Originea asezarilor

1. Originea așezărilor
Sacenco Natalia

2. Aşezările reprezintă creaţii umane durate de-a
lungul timpului în diverse condiţii social-
economice, în procesul neîntrerupt de
valorificare a spaţiului geografic.
Acestea pot fi definite ca şi „grupări de
locuinţe şi utilităţi diverse şi de oameni ce îşi
desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu, a
cărui înfăţişare îmbracă caracterul formaţiei
social-economice şi a cadrului natural” (S.
Mehedinţi, 1930).
Într-o altă formulare, aşezarea reprezintă
„totalitatea categoriilor de grupări umane ce
constituie unităţi de viaţă socială (de la cătun
la oraş)” (V. Mihăilescu, 1934).
Conform DEX (1984) “aşezarea reprezintă un
grup de locuinţe şi de construcţii ce alcătuiesc
un mediu de viaţă umană”.

3. Conform geografiei, în cadrul așezărilor există așa-zisele forme de aglomerări
umane, dintre care în cadrul formelor simple sau solitare se poate include
bordeiul (locuința cu groapă), târla- locul de lângă strungă unde se adună oile
la amiază și dorm noaptea (primele târle-sat apar în județele Ialomița și Buzău),
coliba- adăpost pentru oameni din bârne și crengi, asemuit cu o casă mică și
sărăcăcioasă; conacul- locuință permanentă pe plaiuri formată din una, două
sau trei încăperi cu uși proprii ce dau în prispă și chiar stâna- formă de
aglomerare solitară construită din lemn sau piatră, unde se depozitează sau se
prepară produsele lactate și se adăpostesc oile și ciobanii (formă de așezare ce
a constituit nucleul de formare a numeroase sate). Specifice țării noastre sunt
crângurile, grupuri de așezări de 3-10 case, condiționate de obicei de prezența
unui izvor de apă. Similar termenului de crâng se mai folosește și cel de sălaș.
Pornind de la crâng, se dezvoltă cătunul,cu case răzlețe, ai cărui locuitori aveau
ocupații predominant agricole, urmând satul- așezare stabilă cu structuri și
mărimi variabile, comuna și orașul.

6. Deşi este o problemă extrem de vastă şi de complexă, nivelul cercetărilor
arheologice, documentaţia istorică, ne permit formarea câtorva concluzii
generale asupra originii aşezărilor umane.
O primă constatare este aceea că cele mai vechi forme de aşezare umană sunt
formaţiunile teritoriale rurale ce îşi au originea în diferite perioade ale
preistoriei. Există, în acest sens, mărturii arheologice concludente care atestă
vetre de aşezări, în arii destul de întinse, în zonele cu proeminenţe naturale
vizibile şi, îndeosebi, în adăposturile naturale oferite de munte, deal şi câmpie.
Astfel de vetre apar în interiorul unor câmpuri împrejmuite în formă rotundă,
poligonală, pătrată şi în alte forme geometrice, vetre care s- au transmis până
în evul mediu (Anglia, Olanda, Danemarca ş.a.). În alte regiuni, vetrele sunt
fie grupate “embrionar”, fie în diferite grade de risipire.
Încă de la începuturile sale, omul a trăit în colectivităţi bazate pe o activitate
comună, pe o muncă în folosul tuturor. Omul izolat n-ar fi putut rezista
forţelor naturii. Grupurile primitive de oameni aveau în “proprietate comună”
un anumit teritoriu, uneltele, locuinţa (peşteră, colibă, bordei ş.a.).

8. În primele etape de dezvoltare a societăţii
factorii naturali au jucat un rol important
atât în alegerea “locului de aşezare” cât
şi în “arhitectura” locuinţei. Astfel,
triburile de culegători şi vânători, în lupta
lor cruntă pentru existenţă, alegeau ca
adăpost fie peşterile, fie adăposturile
improvizate pentru o familie sau grupuri de
familii. Unele din aceste peşteri au devenit
astăzi celebre prin comorile nepreţuite pe
care le conţin şi datorită cărora tainele
evoluţiei speciei umane antrenează
cercetători din cele mai diferite ramuri
ale ştiinţei.
Sunt renumite, din acest punct de vedere
peşterile Chelle, Saint Acheul, Moustier,
Aurignac sau La Madeleine din sudul şi
sud-estul Franţei.

11. În ceea ce privește habitatul rural, el se recunoaște prin trei componente
fundamentale: vatra, moșia și populația.
În organizarea locuinței, alegerea spațiului de locuit și a tipului de așezare
concură mai mulți factori, majoritatea fiind în legătură cu spațiul geografic,
printre care:
• condițiile de relief
• factorii climatici
• ocupațiile de bază ale locuitorilor
• gradul de cultură al populației
• posibilitățile tehnice ale epocii16
• posibilitățiile de apărare
• bogățiile solului și subsolului
• Căile de transport
• Sursele de apă

13. În perioada
medievală, apar
tîrgurile (piețe de
schimb), ce mai
târziu, dacă vor avea
condiții, vor deveni
orașe. Condițiile
istorice vor imprima
o anumită fizionomie
și structură orașelor
medievale: teritoriu
restrâns, desimea
caselor, străzi extrem
de înguste și
întortocheate.

14. Începând cu secolul al XIX-lea, procesul de urbanizare a
decurs mai repede şi a atins o amploare mai mare decât
oricând în trecut. Factorii care au generat şi impulsionat
acest proces sunt:
- creşterea vertiginoasă a comerţului mondial;
- progresul în transporturi; apariţia căilor ferate şi
dezvoltarea transporturilor rutiere au fost motorul
fundamental al schimburilor economiei planetare şi a
provocat avântul rapid al reţelei urbane;
-revoluţia industrială, care fundamentează trăsăturile
oraşului modern.
Din aceste vremuri ritmurile urbane urmează o curbă
continuu ascendentă;
- colonialismul care a creat, pe de o parte “oraşul
albilor” (în jurulul căruia s-au aşezat indigenii), iar pe de
altă parte a determinat mari transferări, deplasări de
populaţii;
- “explozia demografică” specifică secolului al XIX-
lea, care determină începuturile “expansiunii” urbane.
Datorită acestor condiţii ritmul dezvoltării oraşelor şi
populaţiei urbane se intensifică în toate ţările.