica presupunerile, Ekman a ales ca destinaţie podişurile din Papua – Noua
Guinee. Fiind condus pe jos de un băştinaş, a ajuns într-o zi pe teritoriul unui popor ce se
numea fores, căruia în urmă cu 8 ani i se interzisese să mai mănânce creierul rudelor după
moartea acestora. Nici un om alb nu mai călcase vreodată pe-acolo. După o perioadă de
acomodare, a scos un casetofon şi a înregistrat vocile băştinaşilor. Când s-au auzit, gurile
acestora s-au deschis cu colţurile ridicate, iar ochii le sclipeau uşor; oamenii zâmbeau la fel ca
noi. Într-o altă zi, cercetătorul s-a repezit cu un cuţit de cauciuc la un copil şi a înregistrat
figurile îngrozite ale părinţilor. Mai apoi, le-a prezentat nişte fotografii ale unor americani
veseli sau trişti, întrebându-i care are un copil bolnav; acurateţea cu care identificau figurile
triste a fost deplină.

9. Întors în America, Ekman a prelucrat înregistrările făcute, ajungând la o concluzie
clară: populaţia fores, complet independentă de influenţele culturale ale lumii moderne, avea
mimica identică cu cetăţenii din San Francisco. Prin urmare, educaţia nu are nici o influenţă în
producerea emoţiilor bazale, acest lucru fiindu-ne dat din naştere(apud Klein, 2005). În
privinţa manifestării lor exterioare, trebuie să admitem însă o oarecare modelare culturală (se
spune adeseori să zâmbim fără să ni se vadă dinţii), dar aceasta este obiect al unui demers
voluntar. Adeseori, sub influenţa unor emoţii foarte puternice, uităm de etichetă iar lucrurile ne
scapă de sub control, revenind la manifestările naturale cu care am fost înzestraţi genetic
(bucurie explozivă, pusee de plâns, manifestări organice ale dezgustului, surprizei etc.)
Dar nu toate emoţiile noastre au acelaşi statut! Dispunem de un număr limitat de emoţii
mediate biologic / emoţii bazale (frica, furia, tristeţea, dezgustul şi fericirea - după Power şi
Dalgleish, 1998) şi de un număr nelimitat de emoţii şi nuanţe ale acestora, mediate cultural
(Miclea Mircea, 2003, discuţie personală). În concluzie, am putea spune că manifestările
emoţiilor bazale sunt un dat genetic, dar, în funcţie de cantitatea de resurse cognitive disponibile
la un moment dat, le putem rafina expresia în sensul prescris de societatea în care trăim.
La ce ne serveşte însă această înzestrare nativă? Studiile de neurofiziologie (LeDoux,
2000) arată că la nivel cerebral, emoţiile sunt localizate în paleocortex, care, după cum îi
sugerează şi numele, este anterior neocortexului, formaţiune dobândită mai recent pe scară
filogenetică, specializată în prelucrările informaţionale. Prin urmare, omenirea a simţit emoţii
cu mult înainte de a învăţa să facă raţionamente logice. Mai mult, expresiile emoţionale se
manifestă şi la animale, fiind purtătoare ale unor mesaje biologice foarte importante (dominanţă
teritorială, intimidarea adversarilor, supunere, dsiponibilitate pentru procreere, pericol, ajutor
etc.). Deşi apar într-o formă uşor voalată, expresiile emoţionale sunt purtătoare ale aceloraşi
semnificaţii şi în rândul oamenilor. Zâmbetul, de exemplu, instrument de schimb social, indică
plăcere, admiraţie, receptivitate sau chiar disponibilitate, în timp ce o privire încruntată şi
răutăcioasă este un semnal clar de respingere.
Cum putem valorifica modificările mimicii, ca indici ai emoţiilor, în studiile noastre?
Putem oare deduce cu exactitate emoţia resimţită de cineva prin analiza expresiilor faciale?
Răspunsul este dependent de tipul de demers utilizat. Simpla observaţie prin prisma experienţei
de viaţă este o sarcină relativ simplă, utilă în activităţile cotidiene, dar rezultatele pot fi destul de
imprecise (neştiind exact ce să urmărim, anumite manifestări subtile ne pot scăpa; în plus,
fizionomia naturală, statică a unei persoane ne poate induce în eroare). Pentru studiile riguroase,
ştiinţifice, psihologii au realizat grile de observaţie specifice analizei mimicii, prin care
observatorul este instruit asupra manifestărilor faciale ce pot apărea. Dintre acestea, cele mai
cunoscute sunt Sistemul de codare a mişcărilor faciale (FACS – eng. Facial Action Coding
System – Ekman şi Friesen, 1978) şi Sistemul maximal de discriminare a mişcărilor faciale
(MAX – eng. Maximally discriminative facial movement coding system – Izard, 1979). Indiferent
de grila utilizată, tehnica observaţiei are avantajul surprinderii emoţiilor în mediul natural,
nealterat de factori experimentali (atenţie la situaţia în care subiectul ştie că va fi urmărit, ceea
ce-i poate inhiba reacţiile fireşti!). O metodă mult mai precisă este însă utilizarea
electromiografului, ce presupune amplasarea unor electrozi la nivelul musculaturii faciale,
surprinzând gradul specific de tensionare a segmentelor implicate. Ca un argument al
sensibilităţii discriminative a tehnicii descrise, vom considera un exemplu al aceluiaşi Paul
Ekman: constatând că oamenii utilizează adeseori zâmbetul în scopul atingerii unor scopuri,
autorul era interesat dacă acest lucru poate fi depistat ştiinţific. Rezultatele au arătat că
experimentăm 19 tipuri diferite de zâmbet (zâmbet de complezenţă, de înţelegere, zâmbet ironic,
zâmbet forţat, zâmbet amabil etc.), însă dintre toate, unul singur este autentic. Specific acestuia
este contractarea muşchiului inelar al ochilor (lat. musculus orbicularis oculi), care înconjoară
întregul ochi şi care răspunde destul de puţin comenzilor voluntare. Doar în urma unor exerciţii
îndelungate cum este cazul actorilor, bucuria simulată poate trece drept credibilă (Klein, 2005).
· Pantomimica include manifestări mai ample ce implică întregul corp. Starea emoţională
se traduce astfel prin mers, ţinuta corporală, gesturi, tremur etc. De exemplu, muşcatul buzelor,

10. rosul unghiilor, culegerea de scame imaginare, frecatul mâinilor, evitarea privirii sunt pentru un
observator avizat purtătoare de semnificaţii. Tot în această categorie se încadrează paternurile
reacţionale la stimulii ameninţători de tipul fugă sau luptă (mijloace adaptative moştenite
filogenetic). Un caz particular manifestare defensivă este reacţia de îngheţ; ea apare cu deosebire
în regnul animal, atunci când victima este surprinsă în imediata apropiere a prădătorului, şi
constă în imobilizarea organismului. În virtutea mimetismului (însuşirea de a avea ori a lua
culoarea sau forma unor elemente din mediul înconjurător) specific multor animale, confundarea
cu ambianţa creşte şansele de supravieţuire. Cu toate că omul nu dispune de mimetism, recurgem
adesea la reacţia de îngheţ în mod automat, expresie a moştenirii genetice a mijloacelor de
adaptare.
· Exprimarea orală este un alt indice al emoţiilor ce ne animă. Includem aici modificări în
materie de timbru vocal, intonaţie, accent, intensitate sau chiar ritm al vorbirii. Este cunoscută de
pildă tendinţa de a vorbi mai tare, răstit, în caz de furie; ritmul accelerat de pronunţie poate fi un
indice al fobiei sociale/ruşine de a vorbi în public (accelerând vorbirea, momentul perceput ca
stânjenitor va trece mai repede); accentuarea nespecifică a unui cuvânt poate fin un semn de
ironie; frica se traduce prin senzaţia de „nod în gât”, tremur vocal etc. Influenţa stării emoţionale
asupra vorbirii a fost evidenţiată şi cu mijloace obiective. Astfel, Ciofu (1974, apud Radu, 1991)
a înregistrat fragmente ale discursului oral în diferite stări afective şi le-a analizat spectral,
concluzionând diferenţe semnificative între situaţiile de frică şi respectiv relaxare.
1.5. Starea afectivă constituie aspectul subiectiv, dimensiunea experienţială a procesului
emoţional, ceea ce simte fiecare dintre noi într-o anumită situaţie. Dacă manifestările
comportamentale descrise mai sus sunt manifestate plenar în exterior, făcând evidentă prezenţa
unei emoţii, starea afectivă se manifestă în forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şi
ţine de intimitatea persoanei.
Deşi aparent nimic nu pare mai simplu decât a relata ce simţim într-un anumit context,
identificarea clară a stării afective ridică serioase probleme metodologice. Cea mai uzitată
modalitate de cuantificare a trăirii subiective este mărturia introspectivă (eng. self-report
technique). Pentru realizarea acesteia putem recurge la diverse variante, fiecare fiind marcată de
avantaje şi limite. Solicitarea de a raporta oral experienţa trăită, prin relaţia creată între
intervievator şi intervievat, poate crea premisele necesare sincerităţii celor declarate, însă
deficienţele de autocunoaştere şi verbalizare duc adeseori la răspunsuri mai sărace în conţinut (de
câte ori nu am fost fiecare din noi puşi în dificultatea de a fi conştienţi de ceea ce simţim, dar să
nu putem descrie suficient de acurat acest lucru în cuvinte). În parte, aceste neajunsuri sunt
depăşite atunci când oferim subiecţilor variante de răspuns. De obicei se procedează la
prezentarea unei liste de cuvinte ce descriu stări afective, cu sarcina de a le alege pe cele potrivite
situaţiei analizate (scalele tip Lickert oferă în plus şi indicatori ai intensităţii unei emoţii). În
acest fel, prin vizualizarea ancorelor verbale, creăm premisele unui răspuns mai complet, evitând
eventualele aspecte ce subiectul le-ar putea uita. Există însă şi un cost: fiind într-o situaţie de
evaluare, subiectul poate avea tendinţa să dea nu atât răspunsurile reale, cât cele pe care
bănuieşte că le-ar aştepta experimentatorul (dezirabilitate socială), neajuns comun şi relatărilor
orale; într-o anumită măsură acest aspect poate fi depăşit prin păstrarea anonimatului răspunsului
scris. O altă problemă este cea a momentului relatării. Verbalizarea simultană, exact în
momentul trăirii emoţionale, duce la răspunsuri vii, bogate în conţinut datorită gradului înalt de
conştientizare, dar poate interfera cu fluxul emoţional, ajungându-se la blocaje datorate
distribuirii atenţiei. Verbalizarea succesivă, realizată după ce afectul a trecut, eliberează subiectul
de interferenţe, dar are alte neajunsuri date de uitarea şi/sau reconstituirea experienţei
emoţionale; în plus, dat fiind faptul că rareori avem emoţii pure, focalizate pe un singur aspect
(un moment fericit atrage o undă de regret gândindu-ne la faptul că şi acesta se va sfârşi), apare
tendinţa surprinderii doar a aspectului dominant, cele secundare fiind ignorate.
Ce e de făcut în această situaţie? Toate tehnicile menţionate au ceva bun, dar nici una nu
e perfectă. Cum să alegem metoda cea mai potrivită studiului nostru? O soluţie la această

11. problemă poate fi dublarea relatării verbale a stării emoţionale cu înregistrarea unor parametri
fiziologici ori cu observarea manifestărilor comportamentale. Kazdin (2000) recomandă de
asemenea o soluţie hibrid realizată doi paşi: întâi subiectul este lăsat „să-şi trăiască emoţiile”
aferente situaţiei, după care, vizionează înregistrarea momentului respectiv (de exemplu o
şedinţă de psihoterapie) şi relatează cele spuse fiind ajutat de indici din partea psihologului.
Metoda oferă avantajul diminuării efectelor datorate uitării (prin retrăirea situaţiei), al controlului
sincerităţii (expresiile emoţionale vor fi vizibile în înregistrare, iar cercetătorul poate solicita
justificarea, explicarea lor) ca şi al delimitării momentelor de emoţionalitate intensă şi cauzele
acestora.
Toate metodele descrise mai sus presupun posibilitatea conştientizării stării afective. De-
altfel, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, prezenţa unei stări afective conştiente a fost
considerată o perioadă îndelungată condiţia sine qua non a existenţei unei emoţii. Putem vorbi
însă şi de stări afective inconştiente? Chiar dacă la prima vedere răspunsul pare unul negativ,
studii recente ne pot face să fim cel puţin mai rezervaţi în această privinţă. Astfel, Kihlstrom
(1999), prin prisma rezultatelor unor studii recente realizează o taxonomie ingenioasă a
procesărilor inconştiente. Autorul distinge trei categorii ale inconştientului: cel cognitiv (intens
studiat şi relativ bine cunoscut, ce conţine percepţia implicită, învăţarea implicită ,memoria
implicită etc.), un inconştient emoţional şi inconştientul motivaţional. În cadrul inconştientului
emoţional, autorul introduce conceptul de emoţii implicite. Astfel, în timp ce emoţia explicită
este definită ca o stare afectivă conştientă (în particular, aceasta poate fi generată şi pe baza unor
procesări informaţionale automate, inconştiente), cea implicită desemnează orice modificare a
experienţei, gândurilor ori comportamentului datorată unei stări afective neconştientizate. În
practică, acestea sunt identificabile în situaţia în care suntem incapabili a conştientiza şi
verbaliza afectul resimţit, deşi comportamentul nostru arată acest lucru.
În propunerea acestui nou concept, Kihlstrome porneşte de la teoria lui Lang (1968)
asupra sistemelor multiple ale emoţiilor. Conform acestuia, reacţiile emoţionale se manifestă la
trei nivele: verbal – cognitiv (în care e inclusă şi starea afectivă), motor (incluzând manifestările
exterioare observabile, cum sunt fuga, lupta ori reacţia de îngheţ) şi fiziologic (ritm cardiac,
reacţie galvanică, secreţii endocrine etc.). În general aceste trei dimensiuni evoluează corelat,
existând o sincronie firească între ele, însă Lang subliniază şi posibilitatea unei funcţionări
parţial independente a lor. Situaţia din urmă este numită desincronie (Rachman şi Hodgson,
1974, apud Kihlstrom, 1999) şi include de pildă cazul emoţiilor implicite, în care starea afectivă
poate lipsi, prezenţa celorlalte reacţii emoţionale fiind însă evidentă. Ne propunem în continuare
să ilustrăm acest nou concept prin câteva argumente.
Un prim exemplu, din nefericire dramatic, vine din domeniul neuroştiinţelor. Steiner
(1973, apud Winkielman şi Berridge, 2004), analizând câteva cazuri de nou născuţi anancefali
(al căror creier cuprinde doar trunchiul cerebral, lipsind elementele superioare, inclusiv cortexul
– malformaţie congenitală), constată prezenţa expresiilor emoţionale faciale specifice emoţiilor
pozitive atunci când li se dădea să bea un lichid dulce, respectiv negative în cazul unuia amar.
Rezultatele sunt interpretate de autor ca un exemplu clar de desincronie: absenţa cortexului (la
nivelul căruia se situează ariile responsabile de procesările conştiente) exclude posibilitatea
conştientizării stării afective, dar manifestările comportamentale ale emoţiilor sunt totuşi
prezente. Un alt exemplu îl găsim în domeniul cardiologiei: pacienţi cu episoade de tahicardie în
timpul cărora nu apare şi starea afectivă de panică (cu excepţia desigur a distresului cauzat de
simptomele acuzate); din punct de vedere medical, ei nu suferă de afecţiuni cardiace, categoria
nosologică fiind numită de Beitman, Mukerji, Russell şi Grafing (1993, apud Kihlstrom, 1999)
atac de panică fără frică (eng. fearless panic attack). O altă ilustrare a desincroniei o regăsim în
cazul pacienţilor schizofreni ce manifestă ahedonie, deficit în experimentarea unor stări afective
plăcute, deşi manifestările comportamentale în prezenţa stimulilor pozitivi sunt nealterate
(Chapman, Chapman şi Raulin, 1976). Literatura asupra fenomenului de analgezie hipnotică
(Hilgard şi Hilgard, 1975) prezintă cazuri în care subiecţii, chiar expuşi unor stimuli
traumatizanţi din punct de vedere fizic, nu resimt la nivel conştient senzaţii de durere ori

12. sentimentul suferinţei, deşi la nivel fiziologic acestea se manifestă. Ilustrativ este şi cazul relatat
de profesorul Brânzei, în care unui subiect în transă i se dădea sugestia că este ars pe o mână, iar
acesta nu avea senzaţii de durere; a doua zi însă, în locul indicat apăruse semnul evident al unei
arsuri.
Dacă exemplele de mai sus pot fi considerate drept cazuri de emoţii implicite, depinde de
conţinutul acordat noţiunii de emoţie. Pentru autorii mai sus citaţi, răspunsul este cu siguranţă
unul afirmativ. Ele pot fi etichetate drept emoţii cu menţiunea că starea afectivă nu este un
element vital al vieţii noastre emoţionale şi nici elementul cel mai important (dealtfel, LeDoux
(1996) este de părere că focalizarea cercetătorilor pe aspectele conştiente ale emoţiilor a
constituit mai degrabă un impediment în calea progresului în domeniu). În subsidiar însă, se
deschide o nouă perspectivă în abordarea relaţiei cogniţii-emoţii: dacă modelele teoretice
existente subliniază că doar reacţiile de frică şi anxietate pot apărea în urma unor cogniţii
implicite, cazurile de emoţii implicite prezentate lasă deschisă posibilitatea ca şi alte emoţii să fie
generate în aceeaşi manieră, aspect analizat de noi în detaliu într-o altă lucrare (Cioară, 2006).
2. Proprietăţile proceselor afective
În funcţionarea lor concretă, emoţiile dispun de o serie de caracteristici pe baza cărora
distingem între diversele forme ale vieţii afective. Dintre acestea, cele mai importante sunt
următoarele:
· Valenţa emoţiei desemnează felul, tipul acesteia. Distingem astfel între bucurie, tristeţe,
frică, furie, dezgust, invidie, gelozie, ură etc. Rareori însă vibraţia noastră subiectivă este
focalizată pe un singur aspect. Cel mai adesea, elemente aparent incompatibile apar împreună, ca
reacţie la acelaşi stimul: reuşita la un concurs atrage o stare de bucurie, satisfacţie, datorită
apropierii de scopul propus, dar şi o undă de îngrijorare faţă de modul în care ne vom descurca în
situaţia nouă. Emoţiile au o logică proprie de organizare, total diferită de cea raţională, în care
elementele contradictorii pot coexista, după cum spune Theodule Ribot în titlul lucrării „Logica
sentimentelor”. Din această panoplie de reacţii, una este însă dominantă.
Un alt aspect important în privinţa valenţei este tendinţa stărilor afective de a se grupa fie în
jurul polului pozitiv (emoţii pozitive/plăcute) fie a celui negativ (emoţii negative/neplăcute),
situaţiile de indiferenţă fiind tranzitorii. Proprietatea de numeşte polaritate şi apare datorită
satisfacerii/nesatisfacerii diferenţiate (totale sau parţiale) a scopurilor şi aspiraţiilor noastre. În
funcţie de polaritate, emoţiile se grupează în perechi opuse, contrare: bucurie – tristeţe, simpatie
– antipatie, entuziasm – resemnare, iubire – ură etc. Cele pozitive sunt însoţite de tendinţe de
apropiere, implicare în sarcină, iar cele negative duc la respingere, evitare, refuz (Cosmovici,
1996).
· Intensitatea se referă la tăria, forţa, profunzimea unei stări afective la un moment dat. În
funcţie de aceasta, emoţiile se situează pe un continuu între foarte intens şi foarte slab: vremea
frumoasă de afară ne poate bine dispune, însă vestea unui câştig la loto va fi trăită mult mai
intens. Intensitatea e funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului (semnificaţia lui în raport cu
trebuinţele subiectului) cât şi de capacitatea afectivă a subiectului (unii vibrează emoţional mai
intens, alţii mai slab). Pentru evaluarea intensităţii, psihologii recurg adesea la întrebări directe
adresate subiecţilor, răspunsul fiind dat pe scale tip Lickert – de exemplu: Cât de tare te-ai
întristat la auzul acelei veşti? Alege din variantele următoare pe cea care crezi că corespunde
cât mai bine situaţiei tale: 0 (deloc), 1 (puţin), 2 (destul de tare), 3 (tare), 4 (foarte tare).
· Durata stării afective constă în persistenţa în timp a acesteia, indiferent dacă stimulul sau
persoana ce a declanşat-o mai este sau nu prezent. Sentimentele pot dura câteva luni, ani sau
chiar toată viaţa pe când o emoţie se menţine câteva clipe. Raportând persistenţa stării afective la
momentul acţiunii stimulului declanşator, putem distinge între:
a) emoţii anticipative – apar înainte de acţiunea factorului declanşator (ne îngrijorăm pentru
un examen încă dinainte ca acesta să aibă loc);

13. b) emoţii curente – se manifestă doar în prezenţa stimulului emoţional (frica de înălţime se
remite o dată cu revenirea în siguranţă pe pământ);
c) emoţii reziduale – starea afectivă e prezentă, deşi cauza acesteia a trecut (amintirea unei
gafe făcute în public ne poate chinui mult timp după consumarea faptului).
· Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea în interiorul aceleiaşi trăiri
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la una complet diferită. În primul
caz este vorba de evoluţia de la un stadiu primar (trăire nespecifică marcată de incertitudine, dată
în general de un deficit de informaţie) la stadiul secundar (trăire specifică adecvată unui
deznodământ favorabil sau nefavorabil). De exemplu, Vasile Pavelcu (1969) identifică în
dinamica sentimentelor o fază de cristalizare, o zonă de platou , de evoluţie relativ liniară dată de
maturizarea relaţiei şi o fază de decristalizare ce poate ajunge până la despărţirea persoanelor
implicate.
· Expresivitatea emoţiilor constă în proprietatea acestora de a se exterioriza, de a se
manifesta plenar prin intermediul unor semne specifice, fiind astfel identificabile de un
observator extern. Acest lucru se realizează prin intermediul modificărilor fiziologice şi
comportamentelor descrise în subcapitolul anterior, grupate în configuraţii specifice numite
expresii emoţionale. Expresivitatea emoţională este rezultatul funcţionării conjugate a două
categorii de factori: unul înnăscut (rezultat al condiţionărilor rezultate pe parcursul evoluţiei
speciei) şi celălalt dobândit prin influenţele educaţionale ale societăţii (un argument în acest sens
sunt variaţiile interculturale existente: în societatea noastră de pildă, exprimarea emoţiilor este
adeseori percepută ca un semn de slăbiciune; practica este acceptată la femei dar respinsă la
bărbaţi). Rolul expresiilor emoţionale este acela de comunicare a stării afective; acestea pot
transmite mesaje de intimidare, supunere, pericol, ajutor, dar pot fi de asemenea utilizate
conştient ca mijloace de şantaj emoţional (adeseori copii plâng pentru a obţine un favor din
partea părinţilor).
· Utilitatea emoţiilor. O perioadă îndelungată încă înainte de apariţie psihologiei ca ştiinţă,
emoţiile şi cogniţiile au fost considerate facultăţi total disjucte ale omenirii; mai mult, concepţia
generală era aceea că afectele împiedică buna funcţionare a activităţii cognitive. Ideea scurt-
circuitării raţiunii de către afect a fost subliniată începând cu filosofii antichităţii. Şi totuşi de ce
avem emoţii? Au ele doar rolul de a ne colora afectiv viaţa, ferindu-ne astfel de monotonie?
Perspective recente din psihologie cu un puternic angajament evoluţionist răspund cu un „Nu”
categoric întrebării de mai sus. Se consideră astfel că, în parametri normali de manifestare,
emoţiile servesc unor scopuri bine definite, rezultat al adaptării şi selecţiei naturale în urma a
milioane de ani de existenţă. Funcţia acestora este de a semnaliza evenimentele relevante pentru
preocupările individului, de a declanşa şi susţine comportamente specifice menite a ajuta în
rezolvarea diverselor probleme (Frijda, 1994). Parte din emoţiile noastre (în special cele bazale,
comune omului şi animalelor) răspund în general unor scopuri individuale, în timp ce emoţiile
secundare (mediate cultural şi apărute mai târziu pe scară filogenetică) au menirea de a ajusta
mai degrabă probleme ale societăţii. La nivel individual, Clark şi Watson (1994) identifică trei
categorii de funcţii ale proceselor afective: de semnalizare (favorizând prelucrarea preferenţială a
stimulilor relevanţi pentru cauza curentă), de mobilizare a resurselor (prin modificările
fiziologice induse automat, organismul este „pus în gardă” pentru o reacţie cât mai promptă) şi
respectiv de conservare a resurselor (în situaţii mai puţin urgente, permiţând o analiză mai
profundă a situaţiei apărute).
Dincolo de controversele existente încă între specialişti vis-a-vis de utilitatea fiecărei
reacţii emoţionale, există totuşi câteva aspecte ce întrunesc un consens mai larg. Prezentăm în
cele ce urmează o sinteză a acestor date, prilej de a ilustra succint şi câteva emoţii specifice.
a) Frica, una din cele mai studiate emoţii, apare în situaţiile în care subiectul se confruntă
cu stimuli ameninţători ce i-ar putea pune în pericol integritatea fizică şi/sau psiho-socială.
Conform unui studiu realizat de Costello (1982, apud Power şi Dalgleish, 1998), pe primul loc în
clasamentul celor mai frecvente surse ale fricii se situează animalele, urmate în ordine de tunele,
înălţimi, spaţii închise, oameni, frica de mutilare şi de despărţirea de cei dragi; există desigur

14. diferenţe sensibile datorate sexului şi vârstei (de exemplu, frica de întuneric, specifică în
copilărie dispare o dată cu înaintarea în vârstă). Rolul fricii este de a declanşa reacţiile de
apărare, ajutând astfel la supravieţuirea individului dar şi a speciei. Mai concret, acest lucru se
realizează prin patru mecanisme specifice (Frijda, 1994):
- sensibilizarea sistemului cognitiv faţă de stimulii aversivi (avem capacitatea de a detecta
mult mai rapid stimulii anxiogeni decât cei neutri);
- protestul împotriva factorilor nocivi (luptă);
- prevenirea acţiunii acestora asupra noastră (fugă);
- suprimarea activităţii proprii până la trecerea pericolului (reacţia de îngheţ).
b)Furia se manifestă atunci când cineva ne-a adresat o insultă, când a avut un comportament
neavenit la adresa noastră, dar pe care îl putea evita; un element esenţial este ca subiectul să
dispună (sau cel puţin să considere că dispune) de resurse suficiente pentru a-i face faţă
ofensatorului, altfel un rezultat mai probabil este frica. La nivel popular, circulă credinţa că
exprimarea furiei ne ajută să ne descărcăm de tensiuni. La nivel ştiinţific, psihologii îi atribuie un
rol moralizator, considerând că furia are rol de avertisment, de pedeapsă pentru cel cu un
comportament inadecvat, fiind astfel un mijloc de corecţie socială. Prin expresiile emoţionale
manifestate plenar, duce la intimidarea adversarului, evitându-se în acest fel conflicte reale,
fizice, cu consecinţe nefaste de genul rănirii celuilalt.
c) Tristeţea implică întotdeauna o pierdere, o îndepărtate de un scop. Deşi prezenţa ei este
frecvent interpretată ca o pedeapsă divină, tristeţea se soldează în anumite situaţii cu un rezultat
pozitiv. Astfel, la nivel social, ea este un mijloc ce atrage manifestări altruiste, determinându-i
adesea pe ceilalţi să ne ajute prin stârnirea simpatiei ori chiar a milei (cerşetorii ridică acest
mecanism la nivel de artă). Harris (1989, apud Power şi Dalgleish, 1998) arată că la sugari,
plânsul (expresie a tristeţii) este un mesaj prelingvistic ce semnalizează un neajuns (foame,
durere etc), imposibil de comunicat într-o altă manieră. La nivel individual, starea de apatie
consecutivă unei pierderi are rolul de a ne proteja resursele, necesare pentru o mai bună
recuperare (analog, durerea somatică ne obligă la repaos pentru refacerea organismului – Frijda,
1994). În subsidiar, momentele de tristeţe duc la o mai puternică focalizare asupra sinelui; astfel
oamenii îşi analizează mai profund şi îşi restructurează priorităţile prin prisma experienţei (care
în acest caz e una negativă). Cu alte cuvinte, tristeţea ne favorizează învăţarea din propriile
greşeli (de exemplu, faptul că am fost părăsiţi de partenerul de viaţă poate fi un semn al unor
manifestări inadecvate pe care nu le-am conştientizat la momentul respectiv.
c) Bucuria/fericirea se situează la polul opus tristeţii şi sunt generate de apropierea de un
scop sau îndeplinirea acestuia. Deşi implică aceeaşi calitate a stării afective, între cele două
există diferenţe importante de ordin cantitativ. Astfel, în timp ce bucuria apare ca reacţie la
îndeplinirea unei dorinţe singulare, fericirea implică rezolvarea cumulativă a unei palete mult
mai largi de probleme (sănătatea, situaţia financiară, relaţiile interumane etc.), fiind prin aceasta
mai mult un ideal decât o realitate. Totuşi, apare frecvent o ierarhizare, o ponderare a
priorităţilor, fiind suficientă rezolvarea celor mai importante dintre acestea pentru a ne declara
fericiţi (părinţii susţin adesea că sănătatea copiilor îi face fericiţi şi că alte aspecte sunt prea puţin
importante). Analizând însă o studiile psihologice asupra fericirii, ideea anterioară pare mai mult
o raţionalizare, o explicaţie dată pentru a ne face să ne simţim mai bine şi nu un fapt real.
Csikszentmihalyi (1999), analizând rolul banilor în dobândirea fericirii constată că oamenii sunt
mereu victime ale unor aspiraţii din ce în ce mai mari: cei cu un venit anual de 30 000 de dolari
declarau că 50 000 i-ar face fericiţi; cei cu 50 000/an aspirau la 100 000, iar cei care câştigau
această sumă afirmau că 250 000 de dolari ar fi satisfăcător. Fenomenul este explicat de autor
prin prisma efectului de habituare (ne obişnuim prea repede cu situaţia creată, chiar dacă e una
favorabilă) şi a raportărilor pe care le facem (avem tendinţa de a ne compara cu cei care au mai
mult şi prea puţin cu ceea ce ar fi suficient unui trai decent).
Emoţiile pozitive sunt încă insuficient explorate ştiinţific. Avem incomparabil mai multe
teorii şi modele explicative ale emoţiilor negative şi tulburărilor afective, dar prea puţine date
despre cum să fim mai fericiţi! La nivel lingvistic, avem mult mai multe cuvinte aferente

15. emoţiilor negative faţă de cele pozitive (Klein, 2005), aspect numit de Frijda (1986) „asimetrie
hedonică”. Lev Tolstoi (în romanul Anna Karenina), ne ajută să găsim o explicaţie acestei stări
de fapt, spunând că toate familiile fericite sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare în fericirea
lor, însă orice familie nefericită este nefericită în propriul mod. Prin urmare, drumul către fericire
este unul singur, în timp ce drumurile către nefericire sunt multiple (Power şi Dalgleish, 1998).
O altă explicaţie este de natură metodologică: fericirea poate fi studiată doar prin prisma
autodeclaraţiilor subiecţilor, aspect insuficient controlat de experimentator.
La modul general, funcţia fericirii este mobilizarea resurselor energetice, ducând la o mai
bună funcţionare a organismului(Clark şi Watson, 1994); astfel sunt favorizate performanţele
profesionale şi interpersonale, activitatea fizică şi chiar comportamentul alimentar ori dorinţele
sexuale. O consecinţă foarte importantă este şi creşterea încrederii în sine, care duce la
implicarea mai profundă în activitate, şansele de reuşită crescând proporţional. La nivel social,
emoţiile pozitive sunt implicate în formarea ataşamentului (repetarea unor emoţii pozitive în
compania altei persoane este o premisă a cristalizării unui sentiment de dragoste).
În finalul succintei argumentări a utilităţii emoţiilor realizată mai sus se impun câteva
menţiuni importante. O primă remarcă este aceea că rolul adaptativ al emoţiilor se păstrează doar
în limita unei funcţionări a acestora în parametri normali. Frica ne ajută să ne apărăm de
pericole, dar când devine exagerată poate fi un impediment major (pentru cineva ce are biroul la
etajul 20 al unei clădiri, frica de lift nu mai este adaptativă, ci dimpotrivă); similar, furia poate
avea consecinţe nefaste prin distrugerea de bunuri, relaţii sau chiar vieţi; în forme intense de
genul melancoliei, tristeţea ne aduce în situaţia unui distres major. Iată deci că dictonul conform
căruia totul este bun cu măsură se confirmă şi aici. În acest sens, literatura psihologică face
distincţie între emoţii funcţionale (adaptative) şi emoţii disfuncţionale (dezadaptative). Sunt
considerate funcţionale reacţiile ce apar adecvat situaţiei şi cu o intensitate normală. Cazurile
nejustificate (frica de a vorbi în public, frica de animale relativ inofensive cum sunt păianjenii de
casă), mai ales dacă reacţiile sunt foarte intense ne aduc în pragul dezadaptativului,
patologicului. Diferenţele dintre emoţiile funcţionale şi cele disfuncţionale nu sunt doar de ordin
cantitativ (intensitate). Studiile psihologice susţin importante diferenţe calitative; astfel,
cogniţiile absolutiste de tip trebuie (trebuie să reuşesc, altfel sunt un ratat / o să fie groaznic / nu
suport altfel) pot face distincţie între frică şi fobie, îngrijorare normală şi anxietate generalizată,
tristeţe şi depresie etc.
O a doua menţiune vizează atavismul unora din funcţiile emoţiilor noastre. Termenul se
referă la apariţie la descendenţi a unor proprietăţi fizice sau psihice specifice antecesorilor
îndepărtaţi. Aşa cum subliniam mai sus, funcţionarea în forma actuală a proceselor afective este
rezultatul unei selecţii naturale realizate pe parcursul a milioane de ani. Problemele cu care ne
confruntăm în mileniul trei cu siguranţă sunt complet diferite de cele ale omului preistoric.
Seligman (1971) de pildă, argumenta ideea unei sensibilităţi moştenite faţă de anumite categorii
de stimuli. Öhman (1999) demonstrează experimental că detectăm mult mai uşor şi mai repede
un păianjen sau un şarpe faţă de o floare. Desigur, acest mecanism a fost extrem de adaptativ în
trecut, însă mediul în care trăim azi este mult mai securizat. Şansele de a fi muşcaţi de o viperă
sunt mult prea mici în mijlocul unei metropole. Pericolele sunt azi altele: accidente rutiere, boli
incurabile cu transmisie sexuală (SIDA), un regim de viaţă nesănătos etc. Ca un argument picant,
statisticile arată că numărul deceselor datorate căderii nucilor de cocos sunt de zece ori mai mari
decât cele datorate atacului rechinilor. Şi totuşi ne temem de rechini, şerpi, rozătoare, păianjeni
mult mai mult decât ne temem de nucile de cocos, viteza la volan, de fumat ori de aventurile de-
o noapte. Natura lucrează lent şi e foarte probabil ca aceste sensibilităţi moştenite filogenetic dar
relativ anacronice să se schimbe, iar omul viitorului să fie mult mai atent la acul vitezometrului
decât la păianjeni.

16. 3. Formele vieţii emoţionale
În funcţie de proprietăţile cumulative de care dispun, se disting câteva categorii specifice
de procese afective.
Dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, de intensitate slabă,
relativ discrete dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice
(Radu, 1991). Aşa cum relevă definiţia de mai sus, notele principale ale acestora sunt:
intensitatea scăzută (alcătuind mai degrabă un fond emoţional al vieţii, pe care se pot dezvolta
procese afective mai intense), expresivitatea moderată (sunt discrete, în sensul că modificările
fiziologice şi manifestările comportamentale implicate nu sunt la fel de evidente ca şi în cazul
celorlalte categorii) şi durata relativ mare (sunt resimţite pentru intervale de ordinul orelor,
zilelor, uneori chiar mai mari). Exemplul prototipic este ceea ce resimţim cu toţii atunci când
spunem că suntem bine sau dimpotrivă prost dispuşi. Spre deosebire de emoţii, care au o
orientare precisă, dispoziţiile afective au o etiologie mai vagă; aceasta nu înseamnă că nu au o
cauză, însă individul nu o poate întotdeauna identifica precis. În această situaţie, din nevoia de
control cognitiv asupra realităţii, omul recurge adesea la atribuiri eronate ale stării sale afective
(frecvent atribuim vremii un rol important). În realitate, dispoziţiile răspund unei duble
condiţionări (Cosmovici, 1996); ca şi cauze interne, amintim oboseala versus resursele
energetice abundente, buna sau proasta funcţionare a organelor interne (unii autori consideră
trăirile afective de provenienţă organică o categorie distinctă), o boală incipientă etc., iar dintre
cauzele externe, situaţiile conflictuale, reuşita sau nereuşita în sarcinile curente, succesele
profesionale, stările de frustrare, natura, peisajul, operele de artă etc.
În raport ce celelalte forme ale vieţii emoţionale, dispoziţiile afective au o dublă ipostază:
ele sunt atât premise cât şi rezultate ale acestora. Trăirea unor pierderi, insuccese pe diverse
planuri (profesional, familial, social) atrage o serie de emoţii negative de scurtă durată, dar care
se pot prelungi în dispoziţii de durată, în care aspectele neplăcute ale vieţii devin extrem de
saliente şi par a nu se mai opri. Dimpotrivă, starea de bună dispoziţie este una foarte tonică, iar
emoţiile pozitive sunt declanşate mult mai uşor pe acest fundal, întrucât tindem să vedem partea
„roz” a lucrurilor. Relaţia emoţii-dispoziţii afective nu este atât de simplă cum poate părea la
prima vedere; dispoziţiile nu sunt doar rezultatul aditiv al unor emoţii recente, ci rezultă din
generalizarea emoţiilor cu semnificaţie dominantă, în funcţie de implicaţiile evenimentului
cauzator asupra personalităţii subiectului. Un rol important în această dinamică îl are şi climatul
psihosocial dominant într-un colectiv, prin fenomenul de contagiune afectivă (Popescu-Neveanu,
1978); vorbim astfel de atmosferă de doliu, de tensiune sau de petrecere. Atunci când se
prelungesc, dispoziţiile afective se pot transforma în trăsături de personalitate, ducând la firi
închise, ursuze, taciturne versus deschise, vesele şi optimiste.
Afectele se situează la polul opus dispoziţiilor afective. Ele sunt caracterizate de o
intensitate deosebită, durată scurtă şi o exteriorizare foarte pronunţată prin diferite expresii
emoţionale, modificări fiziologice şi manifestări comportamentale ce adesea scapă controlului
conştient. Din punct de vedere al calităţii sunt unipolare. Pentru că apar în situaţii neaşteptate,
unii autori (Cosmovici, 1996) le numesc emoţii-şoc. Exemplele sunt numeroase: momentele de
groază, panică sau extaz, accesele nestăpânite de râs sau plâns, ieşirile agresive necontrolate,
stările de disperare etc. Controlul cortical fiind redus, afectele se exprimă tumultos la nivelul
organismului – sunt cele mai evidente forme ale vieţii emoţionale. Sunt foarte apropiate de
instincte şi nu se pretează la învăţare şi modelare socio-culturală. Spre deosebire de dispoziţii,
cauzele afectelor sunt întotdeauna conştientizate. Subiectul se focalizează exclusiv şi excesiv
asupra sursei, ceea ce dizlocă o cantitate semnificativă de resurse cognitive, manifestările
necugetate şi regretabile nefiind o raritate.
Emoţiile propriu-zise (a se revedea şi accepţiunea de concept umbrelă – subcapitolul 1)
au un caracter intermediar: sunt mai puternice decât dispoziţiile afective dar mai puţin intense
decât afectele; durează mai puţin decât primele, dar mai mult decât secundele; în fine,
expresivitatea este de asemenea moderată. Ele apar la interfaţa dintre nevoile individului şi
datele reale sau prezumptive ale mediului şi se traduc printr-un anumit tip de raportare la un

17. obiect, situaţie ori persoană. Bucuria, frica, tristeţea, dezgustul, nostalgia, vina, ruşinea,
frustrarea sun doar câteva exemple de emoţii propriu-zise.
Dacă în cazul afectelor subliniam caracterul unipolar al acestora, emoţiile sunt
dimpotrivă, pluritonale; altfel spus, situaţiile în care simţim o singură emoţie sunt rare, omul
reverberează concomitent prin reacţii în mai multe registre, date de constelaţia motivaţională şi
de complexitatea relaţiei subiect-obiect (există totuşi o stare afectivă dominantă). Îngrijorarea
datorată examenelor din sesiune este contrabalansată într-o oarecare măsură de gândul la vacanţa
ce va urma; frica de stomatolog este dublată de plăcerea unei danturi sănătoase şi estetice;
momentele plăcute din concediu sunt uşor estompate de conştientizarea reîntoarcerii la serviciu.
Iată situaţii în care emoţii contradictorii coexistă în interiorul aceleiaşi persoane, confirmând
acea logică atipică specifică vieţii afective. O altă însuşire importantă este caracterul situaţional
al emoţiilor. Ele apar la un anumit moment ca reacţie faţă de un anumit stimul, au o desfăşurare
mai tumultoasă sau mai calmă, după care dispar.
Sentimentele au spre deosebire de emoţii un caracter trans-situaţional (Cosmivici,
1996), în sensul că persistă în împrejurări variate, chiar şi în absenţa obiectului. De exemplu,
iubirea nu se manifestă doar în prezenţa fiinţei dragi; dimpotrivă îndrăgostiţii aflaţi departe unul
de celălalt îşi scriu scrisori, deapană amintiri plăcute, plănuiesc momentul reîntâlnirii etc.
Sentimentele se impun astfel prin nota de stabilitate şi generalizare, devenind astfel „adevărate
atitudini afective faţă de obiecte, evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ
sau grup” (Radu, Ion, 1991, p. 238). Ele au un rol major în reglarea conduitei, fiind vectori
motivaţionali atât pentru comportamentele prosociale (activităţi de caritate) cât şi antisociale
(crimele pasionale).
Iată şi câteva exemple: iubire, ură, simpatie, compasiune, admiraţie, respect, mândrie,
milă, invidie, gelozie etc. Din punct de vedere ontogenetic, apar mai târziu decât celelalte forme
ale vieţii emoţionale. Aceasta întrucât formarea lor presupune o dinamică lentă, realizată prin
repetarea unei anumite emoţii în diverse contexte, faţă de un anumit obiect; se poate să ne atragă
cineva chiar de la prima întâlnire, însă cristalizarea iubirii în adevăratul ei sens presupune
întâlniri repetate, momente plăcute dublate de cunoaştere reciprocă. Dovadă în acest sens stau
relaţiile sentimentale tipic adolescentine, care după o perioadă marcată de trăiri foarte intense,
acestea se dovedesc a fi simple emoţii contextuale. Relaţia emoţie - sentiment nu este una
unilaterală: format prin generalizarea trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă la rându-i o
notă specifică emoţiilor ulterioare (nu vom reacţiona la fel de agresiv faţă de persoana iubită,
chiar dacă aceasta greşeşte).
Dintre toate formele afectivităţii, sentimentele au durata cea mai mare, putând fi
menţinute toată viaţa. Ca şi deprinderile, ele persistă latent ţi se activează selectiv. Evoluţia lor
presupune o etapă ascendentă, de cristalizare, una de maturitate (de platou) dar uneori şi o etapă
de decristalizare, involuţie, declin, marcată de saţietate şi uzură, transformându-se astfel în
simple deprinderi afective (Popescu-Neveanu, (1978); un rol important în acest proces îl are şi
fenomenul de habituare. Din punct de vedere al manifestărilor exterioare, sunt relativ discrete,
dar sensibile la influenţele sociale. Normele culturale ale societăţii imprimă modalităţi de
manifestare tipice, ancorate între extremele „ar fi bine să” şi respectiv „nu se cade să”; Stendhal
nota că la Paris, „iubirea e fiica romanelor”.
În final prezentăm în formă tabelară o sinteză a principalelor proprietăţi ale formelor
vieţii afective (numărul astericşilor exprimă măsura în care este prezentă o anumită însuşire).
Tabelul 1. Principalele proprietăţi ale formelor afectivităţii
Dispoziţii afective Afecte Emoţii Sentimente
Intensitate * **** *** **
Durată *** * ** ****
Expresivitate ** **** *** *
Mobilitate ** **** *** *

18. 4. Teorii asupra naturii emoţiilor
Prin teorie înţelegem o propunere sau un ansamblu de propuneri în legătură cu o parte a
realităţii, o formulare a relaţiilor dintre fenomene bazată pe date deja cunoscute, dar care rămâne
deschisă confirmării sau punerii în discuţie (Parot şi Richelle, 1995). În filosofia ştiinţei s-au
conturat mai multe perspective privind verificare a adevărului ştiinţific al unei teorii. O primă
abordare este una pozitivistă, bazată pe o logică de tip inductiv: o teorie este considerată a fi
validă în măsura în care este confirmată de un volum cât mai mare de fapte reale din domeniul
circumscris, fără a fi cunoscute date care să o infirme. Invers, Karl Popper propune să se facă din
refutabilitate criteriul distinctiv al teoriilor ştiinţifice: acestea ar trebui să fie formulate astfel
încât să se poată recurge la încercări (observaţii, experimente) de combatere a ei (în opinia sa,
teoria psihanalitică a personalităţii nu este una ştiinţifică întrucât este irefutabilă, nefalsificabilă);
în această perspectivă rezistenţa la tentativele de combatere este o notă favorabilă adevărului
ştiinţific al teoriei.
La nivelul cercetării psihologice s-au impus două criterii de validare ştiinţifică a unei
teorii: validitatea ecologică şi plauzibilitatea neuronală. Validitatea ecologică se referă la
măsura în care modelul analizat descrie modalităţile reale de manifestare ale fenomenului în
condiţii naturale; pentru verificarea acesteia, cercetătorul extrage ipoteze pe baza teoriei, care
sunt apoi verificate la nivel empiric. Confirmarea ipotezelor de cercetare este o notă favorabilă la
adresa teoriei. Plauzibilitatea neuronală porneşte de la premisa că psihicul este funcţie a
creierului şi vizează identificarea substratului neurologic subsidiar fenomenului descris.
Cu privire la modul de declanşare şi funcţionare al emoţiilor au fost formulate explicaţii
încă din perioada filosofiei antice. Numărul mare al teoriilor existente face imposibilă
prezentarea pe larg în lucrarea de faţă (a se vedea pentru detalii Power şi Dalgleish, 1998,
Cioară, 2005). În funcţie de importanţa şi rolul atribuit fiecărui element al ansamblului procesual
emoţional, s-au conturat cinci categorii de teorii ale emoţiilor: teorii intelectualiste, teorii
fiziologice periferice, teorii fiziologice centrale, teorii cognitiv-fiziologice şi teorii cognitive. În
continuare vom prezenta elementele specifice fiecăreia din categoriile de mai sus. Departe de a fi
unul exhaustiv, demersul nostru se vrea mai degrabă o ilustrare a modului în care au evoluat
explicaţiile ştiinţifice asupra naturii emoţiilor.
Teoria intelectualistă a fost elaborată de Herbart şi Nahlowski la sfârşitul secolului XIX.
Conform acesteia, emoţiile sunt rezultatul direct al asociaţiilor dintre reprezentări (în conţinutul
noţiunii de reprezentare se punea un accent deosebit pe tendinţele spre acţiune specifice
acestora). Astfel, se considera că acordul, concordanţa între reprezentări este cauza emoţiilor
pozitive, în timp ce emoţiile negative au la bază conflictul reprezentărilor. Starea afectivă se
considera că ia naştere din conştientizarea modului particular de asociere a reprezentărilor, iar
modificările organice erau privite ca elemente secundare în raport cu aceasta. Deşi poate părea
naivă, explicaţia de mai sus a avut meritul de a sublinia rolul important al medierii cognitive în
procesele afective. Totuşi „concepţia intelectualistă era unilaterală şi simplistă făcând emoţia
reductibilă la actul de cunoaştere”(Radu, Ion, 1991, p. 249).
Teoriile fiziologice periferice atribuie un rol cardinal în dinamica emoţională
elementelor viscerale, modificărilor fiziologice şi manifestărilor comportamentale. Ideea i-a
aparţinut filosofului american William James care renunţă la succesiunea clasică a
determinismului emoţional (stimul → percepţia stimulului → emoţie → expresii emoţionale),
propunând o nouă versiune: stimul → percepţia stimulului → expresii emoţionale → emoţie.
Deşi la prima vedere avem de-a face cu o simplă inversiune în şirul evenimentelor, asumpţia lui
James implică o viziune fundamental diferită. Conform acestuia, sursa primară a emoţiilor
noastre este dată de modificările fiziologice ce se declanşează automat în confruntarea cu
stimulii cu potenţial emoţional. Simpla conştientizare a acestor reacţii organice duce la starea
afectivă (nu plâng pentru că sunt trist, ci dimpotrivă, sunt trist pentru că plâng sau similar, sunt
vesel pentru că râd, mi-e frică pentru că inima îmi bate mai repede, transpir şi fug). În acest
proces, elementul primar este evenimentul neurovegetativ, trăirea afectivă fiind considerată

19. secundară; aceasta are doar rolul de a dubla la nivelul conştiinţei reacţiile viscerale, prin
înregistrarea senzaţiilor intero- şi proprioceptive. Lucrând independent, aproximativ în aceeaşi
perioadă, fiziologul danez Lange ajunge la concluzii similare (pentru acesta, modificările
fiziologice se rezumă la reacţiile vasomotorii, însă mecanismul de producere a emoţiilor este
acelaşi). Teoria celor doi a fost numită periferică deoarece reduce conţinutul vieţii emoţionale la
simple senzaţii organice, marginale psihicului uman, şi fiziologică întrucât modificărilor
fiziologice li se atribuie cel mai important rol în determinismul stării afective conştiente.
Explicaţia de mai sus a fost infirmată de date observaţionale şi de studii ştiinţifice. Un
prim contraargument este faptul că manifestări organice similare apar în emoţii diferite: şi în
situaţia în care mă atacă un urs în pădure (exemplul favorit prin care James îşi argumenta teza),
dar şi atunci când fac jogging liniştit într-un parc, corpul meu are aproximativ aceleaşi
manifestări (puls şi tensiune arterială crescute, transpiraţie, respiraţie accelerată); şi totuşi în
primul caz sunt speriat de moarte iar în al doilea sunt relaxat şi mă simt bine. Mai mult,
experimentele făcute pe animale, în care creierul a fost separat de viscere au arătat că reacţiile
emoţionale nu dispar aşa cum ar fi fost de aşteptat. Inducerea artificială a unor modificări
fiziologice (de exemplu prin injectarea de adrenalină) nu produce o emoţie specifică. Cazurile
clinice infirmă de asemenea postulatele modelului: bolnavii de parkinson, a căror mimică este
profund afectată, au o viaţă emoţională nuanţată (Radu, 1991). În consecinţă, relaţia expresii
emoţionale – stare afectivă nu este una directă cum o consideră autorii teoriilor fiziologice
periferice, ci mediată de alţi factori. Manifestările somatice au totuşi un rol important în
dinamica emoţională, chiar dacă nu pot fi considerate cauze primare ale acesteia. Declanşarea
unei trăiri afective induce modificări fiziologice; conştientizarea acestora de către subiect poate
duce la amplificarea stării afective, devenind o cauză a amplificării emoţiei deja declanşate.
Teoriile fiziologice centrale comută atenţia de la elementele de ordin periferic, vegetativ
la cele ale sistemului nervos central. Cea mai cunoscută dintre acestea este teoria lui Cannon şi
Bard, formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. În urma unor experimente efectuate pe
animale, Cannon concluzionează rolul esenţial al talamusului în producerea emoţiilor (de unde şi
denumirea de teoria talamică a emoţiilor). O dată receptată, informaţia emoţională ajunge la
nivelul talamusului, care realizează simultan descărcări în două direcţii: descendent (inducând
manifestările somatice specifice) şi ascendent (către cortex, unde stimulul este prelucrat detaliat,
rezultând calitatea trăirii afective). La rândul său, scoarţa cerebrală poate excita sau inhiba
talamusul, reglând astfel reacţiile vegetative. Emoţiile se produc aşadar la interfaţa dintre cortex
şi talamus (elemente ale sistemului nervos central), modificările somatice fiind secundare; ele
însoţesc starea afectivă, dar nu au statut de cauză faţă de acestea. Studii ulterioare au arătat însă
că în acest proces participă şi alte formaţiuni cerebrale, în special subcorticale, reunite sub
denumirea de sistem limbic.
Atributul de „central” al acestei categorii de teorii rezidă din faptul că atât dimensiunea
subiectivă cât şi manifestările vegetative şi comportamentale sunt puse pe seama activităţii
sistemului nervos central, aspect confirmat şi de cercetările ulterioare. Studiile efectuate pe
animale nu au permis însă şi studierea factorului cognitiv, a modului particular de interpretare a
stimulilor emoţionali, ceea ce limitează extrapolarea concluziilor la nivel uman.
Teoriile cognitiv-fiziologice depăşesc în bună măsură neajunsul de mai sus, întrucât se
bazează pe datele unor experimente cu subiecţi umani, în care sunt manipulaţi doi factori:
elementul fiziologic şi cel cognitiv. Asumpţia centrală este că emoţia ia naştere prin interpretarea
cognitivă a modificărilor organice (emoţiile sunt post-cognitive). În acelaşi timp se considera că
activarea fiziologică este una nespecifică, comună unei palete largi de emoţii. Mai intuitiv,
acestea pot fi rezumate în figura 1. Ilustrativ pentru teza asumată este experimentul realizat de
Schachter şi Singer în 1962, descris la punctul 1.

20. Activare fiziologică Interpretare Emoţie
(pe baza cunoştinţelor anterioare
şi a informaţiei exterioare disponibile)
Figura 1. Ideea centrală a modelului cognitiv-fiziologic
În pofida succesului iniţial, teoria cognitiv-fiziologică întâmpină şi o serie de
inconsistenţe cu datele empirice. Astfel, studii ulterioare (Reisenzein, 1983,apud Power &
Dalgleish, 1998) au arătat că, deşi o activare fiziologică neexplicată, în anumite condiţii poate fi
influenţată de factori sociali, aceasta nu are însă amploarea presupusă de cei doi autori. Obiecţii
au apărut şi la adresa celeilalte asumpţii. Ekman (1992), contrazice ideea unui fond fiziologic
unic, evidenţiind diferenţe notabile în activarea fiziologică proprie diferitelor stări emoţionale. Pe
de altă parte, teoria limitează însuşi rolul interpretării cognitive, elementul său central,
atribuindu-i un rol minor, de simplă etichetare a stării fiziologice, aceasta având un rol central şi
extrem de complex în generarea emoţiei, aşa cum se va vedea ulterior.
Teoriile cognitive detaliază rolul şi specificitatea procesărilor informaţionale subsidiare
emoţiilor, ca mecanisme mediatoare între situaţia declanşatoare şi starea afectivă rezultată.
Dintre acestea, una din cele mai cunoscute este cea formulată de Richard Lazarus. Aceasta a
cunoscut mai multe variante, autorul flexibilizându-şi modelul pe parcurs. Cea mai cunoscută
versiune este însă cea prezentată în 1991, în lucrarea „Emotion and Adaptation”, numită teoria
cognitiv – motivaţional relaţională a emoţiilor (eng. „cognitive – motivational – relational
theory”). Înainte de abordarea emoţiilor, Lazarus a fost preocupat de problematica stresului şi a
modalităţilor de adaptare la stres. El introduce conceptul de coping (derivat etimologic din
verbul to cope=a face faţă la), esenţial în explicarea emoţiilor, care desemnează „orice mecanism
de prevenţie şi adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii
intensităţii stresului” (Miclea Mircea, 1997, p. 5). Lazarus şi Folkman (1984) disting între
copingul emoţional (prin care subiectul încearcă să găsească modalităţi de convieţuire cu factorul
stresor, fără a-l modifica: să nu-i acorde atenţie, să-l uite, să evadeze din situaţie, să caute
compania altora, să consume alcool etc) şi copingul focalizat pe problemă (intervine în situaţiile
apreciate ca fiind modificabile, şi se încearcă înlăturarea cauzei generatoare a distresului prin
stabilirea unui plan de acţiune, antrenament sistematic, intervenţie în vederea rezolvării
problemei etc.).
Modelul propus poate fi abordat la două nivele complementare de analiză. La nivel
micro, autorul explică formarea emoţiilor prin intermediul unor filtre succesive, a unor evaluări a
stimulilor afectogeni după diferite criterii, în funcţie de care se ajungându-se la o stare afectivă
sau alta. Evaluările (eng. appraisals) sunt la rândul lor de două tipuri (primare şi secundare), în
funcţie de focalizarea preponderentă asupra caracteristicilor stimulului şi implicaţiile lor asupra
subiectului şi respectiv asupra resurselor de adaptare ale persoanei. Procesul este unul circular,
permiţând reluarea analizei anterioare prin prisma datelor ulterioare (reappraisal).
Componentele evaluării primare, în ordinea în care intervin, sunt următoarele
(Lazarus, 1991):
1. Relevanţa motivaţională analizează impactul stimulului asupra subiectului, dacă acesta
afectează sau nu în vreun fel scopurile/planurile subiectului. Dacă evenimentul e relevant,
atunci e posibilă orice emoţie.
2. Congruenţa motivaţională se referă la măsura în care evenimentul facilitează sau dimpotrivă
împiedică planurile individului (dezirabil / indezirabil). Dacă evenimentul e congruent cu
scopurile individului, atunci orice emoţie pozitivă e posibilă; incongruenţa duce la emoţii
negative.
3. Modul de implicare a Eului vizează măsura în care un eveniment are implicaţii asupra stimei
de sine, valorilor morale, convingerilor subiectului, etc.

21. Evaluarea secundară conţine:
1. Responsabilitatea se referă la ce sau cine este vinovat (în caz de incongruenţă
motivaţională), respectiv responsabil pentru o situaţie pozitivă (în caz de congruenţă
motivaţională).
2. Potenţialul de coping orientat spre problemă reflectă posibilităţile de a acţiona asupra
situaţiei în măsură a o conserva, respectiv modifica în acord cu propriile dorinţe.
3. Potenţialul de coping emoţional desemnează ansamblul modalităţilor de ajustare psihologică
la situaţie, prin modificarea propriilor dorinţe, convingeri, interpretări, etc.
4. Expectanţele de viitor se referă la credinţa în posibilitatea ca situaţia să se modifice / rămână
în acord cu propriile dorinţe în viitor.
Se impun aici o câteva observaţii:
- unele emoţii ale noastre sunt reacţii la evenimente previzibile (azi am un examen
important) în timp ce altele apar inopinat. Chiar dacă nu ne propunem clar dimineaţa, când
placăm spre serviciu, să ajungem în siguranţă la destinaţie, să nu ne jignească nimeni pe stradă
sau să nu primim vreo veste proastă, acestea sunt nişte dorinţe implicite ale noastre, pe care,
chiar dacă nu ni le asumăm conştient şi voluntar ca deziderate ale zilei, ele există, sunt
subînţelese; prin urmare, atât scopurile explicit formulate cât şi cele implicite au potenţial
emoţional;
- evaluările emoţionale se pot desfăşura atât la nivel conştient cât şi inconştient; de cele mai
multe ori suntem conştienţi doar de rezultatul acestora (starea afectivă), nu şi de conţinutul ori
succesiunea lor specifică (Smith şi Kirby, 2001);
- unele componente ale evaluării (mai ales a celei primare) sunt considerate comune mai
multor emoţii; astfel relevanţa motivaţională e comună tuturor emoţiilor, incongruenţa
motivaţională apare în toate emoţiile negative, etc.
Pentru a ilustra modul în care aceste dimensiuni ale evaluării se succed în
determinarea unei anumite stări emoţionale, tabelul 2 prezintă elementele specifice furiei. Al
doilea nivel de analiză, este unul global (macro) şi introduce un nou concept : temele centrale
(eng. core relational themes). Acestea sunt sinteze ale rezultatelor evaluărilor primare şi
secundare specifice în diferite categorii de situaţii, expresia condensată a acestora, elementele
cheie ale paternului de evaluare corespunzător unei stări emoţionale. Fiecărei emoţii îi
corespunde o temă centrală specifică (vezi tabelul 3).
Tabelul 2. Elemente ale evaluării în cazul furiei (după Lazarus, 1991)
Evaluarea primară:
1. Dacă evenimentul e relevant din punct de vedere motivaţional, atunci orice
emoţie e posibilă, inclusiv furia; dacă nu, nu vor apărea emoţii.
2. Dacă evenimentul e incongruent cu planurile subiectului, pot apărea doar
emoţii negative, inclusiv furia.
3. Dacă evenimentul reprezintă o ameninţare la adresa stimei de sine personale ori
sociale a individului, atunci sfera emoţiilor posibile se restrânge la furie,
anxietate şi mândrie.
Evaluarea secundară:
1. Dacă există un învinuit, considerat responsabil pentru situaţia neplăcută (dar pe
care o putea evita) a subiectului, emoţia resimţită este furia. Dacă e învinuit
altcineva, furia e orientată spre exterior, în timp ce furia pe sine e asociată
blamului propriu.
2. Dacă subiectul dispune de resurse de coping orientat spre problemă, si apreciază
situaţie ca modificabilă, furia e mai probabilă.
3. Dacă expectanţele de viitor sunt favorabile în cazul unei eventuale confruntări,
acestea favorizează apariţia furiei.