Taifas literar nr. 6 (22), iunie 2018
•
1 like•101 views
Taifas literar nr. 6 (22), iunie 2018; - ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198; Fondată la Constanţa, noiembrie 2015; REDACŢIA REVISTEI: Director-fondator: Lenuş Lungu; Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu; Tehnoredactor: Ioan Muntean; Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean; Redactori: Lenuş Lungu, Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean, Puiu Răducan, Costel Avrămescu; Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web.
![TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
2
coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri
Nichita Stănescu
Cireşar
Nimeni nu ne crede dacă sărutăm
pasărea în zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenţei ruginind.
Nimeni nu ne spune: bea flămândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primăvara pe sub fluturi,
visător podeaua curge pe sub tine, patule!
Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea căscată
roşie cireaşă dintr-un chiparos,
zână inventată
Starea de a fi cireşar
Ah, n-o să ştie nimeni
gingaşa pricină a cireşului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.
Ah, n-o să ştie nimeni
zburata pricină a păsărilor
impietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.
Ah, n-o să ştie nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.
Lucian Blaga
Vedenie dantescă
Un cer senin de amplu iunie prin veac
şi-a-nfiinţat azurul nefiinţei
în cestălalt tărîm, al suferinţei,
şi cată-n ceas a fi durerii mele – leac.
Să uit că suntem robii negrei ere,
să uit de jale, cazne, de tenebrele
din inimă, de tot ce crunt în preajmă e -
zboară doi fluturi, două giuvaiere,
peste oraş purtaţi de-o adiere.
Închis în ăst infern terestru de n-aş fi,
îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti
de alţii, de Francesca de la Rimini,
de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cîndva
de-un vînt prin iad, şi de-o beţie-asemenea.
Alexandru Macedonski
Noaptea de iunie
Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
Și stelele de aur din cerul luminos,
Și tainica natură în falnica-i splendoare,
Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos,
Și tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare,
Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri,
Pe când, pe rând, veniră cu dulci însuflețiri
S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare
Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
În mantia-i eternă de aur și de-azur,
Și tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă,
La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă,
Să facă să revibre divinul ei murmur?
Și noi avem desigur un cer curat și-albastru
Și inime voioase și inime-n dezastru,
Și noi avem în aer parfum și melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Depărățenii, precum și Franța soră,
Avut-atâtea genii apuse-n auroră,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
De-aceia care cântă și mor necunoscuți,
Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți!
[…]]()
Recommended
Recommended
More Related Content
What's hot
What's hot (18)
Similar to Taifas literar nr. 6 (22), iunie 2018
Similar to Taifas literar nr. 6 (22), iunie 2018 (20)
More from Ioan M.
More from Ioan M. (20)
Taifas literar nr. 6 (22), iunie 2018
- 1. coperta1 titluri, din sumar
- 2. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 2 coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri Nichita Stănescu Cireşar Nimeni nu ne crede dacă sărutăm pasărea în zbor, iarba înverzind. Noi suntem un fel de martori ai adolescenţei ruginind. Nimeni nu ne spune: bea flămândule! Nimeni nu ne spune: însetatule! Curge primăvara pe sub fluturi, visător podeaua curge pe sub tine, patule! Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos, cade-mi tu în gura mea căscată roşie cireaşă dintr-un chiparos, zână inventată Starea de a fi cireşar Ah, n-o să ştie nimeni gingaşa pricină a cireşului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei. Ah, n-o să ştie nimeni zburata pricină a păsărilor impietrita pricină a pietrelor cauza inimii mele. Ah, n-o să ştie nimeni neagra pricină a pământului curgătoarea pricină a râurilor cauza sufletului meu. Lucian Blaga Vedenie dantescă Un cer senin de amplu iunie prin veac şi-a-nfiinţat azurul nefiinţei în cestălalt tărîm, al suferinţei, şi cată-n ceas a fi durerii mele – leac. Să uit că suntem robii negrei ere, să uit de jale, cazne, de tenebrele din inimă, de tot ce crunt în preajmă e - zboară doi fluturi, două giuvaiere, peste oraş purtaţi de-o adiere. Închis în ăst infern terestru de n-aş fi, îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti de alţii, de Francesca de la Rimini, de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cîndva de-un vînt prin iad, şi de-o beţie-asemenea. Alexandru Macedonski Noaptea de iunie Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare Și stelele de aur din cerul luminos, Și tainica natură în falnica-i splendoare, Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos, Și tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare, Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare, Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri, Pe când, pe rând, veniră cu dulci însuflețiri S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri; Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare, În mantia-i eternă de aur și de-azur, Și tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă, La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă, Să facă să revibre divinul ei murmur? Și noi avem desigur un cer curat și-albastru Și inime voioase și inime-n dezastru, Și noi avem în aer parfum și melodii; Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru; Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii; Avem Depărățenii, precum și Franța soră, Avut-atâtea genii apuse-n auroră, Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte, Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte, De-aceia care cântă și mor necunoscuți, Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți! […]
- 3. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 3 editorial 3-4 Camelia Ardelean Avanpostul din noi Unul din subiectele ce m-au fascinat cam de când am realizat ce înseamnă viaţa şi care a preocupat omenirea de secole este sufletul, acest locuitor misterios al insulei (noastre) de carne, veşmântul interior purtat de noi în călătoria cu destinaţie incertă, pe planeta pe care Dumnezeu ne-a pus-o la dispoziţie în acest scop. Sufletului i s-au dat o sumedenie de definiţii ample, unele mai sofisticate decât altele, pe care dicţionarul, respectiv specialiştii în lingvistică, ni le oferă cu generozitate. Una dintre acestea spune că el reprezintă „totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului”, alta, că ar fi o „substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, ce dă omului viață, individualitate și personalitate, de origine divină și cu esență veșnică” etc. Sunt însă aceste simple enunţuri suficiente? Ne satisfac ele dorinţa acerbă de a ne cunoaşte adâncurile, de a privi în noi înşine? Emil Cioran afirma în volumul său, Îndreptar pătimaş II, că „Rănile sufletului sunt deschizăturile lui spre cer”, iar Mircea Eliade susţinea, în aceeaşi manieră: „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” Albert Camus era „ceva” mai optimist, declarând: „În adâncurile iernii, am învăţat că în mine este o vară invincibilă”, iar Nicolae Iorga, la fel: „După furtunile sufletului, ca și după cele ale naturii, învie flori pe care le credeam moarte”. Dacă ar fi să definesc sufletul, aş spune că el este cea mai frumoasă muzică fără note, cel mai frumos dans fără paşi sau cel mai frumos zbor fără aripi, care a existat vreodată. Sufletul este, consecutiv, înălţare şi cădere, lumină şi întuneric, alb şi negru, ordine şi haos, acceptare şi abandon, linişte şi zbucium, este antiteza dintre noi şi noi, atunci când nu cunoaştem exact ţinta spre care ne îndreptăm, ci doar faptul că drumul până la ea e plin de hopuri sau meandre. Cred că, metaforic vorbind (şi nu numai), inima este cămăruţa preferată a sufletului, locul unde el se simte „acasă”. Sufletul este cartea noastră de vizită, arma noastră secretă, el stochează atât slăbiciunile inerente fiinţei umane, cât şi puterea acesteia de a le depăşi. Tocmai de aceea, cred că ar fi prea trist ca sufletul să fie doar o poveste frumoasă, transmisă de secole, din generaţie în generaţie, până astăzi, cu toate că aşa lăsa să se înţeleagă, ceva mai demult, prin 1994, Francis Crick, unul din laureaţii Premiului Nobel pentru medicină. El făcea o declaraţie şocantă, susţinând că „sufletul este o iluzie perpetuată doar de credinţa noastră în ea”. Mai concret spus, el afirma că „bucuriile şi necazurile noastre, amintirile şi ambiţiile, sentimentul de identitate personală şi de liber arbitru”, nu sunt altceva decât „comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al moleculelor asociate lor”.
- 4. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 4 În scurt timp, ştiinţa a evoluat şi „povestea” ce părea incredibilă a început să prindă viaţă, la propriu. Acum şase ani, oamenii de ştiinţă americani şi britanici au dezvoltat o teorie cuantică, conform căreia sufletul uman ar fi conţinut de nişte celule speciale, numite microtubuli, situate în creier. Ei susţin că starea noastră conştientă este rezultatul efectelor gravitaţiei din microtubuli. Mai mult decât atât, unele experimente realizate de anumiţi cercetători au demonstrat că sufletul ar cântări exact 21 de grame (după alţii, 0,01 grame), suficiente cât să conţină „toate păcatele” acumulate de-a lungul vieţii. Credinţa în existenţa sufletului se bazează, până la urmă, pe raţiune. Să fie, totuşi, această credinţă, doar o încercare a omului de a se agăţa de speranţa în nemurire, de ideea că totul nu se sfârşeşte odată cu existenţa (sa) terestră? Greu de spus, părerile fiind (atât de) împărţite! „Viaţa de după viaţă”, mult controversatul volum al doctorului Raymond Moody, publicat pentru prima dată în anul 1975, care a revoluţionat modul de înţelegere a fenomenului morţii şi a vieţii, în ansamblul său, nu este în măsură să facă mai multă lumină, poate pentru faptul că experienţele incredibile descrise de pacienţii săi, care au trecut prin moarte clinică, fiind cu un pas în lumea de dincolo, sfidează orice logică, desfid realitatea comună, acceptată în viaţa (noastră) de zi cu zi. Indiferent de zona geografică din care aceştia proveneau, de afecţiunea de care sufereau, de vârstă sau de alte criterii, cu toţii descriau acelaşi tunel de lumină, aceeaşi senzaţie minunată de pace şi căldură, pe lângă o ascuţire neobişnuită a percepţiei şi a simţurilor, în timp ce, în prealabil, îşi priveau corpul fizic de undeva, de sus, ca nişte spectatori ocazionali ai propriei morţi. Ce se întâmpla cu sufletul în tot acest timp? Oare el era cel care se îndrepta spre acest misterios tunel sau reacţiile chimice din creier creau senzaţii ori imagini ciudate în mintea pacientului? Greu de dat un răspuns cert, dacă nu imposibil! Dar intenţia mea nu este să transform acest editorial într-o disertaţie complicată şi plictisitoare pe tema sufletului, ci să încerc să mă apropii, într-o măsură oricât de mică, de adevărul „adevărat”, oricare ar fi acesta. Cred însă că, pentru a înţelege acest aspect în profunzimea lui, trebuie să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, de spiritualitate, fiindcă, fără a minimaliza importanţa şi rolul ştiinţei în viaţa noastră, nu toate lucrurile pot fi pătrunse prin intermediul logicii. Dacă privim această problemă „spinoasă” din perspectivă pur biblică, totul pare mai uşor, fiindcă a crede sau a nu crede (în ceva) este, până la urmă, o chestiune de alegere personală. Sufletul este descris în Cartea Cărţilor ca reprezentând întreaga ființă: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Asta înseamnă că a devenit un suflet şi nu că a primit unul, cel puţin eu aşa înţeleg lucrurile. Desigur că părerile pot fi împărţite şi în această privinţă, nu degeaba au apărut atâtea religii de la o singură Biblie. Cred că, până la urmă, a demonstra dacă există sau nu suflet, nu este atât de important; importantă este pacea noastră interioară, acceptarea a ceea ce suntem şi a faptului că, într-o zi, acest corp material nu va mai exista. Dacă va mai rămâne ceva (din fiinţa noastră) după, numai Creatorul nostru poate şti cu certitudine; nouă nu ne rămâne decât speranţa că undeva, cândva, ne vom continua existenţa, într-un alt trup, dintr-o materie indestructibilă sau poate dintr-o formă superioară de energie, departe de teamă, regrete, dezamăgiri, moarte, dar mai ales de... întunericul dinăuntrul nostru, care este cel mai înfricoşător...
- 5. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 5 mini-concurs Cronopedia 5-18 Aurel Conțu Amin! strigase Isus Gioconda Dorina Pop Din baracă în… salcâmi (triplu acrostih) Ana privea cu ochii pierduți înainte, în larg Mima siguranță, dar înăuntru-i era un vulcan Imigranții se cățăraseră ca șobolanii pe punți și catarg Nan, zis și piticu`, lăsase cârma și se aruncase-n ocean. Sesterțiu plătit nu cuprindea și confortul postum Tst! strigară arabii cu priviri criminale Rar dai cât costă înainte de drum Igiena, până la urmă, nu se consemnează-n jurnale Gigantul ocean te acceptă oricum Arareori face nazuri sau îți trimite rechinul în cale Sts-ul, adică, Serviciul de Telecomunicații Speciale Esențial în armată, nu operează pe goeleta aceasta nicicum Isidor, căpitanul, ne-nvăluise într-o privire de gheață Sus capul prieteni, pân` aicea ne-a fost! Usuce-se speranța în mintea nebunului prost Sistăm din clipa aceasta orice speranță în viață... Gioconda (triplu acrostih) Gag, glumă, farsă, zi-i cum vrei Idila mea cu Gioco se-nfiripase-n vise Onoarea de-a fi permanent în preajma ei Cocea invidii printre aspiranți ca-n casa lui Ulise. Ocolul bravului aheu inițiat de zei Non-possumus-lui* de-a naviga în ape interzise Didahii*-i puseră în cale travestite în femei Agape-n calea Penelopei; însă nimic nu se adeverise! *non-possumus: refuz irevocabil: a opune un non-possumus. *didahíi :predici, piedici Aurel, precum curcanul, Râde țanțoș către soare Excitat că-i iese… planul. Umezește pita-n apă, Netezește vorba-n… mapă. Calcă-n streche ca golanul Arvonit într-o prinsoare. Rugina-i rupe elanul. Culcă bulgării de pământ Uitați într-un rece cuvânt. Baiul însă-i că țăranul, OOmm ssuucciitt,, aarr vvrreeaa ssăă zzbbooaarree IIuuttee,, iiuuttee pprreeccuumm bbaannuull ȘȘii ssffâârrșșeeșșttee îînn bbăăllttooaaccăă.. IIeessee ccrreeiioonnâânndd oo mmooaaccăă…… OObboossiitt,, ffuuggee--nn bbaarraaccăă.. SSaattuu--nnttrreegg îîll bbeeșștteelleeșșttee,, UUșșaa ii--oo îînncchhiiddee îînn nnaass.. TToottuull ppaarrccăă--ii pprriinnss îînn cclleeșșttee!! ĂĂsstt oomm eessttee îînnttrr--uunn iimmppaass.. DDaarruull ssăăuu ddee aa îînnvviinnggee EE--aassccuunnss bbiinnee îînn…… llaarriinnggee.. NNuu ffaaccee ppooppaass ccuu llaaccrriimmii,, EEzziittăă cchhiiaarr ssăă oofftteezzee –– VViisseeaazzăă îînnssoorriittee ccuullmmii.. OOaarree ccââtt oo ssăă dduurreezzee?? IIuuttee ssee ccaațțăărrăă--nn ssaallccââmmii..
- 6. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 6 Onestitate vs. capital Bogații lumii ne zâmbesc ironic Acumulând teroare, ură și bani. Noi, poluați de sărăcie fonic, Uităm ce vrem, căci nu avem decât ani Lăsați, cu drag, de Domnul cel cucernic. E-o criză de omenie și-n platani! Orbi, goi și surzi încercăm orice – Cădem, ne ridicăm tot mai motivați, Hrănind cu lacrimi speranța lui De ce?, Insă ne inhibăm, zi de zi, uzați. Umiliți de goana dură, dibace Lătrăm la câini haotic și agitați. Dramul de omenie chiar l-am pierdut Rupți de credința care ne-a plămădit? Avari, săraci în duh, cu chipul de lut Croim, acum, un viitor… înădit. Urcăm pe-o scară de spini ca un mamut Lăsat, la voia întâmplării, vădit. Ușa spre mântuire nu a căzut! Iubirea ne-nalță spre ea inedit. Păpuşi din ceară Cică politica, astăzi, e „în floare” Izbește ca o buruiană-n călduri, Necazul e că ne transmite oroare Extinsă pe chipul nostru plin de riduri. Posibil să nu înțelegem prea multe, Oripilați de fuga în Madagascar Axată pe interese gri, oculte. Totul e o cacealma scrisă de un circar Expusă-n jocuri murdare și-n insulte. Oftăm analizându-le dur progresul Accentuat „fără perdea” de jurnaliști Setați doar să le strălucească lor fesul Epic pe sticlă, precum unor dualiști. Răbdăm, însă, până când, vă întreb tacit. Organizăm bâlciuri, mitinguri, parade Acreditate tot de cei ce ne-au acrit Destinul ancorat în niște năvoade Expirate de ura care ne-a lovit. Circul se joacă cu măștile pe față. Intrați! Nu zăboviți pe un drum de țară, Nu vă-ntrebați de ce totul e în ceață. E vremea voastră, păpușilor din ceară! Noi doar privim desculți și dezorientați Urcușul vostru cotat azi cu prea mulți wați. Necazul însă e că ponegriți cam mult Iubirea de țară, de neam și de strămoși, Culcați patriotismul într-un mod ocult, Iarba de-acasă n-o acceptați în… galoși. Copiii străzii citesc, dar printre rânduri, Abecedarul umezit cu slogane. Răgaz ne luăm să nu-nghițim cu noduri Norma minciunii din vorbele pogane. Edilii din cetate parcă-s „trubaduri”. Mimăm o libertate prost înțeleasă, Orașul a devenit un cuib de șomeri Ascunși zilnic de nepăsare în casă. Lupta democrației începută ieri E paralizată de lozinca: Lasă! Aurel Conțu Albatros (triplu acrostih inedit) Abia îl prinseră matrozii când se purcese ceața Lungit pe punte, aluneca și în amonte și-n aval Bătând cu aripi obosite, inegal, precum un orb Albul din ochi e galben, nimic comun cu viața Tenta penajului-i telurică și ciocul îi este bont Rupt dinspre-i vârful tare, ca un mont. Horor Ovaționară matrozii de pe punte-n cor. Huo Scârnăvie, lișiță, satană, piază-rea, sări jos
- 7. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 7 (proverb latin) Fluturi mii apar în zare, pământul îl împresoară trăind necontenit eternul lor știut nimic din ce e-n lume umilul lor zbor nu-l știe vorbiri pe la colțuri o mie și una de secrete ronțăind cuvinte bolborosind necontenit efemerul neștiut... cine stă în casă de sticlă, nu aruncă cu pietre Aurelia AlbAtros Fapte, nu vorbe. (acrostih proverb) Cuprinsul infinit al cerului-i ca vântul Incașii îl priveau cu-nfiorare Nibiru, credeau ei, urma să spulbere Pământul Eradicând viața din Univers, chirurgical, ca pe-o tumoare. Sumerienii, la fel, vorbeau despre-o lumină orbitoare, Torent de foc, asteroid desprins din Soare, Ăl care aruncă flăcări, Planeta crucii, a vieții viitoare. În vechea și frumoasa Grecie, poeții Numeau Nibiru-n vers și cântec drept Planeta vieții Chinezii din vechimea timpului și-a lumii Atribuiau planetei simbolul morții, al deșertăciunii Sciții credeau că steaua era planeta lor mumă Ăialalți, sarmațiii, o vedeau la fel, dintr-o perspectivă antumă. Dar și evreii după Potopul dintâi, din aproape-n aproape Explicau prin Nibiru mersul Isus-ului nostru pe ape. Sunt mii de ani de-atunci și n-avem nicio pistă Tocmai acum cei de la NASA ne spun că Nibiru există I-acolo, undeva, pe cer, chiar lângă Soare Colindă spațiu cosmic și timpul la-ntâmplare Lăsând în urmă milenii nesfârșite de cădere Ăst timp fiindu-i clipa de odihnă dintre două ere. N-avem de ce ne teme mai devreme de o mie de ani Univesul și Terra sunt, până la urmă, o grămadă de bolovani. Aici trăim ca-ntr-o casă de sticlă fragilă Rar reușim să înfruntăm destinul și natura ostilă Umblând cu viața printre tenebre ca sub o șenilă. Nibiru colindă-n derivă prin alte lumi, departe, Conglomerări de pietre întâlnește și supernove sparte Ăuntru-le tronează, cum poate știți, o liniște de moarte. Cu sau fără Nibiru aceasta-n priviri Urâtul apare abia când nu mai ai la ce să aspiri. Pesemne că Nibiru se va întoarce vreodată Iar omul va plânge la bolta-nstelată. Există în noi o credință nețărmuită în zei Trăim o mare parte din viață cu gândul la ei Răscolim cerul cu ochiul minții deschis… E ca și când ne-am trezi după o clipă din vis.
- 8. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 8 Undeva printre cuvinte Undeva printre cuvinte note dulci se nasc în zbor, cântec dulce de vioară efemer și prietenos răsfoiește inimi cuceritor... de zici că-i val de mare, energic și biruitor... puntea dintre fraze și cuvinte răsfoiește inimi, suflete și stări, enigmatică trece dincolo de rațiuni, e-n toate necuvintele ce înfloresc iubirii de aproape, nici frazelor răzlețe unite prin cuvinte... simfonia nu o curmă, ea se dezlipește de ura de pe urmă... flori de tei și iasomie au în brațele lor, când trec cu gândul printre ele, enigmatice comori cucul cântă și ne spurcă unde omul e flămând... casa noastră e frumoasă ornamentată cu sufletul multicolor, pentru cei ce înțeleg, atmosfera este substratul soarelui din noi, umiliții sunt cei ce nu înțeleg, lumina nu-i minciuna, ci adevărul din noi Apele liniştite sunt adînci Proverb românesc Am colindat pământul în diferite feluri euforia o găsești peste tot la colțuri cu dileme ermetic se ascund diferite scheme lumini răzlețe și istețe inundau pământul noaptea pe la colțuri iureş necontenit șușotind de-a valma topind încet și sigur inimi și mistere, tocau necontenit, tainice probleme emanând o boare de zarvă mare singura problemă ce, umbrește locul, noaptea, când soarele dispare, tainic se încinge o visare adormind sub stele dincolo de vița în care n-a știut nimic din tot, s-ar zice, cu mintea n-au văzut iubind doar roua care n-a apărut, să-i spele. La sfârşitul unei epopei (triplu acrostih literar) Oto, stând pe gânduri, ca la sfârșitul unei epopei, Pipăia cu gândul o amintire și gândea în sinea lui: Rrr, ce frig era în sufletul ei?!… Ipingeaua cu gluga-i împodobită cu găitane Totaliza în mintea lui doar sentimente reci…
- 9. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 9 Poți să înveți oricând în viață dacă vrei E o mare bucurie să știi când ești întrebat Nimeni nu se naște pe pământ învățat. Trebuie să aduni în coșul vieții bogăția cărții. Repede sa te informezi când ceva nu știi Unde nu e carte, este frig mare în suflet Atunci când citești ai deja un prieten Înveți pentru tine, dar și pentru alții. Nu judeca o carte după titlu sau copertă Viața este frumosă când ești bine informat. Ai carte, ai parte spune o vorbă veche. Tăcere mare este în omul neinformat. Atunci când îmbătrânești mai ai de învățat Nimeni nu poate fi bun în ceva fără a citi. Unde are loc cartea este multă lumină Este ușor să înveți dacă ai multă voință. Seara, dimineața cartea să fie cu tine Totul în viață are un preț, cartea e neprețuită. E mai bine într-o casă mică cu multe cărți Nu știu bine o limbă străină, știu bine limba română Inima știe, inima simte ce carte în librărie caută Mare este casa în care stă, mică îi este vorba. E multă treabă în viață, dar fară carte nu are calitate. Nimeni nu poate să înțeleagă fără o carte să citească. Iau de la viață o dragă povață, mereu să învăț. Poți să citești dimineața, la prânz , seara o rugăciune. Râzi, plângi deseori când te întânești în carte cu tine E ușor să dăruiești unui om mai sărac o carte. Aduni din fiecare carte multe bogății care în viață te vor însoți. Trebuie să nu treacă o zi fără să nu deschizi o carte. Adună toată viața din cărți ce alții bine au scris Nu uita să mulțumești celui care multe te-a învățat Aruncă cu bani, dar nu știe bine să vorbească Râde , plânge mai are în suflet multe de adunat. Singur niciodată nu ești dacă ai lângă tine o carte. Acasă să ai mereu o Biblie și pe Eminescu. Unde este mereu întuneric cartea încă nu a ajuns. Poate este greu la început, repetă și vei fi mulțumit. Revedere să citești, prin codrul cu râuri line să hoinărești E timp de toate, dar nu uita niciodată o carte să citești Acum când părul a cam albit, ai multe de povestit Banii nu te-au bucurat, deseori cu cartea tu multe ai vorbit. Albina muncește mult, adună miere, cartea îți dă multă putere. Trecut-au anii peste tine, ai timp de o altă frumoasă revedere. Rămâi pe gânduri deseori, scrii, ștergi până noaptea în zori. Atunci când nu știi , cauți printre cărți ca să scrii mai bine. Nu judec un om după haină,așept să-mi vorbească. Nicoleta Mija Acrostih proverb Dorina Pop Licenţa din pălărie (acrostih) Felia de inocență Ruptă blând din amintire Urzește c-ar vrea licență Multiplicată-n... răzvrătire. Ușa spre copilărie Se deschide, azi, pentru noi; Ecoul din pălărie Tremură precum un pisoi Exilat într-o poveste Arcuită sus, pe creste. Cine vrea să o asculte? O voi spune cu blândețe. Pana, cu silabe multe, Irită trei mogâldețe Leneșe, ce stau în iarbă. Actul epic declanșează Râuri de emoții-n barbă I se-ncurcă, trișează Elegant și misterios Ieduții ce-ascultă de jos.
- 10. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 10 Doar jumătate de adevăr ne este dat să aflăm în această existență. Și chiar mai puțin de atât. Aparent singuri, și poate nu... Cea care m-a însoțit pretutindeni, a fost umbra mea, această mirare ce nu și-a desăvârșit împlinirea. Adesea, îmi place să-mi urmăresc umbra, să port un dialog tainic cu ea. Mereu mai tăcută, dar atât de părtinitoare. Mereu lângă noi, mereu în pas cu noi. Aproape singuri, și poate nu... Jumătate umbră, aproape crudă în tăcerea ei, și jumătate cuvânt, aproape uman, aproape dureros de sublim. Și cum să nu mă întreb: Cine ești Tu, cel care n-ai curajul întregului? Cine suntem noi, cei care umblăm prin lumină fără să-i înțelegem neprihănirea? * Doar jumătate de speranță am reușit să fiu în această existență. Și mi-am dorit întregul! Tu știi cel mai bine cât de mult am tânjit după adevărul absolut! Și umbra mă urmează tăcută și, din când în când, parcă tresare... și parcă ar vrea să-mi șteargă o lacrimă mare, plină de soare și amar... Ah! Câte clipe de jar s-au risipit în vârtejuri de lumină, pe drumuri pline de cântec și azur. * Doar jumătate de cuvânt am putut rosti la cumpăna dintre viață și renunțare. Și mi-am dorit întregul! Tu știi prea bine! Și iar mă întreb: pentru cine toată această amăgire? Doar umbra mi-a rămas soră bună. Ea trăiește..., pas cu pas, tot adevărul ce-l port – ca pe-o durere surdă – Nu înțeleg, în momentele de cumpănă, cum de n-a devenit una cu sângele meu? Știi... toate cuvintele te acuză – când nopțile sunt arse de dor, de chin și de rugă! Jumătate umbră, jumătate adevăr... e tot ce pot lăsa moștenire unicului fiu! Mă iartă, te rog, că n-am putut să-ți fiu „întregul”... și n-am știut ce crudă e lumina în sufletul celui devenit visător... Mă iartă... poezie 10-23 Valentina Becart Mereu, în pas cu mine... (cuvânt de însoțire... pentru volumul de versuri „Jumătate umbră, jumătate cuvânt”, autor Valentina Becart).
- 11. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 11 Anişoara Iordache Traiectorii (2) foto: Anişoara Iordache
- 12. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 12 Nicu Doftoreanu Tangou capitalist (Tangou despre durere) Motto: Vorbim despre sănătate, mai ales când suntem bolnavi Filosofie glumeaţă de cafenea DOAMNE! ... de-aş putea închide În momentele perfide, Magazinul meu de top, Deschis chinului non-stop, Poate... aş găsi puterea Să-mi sparg în bucăţi durerea, Şi să vând din ea oricui N-a simţit-o-n viaţa lui! Dar cum asta-i imposibil, Când te simţi aşa oribil, Recomand retragerea Şi a-nchide afacerea, Fiindcă asta dovedeşte Că priceperea-mi lipseşte, Nefiind bun neguţător A momentelor... de dor! DOAMNE! ... de-aş fi pregătit Să suport la infinit fără să fiu ameţit, Supliciile-ncarcerării, În meandrele uitării, Poate c-aş fi izbăvit: Nu mi-aş mai fi amintit Suferinţa-ntâmplătoare, Prin care s-a dovedit Că... nu-i totul de vânzare! Şi aşa aş reuşi... În viaţa de zi cu zi, Durerea-mi a ostoi! DOAMNE! ...de-aş avea puterea Să pot să... îmi vând durerea! Să rămân doar cu. ... plăcerea! N-aș mai fi așa de trist C-am ajuns capitalist! Tangou rugăminte Motto: Am zărit lumină pe pământ Și m-am născut și eu Să văd ce mai faceți. Am zărit lumină – Marin Sorescu (1936-1996), Cele mai frumoase poezii - Editura Albatros 1976 Mai lasă-ne Doamne în viață Doar până mâine dimineață Să mai putem simți fiorul Când soarele ne-atinge dorul, Să mai vedem un răsărit Ce luminează ce-am iubit! Mai dă-ne Doamne câțiva ani, Să fim prieneni, nu dușmani Mai fă-mă Doamne să-nțeleg De ce... din viață mă aleg, Adesea doar cu suferința Care îmi clatină credința! Și Doamne… dacă mă auzi Grăbește-te să îmi răspunzi, Cât sunt bătrân, Dar nu-nțelept, … Deoarece mă tot aștept, Ca dorul să îmi moară-n piept!
- 13. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 13 Eugen Dulbaba Plutire Două linii paralele Pe pământ nu se întâlnesc Dar plutind tot înainte Secerând prin univers Galaxiile inerte Nu se ştie niciodată Euclizii mai greşesc . Uneori de lucruri certe Infinitul se îndoieşte. Capriciu În timp ce mă plimbam Stop Tanita Tikaram Pe stradă Opa Tsupa Cu mine mă certam Stop Tanita Tikaram. Catren Iată, vine nebunia Ce sădeşte Ataraxia Liniștea s-o ai mereu Fără să te simți prea greu Catren Definitivă spui că îţi este amărăciunea La el nu te întorci Chiar dacă ar fi să storci Și ultima de lacrimă – Minunea Catren Şi te-ai topit în mări Ca zahărul în ceaşca cu cafea Apoi plutită ai fost de albul sării Când tocmai, cofeina se scumpea. Catren funebru Cruci rânduite în ordini crescătoare La îngropăciune de la cel mic Până la cel voinic Și celor sfinţi cu barba mare. Catren Grădini albe cu lumine Unde florile din tine Strălucesc stele pe cer Până «dragostele» pier. Catren Eu de tine îmi amintesc Draga mea cu trup şerpesc Şi de zilele puţine Petrecute în lumine.
- 14. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 14 Camelia Ardelean Iubitule, să ne-aruncăm în flăcări Iubitule, să ne-aruncăm în flăcări, Doi Phoenicși dezola(n)ți pe-un colț de cer, Să născocim, din aripi mistuite, Un alt veșmânt la porția de ger! Iubitule, să îngropăm otrava Din amintiri într-un mormânt de flori Și despletind petalele de gheață, Să medităm ce bine-i să... nu mori! Să recităm poeme despre mare, Cu Galateea sau Poseidon, Să ne-nvelim himerele în valuri, Abandonând suspinul pe-un ponton. Iubitule, să devenim doi fluturi, Înlănțuiți pe-aceeași viorea, Iar din potirul plin de nestemate, Să-i poruncim luminii să mai stea… Candidat la stele (eminesciană) Păşesc pe ţărmul nou pictat Cu degete de mare; Tu eşti la stele candidat, Eu biată muritoare. Un val se-agaţă de picior, Când geniul tău mă-mbată Şi ca-ntr-o scoică, mă-nfior Sub visele-mi de fată. Cu tine-n gând (parc-am fi doi), Zglobie urc spre lună, N-aud, „de-i pace ori război”, Poverile cum tună. Privesc la meteori cu jind Şi temeri anodine; Se-aud tăcerile murind, Din aştri şi din mine. Catharsis e-n al tău poem – O lume fără mască; E scrisul sicră sau blestem, E focul fără iască! Să poţi s-atingi un necuprins Nu-ţi trebuie o dronă; „Luceafărul” timpu-a învins Cu raza lui mignonă! „Cobori în jos” ca un torent Şi minţile-mi îmbată! În slova ta renasc ardent Sau mor câteodată. Te port în suflet ca simbol Al viselor albastre; Himerele aduc obol Îngemănării noastre. În ritm alert, de toboşar, Îmi bate-n tâmple versul; Pe-ogorul literelor ar, Să-ţi aflu universul...
- 15. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 15 Plouă. Plouă şi iar plouă de zile, zic eu...vreo nouă. La-nceput cu iz de mentă, dar de ieri ca o dementă tot pânzişă, persistentă, se aruncă când piezişă dezvelind bulbii de cală, când lovind pe verticală. Scotocind ca o mătuşă dacă-am pus lacăt la uşă bocăne-n pereţi ca surdă. Ies afară. O cert. Mă udă. Are un of, gândesc, ca mine, dar când văd sură că vine, grea şi-apoi se tot deşiră reci fiori mă trec pe şiră. Azi, nu am chef de poezie. Privesc lung alba hârtie pe sub moţ. O întorc pe faţă, dos, o fac boţ, o dau pe jos, n-o ridic. Aud, poc!poc! Inspiraţie n-am, ioc; să mă joc nu-mi vine parcă, dar iau foaia şi din ea îmi fac o barcă. Chicot, râset, bucurie, ţi-ai găsit de-urât să-mi ţie. Muzele, ca deocheate, îşi dau ghionturi pe la spate; ude toate, toarnă cu melancolie să mă-ngroape în ea de vie. Turuind fără de-ncetare, ploaia, devenea cicălitoare. – Ploaie, taci! Mă oboseşti! Tu nu ştii să povesteşti? Tot cu ură ciocăneşti în obloane şi-n fereşti. Amuţitele-au prins spaimă, din ochi caută icoană, tremură din balama când încep a se-nchina. Tu, mai lungă, nisipoasă tropăi dârză, sus pe casă, te agăţi nimicitoare şi uluci desprinzi de floare, caşti în uliţi şanţuri late, gropi adânci îi pui în spate. La zorele tai rochiţa, din ţâţână smulgi portiţa, pe un strat, mumificate stau petunii, sufocate; plictisiţi şi deprimaţi casc de somn caişi plecaţi cât pe ce din sân să scape plozii-n ale tale ape. – Chiar n-ai nici un Dumnezeu, nici o lege, eşti ateu? Ţărna nu mai e făină, nici lumina nu-i lumină, eu, n-am parte de tăceri, urli ca-n dureri de faceri cuibărită-n putregai, gemi, naşti flori de mucegai. Pentru o clipă, în pat de frunză te întinzi ca o lehuză, dar nu-i chip să te-odihneşti, meliţi şi hodorogeşti, torni năduf, torni din belşug, plutesc morţii în coşciug se-ncâlcesc prin rădăcini, uit de rude, de vecini, hurui, torni întunecată, un ocean naşti într-o baltă. Şi cum torni aşa în ropot îţi ursesc să-ţi cânte-un clopot – tot chemat de el să zbieri, tot de limba lui să pieri – despletită să te-adoarmă, să te văd mai blândă, calmă. Însă nu, nu vrei să dormi şi mai furioasă torni; Veronica Şerban Ploaie, taci! Mi-s ostenită
- 16. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 16 neîntreruptă, neîndurată, făr' să laşi şi pe-altădată malurile-n mâini separi, zgâlţii podul, smulgi din pari tâlhăreşti rodul din pom – crunt îl pedepseşti pe om – culci trifoiul în ţărână, mai nervoasă, fără milă şi mai aprigă, pletoasă într-un nuc îţi ascuţi coasă iar prin lanul copt de grâu îţi faci loc curgând în râu şi cum nu ai Dumnezeu, răpăi iar şi iar din greu. – Mai taci, ploaie! Faci a cobe. Nu mai arunca cu vorbe. Nu mi-s pusă pe vorbit, du-teee, de unde-ai venit! Îmi rupi inima în nouă. Ce-avem de-mpărţit noi două?!? Frunză-s parcă, într-o barcă. Până-n măduvă sunt leoarcă. Şi de atâta apă-s toată până-n suflet inundată. Dacă ai fi venit frumos, generoasă, răcoroasă şi de soare descântată, cum veneau ploile-odată, te-aş fi strâns în sân de drag şi te-aş fi poftit pe prag. Ţi-aş fi spus, de tine-i lipsă, piatra-n arşiţă e-ncinsă, mergi, ai grijă de izvoare că s-au pârjolit sub soare, fânul fierbe în fânare şi-orice pai e-o lumânare, s-ar aprinde, din uimire, de-o scânteie din privire. Poate, dacă-ai fi venit cu un glas mai ţârâit, ca o strună de vioară, cum vin ploile de vară mi-ar fi fost mai dor de tine şi te-aş fi chemat şi mâine, dar tu vii pusă pe harţă, şi din vişini ca o hoaţă rupi perechi zeci de cercei, pagubă îmi faci prin ei. – Să mai taci! N-ai nici o scuză când mă scuturi ca pe-o frunză. Laşi melci fără cochilii, nu mai trec pe-alei copii, terfeleşti crini în noroi şi tot vii şi tot te-nfoi fumegoasă, înteţită, tot cu capu-n nori pitită. Te avânţi scoasă din minţi şi retezi boboci cuminţi de pe lujerii plăpânzi; nu ştiu dacă plângi ori râzi sau încerci o smiorcâială dintr-un nor plin de cerneală, dar mai tare te-nteţeşti, sub călcâi totul striveşti. Taci, acum! Căci orice spui, nu mai pot îngădui. Dar ea nu şi nu. Nu-i pasă; neostoită, nemiloasă răpăieşte mai aprinsă, ca de-un fulger mut atinsă, furioasă mulge norii, duşmănoasă înneacă zorii, cu gând râu străfulgerată şi de lacrimi deşălată alergând ca o zăludă greu potop vărsă cu ciudă. Pe sub valul de nisip, de bătaie din aripi, nu e chip! Timpul stă închis în cuşcă; ceasul limbile îşi muşcă plictisit de numărat cât din zi a mai plouat. Scoţând aburi albi pe gură brazii-n gândul lor înjură: „– Dealu-n vale de-ar porni, tot cu el ne-am prăbuşi.” Frunză-s; prinsă în capcane; ca lovită-s de vagoane şi de somn; de somn mi-e foame! Ea, cu degetele gheare ascuţite, ca de fiare, în teribila-i furie pe la spate mă înjunghie; parcă aş da o liturghie… simt urgie până-n os. Dacă ar fi venit frumos...dacă... De o vreme-s nedormită...Ploaie, taaci! Mi-s ostenită.
- 17. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 17 Stejărel Ionescu nimic nu e real în astă lume mai trece un veac, se pun capcane în vie, miroase a vin negru în brumă de pământ, când paşii noştri merg înspre sclavie şi se împrăştie în petalele de vânt, nu sunt oglinzi nici pe pereţi de porţi şi nici pe uşile zidite în piatră, viaţa noastră e trasă iar la sorţi când ne visăm din nou în vultural de şatră, cuvintele sunt lumânări pe cruci când ora hibernează în noapte, s-au înţărcat iar zece prunci, căci laptele e vin pe jumătate, nimic nu e real în astă lume, şi moartea doarme în cramă sub pământ, la felinar citind numai postume, aşteaptă să le dau consimţământ. femeia, un simplu spectator vinu-i ultimul păcat nu mai sunt vii pe dealuri vinul curge în Nazareth marea se înalţă în valuri, Ovidiu-i ultimul poet, nu se mai scrie poezie se beau numai drojdiri de rime, vântul bate-n simfonie şi lumea e plină de crime, la fiecare colţ de stradă găseşti o moarte, un viol, lumea iasă la paradă, chiar dacă e în curul gol, pivniţele iar sunt goale şi e deşert în orice sat pâraie nu mai curg la vale iar vinu-i ultimul păcat, femeile sunt duse în lume bărbaţii stau să-şi bea simbria, anul ăsta n-avem prune, şi a încărunţit pe dealuri, via. un musulman, odată, cu soarele de-a dreapta, s-a înţeles cu luna, crezând-o înţeleaptă, şi a păşit de-a dreptul, neascultând ce-i zice şoapta, pe-o treaptă de întuneric, lovită de săgeată, crezând că dincolo de noapte, doar treptele se gată şi va găsi iar calul, şi pe femeia nopţii, şi îi va lua cu el, la dreapta judecată, unde te judecă înainte, şi vii dar şi morţii, găseşti numele tău pe o pânza de păianjen şi tu, smintit cum eşti neştiind ce-i suferinţa, în spate îţi iei viaţa, mai mare de un stânjen, cauţi fericirea lumii, şi-ţi pierzi pe drum credinţa, te uiţi acum în urmă, şi-ţi vezi haremul gol, încerci să cauţi iubirea, şi dai doar de durere, femeia a rămas, un simplu spectator pe care tu de-apururi, credeai că-i doar plăcere.
- 18. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 18 Lenuș Lungu Plec îmi iau iubirea cu mine acolo unde îmi odihnesc visele adun în pumn toate gândurile într-un izvor divin la margine de destin mă pierd în negura nopții pe un colț de timp sunt un suflet interzis într-un vârtej de șoapte ** o sacrificare fragilă care moare în fiecare noapte și se rotește în fiecare dimineață pentru a se renaște Încep și încep să simt dureri în inconștient subconștient conștient pretutindeni și nicăieri în trup și suflet În ziua de ieri și cea de mâine nimic în prezent și totuși un întreg Mâna o mână îndreptată spre mine în ceață să stau, să tac să viu îmi mângăie auzul umbrele urlă îndurerate durere ce se sfărâmă urlete mângâie pelicula întunecată a cerului atingerea mâinii e caldă atât de cunoscută am murit nimeni nu era acolo Tac în gânduri pășesc pe cărările bătute de gânduri într-un cadru de tăcere cu miros fierbinte ce-mi dă fiori din tălpi până în privire scurgând viața din mine către umbrele reci mă-ncumet să iubesc... tăcerea Sărutul tău atinge-mă cu șoapte prin sărutul tău fierbinte îți mângâi trupul lăsat pe trupul meu scăldat între simțiri cu soarele-n asfințiri aprins într-un joc de-o nebunie în valuri pe retine în templele iubirii ascunse prin destin Amor Ți-am ascultat respirația ca o bătaie de aripi ți-am atins în tăcerea inimii buzele catifelate ești aici cu mine, te simt să ne contopim trupurile în focul unei nopți de amor mâinile mele suferă în așteptarea îmbrățișării tale ești ca o simfonie care răsună dulce-n mintea mea.
- 19. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 19 Cornelia Dița Grădina de acasă Târziu în noapte, visul alerga cu picioarele mele, grele, mult prea grele, undeva prin colțul grădinii... înfloriseră ca într-un rai, teii și crinii. Mirosea a pământ reavăn săpat, mă purtase dorul unde nicicând n-am uitat, gherghinele de la colțul fântânii și nici îmbrățișarea caldă a mumii ! Mai fug uneori când dorul m-apasă, și mătur bătătura tristă de acasă, parcă aștept ca cineva să apară dar se prelinge și-n somn, o lacrimă amară ! M-am trezit și miroase a floare de tei, unde și când au fugit anii mei? Poate-s pe ulița mică pe care-am crescut... de ce mă întorc și-n somn în trecut ? Mă cheamă pământul și grădina de acasă, ulciorul de lut de pe masă, ștergarul cu flori, așezat la icoană, sunt cum tu le-ai lăsat, bună mamă! Cărări crăpate Cărări crăpate și picioare goale... cui îi păsa că nu aveam sandale ? Pășeam prin praful uliței de atunci, hei suflete, aminte îți aduci? Furam de sub ștergar bucăți de pâine, hrăneam cu bunătate câte un câine, săream în bălțile-adunate de la ploi, „băteam ” pădurea-n lung și-n lat, până găseam drumul înapoi! Rupeam și caise crude câteodată, și nu lipsea prea mult ca să mă bată vecina care mă prinsese-n vârf de nuc și îmi spuneam în gând, ajută-mă tu Doamne să cobor, sau ca să urc! Îmi aduc aminte gustul corcodușelor de vară, și o copilă cu cozi lungi pe o potecă de la țară, ploaie de vară, caldă, mi-ai fost copilărie, un zâmbet trist și multă nostalgie, mi-le-ai lăsat în dar și mie...! Sacră ie Pe o pânză albă, deasă, încă, mâna mamei coasă, râu de flori acolo sus, coasă ii de când s-a dus! Rând de albastru fin, discret, parcă curge un verset, ca o lacrimă pioasă, udă pânza albă, groasă! Flori mărunte pe un ram, priveam și mă minunam ce ieșia din ac și ață, drag și cântec pentru viață! Sacră IE, drag veșmânt, bucurie în cuvânt, doruri prinse cu arnici lângă inimă aici, le simt cât mi-ar fi de greu, ia și cu mâna mamei, apasă pe sânul meu!
- 20. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 20 Maria Ileana Tănase Vis verde Înfăşurată-n visul nopţii, croşetat cu fir din şoapte, nu-nţelegeam cum, zorii au mai deşirat o noapte. Chiar şi Luna e complice, altă noapte albă-n gene, dar n-a vrut ca să abdice, până n-a venit Moş Ene. În fereastră stă la pândă, noua dimineaţă din gerar, iar noaptea este flămândă, fiindcă-i iarnă-n calendar. În zori visul s-a destrămat şi Luna s-a dus la culcare, la noapte va fi iar croşetat din alt fir, dar verde culoare. Simfonia florilor de tei Vântul concertează sub fereastra mea, simfonia înfăşoară noaptea de vară, ca un dirijor ridică bagheta de catifea, iar miresmele teilor mă împresoară. Fuioarele parfumate destramă umbre, ce se caţără pe ziduri de nostalgie, doar că unele-s inodore, chiar sumbre, dar le voi împleti-n versuri, ca elegie. Vântul neobosit, dirijează florile de tei, într-o simfonie cu acorduri parfumate, iar miresmele alintă genele ochilor mei şi sub pleoape, aromele devin sonate. În gânduri adie parfum de tei eminescian, un regal al poetului hărazit „nepereche” dar îi adulmec prospeţimea-n fiecare an, căci miresmele de tei sunt făr' de pereche. Doamna albastră E ultima zi din martie și Luna Plină, luna-ceasta, s-a-mplinit de două ori, iar Doamna nopții se simte o regină în rochia-i de satin albastru cu flori. Va fi iarăși banchet în lumea celestă, candelabrul stelar luminează fabulos, Luna va sosi, în Carul-Mare, la festă, iar întreaga planetă-i aduce prinos. Doamna Albastră plutește pe boltă în unduiri marine și-o aură de mister, un fenomen ce pare a fi chiar revoltă, însă efectele se resimt pret-á-porter. După petrecerea celestă va părăsi semnul care i-a schimbat înfățișarea, dar colindă și-n ani Luna se va regăsi în rochia ce i-a conturat sărbătoarea. Toccata Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină Și-n pași de horă s-au încins pe cer, Tunetele-n rafale parcă-s strigături, Iar ploaia se destramă ca un lăicer. Picurii înnoadă cerul cu pământul, Umezeala pătrunde până și-n vers, Scamele din hârtie îmbracă penița, Iar rimele jilăvite se așează invers. Vaporii-nmoaie, chiar foaia de hârtie Poemu-i în pericol, de-a fi suprimat, Dar prins în rama unei licențe poetice, Va respira, din nou, făr' a fi deformat. Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină, Curând fulgerul va dezlănțui toccata, Picurii pătrund printre versuri și rimă, Doar că poemul și-a înnodat cravata.
- 21. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 21 Mîndruţă Constantin Mama Şi totuşi mama este mai eternă În lumea asta câte ar fi toate, Când fruntea ta se-aşează pe o pernă Doar palma ei o linişte ţi-o poate. O, Doamne, fără mame n-ar fi viaţă, Se chinuie în mine o gândire, Din Biblie azi nu se mai învaţă Şi oamenii nu ştiu ce e iubire. Acoperă pământul sub o cruce Ce ai vrut Tu cu Duhul Sfânt să fie, Eu crucea altora o mai pot duce, Că pe a mea vreau să rămână vie. Tu ne dai viaţă ca să fim ai morţii, Destin de fraieri, dacă mai gândim, O viaţă de noroc şi dată sorţii, Noi să trăim fără să ştim să fim. Te rog să-mi spui totuşi unde mi-e mama, În cerul Tău fără de Rai sau Iad, De ce gândind la Tine să am teama? Dai nume stelelor care ne cad. Mamă, ai sufletul acolo, pe un nor, Îl văd de câte ori spre cer privesc Şi doar de tine am un singur dor Şi pentru tine simt că mai iubesc. Festivalul haiducilor La Runcu e sărbătoare, Soarele a răsărit Şi îmi face o chemare: Să m-apuc de haiducit… Cu Sanda sunt ca şi singur, Bine că e şi un grup, Că nu ştiu să mă asigur De mai am suflet în trup... Aia mă-sii, să nu plouă! Vom mânca la Pensiune, Pot să stau şi între două, Poate iese uniune... În grup avem trei femei Şi doar doi aleşi bărbaţi Care au numai idei Şi ţuica îi face fraţi... Haiducie, haiducie! Mi-aduci aminte de „Strungă”, Cu Alecsandri e vie, Ca pe munte să ajungă! Să dau acolo de Ciucă, Maria e tot frumoasă Şi m-apucă dor de ducă, Cât e ea de inimoasă! Noroc am cu Marinel, Că pot turna în pahare Şi Catinca Ionel Cu glumele, că le are! Că dacă-ar fi după Dinu Cu a lui repartizare, Mai bine veneam cu trinu Şi cu Sanda pe picioare! Să trăiască Festivalul! Care ne-a unit în bine, Nu ne poate lua valul... Ştie Dumnezeu de mine.
- 22. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 22 Gabriela Mimi Boroianu Nostalgiile cuvintelor (6) un aer rece vine aşa dinspre cuvinte iar tu eşti mai posac ca o zi de toamna ceva mai aproape ca moartea şi mai departe ca viaţa... şi mă dezbrac de mângâierile tale ca de o haină prea largă şi mă încalţ cu papucii pe care mi i-ai dat şi pornesc prin viaţa asta ca un fum ce-a părăsit focul şi mi-e rece din ce în ce mai rece cu cât ajung la cuprinsul acestei carţi pe care nu ştiu cine a numit-o atât de absurd „noi”… Nostalgiile cuvintelor (7) tăiam răcoarea nopții cu umbletul meu neostoit și ochii goi de tine... îmi aminteam un vag parfum ce mă chema să te caut în umbrele ce se-nsoțiseră cu mine și bâjbâiam cu mâinile întinse spre locul unde fusese cândva gara așteptărilor mele ştii... șinele erau calde încă trenul vieții trecuse deja mi-am rezemat oboseala pe-o bancă schioapă ce ofta din toate încheieturile probabil era reumatică de la atâtea lacrimi câte adunase în lemnul ei bătrân am întrebat-o de tine iar ea mi-a zis de impegatul acela bătrân cu barba lui albă cum schimbase macazul și te trecuse fluierând a pagubă pe linia aceea moartă începuseră să cadă stele și dintr-odată cerul mi se părea că atârna prea greu pe umerii mei de unde se desprinseseră aripile undeva la marginea orașului o buhă anunța ca a venit timpul și viețile noastre au tăiat noaptea ca două linii paralele... la capătul curcubeului ne aşteptă sigurătatea Nostalgiile cuvintelor (9) s-au trezit stihiile nopții și mă caută și mă răscolesc cu degetele lor reci și-mi mută ficatul în spatele fricii iar inima o leagă cu lanțurile disperării prizonieră a singurătății și nu-i nici o stea care să-ți poarte numele doar întunericul frate cu nimicul ce înghite în el tot ce am fost vreodată și nu-mi dau seama unde începe ieri și unde se sfârșește mâine și nici ce să fac cu ziua de azi din care destinul te-a scos ca pe-o măsea stricată mie lăsându-mi durerea să mă lupt cu ea și o simt mâncând din mine ca un cariu într-un lemn dulce și tot ce rămâne e doar noaptea cu stihiile ei ce mă caută și mă răscolesc cu degetele lor reci...
- 23. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 23 proză 23-37 Maria Giurgiu Petrecere nefastă episodul I (partea II) În seara aceea de sâmbătă Desire se simțea liberă, fericită și mândră de sine. Era excitată de faptul că decisese să dea pe ascuns de ai săi petrecerea aceasta, deși mulți dintre cei invitați nu-i erau cunoscuți bine, fiind prieteni de-ai lui Marco. El îi garantase pentru aceștia și când ea manifestase o umbră de ezitare pentru unii dintre cei invitați, el îi reproșase, că s-a molipsit de la tatăl ei suspectând mereu pe alții de intenții rele și astfel îi împrăștiase dubiile. Ea avea încredere în Marco, îl iubea cu duioșie și se lăsase ușor convinsă, că se schimbase de când fuseseră despărțiți. Îl crezuse orbește că renunțase definitiv la droguri și la prieteniile foarte compromițătoare care îi cauzaseră în trecut numai suferințe și necazuri. Marco reușise să nu mai consume droguri după ce în prealabil făcuse o cură drastică de dezintoxicare într-o clinică, cu câțiva ani în urmă iar acum era curat. Desire din iubire, dorea să-l susțină și să-l facă fericit, ca să nu mai ajungă iar în acel cerc vicios de unde cu greu reușise să se salveze, cum el însuși îi mărturisise. Singurele persoane apropiate care participau la petrecerea ei, erau Marco, Maria Carla și Diana. Ele îi fuseseră colege la liceu după care un timp pierduseră contactul, până cu câteva luni în urmă când le reîntâlnise la sala de gimnastică pe care începuse să o frecventeze și pe care, cele două fete o conduceau, fiind ele proprietarele. Ar fi dorit să o invite pe Giovanna și pe logodnicul acesteia, fiind și aceea o prietenă bună. Giovanna terminase medicina veterinară cu doi ani înaintea sa și lucra la o clinică în oraș. Ea cu Giovanna plănuiau în anii de studenție, ca după terminare să se unească și să facă cercetare în domeniul medicinei veterinare, să înființeze o rezervație pentru animale în pericol de dispariție, fiind acesta un vis frumos ce le unise. Rămăseseră în bune relații de prietenie și o plăcea pe Giovana, care era foarte leală și o fire deschisă și jovială. Între ele intervenise o umbră de răceală când prietena sa îi mărturisise deschis, că îl detesta pe Marco Sabatini din tot sufletul și nu credea în onestitatea lui. În cele din urmă promisese la insistențele sale, că păstrează discreția asupra reluării relației sale cu Marco. Desire ținea mult ca nu cumva să afle doctorul Belmonte de reluarea prieteniei cu el. Ar fi dorit să îi invite și pe Matteo Pascutti și pe Carla sora lui , pe care deasemenea îi îndrăgea fiind prieteni din copilărie și erau nelipsiți la reuniunile de familie, fiindu-i prieteni de încredere și cunoscându-i din copilărie. Fuseseră însă prezenți la petrecerea de acum o săptămână, iar acesta era de fapt motivul pentru care renunțase cu părere de rău să-i invite cedând insistențelor lui Marco, dacă nu dorea ca părinții săi să afle de petrecerea secretă ce ea o dădea, acum. La lăsarea serii, Desire era deja la local pentru a- și întâmpina oaspeții. Privind mesele cât de frumos erau aranjate, înainte ca ea să-și primească invitații, era mulțumită. terasa din jurul piscinei era împodobită festiv, cu aranjamente florale în vaze fanteziste pe mese, aranjate în stil ikebana la sugestia sa. Era o iubitoare de flori și admiratoare a artei ikebana și aranjamentul sugerat de ea, dădea o notă reală de eleganță și rafinament, petrecerii sale în aer liber. Trăia un moment de euforie și ochii îi străluceau jucăuși, luminați de irizări aurii. Oaspeții fuseseră toți anunțați dinainde, să-și aducă costumele de baie, căci petrecerea fiind intimă puteau să facă baie în piscină, să se răcorească, să se simtă în largul lor. Era încântată și mândră de sine și-i părea rău într-un fel, că papa nu putea vedea, de ce e ea în stare, căci el era un punct de referință în viața ei.
- 24. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 24 Iată că încep să apară invitații! Printre primii sosiți, Marco, îmbrăcat în costum de seară de culoare negră, cămașă roz cravată asortată, foarte elegant și sexi, cu părul său negru și pielea bronzată, înalt de statură și robust arăta magnific. Marco i se adresează cu nonșalanță străduindu-se vizibil să-i fie pe plac, o îmbrățișază și o sărută pe gură cu foc șoptindu-i: – Bună seara iubito! Ești răpitoare și-ți stă fantastic de bine rochia aceasta! Zicând acestea a ridicat-o în brațe și a învârtit-o cu eleganță pe ringul de dans, în aplauzele invitaților deja prezenți. – Bună seara amore mio! Și tu îmi pari a fi în fantastică formă. Sunt mândră de tine Marco și te iubesc la nebunie! Îi șoptește languroasă Desire înfășurându-i brațele lungi, frumos bronzate în jurul gâtului, lipindu- și corpul atletic cu picioare lungi frumoase, abia acoperite de rochia scurtă de seară, neagră, din mătase fină, care se mula minunat în jurul său, cu bretele subțiri, iar pe dedesupt se ghicea vag costumul de baie discret de culoare neagră miniatural. În jurul gâtului purta un colier de aur alb frumos lucrat, cu un medalion în formă de peștișor cu un ochi de diamant, încrustat cu meșteșug , la fel cu cerceii și brățara cu peștișori du ochi din diamante swarovski. I-l dăruiseră bunicii din partea mamei, cu ocazia petrecerii dată de părinți în cinstea ei, cu o săptămână în urmă. Îi făcuseră o frumoasă surpriză că veniseră de laTrieste pentru ea. Erau în vârstă și bunicul era suferind. Cu toate acestea nu dorise să lipsească de la petrecerea nepoatei lor îndrăgite, pentru nimic în lume. Îi plăcuse mult acest cadou. Ei îl comandaseră pentru ea, special pentru această ocazie. Maria Carla și Diana sosiseră și ele și păreau nedespărțite ceea ce îndreptățea cumva vorbele care circulau pe seama lor, că ar fi lesbiene, deși ele negau fățiș și vehement acest lucru spunând că e o calomie. Cine știe? Lumea e rea și pot fi simple invenții, gândea Desire și apoi pe ea chiar nu o interesa acest aspect la prietenele sale. Din partea sa puteau să fie tot ce doreau, nu le judeca ea după aceste criterii de preferințe sexuale. Era treaba lor și cu ea fuseseră întotdeauna drăguțe, prietenoase și se dovediseră persoane oneste, chiar dacă papa nu dorise să le invite pentru motivul că nu le cunoștea el bine. Ceilalți oaspeți, – erau vreo zece cu toții, dintre care doar două fete, una dintre ele, Ella părea a fi anorexică, atât era de slabă și cealaltă, Gemma o fată scundă și plinuță, care fuma mult, judecând după degetele îngălbenite de nicotină și țigara din colțul gurii. Ceilalți erau amici de-ai lui Marco, trei dintre ei componenți ai trupei dintre care făcea parte și Ella și Gemma. Restul trupei cânta în restaurant în timp ce aceștia participau la petrecerea ei. Li se alăturase între timp și Massimo, fiul Vilmei, patroana restaurantului, cu care ea se cunoștea mai demult. Desire nu cunoștea prea bine ceilalți amici ai lui Marco și acest lucru o făcea să se simtă cam stingheră, însă firea ei amabilă nu a făcut prea mare caz de aceste senzații ale sale. Își amintea că abia dacă îi zărise de vreo două ori, fără să-i fi fost prezentați, deci nu știa nimic despre ei și nici numele nu le reținuse bine, după ce se salutaseră, la sosire. După începerea petrecerii, pentru unul dintre ei, pe nume Nicola, care era mult mai în vârstă comparabil cu restul grupului și care o dezbrăca practic din priviri, neluîndu-și ochii de nevăstuică cu privirile-i libidinoase și nerușinate de la decolteul ei,începuse să simtă o reală aversiune. Acel nerușinat nu făcea nici un efort să-și mascheze poftele și rânjetul drăcesc și dezgustător de pe fața lui grasă și transpirată, cu o mustață slinoasă și părul rar unsuros care părea nespălat continuând să se comporte foarte necuviincios nepăsîndu-i că o ofensa în ciuda faptului că ea era gazdă. Părea că sunt gata să-i crăpe hainele prea strâmte, pe corpul gras și respingător. Era de-a dreptul furioasă și i-a spus-o în față lui Marco: – Ascultă iubitule, să știi că nu-mi place deloc acel prieten al tău! Cine se crede obraznicul acela că-și permite să mă privească în acel mod, mai cu seamă că tu îl crezi prieten iar noi suntem iubiți! – Nu-l lua în seamă Desire! Cred că Nicola a băut cam multe pahare de șampanie și tu ești într-adevăr amețitoare iubirea mea.E foarte greu ca un bărbat să nu te remarce. O să-i zic eu vreo două vorbe mai încolo, ca să-l aduc cu picioarele pe pământ, însă acum lasă-l în pace pe acel necioplit și privește-mă doar pe mine, care mă topesc de dragul tău, iubita mea! Și Marco în timp ce dansau, a tras-o într-o parte la o masă în spatele unui boschet de palmieri departe de privirile libidinoase ale amicului său și a început s-o acopere de sărutări, ca s-o consoleze, i- a dezlegat cu degete îndemânatice bretelele subțiri ale rochiei făcând-o să-i alunece la picioare. Între timp umpluse două cupe cu șampanie, dintr-o sticlă pe care o luase din frapiera cu gheață, apoi tot cu
- 25. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 25 pasiune în voce îi declara iubire, o ruga șoptindu-și dorințele, să-l ajute să-și dezbrace și el cămașa și cravata care-l stinghereau, tot timpul incitând-o, făcând-o să uite incidentul cu acel libidinos de Nicola și să-i provoce dorința cu jocul lui înnebunitor de sărutări și atingeri pe corpul ei perfect cu piele satinată, rămas doar în minusculul costum de baie negru. Nemairezistând, îl ruga: – Să mergem în piscină amore mio ca să nu mă transform într-o flacără și să mă topesc degrabă aici în brațele tale! Simt că ard. – Te doresc enorm de mult, Desire! Îmi place să arzi astfel, de iubire în brațele mele, cum ard și eu, pentru tine. Nu încă, nu te duc în piscină iubirea mea, mă înnebunește pasiunea ta și doresc să te gust încă bucățică cu bucățică iubito, iar tu să faci la fel cu mine! Ea se zbătea să meargă degrabă în piscină să se răcorească, căci acel pahar de șampanie din care băuse simțea că o mistuie pe dinlăuntru, însă el cu încăpățânare o reținea prizonieră între brațele sale, lipită de corpul lui tare și o picura cu șampanie din paharul lui, pe umeri, pe sâni după care o gusta încet , dureros de încet șoptindu-i că dorește să guste împreună fiecare cupa lui de șampanie până la fund și abia după aceea, poate el se va îndura de ea, să o ducă în brațe, în răcoarea piscinei. Ea încerca să continue jocul deși nu înțelegea deloc acea senzație ciudată de sfârșeală care o făcea să se simtă în pragul leșinului și a continuat să soarbă cu sete din cupa pe care el i-o umpluse cu îndemânare, apoi picurându-l cu licoarea ce rămăsese, ce-o percepea curgându-i deja ca un foc prin vine, încerca să-l guste și ea, însă simțea deja licoarea băută învăluindu-i parcă mintea și creierul într-o căldură plăcută, moleșitoare și făcând-o să simtă că a început să se topească, să devină lichidă precum licoarea aceea vrăjită, simțea că începuse deja să-i curgă de-a lungul picioarelor topindu-le și transformându-le în masă lichidă, ea însăși se lichefia, tot corpul ei și mintea începuse deja să se dezintegreze devenind lichid fierbinte, ce se scurgea printre brațele iubitului său, în nisipul de sub picioarele lor, devenind neant... dispărând ea însăși... și Marco și petrecere... Printre mesele de la petrecere, se mișcau cu discreție și îndemânare trei lucrători ai localului, o femeie mai vârstnică, o tânără în jur de 19-20 ani și un bărbat cam de vârsta femeii care era chiar soțul acesteia iar tânăra, Anca pe nume, era fiica lor. Erau toți trei străini, fuseseră angajați la negru căci erau extracomunitari (era în vara anului 2006). Nina și Ștefan Teodoroiu fuseseră angajați la stabiliment pentru stagiunea de vară și se ocupau de curățarea plajei și nivelarea nisipului după ce turiștii se retrăgeau, deschideau umbrelele și șezlongurile pentru turiștii din aria de plajă a stabilimentului, aveau grijă de bărcile depozitate într-o baracă mare al cărui lacăt îl închideau și deschideau ei, ocupându-se ca toarte ambarcațiunile să fie în stare bună, în fiecare dimineață și la dispoziția turiștilor care doreau să le închirieze. În seri ca aceasta ajutau la servit și la spălat vasele în restaurant, făcând ore suplimentare după terminarea lucrului pe plajă. Salariul lor era modest și banii se câștigau muncind din greu însă ei erau mulțumiți că aveau o muncă și că puteau fi împreună. Anca le dădea o mână de ajutor în toate serile, când termina munca ei la ore, prin alte părți, căci era mult de muncă la stabiliment, mai cu seamă în weekenduri. De fiecare dată în weekend mai veneau doi băieți angajați și ei de stabiliment și ajutau. Erau doi băieți tineri, români și ei de prin Curtea de Argeș, care în restul săptămânii lucrau la alte stabilimente. Unul dintre ei, Augustin, devenise amicul Ancăi. Celălalt, Ionică era însurat și nevastă-sa Iuliana, lucra și ea la un restaurant din împrejurimi. Anca fiica lui Ștefan și a Ninei, lucra în anumite zile la bucătărie cu mama sa și la curățenie în bucătăria stabilimentului, mai făcea ore și prin alte locuri pe unde reușise să găsească. Locuiau cu chirie la niște cunoștințe ale lor într-o singură cameră, toți trei. Erau oameni foarte vrednici, îndemânatici și cinstiți,
- 26. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 26 astfel de vreo trei ani lucrau pentru acest stabiliment, munca și onestitatea lor fiind apreciată. În această seară fuseseră solicitați cu toții pentru a servi la petrecere. Pregăteau platourile la bucătăria restaurantului și le duceau la mese, Ștefan ajuta la friptul cărnii, Nina ajuta la pregătitul platourilor, la spălat vasele, se ocupau și de curățenie și bineînțeles erau foarte discreți și se strecurau printre mese tăcuți și foarte eficienți, făcându-și fiecare munca conștiincios, căutând să multumească clienții, căci astfel li se recomandase. Vilma le explicase că acești clienți erau lume bună și aceasta era o petrecere privată între prieteni. Restaurantul în seara aceea era plin și serveau acolo ceilalți ospătari, ei trei se ocupau în primul rând de cei de la petrecerea privată. Anca înțelegea foarte bine italiana și o vorbea, însă în această seară, vorbea doar strictul necesar, așa cum i se recomandase. Observase însă lumea de la petrecere și era uimită auzind discuțiile dintre prietenul fetei frumoase care era sărbătorită și unii dintre oaspeți care păreau că îi sunt mai degrabă dușmani decât prieteni. Văzuse cu stupoare cum bărbatul gras ce privea pofticios la frumoasa sărbătorită, strecurase ceva pe furiș în paharele fetelor de la petrecere. Având un ascuțit simț de observație nu-i scăpase privirii sale cum amicul domnișoarei Desire, în timp ce se retrăseseră la acea masă ascunsă de tufele de trandafiri cățărători unde Anca neobservată puțin mai departe de ei curăța resturile de la alte mese debarasând și făcând treaba pentru care era acolo, văzuse clar cum el înainte de a turna șampanie, vărsase în paharul prietenei, conținutul unui pliculeț și bănuise că nu-i lucru curat la mijloc. Ea a devenit mai atentă și privea din curiozitate. ce se întâmplă, asigurându-se să nu fie observată. A văzut cum fata imediat după ce a băut, a căzut inconștientă iar amicul a luat-o mai mult pe sus și a ieșit pe o alee lăturalnică din grădina piscinei, pe plajă unde erau șezlogurile și fiind întuneric nu mai era aproape nimeni pe plajă în afară poate doar de vreun drogat ce dormea pe acolo ascuns, la acea oră. Nu putea să-i urmeze căci risca să fie văzută și apoi, avea și de lucru. Fetele celelalte două, prietenele sărbătoritei, băuseră și ele din paharele aranjate de gras și păreau că se îmbătaseră și se simțeau rău, una fiind scoasă din piscină unde leșinase (se chema Maria Carla din câte reținuse Anca) și dusă pe o bancă alături de prietena ei Diana care se simțea rău și scâncea disperată având puternice senzații de vomă. Ella părea o mumie tăcută și bea fără să atingă mâncarea, în timp ce Gemma cea plinuță, se simțea și ea destul de rău căci grasul le pusese ceva în sticla din care băuseră toate, încât nu se mai țineau în picioare niciuna. După un timp, Anca îl vede pe Marco că apare la masa grasului, singur, Desire nu se vedea pe nicăieri. Vede apoi pe grăsanul acela slinos, cum se scoală de la masă rânjind, încât ea a simțit fiori de spaimă presimțind că lucrurile au luat deja o întorsătură sinistră pentru acea sărmană nefericită fată, care era sărbătorită. Nu știa cum să facă să lase un moment treaba, neobservată de fiul patroanei care se alăturase petrecerii părând că îi cunoaște pe gras și pe Marco și să meargă înlăuntru să-l avertizeze pe tatăl său, să meargă în căutarea acelei fete și să o salveze. „Dacă ea pățește ceva rău, putem avea și noi necazuri, fiind lucrători fără documente aici și mai ales că noi le aducem la mese hrana și băuturile”. își zise Anca în sinea ei. Depuseseră cererea pentru documente în fiecare an, însă nu se aprobase și deci trăiau cu teama că pot fi prinși și expulzați sau chiar mai rău, de când se dăduse acea nenorocită lege Bossi-Fini. Când într-un târziu vede acel animal scârbos cu numele de Nicola că se întoarce de pe plajă încheindu-și pantalonii fără rușine, cu cămașa în dezordine, a simțit că o apucă vomitatul și tocmai vroia să plece ea, în căutarea lui Desire și să o salveze, când a văzut un altul dintre oaspeți cum se îndepărta împleticit către locul de unde se întorsese slinosul Nicola. Acesta, al doilea era un slăbănog înalt și șleampăt, care cânta uneori în restaurant cu grupul lui Marco și care după părerea sa tocmai se drogase, la masă. În acel moment Anca a decis că înainte de a anunța pe tatăl său, trebuia neapărat, să se furișeze în urma lui, să descopere locul precis unde acel mizerabil de Marco o abandonase pe fata sărbătorită. Halal de sărbătorirea ei și de ce prieteni se înconjurase! S-a strecurat neobservată pe plajă, prin spărtura în gard pe unde ieșise Marco mai devreme ducând-o cu sine. Spectacolul ce i se înfățișa privirilor o umplu de oroare și dezgust. Puțin mai departe, pe plajă îl văzu pe acel drogat, profitând de corpul gol al fetei, care zăcea inertă pe plajă. Și-a înfipt unghiile adânc în carne ca să nu țipe și să se trădeze. În prada unei crize de furie s-a întors târâș, înlăuntru, prin aceeași spărtură și a alergat furișându-se să nu fie observată, înlăuntru la tatăl său să-i ceară grabnic ajutorul pentru acea nefericită. Se ruga în sinea ei, ca nu cumva Desire să fie moartă și să fie prea târziu, pentru a fi salvată.
- 27. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 27 Gabriela Ioniță S-a scumpit oţetul! Simt că voi scrie o capodoperă! Nu, nu sunt mama Omida şi nici nu am puteri paranormale, dar după doi ani de vacanţă, timp în care minţişoara mea s-a delectat cu poeţi fel de fel, de pe toate meridianele lumii, s-ar cuveni să se vadă şi rezultatul întruchipat într-o epopee, cel puţin. Am fluturi în stomac şi mă ia aşa o îndrăgosteală de mine însămi la gândul că, în sfârşit, voi intra şi eu în rândul scriitorilor cunoscuţi, făcând uitate zdrenţele anonimatului, încât îmi vine să plâng. Îmi aşez Minţişoara la birou, în cuibuşorul ei de nebunii lirice, cu o cafea dulce-amăruie pe măsuţă şi un vraf de cărţi din poeţii universali pentru inspiraţie, în cazul în care domnia sa Inspiraţia ar avea pojar şi s-ar lăsa mult aşteptată. Deschid fereastra spre livada de vişini – să aibă muzele pe unde intra – mă asigur că nu-i lipseşte nimic, îi sărut ochii miraţi şi mari ca două globuri din pomul de Crăciun, îi urez succes şi mă duc la somn. Este miez de iunie, livada-i înţesată de vişine, grădiniţa musteşte de trandafiri, iar după o ploiţă mocănească noaptea are parfumul roz, de trandafiri cu vişine. Dorm ca un prunc la sânul mamei, fără griji şi cu vise împlinite, nu aştept să mă trezească răsăritul ci la prima geană de lumină ţâşnesc nerăbdătoare spre birou. Ceaşca de cafea e goală, cărţile sunt neatinse – semn bun, nu a avut nevoie de niciun ajutor extrinsec, iar Minţişoara mea visătoare cu ochii în vişini. Am sentimentul că voi descoperi o comoară şi parcă nu aş fi pregătită pentru ceva atât de important, inima o ia la galop, abia de-i mai pot struni hăţurile, îmi fac curaj şi citesc cu preţiozitate titlul: Omida. Caii inimii îşi domolesc galopul, se opresc, ascultă liniştea, ceva, ceva nu le e pe plac şi-ncep să fornăie. – Omida? Omida! O-o-omida?! O idee de rece îmi zgârâie ceafa, un nod îşi face cuibar la mine-n gât, citesc rândurile ca un flămând la masa bogaţilor, ideea de rece se transformă într- un gheţar, nodul din gât în două furtuni şi mă prăbuşesc cu visele frânte în fotoliu. – Ce-i asta, nenorocito? Ce-i asta??? zbier din toţi rărunchii. Ce ţi-am cerut eu şi ce-ai scris tu, poezii pentru sugari? – E drăguţă, îngaimă Minţişoara, şi atâta mă pricep, dar să ştii că... – Ce-să-ştiu, ne-no-ro-ci-to, ce să ştiu? Că nu-ţi prieşte traiul bun, că ţi s-a urât cu binele? Pe cine interesează cât eşti tu de pricepută, când toată priceperea lumii e aici, îi tai obrăznicia de-a-mi vorbi, bătând cu arătătorul în vraful de cărţi de pe măsuţă. De ce ţi le-am lăsat ? De proastă? Te inspiri, draga mea, schimb radical tonul vocii într-unul grav, ca un uragan ce şi-a găsit perimetrul de bătaie şi acum doar se descătuşează, te inspiri: o idee din Shakespeare, una din Baudlaire, alta de la ruşi, de la turci, de la cine mama ciorilor vrei tu, le împleteşti între ele, mai pui două cuvinţele de la tine şi gata capodopera! E ca la coafor, iubire, când doamna
- 28. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 28 aceea drăguţă cu degete de aur îi face cosiţe unei chelboase. Cum? Cu meşe, păpuşă! Cu meşe, cu perucă, cu in şi cânepă, da-i face coc şi cosiţe, auzi, de se sting de ciudă toate pletoasele! Că veni vorba de stins, am stins şi eu nişte var zilele trecute, trebuie primenită casa, dar îl sacrific pentru tine. Vorba mi-e dulce, privirea mieroasă ca a unui vulpoi în faţa coteţului, gesturile largi: – Pofteşte, pofteşte, te rog, la o băiţă în var! Face bine la trup, să ştii, are mult calciu... între timp eu am să-ţi spicuiesc din contemporani, ca să nu te plictiseşti! Minţişoara mea-i una singură, dar dacă ar fi două tot acelaşi câştig aş avea: e lungă şi slăbănoagă, o prăjină noduroasă ce se prelinge de pe scaun hârşâind podeaua cu gogâlţii ce-i ţin loc de genunchi şi coate, globurile de pom şi-au pierdut rotunjimea transformându-se fiecare în câte o vânătă fleşcăită, atunci scoasă din cuptor, cerşind îndurare . Să nu credeţi că-s haină, că nu-s! Ieri am salvat un fluturaş. Nimerise într-o lingură de ulei. I-am tamponat cu grijă aripioarele sidefii de năclăiala uleioasă şi apoi l- am dat motanului. Se urcă temătoare pe scăriţă, pune un picior în pasta lăptoasă şi rece care o ariceşte toată şi aşa crăcănată pe buza butoiului, cu un picior în var şi cu altul bălăbănind în gol îmi scânceşte: – Nu pot! Nu pot să copii, nu mă lasă conştiinţa! Nici nu ştiu ce vrei de la mine... Ce înseamnă să fii mare scriitor? Să dăruieşti ceva de la tine, nu de la alţii... se încurcă-ntr-un sughiţ, iar restul cuvintelor iau drumul varului. Mi se umezesc ochii, mi se rupe sufletul în două, o jumătate plânge, alta râde: Minţişoara mea are conştiinţă! Mi-e atât de jale! Iau o cărticică lansată în urbea nostră cu surle şi trâmbiţe, mă cocoţ pe scăriţă ca să-i pot vedea scăfârlia plutind, şi-i exemplific: – Treizeci şi două de O-uri şi vai-uri în şaptezeci de pagini, asta zic eu dăruire! „O, destinul mi-e la fel ca o sfârlează” – sursa de inspiraţie Baudlaire, „O, dragul meu, cândva, demult în dragoste luminile-au pălit” – de pe la ruşi, „Deasupra noastră, vai! se desfăceau apusurile-n evantaie” – Neruda, „O, stea minunată cu gura bujor!” – Oscar Wilde, şi tu, prinţesă, nimic? Niiimic! Nici măcar poetă pe plan local nu mă poţi face? Ce-ţi veni cu Omida? Prinţesa îşi întinde gâtlejul spre vişinul din fereastră. O omidă pe-o rămurică! Rămân cu gândurile suspendate în aer, privind năucă făptura aceea neînsemnată care este rodul suferinţei mele, apoi prinţesa mea smiorcăindu-se în butoiul cu var, apoi iar larva păroasă, şi-aş fi privit aşa întruna dacă ţârâitul telefonului nu m-ar fi adus înapoi cu gândurile acasă şi picioarele pe pământ. – S-a scumpit oţetul! am primit mesaj, mă destăinui eu împricinatei din butoi. De zece ori! Vestea o tulbură atât de rău încât prinde a tremura cuprinsă ca de friguri, iar albeaţa varului începe să dea în gălbează! – Nu-i bai, soro, că noi nu folosim oţet! Scumpească-l! Micul tsunami din butoi, privirile languroase ale Minţişoarei, frica ce-a făcut-o să nu-şi mai poată controla simţurile, îmi încreţesc o idee în bruma de creier. – Ştii ce? Mă duc totuşi să cumpăr un pic de oţet, să fie la nevoie, de-o baie, două! Ies val vârtej din casă, mă opresc la vişinul cu omida, o iau în palmă şi muşc c-o bucurie bolnavă din trupul moale şi păros. Când a avut victoria gustul greţos? Niciodată! O acreală gelatinoasă îmi băleşte dinţii, mestec încet, pe îndelete, îi simt capul ca pe un grăunte de nisip, îl plimb cu vârful limbii printre buze, l-aş scăpa, nu l-aş scăpa, apoi îl ronţăi meticulos. Am senzaţia că am câştigat o bătălie, urmează războiul! Îmi mai sug buzele de plăcerea răzbunării, când ajung la supermarket şi-i spun, toată un zâmbet, doamnei de la casă : – O tonă de oţet, vă rog!
- 29. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 29 Silvia Giurgiu Înapoi în... prezent Asaltat de nostalgie, de regrete tardive, de sentimentul amar al zădărniciei unei vieți irosite și de grotescul prezent care anulează nepăsător demnitatea și meritele apuse într-un trecut îndepărtat, bătrânul de o sută de ani imploră oglinda pătată de vreme să fie mai îngăduitoare. Chipul care îl fixează sarcastic din undele ei îi produce oroare. Mintea lucidă refuză conexiunea cu imaginea absurdă care îi jignește logica nealterată de timp. Deprimarea se înfățișează promt, chemată de panica crescândă, consolidând neînduplecată certitudinea unui final patetic. Tăvălugul timpului a trecut peste el, lăsând în urmă tranșee adânci, dezastru fizic iremediabil și multe frustrări incurabile. Speriat, obosit și trist întoarce privirea în care tremură agățate de genele aproape inexistente câteva lacrimi, detestând oglinda malefică. Un veac s-a furișat ca un hoț în calendarul său și i-a adăugat an după an, profitând mișelește de neatenția lui, ocupat cum fusese cu probleme mai importante. Bătrânețea se hlizea acum la el și îl insulta cu nerușinare, umilindu-l și descurajându-l. Doar mintea mai strălucea intens în ochii incolori și exploda încă în mii de litere și cuvinte, pe filele cărților scrise de-a lungul anilor, al căror număr îl pierduse de mult. Memoria neobosită îi păstra vii amintirile și trecutul, iar spiritul nobil și evoluat ardea în pieptul acela descărnat, ca o flacără olimpică. Picioarele nu-l trădaseră încă și îl mai purtau pe străzile umbrite ale Bucureștiului, recunoscând înfiorate urmele pașilor săi imprimate adânc în asfaltul cenușiu, pe aleile parcurilor sau pe pardoseala instituțiilor, în ale căror aule ideile sale străluciseră decenii la rând. Anul acesta țara sărbătorea Centenarul Unirii iar el se născuse odată cu ea, crescuse, căzuse, plânsese, suferise, se înălțaseră împreună în glorie și apoi căzuseră din nou în degradare trădați, jefuiți, batjocoriți de hoardele prăduitoare care o vânduseră pe EA, bucată cu bucată și pe el idee cu idee, vis cu vis, speranță cu speranță. Bătrânul urmări uimit cursul lacrimilor ce căutau nedumerite o ieșire din labirintul ridurilor. Deveni curios și nerăbdător să afle finalul acelui pelerinaj și zâmbi amuzat când o picătură de rouă de suflet jubilă victorioasă, hârjonindu-se printre firele argintii ale bărbii. Cu o seară înainte asistase la o nouă prigoană nedreaptă a Ei și a Lui, a țării și a poporului ei revenit să o apere, să o elibereze. Fusese recunoscut, onorat și omagiat, le insuflase curaj, dârzenie și onoare. Dar primise alături de ei umilințe, violențe și represalii. Copii țării își găsiseră frații potrivnici, inamici, plini de ură și dispreț. Stricăciunea spiritului românesc se întinsese precum o plagă, murdărind, mutilând, ticăloșind inimi cândva imaculate. Dragonul iscusit și inspirat de umbrele infernului, însetat de putere și sânge, învrăjbise un popor orbit, amăgit și îndoctrinat cu himere, îl împodobise în armuri oribile, îi furase idealurile și omenia și-l înarmase pentru a își nimici frații. Plânse îndelung bătrânul agățându-se de trecut, răsfoind istoria, dezmierdând duios și cu venerație imaginea lui Mircea și a lui Ștefan, a lui însăși în vremuri când armura sa era cinstea, onoarea și geniul, care luminaseră asemeni aștrilor cerești firmamentul României. Își trecu tremurând degetele peste rafturile cu cărți ale bibliotecii, evocând spiritele adormite de secole între filele sacre, invocând protecția dacilor, scăldându-se în gloria lor, în puritatea pământului strămoșesc vândut astăzi străinului și se umplu cu energia focului dacic, cu înțelepciunea lui Zalmoxe, ascultă ecoul munților străbuni care preluau cântecul Lupului și-l trimiteau Vânturilor să povestească lumii legenda acestui pământ iubit de Dumnezeu
- 30. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 30 Mihail Toma Tricolor Cu ceva timp în urmă Pitzu mi-a prezentat-o pe noua lui prietenă. O tricoloră cu ochi verzi care s-a apropiat sfioasă tot cătând cu privirea spre masculul ei. Ce era să fac? Am adoptat-o și pe ea. Veneau împreună, le dădeam de mâncare, și-apoi plecau, tot împungându-se, și cu cozile îmbârligate. către culcușuri de alcoov. Treaba s-a lăsat, previzibil, cu Tricolor, cum o și botezasem, burtoasă, și-atunci, m-am simțit, ca stăpân al nefericitului, și-am mărit alocația de hrană. La ultima vizită i se rupsese apa așa că a mâncat în pripă și a dispărut. Apoi am fost și eu plecat, mai bine de-o săptămână la Focșani, de-am mai reparat pe la casa bunicilor și-am legat la vie, iar când m-am întors l-am găsit pe Pitzu bătut și cu un picior rupt în covata cu rufe murdare. Îl iau la întrebări pe Costică, căruia i-am lăsat casa în grijă, zice cum c-ar fi sărit să-i scoată ochii lui Gheorghiță, c-a dat turbarea în mâțe, dar l-a prins, ăla, de gât și-a dat cu el de pământ și mare lucru că nu l-a omorât. − Cum ai pomenit tu, măi Costică, să sară pisic la om, așa din senin, că doar nu-i Rottweiler? N-am putut să scot mai mult de la el, se fâstâcea, și-am simțit că-i ceva necurat în toată afacerea asta. M-am dus și la Amariței. A ieșit Madam Zanhira. − Ce-ați avut, bre, cu motanul meu, de i-ați rupt un picior? Păi... să nu fac și eu la fel când le văd pe mâțele matale? − Ia, să nu mai prind picior de motan pe la mine-n bătătură că le iau gâtu' și nu-mi purta de grija mâțelor că le-a dus Gheorghiță pe toate. C-a dat turbarea-n ele, și-n motanii tăi! Pitzu a mai bolit o săptămână, abia azi s-a ridicat cu greu din ligheanul de rufe în care l-am oblojit, și am aflat și eu ce s-a întâmplat după ce, la un mic și- o partidă de table, l-am îmbătat pe Costică: Tricolor a fătat cinci pui, patru fete și un băiat. Madam, sătulă de mâțe, i-a zis lui Gheorghe să ia fetele și să le înece, să lase doar băiatul, că-i mai bun la prins șoareci și nici nu-ți umple bătătura cu progenituri. Ăsta a pus puii într-o pungă și i-a aruncat în Căcaina. Tricolor a sărit în apă, după pui. A încercat să-i scoată din pungă, dar nu a reușit, apa i-a dus mai departe, la vale, și-atunci a înnebunit. S-a întors acasă, a omorât și ultimul pui, apoi s-a aruncat în butoiul cu apă de ploaie, pus sub un jgheab. Era plin pe jumătate, știa că nu o să poată ieși de acolo. A găsit-o Costică, moartă, înăuntru. Arta compromisului − Cât mă face, coane Nhihăiță? − Optzeci de marțafoi așa, pentru tine, că te cunosc! − Văleu! Da' ce-o avut? − Ce-o avut te-ar fi costat vreo trej'dă lei dacă-l aduceai la mine din prima. Așa, dacă l-ai dus la Gigi de la sculărie de-o face pe electronistul amator, te costă opt bastoane. − Și zici că mai tare a stricat? − E adeptul dictonului: nu dispera, ia un ciocan mai mare... − Ia, dă-l încoace să mă duc la el... − Eu ți-l dau. Scot de-l fac cum era și poți să mergi sănătos, da'n te costă un Bălcescu nou! − Văleu! Da' di și? − Apăi, de coane, de! Munca mea plus... daune morale. − Eu îl iau și-ți dau banii după ce mă rezolv cu Gigi. − Dacă pui mâna înainte să decartezi lozu'... vezi bâta aia de baseball? Sare singură din cui. Să nu spui că nu ți-am zis! − Văleu! Că n-o scot la capăt cu tine... − Vecini, vecini, da' brânza-i pe bani că vin vremuri căcăcioase! Scoate, cu o mână tremurândă, portofelul și-mi numără, aproape plângând, 80 de lei: − Nu mi-a mai rămas nici de-o bere, se vaită amarnic. − Hai că te servesc eu cu o cană cu bere că, ș- așa tre' udată lucrarea... Bea două căni mari și se mai înviorează. Îl conduc la ușă și arăt cu dejtu' spre ciomagul pus, strategic, într-un colț: − Dacă vrai, ți-l împrumut pe Scărchinici cât să faci negocierea cu Gigi mai flexibilă. Dar l-aduci înapoi că, ți-am zis, frate-su' mai mare sare singur din cui!
- 31. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 31 Adrian Scriminț Repugnare şi extaz partea a treia (fragment din romanul Răpănoșii) Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea în brațe. – Fetelor, sunteți invitatele noastre în această seară! Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat, care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse numai într-o tristețe. – A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală… Extazieri, râsete, cochetării și bucurii nenumărate, sentimente amestecate cu stinghereala fetelor care nu știau cum să se sustragă, mai ales că nu puteau distinge bâlbâielile gestuale ale patronului care nu avea curajul să li se apropie. Acesta făcu și un apel serviciului de pază și protecție, să le spună să stea în alertă, căci tare mult îl mai mira un lucru: cum se putea ca trei indivizi să fie atât de gălăgioși, și să deranjeze intimitatea unei clientele întregi, când de o oră întreagă erau doar în compania unei nenorocite de sticle cu apă minerală? În timp ce îi lămurea pe cei de la echipa de intervenție de ce ar fi trebuit să se deplaseze vreo treizeci de kilometri pentru el de la secție, îl urmărea cu oripilare pe cel mai gălăgios, pe cel mai pornit pe glume dintre toți, ochiosul care își muia unghiile în propriul pahar și îi stropea pe urmă fătucile, acest grăsan bine cunoscut localului de ani de zile, pe care însă nu îl mai văzuse într-o astfel de stare. Tare se mai mira ce îl apucase. Și dezamăgirea era mare pe capul patronului: cei de la intervenții îl convinseră repede că pentru trei indivizi un pic cheflii nu se deplasau ei vreo treizeci de kilometri de pomană. Poate că petrecăreții și plecau până atunci. Dacă rupeau vreun scaun, sau greabănul vreunei balerine grațioase, atunci se schimba treaba, erau nevoiți să intervină. Îi observa cum se extaziau fără nicio jenă, cum îi apucaseră slăbiciunile după programul artistic, cum băteau cu pumnii în masă susținând o oarecare animatoare care dansa din poala-n poala fiecărui client solo sau, în rarele cazuri, când partenerele acestora își dădeau consimțământul, li se puneau și lor în poală. Uneori se întâmpla ca vreunul dintre distinșii domni, mult mai glumeț decât ceilalți, să dea un bacșiș balerinei ca să i se pună și iubitei în poală, stârnind simpatia și râsetele tuturora, poate mai puțin cele ale firavei iubite, dacă aceasta nu înțelegea gluma. Pe un ritm sacadat, bătut cu bărbăție în blatul lucios și elegant al mesei, menit să susțină curajul tinerei domnișoare care îi încânta cu grațiile dansului la bară („Ancuța, Ancuța, Ancuța…”) două dintre cele trei fete care stătuseră mai mult de o oră și jumătate cu dânșii, cele mai curajoase, reușiseră să se sustragă. Rămase cu ei, cea mai timidă, roșcata. Își ridica neputincioasă umerii la semnele disperate ale patronului, care nu îndrăznea nicidecum să se apropie de grupul de gălăgioși. Era acum împărțită la trei, stătea în poala deținutului care îi șoptea vorbe dulci și mișcătoare („dacă aș fi miliardar te-aș umple cu diamante”); pe când grăsanul, la fel de insistent, căci în momentul de față nu i se părea nici moral și nici etic ca amicii lui să profite fără scrupule de roșcată, fără să țină cont că cea mai importantă parte din cheltuielile pe care le făcuseră pe sticla de apă minerală erau ale lui, săruta gâtul fin al făpturii timide cu distinsă înfocare. Fetele de la bară își terminaseră numărul, însă ei o țineau una și bună, cereau bisul cu îndârjire: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!” Clientela se rărise, la fel și fumul des de țigară. O lăsară și pe Sabina să plece, odată cu fetele care se retraseră către case. Până și muzica era dată acum
- 32. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 32 în surdină, și nu mai era una de talie superioară, închegată din ritmuri românești, grecești și orientale. Disk Jockey-ul le făcea un apropo că se cam apropiase vremea ca și ei să se retragă, așa că se hotărî să le delecteze urechile cu melodii de jazz clasic. Se ridicară de la masă printre ultimii, târziu, în miez de dimineață timpurie, când se trezea orașul ca să meargă la muncă. Încă mai solicitau bisul celebrei balerine – care mai mult ca sigur se odihnea deja acasă, după o noapte lungă și istovitoare –, pe când părăseau curtea pavată cu piatră cubică a renumitei locații: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!” – Nici cu nebunii ăia ai mei din celulă nu m-am distrat atâta! se exterioriza Nebunul. – În noaptea asta am înnebunit cu toții! râdea cu gura la urechi șoferul, privind prin retrovizor cu îngrijorare o mașină pierdută undeva în depărtare care îi tot făcea semne disperate cu blițul pe cât îi permiteau serpentinele, ca să o vadă. – Oare pe unde o fi Prințesa? se interesa nostalgic Godean. – Dacă nu o fi luat-o nimeni, mai e și acum pe drumuri! i se doldorau fălcile de amuzament Buldozerului. Ești nebun? Am dus-o cinșpe kilometri mai departe de motelul de la care ne întoarcem. Pentru moment, jovialitatea grăsunului se volatiliză oarecum, și ochii îi prinseră o nuanță opacă, umbrindu-le strălucirea: – Va trebui să am eu o discuție serioasă cu dumneaei și să îi ard și o mamă serioasă de bătaie, așa, ca să se învețe minte să nu îmi mai ia în râs prietenii… – Las-o, săraca! se cufundă Godean în sentimentul fragil al milei. Și-a luat-o… de-i ajunge pe-un an de zile! Buldozerul nu schiță niciun semmn de vreo oarecare compasiune, și adăugă cu răceală: – Trebuiesc controlate, „Petrecanie”, căci altfel… îți sar în cap. Știu eu ce știu, că-s trecut prin toate. Așa m-a păcălit odată o pipiță… Se opri din ceea ce voise să spună și cercetă din nou către oglinda retrovizoare, care reflecta aparente fenomene de incandescență. Lumina care se reflecta în ea, în miez de dimineață întunecată, îl orbea de ceva vreme, agasându-l. Trase un pumn în volan cu atâta tărie, de le derută celor doi pasageri pe care îi avea în spate tot calmul: – Mă, da’ ce mama dracului tot mă urmăresc ăia din spate, și îmi tot bagă blițuri sau mă orbesc cu faza mare??? Pasagerii întoarseră și ei la rândul lor capetele, și ochii le fură inundați de un tun furtunos de lumină. Grăsanului îi răspunse doar torsul imaginar al motorului, printr-un huruit puternic. Într-adevăr, autovehicolul distanțat din spate mai făcea din când în când flashuri de lumină. Buldozerul începu să își ia volanul mașinii la bătaie, sacadat, cu zel, ca să își tempereze dracii: – Ce mama naibii tot vrea bou’ ăsta, că mă disperă? Dacă cobor la el și îi trag un dos de palmă îi mut maxilarul la ceafă. Păi Prințesa e mic copil față de ce carabe am să-i ard eu ăstuia! Frână isteric, urmărind prin lunetă intensitatea farurilor autoturismului care se apropia treptat și cu viteză. Trecu peste linia continuă, în plină serpentină, și se postă în dreptul lor, pe partea laterală. Făcu semn Buldozerului să își deschidă geamul. – Băăăn – răcnea până la răgușire șoferul care se chinuise până-ntr-atât să îi ajungă din urmă – a zis șefu că dacă te mai prinde și pe tine și pe prietenii tăi în Moara în Călduri, vă rupe picioarele, auzi? Vă îneacă în apă minerală, fraierilor!!! Cei din mașina care se chinuise atât de mult ca să îi ajungă din urmă încercară să demareze în trombă, ca efect intimidatoriu, însă motorul acesteia era epuizat din răsputeri, așa că până reuși să se pună în mișcare cu scârțâituri jalnice, să facă manevrele de întoarcere și să se îndrepte de acolo de unde venise, tot peste cele două linii continue, avură tot timpul din lume ca să îl audă pe Buldozer cum le trimitea solia: – Să-i transmiți din partea mea patronului tău… că ni se rupe-n paișpe, venim când vrea muschii mei! – Proștilooor… mai auziră din cealaltă mașină, dar distanța le calmă tuturor nemulțumirile. Demară și Buldozerul, mai lent: – La culme m-au enervat ăia doi! Poate vor să le pun interdicție, sau să le impun o taxă de protecție! – Păi… să nu-i treci ușor cu vederea, Buldozere, că dacă te prind ăștia la înghesuială, așa au s-o tot țină! îl sfătuia cu înțelepciune Sabin Nebunu. Obezul cugeta adânc. Veni pe urmă și răspunsul, cu întârziere: – Nu pot, Nebunule. M-au lăsat ăștia la vatră cu suspendare. Dacă fac comunității necazuri mă întorc de urgență înapoi, și zău că nu-s dornic a o face… Se lăsă liniștea. Una totală. Parcă și mașina rula mai tăcută, solidară cu nervii șoferului și, deși se străduia să nu iasă de sub cuvântul acestuia, îi mai protestau din când în când balamalele, sau, fără voia ei, i se mai accelera sau deccelera turația motorului.
- 33. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 33 Chiar și cu toate acestea, cu tot cu respectul pe care îl ținea mașinii dar și liniștii controlate pe care o păstrau cei de pe bancheta din spate, voluminosul șofer tot trase cu sete un pumn în volan: – Ce m-au enervat handicapații ăia, omenirea ma-mii lor, să mă amenințe ei pe mine… Trase isteric de volan într-o serpentină strânsă, fără să ridice pedala de accelerație. – Ușor, ușor! se panică Godean. Nu îi răspunse, și nici nu se scuză. Noroc cu râsul incoștient al Nebunului, venit parcă de departe, din amintiri. Începu să bată sacadat cu palma în geam: – Ancuța, Ancuța, Ancuța… Se molipsiră instant de sincera lui veselie. Se molipsi chiar și mașina, care începu să ruleze și să scârțâie mult mai sprintenă. Băteau în grup în caroseria bietei cărătoare și aveau cu toții același deziderat: – Ancuța, Ancuța, Ancuța… Veselia contagia dimineața sobră. Nici urmă de starea de somnolență de acum câteva minute. – Liniște, liniște! încerca Buldozerul să le reducă râsetele barbare. Ia… ia ascultați aici!!! Începu să bată răpăit cu pălmoaca în pașnicul înveliș al volanului: – Prin-țe-sa, Prin-țe-sa… Și totuși deprinderea instinctuală îl făcu să iasă afară din mașină pe acest prieten al drumurilor, un polițist de la circulația rutieră. Devreme, în toiul dimineții înnegurate, se pregătea să ridice paleta reflectorizantă și să tragă pe dreapta autovehicolul care circula regulamentar. Tocmai aceast lucru îl deruta și îl făcea să își ridice doar până la jumătatea cursei și să își coboare de mai multe ori cu nesiguranță brațul: singura mașină de pe carosabil rula regulamentar, chiar sub restricția de viteză de nouă zeci de kilometri la oră impusă ca prevestire a intrării în oraș, cu luminile aprinse și fără să depășească cu un centimetru cele două linii continue. Se hotărâ totuși să lase șoferul să își continue drumul. Poate că oamenii erau obosiți și veneau tocmai de departe. Avea și el mașină și știa cât de mult îl enervau opririle nemotivate ale colegilor săi din întreaga țară, când îl trăgeau pe dreapta și îl lămureau apoi că nu fusese decât un control de rutină, așa că respecta din răsputeri confortul participanților în trafic, punându-se moral de multe ori în locul lor. Când mașina învechită trecu prin dreptul lui, cu toate ferestrele deschise pentru ventilarea fumului gros de țigară de dinăuntru, polițistul omenos nu mai avu puterea sau timpul să ridice paleta reflectorizantă pe care scria STOP, fiind hipnotizat de o putere invizibilă, cu efect de buimăceală. Cei din interior strigau ca descreierații, și loveau sacadat și cu multă sete fragilele accesorii ale caroseriei dinăuntru: – Prin-țe-sa, Prin-țe-sa… Își întoarse rapid privirea spre autoturismul care trecuse pe lângă dânsul. Dădu să fluiere, sau să ridice fără vreun efect paleta. Îi căzu chipiul. Nu și-l ridică. Strigătele celor dinăuntru se stingeau treptat, și rămaseră doar cele ale planetarei, care parcă încerca să susțină cumva bucuria petrecăreților: „Boc-boc-boc, boc-boc-boc…” Nu era o idee bună nici să pornească după ei în urmărie, autovehicolul pe care îl avea în dotare trecuse mai multe regimuri, și de-abia intrase în cel al democrației, aproape că nu pornea deloc la prima cheie, și până l-ar fi pus în mișcare, cei bucuroși din interiorul mașinii pe care nu avuse instinctul spontan să o oprească ar fi ajuns departe, în inima localității. Dacă nu ar fi fost o frumoasă dimineață de Duminică s-ar fi slujit de radiotelefon ca să anunțe celelalte echipaje, în speranța că mașina cea albă, căreia nu avuse timpul să îi noteze numărul de înmatriculare, și care se asemăna perfect cu alte câteva zeci de mii de autovehicole de aceeași culoare, ar fi putut fi oprită de către alt echipaj de poliție, dar așa, nu avea nici măcar la cine altcineva să apeleze, puținele echipaje fiind dispersate prin tot orașul…