Aspecte lingvistice

1. Surdu Marinela
Facultatea de Litere (Paradigme ale comunicarii interculturale)
Master, anul I.
Aspecte lingvistice ale cumunicării interculturale
Conctact și context în comunicarea interculturală
I. INTRODUCERE
După cel de al doilea Război Mondial, în SUA au apărut preocupări de studiu a ceea ce a
devenit, în deceniile următoare, disciplina comunicare interculturală , din necesităţi practice de a
pregăti cetăţeni americani pentru contactele efective cu indivizi din grupuri etnice sau culturale
străine. Iniţial, guvernul american începuse să evalueze problemele cu care diplomaţii lor se
confruntau în culturile gazdă şi s-a constatat că, în mare măsură, dificultăţile rezultate din aceste
situaţii concrete se datorau necunoaşterii specificului cultural şi a regulilor de comunicare ale
unor culturi mai mult sau mai puţin diferite de cea americană.
Comunicarea interculturala investighează acele elemente ale culturii care influenţează în cea
mai mare măsură interacţiunea între membrii a două sau mai multe culturi, atunci când indivizii
se află în situaţii de comunicare interpersonală.” (Samovar, Porter, 2003).
Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări şi din felurite
motive, ei aduc cu sine, inconştient, în aceste comunicări, elementele, trăsăturile, modalităţile de
prezentare şi comunicare specifice culturii lor. Diferenţele dintre aceste elemente specifice şi
necunoaşterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăţi, nereuşite, chiar
conflicte ce duc la comunicări ineficiente.

2. Principalele elemente culturale care pot afecta situaţiile de comunicare interculturală sunt :
elementele perceptuale, cele socio - culturale precum şi procesele verbale şi nonverbale
(atitudinile).

3. II. CUPRINS
1. Limbajul verbal
Ca în orice tip de comunicare umană, în comunicarea interculturală se utilizează două
tipuri de limbaje: cel verbal şi cel nonverbal, care în situaţiile concrete de interacţiune sunt
folosite simultan sau alternativ, existând întotdeauna o interdependenţă între cele două. O serie
de studii realizate de lingvişti, antropologi, cercetători ai comunicării evidenţiază diferenţe
culturale atât în ceea ce priveşte modul de utilizare a unuia sau a celuilalt tip de limbaj,
semnificaţiile care se acordă respectivelor mesaje, precum şi în ceea ce priveşte predominanţa
comunicarii verbale sau nonverbale, într-o cultură sau alta.
2. Atitudinile
Atitudinile sunt definite ca predispoziţii individuale de a evalua un simbol, un obiect, aspect
al lumii, eveniment, într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă cu observaţia că, în general,
oamenii au tendinţa de a respinge lucrurile pe care nu le plac şi de a le accepta pe cele pe care le
plac. Există, de regulă, o atitudine favorabilă faţă de ceea ce e considerat, în cultura proprie,
plăcut, util, satisfăcător şi o atitudine nefavorabilă faţă de ceea ce e considerat neplăcut, inutil,
nesatisfăcător. Atitudinile se exprimă atât verbal, ca opinii, cât şi nonverbal, prin mimică,
gestică, mişcări şi posturi ale corpului.
Comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mişcări ale corpului, denumită kinezică de către
Ray Birdwhistell, iniţiatorul acestei discipline, are o serie de caracteristici : este strict codificată
; este dependentă de o comunitate socio-culturală, fiecare cultură posedând propriile sale norme
în această privinţă; este integrată într-un sistem plurinivelar, implicând utilizarea spaţiului şi a
timpului, în ce priveşte intensitatea, durata, amplitudinea gesturilor sau mişcărilor; este
contextualizată, semnificaţiile ei decurg din contextul în care are loc interacţiunea. (Rovenţa-
Frumuşani,1999).

4. De exemplu, japonezii folosesc, în general, multe gesturi iar utilizarea acestora de către
bărbaţi depinde de context. Atât bărbaţii cât şi femeile sunt mai relaxaţi şi mai expresivi faţă de
cei din grupul de apartenenţă dar în afara acestuia, limbajul trupului şi al gesturilor este foarte
restrâns. În public, atât femeile cât şi bărbaţii stau liniştiţi, cu mâinile nemişcate, comportament
care e desemnat să abată atenţia de la individ şi să menţină echilibrul social. Una dintre
convenţiile gestualităţii la japonezi interzice să se facă gesturi cu mâna referitoare la cineva, în
prezenţa respectivului, doar în absenţa aceluia sunt permise, pentru a evita ofensarea.
O mare parte din comunicarea nonverbală se desfăşoară prin intermediul contactului
vizual (eye contact). „Ochii sunt în comunicarea socială emiţători şi totodată receptori ai
semnalelor vizuale. Comportamentul vizual este un canal de comunicare important, deoarece
exprimă foarte multe despre relaţiile interumane. Contactul vizual indică faptul că suntem
dispuşi să comunicăm. Îndreptarea privirii spre o persoană este o formă de contactare şi este
legată de aşteptarea ca celălalt să reacţioneze la ea” (Delhees, 1994).
Există stiluri individuale de comportament vizual care diferă de la o cultură la alta.
De exemplu, În Japonia, contactul din privire este considerat grosolan, ameninţător şi lipsit de
respect, cu observaţia că, în interacţiunile cu străinii, această regulă nu mai este îndeplinită.
Copiii japonezi sunt învăţaţi să nu privească în ochi ci să îşi fixeze privirea asupra gâtului
persoanei cu care interacţionează . Când face parte dintr-un public, individul care priveşte alături
sau stă tăcut cu ochii închişi comunică atenţia sau aprobarea faţă de vorbitor.
În anumite culturi asiatice, este interzis tinerilor să-i privească în ochi pe cei mai în vârstă. În ţări
precum Nigeria, Porto Rico, Thailanda nu se recomandă ca elevii să privească în ochii
profesorilor. În ţările arabe, funcţionează tabuu-ul privitor la femei, cărora nu li se permite să-i
privească în ochi pe bărbaţi. Acest lucru face trimitere la relaţiile de putere, diferenţele de status
social şi implicit, inegalitatea dintre sexe din acest tip de culturi.
3. Spațiul și timpul în comunicarea interculturală
Problematica spaţiului şi a timpului, ce aparţine, de asemenea, comunicării nonverbale, a
stat în atenţia majorităţii cercetătorilor comunicării interculturale. Diferitele studii care iau în

5. discuţie conceptele de spaţiu şi timp în relaţie cu cel de cultură pornesc de la lucrările
fundamentale ale antropologului american Edward T. Hall. În concepţia acestuia, spaţiul şi
timpul sunt dimensiuni ale culturii „în afara conştiinţei” ( Hall, 1979). Percepţiile şi utilizarea
atât a spaţiului cât şi a timpului sunt unele dintre cele mai importante componente induse de
modelele culturale şi care diferenţiază, într-un mod semnificativ, diferitele tipuri de culturi.

6. III. INCHEIERE
Concluzie
Și nu în ultimul rând, am ales ca în concluzie să vorbesc despre discriminări, din păcate,
foarte des folosite atât între noi, ca popor, cât si între noi, popoarele.
Discriminările, sunt cele care derivă din prejudecăţi, sunt moduri de comunicare şi
relaţionare socială prin care membrii unui grup îşi atribuie o imagine de superioritate faţă de
alţi membri sau alte grupuri. Pentru a-şi justifica prejudecăţile şi atitudinile discriminatorii,
oamenii, mai ales cei din grupurile dominante, folosesc stereotipurile. În comunicarea socială
şi interculturală, prejudecăţile şi stereotipurile reflectă relaţiile care se instaurează între
grupurile socio-culturale. Spre exemplu, o relaţie de conflict între două ţări antrenează de
obicei reprezentări negative, de o parte şi de alta şi care se exprimă prin stereotipuri.
Formele active ale etnocentrismului, precum rasismul, xenofobia, ţin de comportament
iar stereotipurile şi prejudecăţile servesc la justificarea unor acţiuni şi raporturi existente între
diferite grupuri rasiale, etnice, religioase, culturale.

7. BIBLIOGRAFIE
1.Chelcea, Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală.
Gesturile şi postura, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005
2. Rovenţa- Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European,
1999
3. https://www.academia.edu/915/Comunicare_Interculturala
4. Șerbănescu, Andra, Cum gandesc eu și cum gandesc alții. Prin labirintul culturilor,
Polirom, Iași, 2007