restructurare urbana

1. RESTRUCTURARE URBANA
1
Capitolul I
UN CADRU TEORETIC ŞI CONCEPTUAL
1.1. Conceptul de oraş
1.1.1. Definirea oraşului
Ca multe alte noţiuni, cuvântul „oraş” este utilizat în câteva sensuri diferite, dar totuşi
asemănătoare între ele. Oraşul este forma complexă de aşezare omenească, cu dimensiuni
variabile şi dotări edilitare, îndeplinind de obicei mai multe funcţii administrativă, industrială,
comercială, politică şi culturală.
În orice aşezare locuinţele se grupează între ele, în virtutea unor reguli de asamblare pe
orizontală şi/sau verticală, generând astfel spaţii cu caracter public, semi-public şi privat, în care
se desfăşoară diferitele practici sociale legate de locuire. Aceste reguli de grupare sunt date de
modul de viaţă specific, de tradiţia de locuire a comunităţilor umane respective.
Astfel, se poate spune că oraşul reprezintă sistem coagulat în timp - care reflectă un mod
de locuire al unei colectivităţi, format dintr-un sistem de străzi şi spaţii publice, care se
decupează din masa locuinţelor, monumente şi alte echipamente urbane.
Pentru a defini oraşul, este nevoie să se facă diferenţierea faţă de comunităţile rurale. În
lucrarea “Principles of Rural-Urban Sociology” (1929), Pitirim Sorokin şi Carl Zimmerman
enumeră criteriile de diferenţiere dintre urban şi rural astfel:
 criteriul ocupaţional: ocupaţiile agricole în comunităţile rurale şi ocupaţiile non-
agricole în mediul urban;
 criteriul relaţional: în comunităţile rurale, relaţia cu mediul este nemijlocită şi
continuă, iar în comunităţile urbane această relaţie este caracterizată prin distanţă şi izolare;
 criteriul demografic: densitate şi mărime: densitatea populaţiei este mai mică în
comunităţile rurale şi mai mare în comunităţile urbane;
 criteriul omogenităţii: comunitatea rurală e mai omogenă, comunitatea urbană e mai
diferenţiată;
 criteriul stratificării: stratificare mai redusă în comunităţile rurale şi mai accentuată în
comunităţile urbane;
 criteriul componenţei: populaţie autohtonă dominantă în comunităţile rurale şi populaţie
neautohtonă dominantă în comunităţile urbane;
 criteriul interacţiunii: interacţiune “nemijlocită” în comunităţile rurale şi “anonimă” în
comunităţile urbane.

2. RESTRUCTURARE URBANA
2
Funcţiile oraşului sunt acelea către care se îndreaptă interesele diverse ale publicului şi
prin care se exprimă pluralismul social. Funcţiile oraşului explică elementele dinamice, oraşul
reprezentând un sistem alcătuit dintr-o structură şi care se menţine prin funcţiuni, pentru că
acestea duc la realizarea ţelurilor propuse.
Aurel Von Richthofen, cercetător german al urbanismului cu mijloace ale designului
parametric, înţelege prin oraş “o grupare de mijloace de existenţă normală care constau în
concentrarea formelor de lucru care nu sunt consacrate cultivării plantelor, ci în primul rând în
industrie şi comerţ”.
Marcel Aurousseau se străduieşte să enumere toate activităţile ce caracterizează un oraş,
arătând că aici: “se transportă, se prelucrează, se cumpără sau se vând materiile prime venite din
alte părţi, se face educaţie, se conduc întreprinderile de stat sau pur şi simplu se locuieşte”.
1.1.2. Oraşul ca delimitare socio-spațio-temporală
Pentru a putea defini sistemul urban în toată complexitatea lui, se impune să cuprindem
componente constitutive spaţial – fizice şi componente sociale.
Componentele spaţial – fizice sunt: aria urbană propriu-zisă ca spaţiu, numărul de
rezidenţi şi densitatea (densitatea demografică şi densitatea activităţii pe unităţile social
productive). Aria cuprinde un teritoriu coerent, înzestrat în cea mai mare parte cu construcţii şi
având o delimitare fizică. În ceea ce priveşte numărul de locuitori, acesta este un element
constitutiv şi se cere a se lua în consideraţie o cifră minimă. Densitatea are o influenţă
determinantă asupra relaţiilor sociale, asupra contactelor interpersonale cât şi asupra stilului de
viaţă.
Componentele sociale sunt prevederile legale, structura urbană şi funcţiile urbane.
Prevederile legale se referă la componentele juridice, la reglementările instituţionale, întrucât
oraşul este un tip de comunitate umană care funcţionează în baza unor norme elaborate din
exteriorul său. Totodată, oraşul implică prevederi legale întrucât această comunitate presupune o
conduită unitară a unor grupuri eterogen constituite.
Sociologul N. Schmidt încearcă să cerceteze oraşul din dublă perspectivă: perspectiva
spaţială şi perspectiva socio–umană. El porneşte de la definiţia oraşului, spunând că oraşul este
un sistem social cu o anumită localizare. Funcţia oraşului interesează mai ales cu referire la
spaţiul necesar. Oraşul este locul unde se desfăşoară cele mai multe activităţi industriale.
De asemenea, oraşul este un sistem dinamic, complex şi deschis:
• dinamic deoarece este în continuă schimbare fie ea evoluţie sau involuţie;
• complex deoarece există realtii diverse între componentele acestuia

3. RESTRUCTURARE URBANA
3
• deschis deoarece acesta relaţionează intens cu teritoriul inconjuarator (cel puţin în
ultimele secole).
Ideea lui Edward Soja şi accepţia spaţiului trăit constă în simultaneitatea socialului cu
contextul istoric şi cu spaţiul: “ Oamenii sunt fiinţe spaţiale în mod intrinsec, participanţi activi
în construcţia socială a spaţialităţii”
Filosoful francez Henry Lefebvre iniţiază acest punct de vedere şi denumeşte în lucrarea
sa “The production of space” această simultaneitate “dialectică triplicităţii”. Soja insistă pe
tratarea lor simultană (“obiectivul (…) este să te încurajeze să gândeşti altfel despre sensul şi
semnificaţia spaţiului, despe toate conceptele înrudite care compun şi cuprind spaţialitatea
inerentă a vieţii umane: loc, locaţie, localitate, peisaj, mediu, acasă, oraş, regiune, teritoriu,
geografie; (…) încurajându-te sa să abordezi diferit, nu sugerez să elimini modul vechi şi
familiar de abordare a spaţialităţii, ci mai degrabă să accepţi o nouă viziune în abordarea lor (…)
în scopul sporirii sensibilităţii critice” ), ca un conglomerat unitar – se remarcă creşterea
interesului pentru “simultaneitatea şi complexitatea conexiunilor între social, istoric şi spaţial”,
pentru inseparabilitatea şi interdependenţa dintre ele.
1.1.3. Înţelegerea trecutului şi rolul său în arhitectură: etape în evoluţia sistemului urban
Înțelegerea trecutului este în esență o noțiune subiectivă pentru că fiecare arhitect îl
înţelege în felul său, ține sau nu cont de el când proiectează pentru viitor, toate acestea în funcție
de cultură și personalitate creativă. John Ruskin, în “The Seven Lamps of Architecture”,
capitolul VI: “Lampa Memoriei”, spune: “există două datorii ale arhitecturii naționale care nu
pot fi ocolite: să facă astfel ca arhitectura prezentului să dăinuiască la scara istoriei, și să o
păstreze , ca o bijuterie de neprețuit pe cea a epocii trecute”. Ideea de “continuitate” se află în
strânsă legătură cu factorul temporal. Integrarea trecutului, a temporalității în proiectul de
arhitectură este indispensabilă dezvoltării arhitecturale.
Promotorul acestui “urbanism al continuităţii” a fost scoţianul Patrick Geddes. Acesta
afirma, cu aproximativ zece ani înainte ca urbanismul progresist să înceapă a-şi concepe şi
realiză ”oraşele teoretice pentru un om teoretic”, că este nevoie ca omul să fie reintegrat concret
şi complet în demersul planificării urbane: “E momentul când geograful trebuie să colaboreze cu
igienistul şi amândoi cu sociologul concretului”. Se referă la metoda “social surveys”, care face
apel, în ceea ce priveşte planificarea urbană la economie, demografie şi estetică, evitând să
privilegieze vreunul din sectoarele realităţii. În plus, după Geddes, “urbaniştii sunt obişnuiţi să
gândească urbanismul în termeni de riglă şi compas, ca pe o meserie care trebuie elaborată doar
de ingineri şi arhitecţi, pentru consiliile municipale. Dar adevăratul plan…este rezultanta şi
floare a întregii civilizaţii a unei comunităţi şi a unei epoci”.

4. RESTRUCTURARE URBANA
4
Etape în evoluţia sistemului urban
Se observă deci ca istoria joacă un rol deosebit de important. Integrarea trecutului în
proiectul urbanistic este, deci, indispensabilă, sub formă de istorie a ideilor, instituţiilor, artelor.
Istoria joacă un rol foarte important în evoluţia așezărilor umane , astfel încât interpretările
asupra ciclurilor evolutive ale acestora se încadrează în concepția mai vastă a timpului și istoriei
ca și creaţie permanentă și continuitate.
Cu toate că, raportate la suprafaţa Terrei, oraşele nu reprezintă decât nişte insule în
mijlocul peisajului, ele au dominat şi domină lumea. Istoria oraşului este istoria lumii, oraşul
simbolizând, un destin al lumii.
Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi încă mai sunt obiect de
controversă între oamenii de ştiinţă.
Economistul Karl Bücher şi istoricul Ludwig Maurer susţin teoria apărării, conform
căreia oraşele antichităţii şi cele ale Evului Mediu au fost construite pentru a efectua apărarea
împotriva migratorilor. Roma, însă, nu a fost înconjurată de ziduri în perioada sa de înflorire;
Max Weber, în “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” enunţa ideea că civilizaţia urbană s-a
dezvoltat cu precădere în Europa occidentală;
Karl Marx şi Friedich Engels afirmau că atât oraşul, cât şi satul au apărut ca urmare a
dezvoltării sociale a muncii. Alţi autori consideră că oraşul a apărut ca un centru politic şi
religios şi s-a edificat prin înlocuirea structurii sociale bazată pe rudenie cu sistemul organizării
legislative;
În general, s-a aceptat că primele oraşe au apărut în Mesopotamia (actualul Irak), puţin
după anul 3500 î.Hr., urmate apoi de cele situate pe Valea Nilului (Egipt), Valea Indului
(Pakistan) şi pe Valea Hoang-Ho (China), Persia (datele arheologice demonstrează existenţa
unei aşezări datând din mileniul VII î.Hr., numită Jarma), Mehenio-Darro şi Harappa în India,
datând din mileniul V î.Hr.
O formă interesantă şi mai complexă de aşezare antică este polis-ul grecesc, care se
întâlneşte şi pe ţărmul Mării Negre. Într-o primă fază, acesta nu adăpostea decât o pătură
aristocratică, o elită politică, culturală şi economică, lăsând în afara zidurilor lucrătorii
pământului.
În Imperiul Roman, inclusiv în Dacia latinizată formele de organizare urbană care s-au
impus au fost colonia, municipium, civitas, vicus.
Din civilizaţia mediteraneană sunt cunoscute numeroase oraşe, între care Troia, al cărei
amplasament a fost descoperit în urma săpăturilor făcute cu acest prilej au fost găsite mai multe

5. RESTRUCTURARE URBANA
5
oraşe suprapuse, între care Troia din vremea lui Homer nu s-a dovedit a fi cea mai veche. În
perioada elenistică şi a imperiului roman oraşele au cunoscut o înflorire deosebită.
Istoricul Emil Condurachi consideră că prima formă de constituire urbană a reprezentat-o
Ierihonul, care ar fi apărut aproximativ în secolul VIII î.Hr.
În Evul mediu se poate vorbi de urban din momentul în care începe să se circule cu
uşurinţă. Istoricul belgian Henri Pirenne consideră secolul al IX-lea preponderent agricol,
complet opus secolului al XI-lea, caracterizat printr-o creştere importantă a numărului oraşelor.
În Europa, în general, oraşele s-au născut târziu, migraţiile popoarelor constituind o piedică, iar
în Europa nordică oraşele s-au ivit cu şi mai mare întârziere. Ele s-au dezvoltat treptat, iar
această creştere a apărut într-o ordine naturală.
Începutul marelui proces de concentrare urbană a fost aşadar în secolul al XIX-lea. Din
prima jumătate a secolului al XX-lea se constată o creştere mai rapidă a populaţiei urbane decât
populaţia totală a globului, tendinţă care se accentuează mereu. Concentrând mijloacele de
producţie prin trecerea de la stadiul meşteşugăresc la cel industrial, revoluţia industrială însăşi
aduce după sine concentrarea muncitorilor.
Capitalismul intensifică schimburile şi le concentrează; socialismul atrage populaţia
înspre centrele industriale, construind în acelaşi timp noi oraşe pe „locuri libere” şi dezvoltă
industrie în localităţile de tip rural. Colonialismul a creat, de asemenea, în perioada capitalistă,
pe de o parte „oraşe pentru albi”, în jurul cărora s-au aşezat indigenii, iar pe de altă parte au
determinat, prin împărţirile politice (de exemplu India şi Pakistanul) mari transferuri, deplasări
de populaţii, a dezrădăcinat oameni care s-au îndreptat spre oraşe. Progresele înregistrate în
transporturi (pe căile fluviale, maritime, pe cele ferate şi pe şoselele din ce în ce mai bune) au
înregistrat, de asemenea, un rol hotărâtor în dezvoltarea oraşelor. O dată cu dezvoltarea oraşelor,
prin amplificarea industrializării, apare fenomenul pe care-l numim suburbanizare, respectiv
apariţia marilor cartiere periferice şi a suburbiilor. În primul rând mulţimile rurale au fost acelea
care s-au îndreptat spre oraşele în dezvoltare, alături de emigranţi din alte ţări mai sărace ale
lumii.
Există în lume un anumit număr de metropole a căror putere de atracţie depăşeşte mult
limitele lor: acestea sunt câteva mări capitale ale ţărilor occidentale sau anumite centre de
concentrare a populaţiei şi a bunurilor materiale situate la încrucişarea unor artere importante de
transport. New Yorkul, de exemplu, îşi are oraşele sale de chinezi, italieni, cartierele de
portoricani sau de greci. La fel, Parisul, unde străinii reprezintă un mare procent din populaţie.
În ţările foarte dezvoltate, migraţiile înspre marile oraşe se fac, în general, plecând de la oraşele
mai mici şi, din contră, în regiunile care sunt în curs de urbanizare, populaţia rurală se

6. RESTRUCTURARE URBANA
6
deplasează direct spre marele oraş. De exemplu: în oraşul Sydney, al cărui teritoriu municipal a
crescut prin anexarea unui număr de opt municipii, cartierele periferice cuprind de peste zece ori
mai mulţi locuitori decât nucleul urban.
1.1.4. O perspectivă filosofică asupra percepţiei oraşului – utopii
Conceptul de “utopie” se leagă indisolubil de lucrarea capitală a lui Karl Mannheim,
“Ideologie und Utopie”, 1929. Contrar lui K. Marx, Mannheim a insistat asupra caracterului
activ al utopiei în opoziţia sa faţă de status quo-ul social şi asupra rolului său dezintegrator. “
Noi considerăm ca utopice toate ideile situaţional transcendente (şi nu doar protecţiile
dorinţelor) care au, în vreun fel, un efect de transformare a ordinii istorico-social existente
(pag.145)”.
Reinventarea realităţii își găsește expresie cel mai frecvent în utopie. „Orașul utopic
implică cu necesitate o dimensiune absolut transcendentă și, într-o anumită măsură, ideală. El
reprezintă o instaurare a unei culturi și / sau ideologii superioare în(tru) realitate” (Ioan
Andreescu). Orașul utopic este o consecință a reformării societății.
În tradiția occidentală, o veritabilă gândire referitoare la urbanism ia naștere odată cu
Platon care expune, în Republica şi mai ales în Legi, principiile care trebuie să stea la baza
instaurării orașului ideal. Despre importanța orașului în viața urbei antice vorbește faptul că
acropola Atenei, centru religios și al puterii politice a cetății, este un vast sanctuar grupând culte
multiple, dintre care cel principal este cultul Atenei, zeița înţelepciunii, dar și cultul orașului
(orașul devine templu al legii umane în fața cosmosului circular).
Urbanismul clasic se întoarce la formulele estetice ale Antichităţii. Printre alți arhitecţi
clasici, Alberti este primul care reia problema platoniciană a cetății ideale. Modelarea spațială a
unei dorite realități viitoare a sugerat utopii diferite, cum ar fi Utopia lui Thomas Morus, cetatea
soarelui lui Tommaso Campanella, cetatea ideală a lui Anton Francesco Doni, orașul ideal al lui
Albrecht Dürer. Ceva mai târziu, Charles Fourier propune înlocuirea oraşului cu falansterul
(palat social locuit în comun de 1600 persoane). Owen preconizează crearea „satelor armoniei şi
cooperării”. Cabet se pronunţa pentru oraşul cu plan în tablă de şah, Icara, care reflectă ideea
unui trăi comunitar.
Pe de altă parte, proiectele de orașe ideale concepute de utopiștii și reformatorii secolului
al XIX-lea şi al XX-lea au tins să fie puse în aplicare: “orasul-grădină” al lui Ebenezer Howard,
“oraşul regional” a lui Patrick Geddes şi a lui Lewis Mumford, “monumentalismul” lui
Haussmann, megalomania totalitaristă a lui Hitler, Stalin, Mussolini şi Franco.
Urbanismul modern a generat şi el concepte originale, cum ar fi “oraşul deschis” (anti-
urban) al lui Wright, “oraşul liniar” al lui Soria, „oraşul radios” al lui Le Corbusier, care se leagă

7. RESTRUCTURARE URBANA
7
de tradiţia orasului-grădină, cât şi de cea a orasului-monumentelor şi constituie versiunea
modernizată şi aşezată pe verticală a falansterului.
Cele două modele, a căror influentă este predominantă în secolele XIX şi XX sunt
“modelul progresist” şi “modelul culturalist”, după cum le încadrează Fr. Choay.
a). Modelul progresist, care porneşte de la lucrările lui Owen, Fourier, Cabet, Proudhon, având
toate în comun a “individului” uman că “ţip”, iar modelul progresist va fi dedus aprioric din
proprietăţile “omului tip”.
Ei pun în centrul criticii lor privind societatea industrială degradarea individului. Au în
vedere un om abstract, care reprezintă tipul individului uman, cu nevoi-tip, deductibile ştiinţific.
Gândirea lor este orientată spre viitor, spre progres, pentru că analiza raţională va permite
determinarea unei ordini-tip care să răspundă nevoilor, ordine care este deci universal valabilă.
În această nouă ordine, exigenţele igieniste (soare, aer, lumină, ocupaţii legate de cultura
pământului) joacă un rol central, ca şi impresia vizuală, în care logica şi frumuseţea coincid.
Spaţiul urban propus este larg dschis, pentru a putea răspunde exigenţelor igieniste,
decupat funcţional după o logică de dispunere simplă, iar edificiile sunt gândite ca prototipuri
(Proudhon propune modele de locuinţe, Fourier, falansterul - model de locuinţă colectivă cu
ateliere - şi diverse construcţii rurale, Owen propune un tip de şcoală etc.).
Locuinţa standard ocupa un rol important şi privilegiat. În acest sens se propun mai
multe modele: Considerant propune palatul, alţii, precum Fourier, propun locuinta colectivă,
alţii, precum Proudhon sau Richardson, propun locuinţa individuală.
Toate aceste propuneri, deşi doresc să elibereze fiinţa umană de servituţile oraşului
industrial, sfârşesc prin a fi constrângătoare şi represive, prin rigiditatea reglementărilor spaţiale
şi politice. Puţine dintre încercările de punere în practică (cum ar fi comunităţile de tip New
Harmony fondate în SUA de adepţii lui Owen, sau de adepţii lui Cabet, ori încercările de
falanstere, sau familisterul din Guise al lui Godin) au rezistat, în general, mai mult de una sau
două generaţii.
b). Modelul culturalist, care reprezentat numai de gânditori englezi (Pugin, Ruskin şi
Morris), se sprijină pe o tradiţie de gândire care, de peste un secol, a analizat şi criticat
realizările civilizaţiei industriale, comparându-le cu trecutul (Pugin, Carlyle, Mathew Arnold), şi
se naşte cam odată cu romantismul şi cu cercetările istorice pe care acesta le generează.
Punctul de plecare nu este individul, ci gruparea umană, iar scandalul istoric de la care
pornesc gânditorii acestei linii se referă la dispariţia vechii unităţi organice a oraşului, pierderea
simţului comunitar, sub presiunea dezintegrantă a industrializării. În acest model, preeminenţa
nevoilor materiale se şterge în faţa celor spirituale. Ca urmare, estetica joacă rolul central pe care

8. RESTRUCTURARE URBANA
8
igiena îl juca la progresişti. Printr-o estetică rezultată din tradiţia colectivă, artizanală se poate
combate urâţenia oraşelor industriale, care este rodul dezintegrării prin carenţă culturală.
Amenajarea spaţiului urban se face după modele mai puţin riguroase, oraşul este de
dimensiuni mici şi circumscris unor limite precise, trebuind să facă un contrast lipsit de
ambiguitate cu natură sălbatică. El este lipsit de geometrism, urmărind ideea că numai o ordine
organică poate să integreze aporturile succesive ale istoriei şi sitului.
Nu se foloseşte de prototipuri şi standarde, propunând locuinţe simple, dar cu diferenţe
capabile să-şi reprezinte stăpânii. În general, accentul este pus pe edificiile culturale şi
comunitare în detrimentul locuinţei. Ceea ce nu înseamnă că neglijează chestiunea locuinţei, ci
doar că ea este subordonată.
Climatul foarte urban bazat pe idei de comunitate şi suflet colectiv în formule democratice, se
bazează pe anti-industrialism şi face (complet) abstracţie de realitatea economică.
Anti-urbanismul american
Acest model de gândire, a cărui arie de influenţă nu depăşeşte ţărmurile Americii, poate
fi considerat că o variantă locală a modelului culturalist, dar prezentând diferenţe notabile, dintre
care unele ar putea fi încadrate - paradoxal - în linia progresistă.
Este legat de nostalgia pionierului şi a naturii sălbatice, faţă de care oraşul industrial este
criticat în diferiţi termeni: Thomas Jefferson îl critică în numele democraţiei şi a unui empirism
politic, Emerson şi Thoreau în numele unei metafizici a naturii, Henry Adams, Henry James şi
alţi romancieri îl critică în numele raporturilor umane. De aici provine ideea unei restauraţii a
stării rurale, care este singura care poate permite dezvoltarea personalităţii şi veritabila
sociabilitate.
Nu a fost niciodată o metodă, dar a influenţat urbanismul american al secolului al XX-
lea, culminând cu Broadacre City, “oraşul sinucigaş” al lui Frank Lloyd Wright. Acesta va statua
un model care se poate numi modelul naturalist, şi care combină elemente spaţiale provenind de
la ambele modele: spaţiul urban este liber, geometrizat şi omogen, iar organicitatea şi închiderea
spaţială se regăsesc la nivelul edificiilor. Mizează pe relaţia cu natură pentru desăvârşirea
personalităţii individuale (legată de ideea de democraţie în viziunea lui Wright), dar şi pe
ultimele cuceriri ale tehnicii pentru transportul deasupra marilor întinderi uniform împărţite în
loturi mari.
Toate aceste modele au sugerat simboluri diferite, iar funcţiile acestor oraşe (religia,
politica, cultura, estetică, economia, tehnologia) se ierarhizau sau se combinau în mod diferit
conform exigenţelor şi aşteptărilor fiecărei societăţi. În diversele utopii - microsocietăti de la

9. RESTRUCTURARE URBANA
9
antici până la moderni arhitectură, funcţionarea şi principiul social sunt tratate împreuna. 1.2.
1.2. Conceptul de restructurare urbană
1.2.1. Structura şi textura urbană
“Ţesut urban (tissu urbain, în franceză, urban fabric, în engleză): termen preluat din
analogia cu o ţesătură sau cu ţesutul biologic, defineşte o formă de organizare care prezintă
concomitent o puternică solidaritate între elemente, dar şi capacitatea de a se adapta, modifică,
transformă. El dă seama despre modul de constituire a oraşului tradiţional şi ridică întrebări
privind studiul urbanizărilor recente. Presupune o atenţie acordată atât banalului cât şi
excepţionalului, străzilor şi construcţiilor obişnuite, dar şi ordonanţelor monumentale şi
monumentelor. (...)
La modul cel mai simplu, ţesutul urban se constituie din suprapunerea sau imbricarea a
trei ansambluri: reţeaua de străzi, decupajul funciar (parcelarea) şi construcţiile. (...)
Analiza ţesutului urban procedează prin identificarea fiecăruia dintre aceste ansambluri,
studiul logicii lor, precum şi a logicii relaţiilor lor. Relaţiile dintre aceste trei elemente formează
un sistem destul de complex, după imaginea oraşului însuşi.”
(Din Panerai, Depaule, Demorgon, Analyse urbaine, Marseille, 1999)
Structură = Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; mod de
asociere a componenților unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma și
dimensiunile fiecărui element component, cum și prin aranjarea lor unul față de celălalt.
A restructura = A schimba structura unui lucru organizat, a organiza pe baze noi (cf. DEX)
Structura urbană = totalitatea relaţiilor ce se stabilesc în teritoriul urban între elementele
constitutive ale organismului urban.
Restructurarea urbană este un proces de adaptare a unor realităţii existente între
elementele oraşului la necesităţi noi, sau de introducere a unor relaţii noi într-un context
existent.
Sprijinandu-se pe zonificarea multifuncţională procesul de restructurare urbană pretinde
introducerea integrării ca mijloc de reorganizare a vieţii în cadrul urban.
Aşa cum Henry Lefebvre, vorbind despre oraş se referea la “dialectica triplicităţii”,
procesul de restructurare urbană va avea trei piloni:
- Reabiliarea / Reconstrucţia / Restaurarea spaţiului fizic;
- Dezvoltarea economică;
- Mediul social.

10. RESTRUCTURARE URBANA
10
Sistemul suferă modificări în momentul în urma apariţiei unor cerinţe noi, a unor relaţii
noi. Rezolvarea acestor cerinţe indică un grad de organizare superior al oraşului şi, implicit, o
funcţionare mai bună.
S-a constatat că nu separarea funcţiunilor şi ierarhizarea lor în funtie de ponderea pe care
o au stat la baza funcţionării corespunzătoare a oraşului, ci tocmai asocierea lor duce la o bună
funcţionare şi la creşterea interesului faţă de o anumită zonă.
Integrând mai multe funcţii într-un singur ansamblu se ajunge la ansamblul
multifuncţional integrat, ansamblu cu o organizare superioară şi cu caracter integrator, iar
integrând mai multe astfel de amsambluri se obţine un sistem integrator urban care se constituie
din:
- traseu urban integrator
- ansambluri multifuncţionale integrate
- zona cadru (teritoriu restructurat)
Mijloace de restructurare urbană:
• mijloace juridico-administrative;
• economico-financiare;
• arhitectural-urbanistice.
Deşi arhitectul pare a avea influenţă numai asupra mijloacelor arhitectural -
urbanistice, el este absolut obligat să se implice şi în celelalte categorii ( economico -financiare
şi juridico - administrative). Cadrul material realizat prin mijloace economico -financiace, are şi
el nevoie de aportul arhitectului, ca profesionist, pentru echilibrarea justă a raportului între
investiţia de eficienţa economică şi cea orientată spre satisfacerea unor nevoi complexe (sociale,
simbolice, estetice). Arhitectul trebuie să aibă un rol definitoriu în controlarea acestor mijloace
şi în coordonarea lor prin intermediul politicii urbane.
Politica urbană – profesie de stat democratic; dezvoltarea este o politică
participativă, în care puterea centrală are rolul de a dirija un proces diferenţiat local, folosind
mijloacele enumerate:
• legalizarea planificării teritoriale;
• coordonarea investiţiilor;
• dezvoltarea potenţialului ştiinţific şi tehnologic;
• coordonarea factorilor de decizie;
Astfel politica urbană devine o sinteză de priorităţi în care arhitectul are un rol
foarte important în stabilirea soluţiilor optime.
1.2.2. Metode de abordare a restructurării urbane

11. RESTRUCTURARE URBANA
11
Abordarea operaţional - analitică: determină funcţional soluţia, pornind de la existent şi
folosind experienţa drept model
- este incompletă, deoarece renovarea (parte a restructurării) se sprijină pe obiective care
nu sunt definite rigid, nu sunt determinate clar şi aceasta din cauza imposibilităţii de a cunoaşte
modul în care se va desfăşura existenţa urbană viitoare.
Abordarea filosofică - restructurarea urbană trebuie să realizeza un echilibru între
valorile materiale şi cele spirituale, umaniste. Se pune problema calităţii vieţii, în cadrul
procesului de modernizare, o atrage după sine pe cea a călit. omului, ceea ce implică
completarea metodologiei analitice opaerationale cu o metodă filosofică
Abordarea etică - se referă la atitudinea organelor de decizie şi proiectare care sunt
obligate să ia în considerare necesiatile reale ale societăţii, să nu impună o soluţie străină de
spiritul locului şi al oamenilor; arhitecţii au o responsabilitate deosebită pe linia înţelegerii
societăţii existente. ; este un aspect al politicii urbane
- apar mai multe probleme: echilibrul centru-periferie , utilizarea terenului, centrul
raportat la populaţie
Modernizarea este dependentă de nevoile populaţiei – studiul de urbanism trebuie să
cuprindă un studiu asupra populaţiei.
Motivaţiile restructurării sunt:
- reevaluarea istorică, arhitecturală, arheologică, artistică;
- utilizarea insuficientă a teritoriului;
- necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.
Acţiunile de restructurare - sunt acţiuni de reordonare a elementelor într-un sistem,
sprijinindu-se pe integrare ca mijloc de reorganizare a vieţii în cadrul urban.
1.2.3. Restructurarea urbană ca acţiune necesară în procesul de dezvoltare urbană
“Scopul oraşului este de a oferi locuitorilor săi virtutea şi fericirea”. Aşa definea în
Politică, filosful grec Aristotel, rolul oraşului (polis-ului) în viaţa celor ce îl locuiesc. Două
milenii mai târziu, “oraşul” pare să fi devenit un amalgam inextricabil de probleme, iar rolul
acestuia de garant al bunăstării citadinilor este tot mai mult pus la îndoială.
La provocările crescânde ale habitatului urban, administratorii oraşului au încercat să
vină cu soluţii din ce în ce mai diverse, numai în ultimele cinci decenii fiind scena punerii în
practică rând pe rând a termenilor de “reconstrucţie”, “revitalizare”, “reabilitare”, “restaurare”,
“redezvoltare” sau “regenerare” urbană. Toate aceste filosofii sunt bazate pe o abordare
sectorială, în care problemele oraşului erau soluţionate în funcţie de specificul lor.

12. RESTRUCTURARE URBANA
12
Anii 1990-2000 au cunoscut o schimbare de paradigmă în planificarea urbană, iniţiată de
mecanismele politicilor urbane, prin cristalizarea unei noi filosofii de abordare integrată,
holistică a tuturor problemelor oraşului în cadrul aceluiaşi proces unic de dezvoltare. Mişcarea a
primit denimirea de dezvoltare urbană integrată, iar prin faptul că promovează şi o puternică
participare publică în procesul de luare a deciiilor, îşi asumă rolul de a reda oraşelor esenţă sa
existenţială primordială: aceea de a fi un mediu sigur, sănătos şi durabil pentru locuitorii săi.
Dezvoltarea durabilă reprezintă acea dezvoltare ce permite satisfacerea nevoilor
generaţiilor prezente, fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a şi le satisface la
rândul lor.
Obiectivele dezvoltării durabile ale aşezărilor umane sunt legate de controlul evoluţiei
spaţiului urban, în vederea edificării unui sistem mai echilibrat, în special urmărirea dinamicii
creşterii oraşelor, atenuarea segregării spaţiale şi sociale îndeosebi în marile oraşe, problemele
de mediu şi cele generate de transport. Aceste obiective impun integrarea şi continuitatea
politicilor de dezvoltare socio-economice, în particular a celor privind dezvoltarea urbană, atât
pe verticală (la toate nivelele : local, regional, naţional şi internaţional), cât şi pe orizontală, între
toate componentele sistemului social, administrativ şi economic.
Dezvoltarea urbană se realizează prin integrarea politicilor de dezvoltare a structurilor
spaţiale cu cele de natură economică şi socială şi cu cele privind conservarea elementelor
valoroase de cadru natural şi construit reprezintă una dintre opţiunile strategice cele mai
importante privind managementul aşezărilor urbane. Aceste obiective impun integrarea şi
continuitatea politicilor de dezvoltare socio-economice, între toate componentele sistemului
social, administrativ şi economic.
Politicile integrate care vizează dezvoltarea urbană au în vedere următoarele obiective
strategice:
- restructurarea urbană;
- restructurarea reţelei de localităţi;
- restructurarea economică.
Mijloacele pentru atingerea acestor obiective strategice sunt:
- schimbări în structura socio - profesională a locuitorilor;
- modificarea mentalităţilor (setul de valori), atitudinilor, comportamentelor;
- asigurarea echilibrului cu resursele de hrană, bunuri şi servicii;
- reciclarea terenurilor urbane pentru construcţii ;
- reconversii spaţial - funcţionale ale clădirilor ;
- refolosiri şi reciclări ale subansamblurilor şi materialelor de construcţii ;

13. RESTRUCTURARE URBANA
13
- creşterea complexităţii sistemice a structurilor urbane ;
- creşterea gradului de integrare a structurilor oraşului cu cele ale reţelei de
localităţi;
- complementaritatea dezvoltărilor rural - urban;
- restructurarea economico - financiară ;
- restructurarea instituţională ;
- asigurarea compatibilităţii politicilor de dezvoltare cu capacitatea de suport a
Capitalului Natural ;
- intervenţia politicului în evitarea atragerii populaţiei către marile oraşe.
Se observă deci, că restructurarea urbană este o componentă cheie a dezvoltării urbane.
Problemele specifice teritoriilor urbane, care necesită acţiuni pentru tranziţia
socioeconomică către o societate durabilă sunt:
cunoaşterea gradului de antropizare a teritoriilor urbanizate (şi implicit evaluarea datoriei
către mediu) ;
monitorizarea structurii demografice şi socio- profesionale a forţei de muncă ;
dezvoltarea (diversificarea) activităţilor economice şi în consecinţă, a locurilor de
muncă, ţinând cont şi de resursele specifice ale zonei ;
locuirea în ariile urbane ;
managementul zonelor industriale ;
problemele ridicate de necesitatea restructurării urbane a zonelor vechi ale oraşelor ;
problematica periferiei oraşelor ;
menţinerea spaţiilor verzi din oraşe şi extinderea acestora într-o reţea ;
problematica zonelor protejate, naturale şi construite;
dezvoltarea reţelelor de transport (mijloace, căi de comunicaţie, sisteme de transport) ;
problema deşeurilor solide (colectare, transport, sortare, reutilizare, reciclare, tratare,
depozitare, distrugere, reintegrare în mediul natural) ;
managementul apei în oraşe şi în teritoriile urbanizate (resurse de apă potabilă şi
industrială, exploatarea acestora, tratare, distribuire, modele de consum, recuperare- reciclare,
epurare, reintroducere în ciclul natural).
Aceste obiective sunt adesea mai uşor de atins la scară mică, deoarece ciclurile ecologice
locale sunt mai uşor de determinat şi supravegheat, în consecinţă, presupun politici de dezvoltare
durabilă mai uşor de implementat.
Aşezările umane reprezintă un consumator major de resurse naturale (inclusiv
suprafeţele de teren disponibile), producând totodată reziduuri neasimilabile, sau asimilabile

14. RESTRUCTURARE URBANA
14
într-un timp care depăşeşte capacitatea de regenerare a mediului, conducând la un proces
continuu de degradare a acestuia. La nivelul determinărilor majore ale abordării problemelor
societăţii umane prin prisma opţiunilor pentru o Dezvoltare Durabilă, se află în primul rând
presiunile asupra resurselor naturale de bază exercitate de doi factori aflaţi într-o strânsă
interdependenţă : creşterea demografică şi creşterea economică.
Fenomene precum urbanizarea , cu problema mereu nerezolvată a locuirii, şi aspectele
generate de poluare sunt cele mai directe consecinţe ale factorilor amintiţi. Printre resursele
naturale de bază este inclus şi teritoriul, înţeles nu numai ca spaţiu, dar şi ca suprafaţă
disponibilă pentru amplasarea aşezărilor umane.
Limitarea suprafeţelor propice pentru construcţia oraşelor conduce la ideea că
gospodărirea şi protecţia acestei resurse devine una dintre preocupările majore vizând
Dezvoltarea Durabilă. Din perspectiva ecologiei peisajului se consideră o regândire a abordării
bazate pe structură, funcţiune şi schimbare. Se consideră chiar că structura formelor
caracteristice ale unui sit sunt mai importante chiar decât caracteristicile interne ale sale, cu alte
cuvinte, aspecte generale ale dezvoltării spaţiale determină înainte de toate caracteristicile sale
ecologice.
Renovarea urbană implică relocarea afacerilor, demolări, relocări a populaţiei şi
practicarea despropretaririlor. În unele cazuri, renovarea urbană poate conduce la o răsfirare a
ţesutului urban şi decongestionarea traficului.
Multe oraşe leagă revitalizarea zonei de afaceri şi gentrificarea cartierelor rezidenţiale de
primele programe de renovare urbană. Dealungul timpului, renovarea urbană e evoluat într-o
politică bazată mai puţin pe distrugere şi mai mult pe renovare şi investiţii, iar astăzi reprezintă o
parte integrantă a multor guverne locale, de multe ori combinată cu stimularea mediului de
afaceri.
Renovarea urbană a fost privită de către susţinători ca necesară în procesul de dezvoltare
economică şi un mecanism de reformă, iar de către critici ca un instrument de control.