1. Răspândirea sericiculturii în România
În România există condiţii pedoclimatice deosebit de favorabile dezvoltării sericiculturii.
Primele preocupări legate de cultivarea duzilor şi creşterea viermilor de mătase au
apărut în ţara noastră în secolul XIV, mai întâi în Transilvania (anul 1348) şi apoi în Banat. în
Moldova şi Muntenia, sericicultura a fost introdusă de către turci, în secolul XVIII. De la Turci
ne-a rămas cuvântul borangic (rezultat din cuvântul turcesc „buriincuk"), denumire veche
pentru mătasea naturală, care de fapt reprezintă fir nerăsucit, rezultat prin tragere de pe
gogoşile viermilor de mătase.
Practic, sericicultura a început să se răspândească mai mult în ţinuturile româneşti în
secolele XVII şi XVIII, deşi există păreri că plantaţiile de dud şi creşterea viermilor de mătase
au constituit preocupări mult mai vechi. Fără îndoială că, multă vreme, aceste preocupări au
fost neorganizate şi se practicau la scară mică.
În Transilvania şi Banat sericicultura a pătruns din Apus şi în special din Italia, unde
această îndeletnicire era deja bine cunoscută şi dezvoltată. Dezvoltarea sericiculturii în Banat
era favorizată de climatul potrivit creşterii duzilor în această parte a ţărilor româneşti şi în mod
suplimentar de „legile" date de împărăteasa Imperiului romano-german, Maria Tereza (1740-
1780), în perioada anilor 1764-1765, prin a căror aplicare multe şosele au fost plantate cu duzi,
pe ambele părţi.
Trebuie subliniat faptul că în secolul al XIX-lea au apărut publicaţii (cărţi, articole), prin
care se aducea la cunoştinţa unui public mai larg, necesitatea dezvoltării sericiculturii şi
avantajele ei. Un exemplu în acest sens îl constituie traducerea în 1823 a cărţii lui Ludovic
Mitterparcher, intitulată „învăţătură despre cultura sau creşterea duzilor şi a viermilor de
mătase". Tot în anul 1823, Ioan Tomici a publicat în Transilvania o lucrare ce trata despre
agricultură şi creşterea viermilor de mătase. De asemenea, în anul 1846, în gazeta „învăţătorul
satului" se publicau articole prin care se dădeau indicaţii privind înmulţirea duzilor şi creşterea
viermilor de mătase. Un an mai târziu, deci în 1849, Petrache Poenaru (1799-1875), unul din
Află mai multe accesând saitul www.ViermiDeMatase.info
2. redactorii foii „învăţătorul satului", a publicat în Bucureşti o carte despre sericicultură, în care
subliniază importanţa plantării duzilor şi creşterii viermilor de mătase. în acelaşi an s-a tipărit
o altă carte în Bucureşti intitulată „învăţătură pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de
mătase, adunate şi întocmite pe clima ţării româneşti de la clucerul şi cavalerul Petru Poenaru".
În scopul răspândirii sericiculturii, s-au luat unele măsuri şi în Moldova, ca cea din anul
1845, prin care s-au distribuit gratuit de către stat, un număr de 60 000 duzi, care au fost
plantaţi în sate din sudul provinciei.
Este de menţionat şi preocuparea destul de veche, de înfiinţare de pepiniere şi plantaţii
de dud şi importarea de ouă de viermi de mătase, din specia Bombyx mori, din ţări cu
sericicultură dezvoltată, ca Franţa, Italia sau chiar Japonia. Astfel de pepiniere s-au organizat
la Pantelimon, iar mai târziu, în anul 1864, s-au înfiinţat alte pepiniere de duzi, la Iaşi, Brăila,
Giurgiu şi în Bărăgan, pentru fiecare acordându-se suprafeţe însemnate de teren. Acestea
distribuiau gratuit puieţi de dud şi ouă de viermi de mătase, importate.
La începutul secolului XX s-au organizat primele staţiuni mici destinate obţinerii şi
selecţionării ouălor de viermi de mătase.
După primul război mondial, care a perturbat şi în România în mare măsură organizarea
şi dezvoltarea sericiculturii, s-a reluat această activitate prin înfiinţarea de noi regiuni
sericicole, ca cele din Orşova şi Lugoj. în oraşul Lugoj s-a organizat şi o fabrică de prelucrare
a mătăsii naturale, care funcţionează şi astăzi sub denumirea de „Societatea Comercială Filseta
S.A.", ca un rezultat al extinderii sericiculturii în această regiune a ţării.
Măsuri organizatorice şi de dezvoltare a sericiculturii în România s-au luat şi după cel
de-al II-lea război mondial, prin organizarea de staţiuni şi centre sericicole în diferite centre
ale ţării, dintre care s-a dezvoltat şi s-a impus cu autoritate ştiinţifică „Staţiune centrală de
producţie şi cercetări pentru sericicultură", din Bucureşti (Băneasa) denumită acum
„Societatea Comercială de Sericicultură SERICAROM S.A.", Bucureşti. Această staţiune a
îndeplinit şi continuă să îndeplinească un rol important privind producţia gogoşilor de mătase,
a ouălor de viermi de mătase, a puieţilor de dud. De asemenea, staţiunea s-a impus şi prin
cercetări ştiinţifice în domeniul ameliorării bazei genetice a viermilor de mătase, a tehnologiei
Află mai multe accesând saitul www.ViermiDeMatase.info
3. creşterii acestora, dezvoltarea bazei furajere a sectorului, cât şi mecanizarea lucrărilor în
sericicultură.
În România s-au întreprins şi cercetări laborioase şi cu bune rezultate, privind maladiile
viermelui de mătase Bombyx mori, încât au apărut publicaţii cu astfel de cercetări, care
urmăresc în mod deosebit poliedria, numită şi gălbinarea sau icterul viermelui de mătase,
maladie de natură virală.
Ca rezultat al organizării şi dezvoltării sericiculturii în ţara noastră, producţia de gogoşi
de mătase a fost de 500 tone gogoşi în anul 1944, de 1330 tone în 1963, de 409 tone în 1980,
de 1.028 tone în 1986, peste 1.894 tone în 1989, scăzând la 250 tone în 1990 şi aproximativ 42
tone în anul 1993.
Deşi se poate aprecia că dezvoltarea sericiculturii a avut loc mai târziu în ţările
româneşti comparativ cu alte state, totuşi folosirea mătăsii naturale pe teritoriul României este
deosebit de veche. în acest sens câteva exemple sunt convingătoare.
Odată cu cucerirea Daciei de către armatele romane ale împăratului Traian (98-117),
care avea sub ascultare şi regiuni din „drumul mătăsii", de unde se aduceau mătăsuri în
Imperiu, este de presupus că astfel de articole din mătase au fost aduse şi în această „provincie
imperială". De asemenea se cunoaşte că negustorii bizantini făceau comerţ şi cu cei din ţările
carpato-dunărene şi printre produsele comercializate, mătasea ocupa un loc important.
Ţările române deseori solicitau ţesături şi articole de mătase mai ales pentru familiile
domnitoare. Aşa se explică faptul că în mormântul lui Radu I, domn al Munteniei (1377-1383),
sau poate a fratelui său Vladislav I (Vlaicu-Vladislav), domn al aceleiaşi ţări (1364-1377), s-au
găsit mai multe articole de mătase.
în secolul al XV-lea în Bucureşti exista breasla din cartierul „Mătăsari", cunoscută pentru
producţia de ţesături şi cingători de mătase.
Pătrunderea mărfurilor rare în ţările române, printre care şi cele de mătase, a fost favorizată de
poziţia lor geografică, găsindu-se la întretăierea unor importante drumuri comerciale, prin care
mărfurile erau transportate de la apus spre răsăritul continentului european şi invers, şi deci şi
spre Asia. în al doilea rând se cere menţionată şi poziţia favorabilă a domnitorilor români, care
Află mai multe accesând saitul www.ViermiDeMatase.info
4. înţelegeau să sprijine legal, schimburile comerciale. Privilegii comerciale au fost acordate
negustorilor de către domnitorul moldovean Alexandru cel Bun (1400-1432) şi de Mircea cel
Bătrân (1386-1418); aceşti negustori aduceau, printre altele, şi stofe de bumbac, mătase etc.
Aceste stofe rare erau oferite mai întâi familiilor domnitoare şi mai marilor curţii domneşti, al
căror lux privind îmbrăcămintea este bine cunoscut. Uneori, articolele de mătase serveau drept
cadouri.
în ţările româneşti se obişnuia ca pe ţesăturile de mătase să se efectueze broderii, desene
frumoase, portrete, toate acestea demonstrând măiestria artistică a poporului nostru. Portretul
Măriei de Mangop, a doua soţie a lui Ştefan cel Mare, sau chipul lui Alexandru Lăpuşneanu,
erau lucrate cu fir de mătase, de aur şi de argint pe catifea. însuşi Măria de Mangop provenea
dintr-o familie înrudită cu împăraţii Bizanţului şi este de presupus că avea şi legături cu
negustori bizantini, care aduceau mărfuri rare, la curtea domnească.
Călătorul sirian Paul de Alep, prelat ortodox, care a vizitat ţările române la mijlocul
veacului al XVII-lea arată în scrierile sale că doamna lui Vasile Lupu, Ecaterina, era pictată
„îmbrăcată cu o haină de brocart". Podoabe şi haine de mătase se întâlneau şi la mulţi boieri
români, unii având şi înalte dregătorii la curtea domnească, aşa cum arată cărturarul Anton
Verancsizs. Această dorinţă de a purta îmbrăcăminte de mătase, cât şi alte articole, se
manifestă din plin şi în zilele noastre.
Află mai multe accesând saitul www.ViermiDeMatase.info
