106 ani de la Unirea Basarabiei cu România

1. https://timpul.md/articol/105-ani-de-la-unirea-basarabiei-cu-romania-27-martie-1918.html
Acasă/Istorie/106 ani de la Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)
Istorie
Timpul.md27 martie 2024
106 ani de la Unirea Basarabiei cu România
(27 martie 1918)
Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în
fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în

2. 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare.
Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în
baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.
Contextul revoluţionar
Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a
însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea
identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului
autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de
a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei
100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate
românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la
dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final,
unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să
contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea
spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.
Mişcările populare
Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au început să se adune şi să
se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor
basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă,
economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul
statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu
România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi
mentalitatea filo-rusă.
La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până
la preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al
învăţătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.
Activitatea unionistă a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni
Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri,
propaganda românească menită să dea impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru
reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în
Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul
României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina,
dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară. Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri
sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi
pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti,
precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni – dintre care s-a
detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu – au procurat o tipografie cu litere latine şi astfel au putut
înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea

3. politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi în limba română. Mai mult, au
organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc. Tot ei au ajutat la
organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se căutau soluţii.
Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc
Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a
impus rapid Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile
Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a
transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru
autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi
cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor
ei”. Obiectivele imediate erau:
 autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare;
 libertatea cultelor şi a învăţământului;
 restituirea pământurilor expropriate românilor;
 eliberarea deţinuţilor politici;
 obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii, etc.
Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a
Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat
rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.
În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid carea vea să joace un rol important: Partidul Naţional
Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.
Pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei
Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca
republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat
Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul
revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat
faţă de politica “imperialistă şi antidemocratică” a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat
dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi
apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată
şi în consecinţă au renunţat la ea.
Chestiunea autonomiei faţă de Rusia
Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia.
Basarabia a participat cu o delegaţie formată din 6 membri. Congresul avea să stabilească dreptul
la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a
vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze: „Mulţi aţi auzit de
moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova,

4. moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi
organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună
prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el
serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti.” La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit
încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.
Între timp la Chişinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul
revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional
Moldovenesc îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă
demersurile necesare pentru a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă
printre alţii şi cu Lenin (care nu preluase puterea),îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună
autodeterminarea pe cale revoluţionară. Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor
Moldoveni la Chişinău, în data de 20 octombrie/2 noiembrie 1917.
La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri
români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate
fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca
atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza
principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca
plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales,
convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat
alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de
deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune,
ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de
vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei:
105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1
armean şi 1 grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor.
Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.
Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă, Ion
Pelivan spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile
noastre, de care nu s-a atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. […] De accea, când s-a aflat la
1812 că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au
cutremurat.”
Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi
cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând
astfel legal şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ.
Astfel Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.

6. Declararea autonomiei şi proclamarea Republicii
Democratice Moldoveneşti
La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la
2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să
fie legat de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al
Directorilor” în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici,
basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce
vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea
independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel
Ciugureanu.
Acutizarea stării de anarhie
În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi
întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, se dedau la acte de vandalism,
violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul
Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult
cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova. În decembrie, cete
înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa
Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor
prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de
bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi
deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.
Intrarea Armatei române în Basarabia
În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei
române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să
trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii,
protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata
română fusese chemată prin comandamentul militar rus.
La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în
frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău.
La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în
Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă.
În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai
mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de
bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai
dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă.
Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.

7. Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a
considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu
România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.
Unirea cu România
În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o
situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace
umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul
Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei,
modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii
economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul
cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor
pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că
„Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu
teritoriul Ucrainei”.[7]
Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea
rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru
a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul
Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea
ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura
soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de
intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea
presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea
Albă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi
cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”,
„România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de
proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1
martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas.
Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul
României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.
Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început
discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării.
În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu
şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii
în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-
ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii.
Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca

8. reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a
permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin
Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o
importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune
asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.
După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia
polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi
pentru, 3 contra şi 36 abţineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu
Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea
dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască
soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul
Sfatului Ţării I. Buzdugan”
În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman,
care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi
a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care
demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a
fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare
a românilor aflaţi sub stăpânire străină.
Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei.
Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o
importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei
autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă
competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile
administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor
democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în
Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei
pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la
1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.
În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit
din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a
adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni.
După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta
declaraţia prin care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma
agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.
Recunoaşterea internaţională

9. Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să
recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului
Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă
vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.
Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România.
La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Japonia care prevedea: “Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi
economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea
Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile contractante
recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera
actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat
de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.