Mentalitati in Romania anilor ‘80. Lucrare de diploma Oana Ionita, 2002, Studii Europene, Universitatea Bucuresti

1,027 views

Published on

Lucrare de diploma, Facultatea de Studii Culturale Europene din cadrul Universitatii Bucuresti.
Oana Ionita
Partea I:Istoria orala, instrument de analiza
Partea II:Mentalitati surprinse in societatea romaneasca in ultima decada aregimului comunist: prezentare, analiza, intrebari si probleme deschise
Partea III:Bibliografie
Partea IV:Anexa: inteviuri, marturia unui disident.

Published in: Education
0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
1,027
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
26
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Mentalitati in Romania anilor ‘80. Lucrare de diploma Oana Ionita, 2002, Studii Europene, Universitatea Bucuresti

  1. 1. UNIVERSITATEA BUCURESTI STUDII CULTURALE EUROPENE Mentalitati in Romania anilor ‘80 Coordonator: Lect. dr. CARMEN DIACONESCU Absolvent: Oana Ionita
  2. 2. - 2002 - CUPRINS: Partea I: Istoria orala, instrument de analiza Partea II: Mentalitati surprinse in societatea romaneasca in ultima decada a regimului comunist: prezentare, analiza, intrebari si probleme deschise Partea III: Bibliografie Partea IV: Anexa: inteviuri, marturia unui disident. -2-
  3. 3. Partea I Istoria orala, instrument de analiza -3-
  4. 4. “Istoria orala este arta de a trata individualul in context social si istoric, de a explora distantele si legaturile si de a cauta memoria in spatii private, inchise.” (A. Portelli dupa AIO) In conditiile in care ritmul istoric s-a accelerat, datorita rapiditatii diseminarii si innoirii informatiei (sau pur si simplu, timpul nu mai are rabdare…), reconstituirea faptelor istorice contemporane sau chiar imediate impun apelul la o diversitate de surse, unele non-clasice, nonscrise. Nevoia a fost resimtita prima data dupa cel de-al doilea razboi mondial, pe de-o parte datorita schimbarilor aparute in nivelul de trai si in modul de raportare la realitati, iar pe de alta datorita exclusivitatii detinute pana atunci (secolul al XIX-lea si prima jumatate a celui de-al XX-lea) de istoriografia clasica, bazata aproape doar pe surse scrise. Apare interesul pentru istoria sociala, pentru “dimensiunile mai discrete ale istoriei” (Z. Rostas, 1985, p. 62), pentru acele parti ale societatii, definite in functie de diferite criterii (sociale, religioase, etnice), a caror voce n-a fost auzita fie datorita minoritatii in care se aflau, fie fiindca nu au avut acces la ‘condei’, fie ca nu au o istorie scrisa (aici fiind vorba de popoarele din lumea a treia). Duby (dupa Z. Rostas) vorbeste de “ideologii populare”, referindu-se la “mediile sociale care n-au avut acces la instrumente capabile sa traduca in forme remarcabile si durabile o viziune asupra lumii” (p. 63). El sustine ca aceste ideologii trebuie cautate in perioadele ‘in care nu s-a intamplat nimic’, cand nu au fost conturate coerent si nu s-au confruntat ideologii de vreun anumit tip pe scena istoriei. Rostas face o impartire clarificatoare, vazand sursele orale ca fiind folosite in doua directii distincte si anume in istoria orala (‘oral history’) si traditia orala (‘oral tradition’). In timp ce prima se refera la acele grupuri care nu s-au consemnat in istorie din motive socio-politice (aici pot intra populatii intregi in cazul regimurilor dictatoriale) si se concentreaza asupra amintirilor traite, cea de-a doua vizeaza “popoarele fara istorie”, fara o cultura scrisa, in care sursa reprezinta o impletire intre experienta de viata a povestitorului si traditia mostenita tot pe cale orala. Schimbarea opticii istorice are si o motivatie teoretica (H. H. Stahl dupa Z. Rostas) si anume ca acele surse aproape exclusiv scrise perpetueaza o eroare sistematica datorita faptului ca au fost filtrate prin prisma unor anumite clase sociale, dominante fie din cauza genealogiei, fie a bogatiei, fie pur si simplu a accesului acestora la alfabetizare. Astfel, interesele au fost unilaterale si aspectele sociale limitate la sfera lor de perceptie. Pe de alta parte, finalitatea difera. Istoria clasica e in cautarea ‘marilor adevaruri’, dorind sa le acrediteze si sa le impuna pe acestea tuturor, pe cand cea orala aduce in prim-plan intalnirea dintre aceasta mare istorie si biografiile indivizilor- “un moment al istoriei surprins in relatia sa cu o existenta particulara” (Ph. Aries dupa AIO, 2001, p. 10). Una din definitiile date istoriei orale este ca reprezinta interviul sau interviurile in format intrebare-raspuns condus(e) de o persoana care are cunostinte despre tema ce va fi abordata. Cel intervievat trebuie sa fie participant sau martor iar interviul are in vedere subiecte istorice. Confruntarea privind aceasta definitie se naste atunci cand se afirma ca “the more, the better”, cu cat cel ce intervieveaza stie mai multe, cu atat mai bine. Pentru ca, spune una din parti, insasi apelarea la asemenea surse (cele orale) presupune o lipsa sau o penurie de surse oficiale privind subiectul de interes. O alta voce, in disputa cu privire la faptul ca intervurile folosite de istoria orala nu sunt reprezentative din punct de vedere statistic al populatiei sau al unei parti a acesteia, afirma ca interviurile nici nu sunt sortate fiindca ar reprezinta o norma statistica abstracta ci fiindca specifica procese istorice si ca ceea ce ar trebui sa conteze este perspectiva celui ce ia interviu si nu relevanta obiectiva. Disputa pe tema validitatii continua prin ipoteza ca istoria orala ca sursa este un mediu inerent subiectiv si are calitati partizane, care au fost scoase ca atare din inregistrarea documentului formal. In schimb, si acest tip de documente poate fi subiect de -4-
  5. 5. suspiciune pentru ca acea informatie a fost utilizata si pastrata de elite (in sens de grupuri dominante sau cu acces la oficial) pentru scopuri si interese personale si specifice. Insa pe orice plan s-ar duce discutiile, legandu-se fie de metodologie, de rigurozitate, fie de veridicitate, de acceptare sau nu a diferite perspective ca fiind valide, istoria orala aduce o democratizare a naturii istoriei permitand oamenilor sa-si formuleze propriile intelesuri ale experientelor trecute si astfel dezvoltand o constiinta/constientizare a istoriei. Istoria orala este vazuta ambivalent, fiind complementara istoriei clasice prin extensia surselor si perspectivelor si in acelasi timp fiind o lectura paralela trecutului, deci concurenta. Si apoi, marturia orala nu este si nu trebuie vazuta ca un scop in sine ci ca un citat cu valoare documentara inserat in constructia discursului istoriografic. Voltaire spunea ca toata istoria a fost la inceput orala. De-a lungul timpului disciplinele s-au separat gradual pe masura ce fiecare si-a ales o anumita metoda de baza. Pentru istorici metodologia se invarte in jurul documentului, pentru sociologi in jurul interviului, pentru antropologi a mersului pe teren. Istoria orala nu a preluat mecanic metodele sociologiei ci a pornit intr-un sens contrar acestora: interviul nu are timp fixat sau intrebari gen chestionar si ia in considerare si probleme de limbaj, mentalitate, comunicare neverbala, punand accent pe subiectivitate si context (situatii de viata, raportarea la evenimente, sentimente). Modernitatea interviului nu sta in inregistrare ci in tratarea sursei interdisciplinar. Exista anumite straturi ce sunt urmarite in analiza surselor orale (Z. Rostas, 1985). Se cauta informatii calitative si subiective, nu statistici, cantitati. Se ia in considerare modul de gandire al grupului social din care face parte interlocutorul- dupa cum spune si Duby (dupa Z. Rostas, 1985), exista modele de comportament ce reprezinta produsul unei culturi in continua adaptare. Ceea ce este interesant e ca o inregistrare nu pastreaza doar cultura epocii evocate de intervievat ci si procesele culturale ce s-au desfasurat de la evenimentul cu pricina pana la inregistrare si de asemenea pune in evidenta si rolul culturii actuale in filtrarea amintirilor. Un alt strat este cel al limbajului ce isi lasa amprenta asupra informatiei. Astfel are loc o descoperire sistematica a relatiei dintre “limbaj si structurile mentale, limbaj si realitate, limbaj si clase sociale” (M. Villanova dupa Z. Rostas, 1985, p. 66). Simbolistica are o foarte mare importanta: avem scheletul formei la care se ataseaza anumite detalii faptice a caror selectie este facuta automat de cel intervievat. Comunicarea neverbala este de asemenea luata in considerare, astfel ca tacerile, gesturile, tonurile, devin informatie prin ele insele. Inregistrarea de istorie orala este atat o metoda de investigare prealabila temei ce urmeaza a fi cercetata cat si o metoda de imbogatire a acesteia. Nu exista o viziune unitara asupra tehnicii celei mai eficiente. De preferat este una neutra si intensiva si evitarea antagonismelor (moale, cu aprobare a tuturor informatiilor sau dura, cu intrebari socante si rupere a firului povestirii). Neutralitatea se refera la renuntarea la orice ingradire, temporala sau informationala, si conformarea la situatie si la persoana intervievata. Intensivitatea consta in permiterea devierii de la intrebare (de altfel frecventa datorita sinuozitatii memoriei), cu o orientare discreta si continua spre aria temei de discutie. Apoi trebuie sa existe un grad mare de empatie si o renuntare la mentalitatea intelectualista care poate inhiba interlocutorul (trebuie tinut cont de disponibilitateplacere a conversatiei, timp, incredere). O interactiune continua, in care fiecare invata de la celalalt, este benefica, este o invatare activa din trecut printr-o analiza dintr-un prezent imbogatit informational. Dar disputa va ramane probabil aceeasi: a accepta sau nu subiectivitatea ca sursa pe care se poate conta sau, de ce nu, a accepta ca istoria clasica, formala, opereaza tot prin subiectivitate, filtrand prin cateva criterii mai mult sau mai putin general acceptate evenimentele cotidiene. Dar pastrand antinomia obiectivitate- subiectivitate, putem vorbi de o antinomie adevarat- autentic, in sens de trait. Adevarul reprezinta ceea ce este scris, analizat, acceptat. Autenticitatea este gasita la nivelul mentalitatilor, in evenimentele cotidiene si in povestirile individuale. Si apoi, cate asteptari, atatea istorii. Ca si periodizare, din anii ’60 asistam la o adevarata revolutie academica. Creste interesul pentru analiza culturala in sensul sau cel mai larg (cultura nu mai este doar studiul elitist ci si un -5-
  6. 6. fenomen social, educational or urban) si este stimulata dorinta de a investiga prin contacte directe, ‘face to face’. Se pune problema stintelor care pot aborda ideea semnificatiei si a intelesului pe care evenimentele politice si sociale le au pentru indivizi. Astfel, are loc un val de cercetari despre oameni simpli, obisnuiti. (AIO, 1998). Se demonstreaza ca, dincolo de variabilele recunoscute care influenteaza comportamentul social (clasa, educatie, venit, varsta, profesie, etc.), semnificatiile cu care sunt investite situatiile imediate de viata si practicile culturale au o pondere foarte mare in modul in care oamenii isi gestioneaza relatiile socialeindivizii nu reactioneaza ca niste automate. Semnificatiile obtinute nu pot fi anexate ca variabile la modelul universal, ele reprezinta rezultatul contextelor imediate ale indivizilor. Informatiile astfel primite pot oferi perspective noi, care nu se mai bazeaza pe prezumtii luate ca de la sine intelese doar in virtutea faptului ca cercetatorul si subiectii traiesc in aceasi societate. Indivizi diferiti recepteaza intr-o maniera distincta ceea ce emitatorul considera a avea o semnificatie unica. (L. Chelcea, 2000) Este foarte interesant de remarcat diferenta intre comportamentul individual si cel institutional, fiind vorba de o prelucrare personala a unei idei oficiale (in cazul regimului comunist, s-a observat ca, in ciuda centralizarii masive, la nivel local instructiunile date de sus aveau ‘mersul lor’, fiind adaptate in functie de regiune, mod de reactie al oamenilor si, de ce nu, in functie de personalitatea aparatcik-ului). De asemenea, perspectiva este una de surprindere a trecutului printr-o dubla lentila: istoria private si cea publica. Istoria orala este un domeniu de studiu interdisciplinar in care perspectivele cercetatorului pot fi antropologice, sociologice, psihologice, etnice, istorice. Pe de alta parte, perspectiva este aleasa si de catre cel care ofera informatia, acesta sortand-o in functie de niste prioritati personale si operand o ierarhizare. In cadrul acestui tip de istorie se vorbeste de mentalitati, de atitudini, de idei si concepte, de tipare comportamentale invatate -in anumite perioade date- care mai de care mai bogate in sensuri, si asta in contextul unei singure perioade, intr-un context. R. Grele subliniaza si el ideea ca trebuie sa avem de-a face cu o ‘citire simptomatica’ adica o incercare de a cauta nivele de discurs in interviu, luand in considerare diverse aspecte: lingvistice, pragmatice, ideatice, informationale. Apelarea la istorie orala se justifica pornind de la premisa ca memoria este un sistem cultural in care imaginile nu se conserva, ci se reconstruiesc din perspectiva prezentului, si ca istoria clasica reprezinta de fapt memoria oficiala a ceea ce societatea a ales sa celebreze, si nu a tot ceea ce s-a intamplat. Este vorba de o povestire a vietii, ‘recit de vie’ sau ‘life’s story’ in care avem de a face cu situatii recente, de obicei de natura dramatica sau emotionala- o istorie imediata. Aceasta este facuta din amintiri si din punerea lor in perspectiva, din reflectii si evaluari retrospective. In acest mod au loc selectii si reconstituiri continue in functie de reperele sociale ale prezentului. A povesti inseamna a argumenta iar informatia documentara este perfect integrata intr-un discurs despre sine, fascinant prin diversitatea optiunilor si solutiilor. Astfel primim informatii asupra orizontului de asteptare al individului, despre valori, credinte, luari de pozitie, reconsiderari, prin prisma carora povestitorul judeca faptele, pe sine, pe ceilalti. (S. Vultur, 2000) Realitatea este insa miscatoare pentru ca exista tentatia, la povestitori si ascultatori, de a da sens, de a produce sens intr-o tentativa de a ne defini sistemul de referinta si de a-l apara. Exista tendinta, atunci cand povestim (din) propria viata, de a da o semnificatie, chiar si absurdului – este armura care ne apara de socul realitatii. Problema care se pune nu este de a gasi etichete potrivite, trasaturi specifice care l-ar caracteriza pe individ, scotandu-l in afara timpului sau istoric si a timpului trait- contextul este esential-, ci aceea de a vedea care sunt in el reperele prin care se identifica in acest demers al aducerii aminte. Dinamica identitatii se datoreaza jocului mereu schimbator intre prezent si trecut, avand tot timpul loc reevaluari. Naratorul cauta un efect de coerenta retrospectiva prin care experienta traita sa capete sens; imaginea pe care cauta sa o ofere este in formare, el cautand sa stabileasca raporturi intre sine si ceilalti, intre sine si propria memorie. Astfel avem de a face cu un proces imediat de redefinire identitara. Trebuie tinut cont de lucruri asa cum au fost ele si urmarita detensionarea (sau esecul acesteia) dintre sinele actual al povestitorului si cel de atunci. Istoria trebuie privita si ca o evolutie personala. -6-
  7. 7. Ceea ce e interesant de urmarit este relatia povestitorului cu trecutul si imaginea sa despre ceea ce este memorabil sau nu, ce este istorie sau nu, ce merita sa intre in istorie sau nu: dincolo de povestirea propriu-zisa, acesta ne propune un anumit model al raportului sau cu istoria si memoria. Interesanta este alegerea reperelor in discutie si ierarhizarea lor in povestire, fara intrebari care sa le directioneze. Facandu-se o comparatie intre un jurnal scris si o povestire orala, se observa ca in primul caz naratiunea este descriptiva, controlata, pe cand in cel de-al doilea se pune problema unei reconstructii, unei re-creari a realitatii in functie de perceptia sau senzatiile trecute si de contextul reamintirii. Este vorba de un rapel, definit ca operatie de reproducere, reconstructie a unei realitati trecute si reactivate prin memorie (A. Cornea dupa AIO). O anumita perversitate sta in faptul ca oricand evenimentele din trecut se pot rearanja, granitele cronologice dispar, si individul poate ajunge la a face colaje din evenimentele din trecut, ajungand la concluzii aberante. O alta varianta in jocul subversiv al memoriei este alegerea unor anumite evenimente din trecut si folosirea doar a lor in reconstructia evenimentului oferind astfel o imagine eronata asupra intregii perioade (ca si cum ar privi lumea intr-o singura culoare). O problema care se pune e si cea referitoare la ceea ce se poate spune si ce nu: cenzurile si libertatile exprimate tin de diferite criterii sociale de ordin ideologic, politic, cultural, formalreferitor la structura discursului. Astfel gasim judecata de valoare langa nostalgii personale. Pe de alta parte, aleatoriul se poate remarca si la nivelul abilitatii celui care ia interviul, a disponibilitatii celui intervievat, a gradului de incredere ce se stabileste intre cei doi, a punerilor in tema initiale reciproce. Istoria ultimelor decenii ale regimului comunist solicita apelul la resursele unor participanti directi sau indirecti care aduc informatii despre o istorie traita. Istoriografia perioadei comuniste este pe de-o parte bogata in analiza dinamicii puterii politice si pe de alta saraca in tratarea experientei comuniste asa cum a fost ea traita de oameni. In acest sens, istoria instaurarii regimului comunist, a etapelor parcurse, constituirea noii puteri, colectivizarea, nationalizarea, deportarile, arestarile si inchisorile, fenomenul urbanizarii, viata ecleziastica si religioasa, problemele de ordin etnic, constituirea ‘burgheziei rosii’, noua ‘elita’, reprezinta subiecte ale investigatiei istoriei orale. Apoi istoria orala este una din abordarile care au permis istoricilor sa ajunga la marturiile pana atunci inaccesibile ale Europei de Est. Mai mult, aceasta ofera un mijloc prin care experienta personala poate fi folosita la construirea contextului mai larg care a generat acea experienta. (AIO, 2001) Se mai resinte si nevoia de dialog critic privind trecutul pentru o abordare realista a prezentului. Mentalitatile se formeaza, se sedimenteaza in timp si se schimba foarte greu. O schimbare politica, economica, nu inseamna automat si una la nivel individual sau societal. Ca o mentalitate sa se schimbe, trebuie avut in vedere faptul ca toate reperele, toate sistemele de referinta dupa care s-a trait se gasesc in trecut. O schimbare reala trebuie sa ia in calcul o despartire constienta si analitica de trecut, o constituire a unui bilant si o intelegere a resorturilor schimbarii. Incercari de reformari majore ale societatii in profunzimea ei incep cu Platon si se continua pana la Marx. Societatea, oamenii, individul sunt atat tinta cat si materialul de lucru. Oamenii accepta conducatori in virtutea ideii unei comunitati armonioase unde fiecare are locul si ocupatia sa. Conducatorii trebuie sa organizeze, sa aloce, sa induca o coerenta la nivel macro. Utopia comunismului este foarte incitanta si ar merita o privire documentata privind istoria, evolutia, anomaliile si devenirile. Am optat insa pentru o privire concentrata, pe ultima ‘suta de metri’ a comunismului in Romania. E destul de problematic sa vorbesti de o perioada atat de proaspata. E nevoie de o uzura fizica, spatiala si temporala pentru a aborda anumite nu doar probleme ci si perspective. Isoria orala reprezinta optiunea ideala pentru un asemenea demers. Nu se ocupa de de date si locuri, de mari figuri de conducatori, strategi, vizionari ci ii foloseste ca sa obtina informatii suplimentare. Nu are grija sa gaseasca/sa pastreze o obiectivitate cat mai fidela sau sa nu metamorfozeze evenimentele sub influenta nationalismului, ci dimpotriva. Tinta o reprezinta omul obisnuit, mediu din punct de vedere al scenei publice, care isi are un loc mai -7-
  8. 8. mult sau mai putin definit in societate (profesional, social, familial) si care are propriile metode si principii in raportarea la evenimente. Acel om obisnuit asupra caruia s-a actionat cu o ideologie si care poate remarca sau nu impactul pe care l-a avut regimul asupra vietii sale. Si acel om obisnuit trebuie sa fie intrebat si auzit. Iar atunci cand intervine subiectivitatea, luminile se schimba. Se poate avea un acelasi context, in schimb perspectiva e alta de fiecare data. Totul tine de perspectiva. Bogatia sta in diversitate iar faptul ca exista mai multe parti ale aceluiasi adevar nu-l face pe acesta mai putin valabil, ci il nuanteaza. Gandirea de genul alb-negru e simplista si la un moment dat daunatoare. Rafinamentul vietii obliga la o multitudine de perspective. Deci avand aceeasi perioada si 23 de milioane de locuitori ar fi placut sa credem ca avem tot atatea unghiuri de vedere. Din pacate (sau din fericire?) parerile oamenilor se coaguleaza dupa diferite criterii. De altfel, pe asta se bazeaza toate doctrinele, moderate sau extremiste. Primul si cel mai evident criteriu este cel al satisfacerii nevoilor primare. Si cu cat acestea sunt indeplinite mai usor, cu atat putem spune ca nivelul de trai creste. Nu e nimic negativ in a aprecia o conducere (a vietii personale pana la urma) dupa modul in care iti ofera acces, disponibilitate la a-ti indeplini cerintele. Lucrurile devin ordinare din momentul in care acest criteriu primeaza, or este exculsiv(ist). Alte criterii tin de securitate, optiuni, mobilitate, informatie, acces etc. Deci depinde de prioritati. Se presupune si se spera ca potential fiecare roman a analizat, sumar sau profund, regimul comunist trecut. Interesanta ramane ierarhia criteriilor pe baza carora s-a facut analiza, cu speranta ca premisele de la care a pornit analiza sunt corecte. Deci interviurile luate sunt perspective ale aceleasi realitati. Deosebirile sunt uimitoare. Sigur a contat si categoria socio-profesionala a persoanelor, daca au fost sau nu tinte ale amenintarii regimului. Am ales intentionat ultima perioada, cea dinaintea caderii comunismului la noi, pentru ca e o perioada concentrata in care lucrurile au evoluat vizibil (evolutie in sensul de succesiune a evenimentelor) si, pe langa faptul ca e mai recenta si e mai usor de identificat, pune si probleme celui intervievat obligandu-l, prin apelul la memorie, sa faca o revizuire globala a unei parti de comunism. Cred ca demersul a facut bine ambelor parti, atat celui ce lua interviul, ajutandu-l sa afle, sa faca legaturi si conexiuni, indepartandu-l de la perspectivele polarizante de bine-rau, cat si celui intervievat, prin actiunea de inducere a unui ‘proces al comunismului’ sau macar a unei parti din acesta, proces extrem de necesar atat la nivel individual cat si colectiv. Asumarea trecutului cu toate evenimentele sale este esentiala pentru o privire libera si responsabila asupra viitorului. Ambiguitatile bineinteles ca nu lipsesc. O povestire se face intotdeauna din perspectiva momentului iar starea de fapt din prezent poate transfigura cu usurinta evenimentele memorate. O alta ar putea fi un eveniment marcant din trecutul interlocutorului, cu halou dramatic sau afectiv, care poate arunca o lumina decisiva si exclusivista asupra tuturor intamplarilor post eveniment, deprivandu-le de adevar. De exemplu o persoana a carui familie a fost deportata in Baragan n-ar putea spune niciodata ca Ceausescu a fost un patriot bun sau ar fi nevoie de o forta analitica majora petru a se putea detasa si analiza. Abordarea ramane totusi interesanta. Avem oameni obisnuiti ("omul modern"), a caror voce nu a fost auzita niciodata, care se vad dintrodata in fata unei revizuiri: prezentare, justificare, cautare de coerenta, legaturi logice si toate acestea cu datele dintr-o ipoteza personalizata. Si bineinteles, selectare. Memoria e selectiva, si frumusetea sta nu atat in selectie cat in criteriile dupa care a fost facuta selectia. Am incercat sa pun intrebari cat mai neutre care sa arate doar directia din care vreau sa aflu informatia si nu sa sugerez raspunsuri. Am incercat sa nu judec dintr-o perspectiva strict intelectuala- ca sa nu saracesc variantele de discurs. Recunosc ca m-am simtit bine si m-am amuzat si m-au incitat interviurile, in ciuda seriozitatii demersului. Am cautat persoane cunoscute, am ales momente si locuri prielnice in care intervievatii s-au putut relaxaza si sta la povesti. Este vorba de 7 persoane, trei femei si patru barbati, cu varste cuprinse intre 42 si 86 de ani. Sunt profesori, tehnicieni, asistent si medic. Sase au fost in Bucuresti in anii ’80, unul dintre ei in schimb calatorind mult prin tara. Cel de-al saptelea este din Satu-Mare. Doua dintre persoane au trait bine, una a iesit la pensie in 1985 deci aceasta schimbare personala influenteaza viziunea de -8-
  9. 9. ansamblu iar celalalte persoane au trait rau. Intrebarile au plecat de la nivelul de trai si massmedia pana la atmosfera in oras si sentimentele resimtite in acea perioada: nesiguranta, frica, indiferenta, suferinta, intrajutorare, grija etc. M-am interesat de slujba pe care o detineau in momentul respectiv, cum si-au gasit-o, cum si-au achizitionat casa si care erau criteriile de selectie pentru obtinerea acestora. Relatiile personale la locul de munca si cele cu prietenii mi sau parut extrem de importante ca atitudine fata de ‘aproape’, fata de ‘celalalt’. Am dorit sa aflu pareri personale despre demolarile de case, construirea de blocuri si motivatia acestor initiative. Am intrebat despre migrarea de la sat spre oras si daca au fost sau nu constienti despre aceste lucruri. Am pus problema Bisericii si am cerut informatii despre daramarea de edificii religioase si despre pozitia preotilor fata de regim. Un alt lucru de care am fost interesata a fost perceperea vecinilor Romaniei, fie prin prinderea posturilor bulgaresti, iugoslave sau unguresti in funcie de zona, fie prin zvonuri. Pe aceeasi linie a informarii/lipsei de informare am chestionat despre accidentul nuclear de la Cernobal si miscarea societatii civile poloneze din 1980-1981. I-am intrebat cum se simteau in acea perioada, cum resimteau regimul si cum se pozitionau fata de el. Pornind de la premisa ca a fost dictatura, m-am interesat de disidenta de orice tip (pasiva, interioara sau activa, exterioara, din tara sau din afara). In capitolele tinand de minoritati nu am intrat, dar s-au atins aceste probleme datorita faptului ca unii intervievati au fost marcati de cunoasterea unor astfel de intamplari. Din curiozitate si nu ca punct de plecare al unei intrebari m-am referit si la perioada actuala, dar bineinteles o viziune atat din perspectiva unui regim dictatorial trecut cat si din cea a unui viitor european. Tot timpul am vrut sa stiu cat de bine cunosteau evenimentul si care era atitudinea personala fata de acesta. Am pus aceste intrebari pentru a surprinde realitati din perioada respectiva si de asemenea pentru a afla diferite pareri si idei privind aceste realitati. Studiul de fata nu se vrea o cercetare stiintifica, persoanele intervievate nu pot fi considerate esantion, nici dupa criteriul zonei in care au trait, nici dupa varsta si nici dupa profesie. Ceea ce am urmarit a fost surprinderea unor sisteme de referinta personale si extrem de diferite la indivizi aflati intr-un regim totalitar si bombardati de o ideologie sociala. Acest tip de ideologie, de formare a unui nou tip de individ si de societate, foloseste instrumente de mare amploare si, in mod necesar, uniformizatoare. O reformare de mari proportii tintind catre un anumit tip de societate in nici un caz nu tine seama de individ si de natura sa evolutiva si personalizata, ci declanseaza mecanisme care sa integreze individul intr-un loc bine fixat (in functie de cateva abilitati ale acestuia), nepermitand evolutia sau schimbarea. Aceste lucruri sunt constientizate de cei care impun regimul si sunt eradicate prin control, de tip simbolic, remunerativ sau coercitiv. Firul Ariadnei in acest labirint de sentimente a fost folosirea informatiilor despre metodele si instrumentele regimului Ceausescu prin care s-a sustinut comunismul in Romania. Este vorba de colectivizare, distrugere a proprietatii private, uniformizare, controlul informatiei, ascensiune sociala pe criterii ideologice, racolare de informatori politici din randurile populatiei, suspiciune, tradare, cenzura, ateism, infometare. Aceste metode au fost sau nu constientizate de subiecti si au determinat anumite atitudini ale acestora. Acesta a fost scopul: de a urmari, inregistra si comenta acele luari de pozitii fata de aceste metode. -9-
  10. 10. Partea II Mentalitati surprinse in societatea romaneasca in ultima decada a regimului comunist: prezentare, analiza, intrebari si probleme deschise - 10 -
  11. 11. O parere despre comunism: [“…molima asta, era o molima care se putea extinde. A fost o politica, cred, a marilor puteri, de impartire, clara, pentru ca a fost ceva dirijat si de impartire.. fara sa se cunoasca... amanunte, pentru ca daca ne gandim la teoriile lui Marx si ale lui Engels, astea sunt teribile, dar nu pentru oameni pe pamant. Egalitatea asta ar fi extraordinara in cer, nu aici!” “Si Marx spunea ca trebuie in societatile dezvoltate, care sunt spre distrugere, nu la noi, care de-abia incepem...” “Deci, o utopie in toata regula, nu?” “Da, asa era, da, utopie, gandindu-ne asa, ce puteau spera, erau o gramada de lucruri bune - lucrurile astea nu se pot realiza cu fiintele umane! Este peste poate!”] Societatea comunista romaneasca ar trebui privita dintr-o multitudine de perspective pentru a putea fi intelese toate resorturile ei. Ultima decada, cea studiata in lucrarea de fata din punct de vedere al mentalitatilor, e pe cat de complexa pe atat de confuza. Multe intrebari se ridica, printre care si una mai profunda si cu multe cauze si implicatii- neputinta unei coagulari sociale masive pentru cerere de drepturi- un mod de a obliga puterea la concesii (gen Solidaritatea poloneza) sau cel putin o opozitie viabila (gen Ungaria). Intrebarile incep din istoria noastra. Sa fie oare diferenta intre regiuni, tipul de diplomatie-compromis practicata, influenta orientala, figura hiberbolizata si cristica a Conducatorului (“un indiscutabil cult pentru conducatori”, A. L. Nastasa dupa L. Boia, 1998, p. 199) Sau sa fie vorba de o securitate foarte bine pusa la punct si mitizarea ei, epurari masive si continue, rotirea de cadre (remanieri periodice ale inaltilor responsabili, Soulet, 1998), clientelismul, nepotismul (in ultimii ani varful partidului a fost preluat treptat de clanul familiei Ceausescu instituindu-se “regimul socialismului dinastic”, Draguseanu dupa L. Boia, 1998, p. 124), seductia, dezbinarea intelectualilor si ostracizarea tuturor elitelor de la producatori culturali la gospodarii fruntasi ai satelor, nationalismul exacerbat (avand ca radacini discursul national ante si interbelic- “Este cert ca poporul roman, insufletit de vederi nationaliste, a acordat … un sprijin entuziast conducatorilor sai fara a se prea ingrijora de angajarile lor ideologice”, Le Breton, 1996, p. 221). Fiecare din aceste raspunsuri este valabil insa depinde de scopul propus pentru a impune vreunul dintre ele. Am pornit de la ideea disidentei/lipsei de disidenta ca punct de sprijin pentru cautarea, inregistrarea si analizarea atitudinilor romanilor in perioada ceausista. Faptul ca nu s-au impotrivit sau au facut-o doar la nivel individual si interior conteaza extrem de mult in intelegerea societatii romanesti actuale si a manifestarilor ei. Absenta unei coerente civice se explica atat prin apelul la istoria romanilor cat si prin constatarea actiunilor regimului comunist. Este evident ca noile mentalitati instituite dupa cel de-al doilea razboi mondial nu pot fi separate cu usurinta de cele ante si interbelice. Nu trebuie cautata esenta romanilor in perioadele dinaintea comunismului ci trebuie acceptat faptul ca acest comunism al lui Dej si Ceausescu a avut dezvoltari specifice si s-a grefat inevitabil in comportamentele oamenilor. Referindu-ma la ultima decada comunista romaneasca, am urmarit acele idei, atitudini, modele, masuri ideologice implantate si dezvoltate la nivelul societatii. Este interesant de remarcat cate din si cum anume aceste noi mentalitati au fost preluate (nu se pune problema deciziei aici, pur si simplu si-au atins scopul, au fost absorbite) sau respinse de catre populatie. Vorbind de - 11 -
  12. 12. conceptul esential al comunismului, cel al uniformizarii, il regasim aplicat si la nivel material, vorbind de nivel de trai, [“Si la noi, in conditiile anilor ’87, ’86, ’88, cand toata lumea, indiferent daca erai inginer, ca erai maistru sau erai muncitor tot la coada stateai sa-ti iei drepturile pentru ca nu era o bariera intre unii si altii.”] si la nivel psihologic- persoana intervievata se identifica cu ‘toata lumea’, cu ‘toata tara’. [“Dar, cand a cazut regimul, ce sentimente ati avut? De usurare, de indiferenta, de bucurie? Cam care a fost pozitia dumneavoastra fata de caderea lui Ceausescu?” “Pe vremea aia, toata lumea, toata tara s-a bucurat ca a cazut regimul respectiv. Din cauza ca lumea n-avea caldura, n-avea mancare, n-aveai curaj sa vorbesti, n-aveai libertate… viata era foarte grea. Ti-era frica, pe vremea aia, sa mai spui ceva, sa mai zici ceva si… era greu. Era greu. Pur si simplu a fost o explozie de bucurie. Populatia era foarte bucuroasa.”] In schimb regasim aceeasi uniformitate, dar de data aceasta ratata, la nivelul traditiei care s-a dovedit mai puternica decat noua ordine. Eradicarea sentimentului de proprietate s-a lovit de o mentalitate taraneasca veche, atasamentul fata de pamant si casa. Acestea reprezentau universul taranului si deposedarea a insemnat o rupere dar totodata si o revolta, chiar daca doar la nivel mental. [“Nu sunt unul dintre cei care au suferit de pe urma daramarii casei lui. Sunt oameni care au suferit, deci au muncit parinti din parintii lor, au facut case, s-au nascut acolo si sa vina sa ii demoleze… presupun ca era groaznic. Adica exact ca si cum ar veni cineva la mine la tara sami demoleze casa: m-ar durea pana in strafundul sufletului, al inimii, nu…”] Continuand ideea generalizarii unui concept la mai multe niveluri, gasim de data aceasta o uniformitate cu repercusiuni negative si in prezent: iresponsabilitatea. Aceasta a fost de fapt un efect al politicii de incadrare obligatorie in campul muncii. Toata lumea avea serviciu, indiferent de valoare sau abilitati, toata lumea primea salariu si avea bani de mancare si locuinta. In prezent, cand exista o selectie pentru o slujba si gasirea ei necesita efort si demers personal, omul nu stie sau nu poate sau nu intelege acest nou mecanism social si ca atare regreta trecutul (sau gaseste tapi ispasitori in prezent). [“Chiar pana in revolutie au fost perioada bune, cand tot omul putea sa-si permita sa contracteze casa, o locuinta… tineretul in ziua de azi, e mai greu… nu are unde sa stea, sunt situatii, stau cu parintii… e greu, e greu… in sfarsit…”] Sau dimpotriva, constientizeaza si condamna. [“Noi, in '79 am fost in Franta. Cand le-am spus francezilor ca noi suntem obligati sa avem loc de munca, au ramas perplecsi, era obligatoriu, politica te obliga sa ai serviciu, ca erai pregatit/ nepregatit, ca stiai/ ca nu stiai, tu trebuia sa ai un salariu si un loc de munca.” “Era.. aberant... era o aberatie... ei, cand spuneam ca erai si inchis cand erai prins pe strada fara serviciu, devenea... iar aberant pentru o lume civilizata in care lumea isi spunea cuvantul.. si in urma... numeroase... interviuri... loc de munca, reuseai sa obtii un loc de munca pe masura pregatirii tale. Acum, ce se intampla? Se intampla asa: sa spunem ca nu mai e Ceausescu conducator suprem, inca se resimte faptul ca noi asteptam decizii de sus, dar, mai bine de jumatate dintre romani au ramas fara locuri de munca. Automat incep sa devina responsabili pentru viata lor si a familiilor lor si atunci incep sa se intrebe ce ar putea sa mai faca... unii dintre ei se intreaba ce ar putea sa mai invete, cum ar putea sa se mai pregateasca, dar... este - 12 -
  13. 13. dureros, majoritatea dintre ei se gandesc ce mai pot smecheri si ce mai pot fura sau pe ce cai mai pot sa supravietuiasca... iar cei care reusesc sa supravietuiasca la modul... la maniera.. ‘normala’ sa spunem, nu pe cai cinstite - pentru ca, inca este tara tuturor posibilitatilor si inca exista starea de influente extraordinar de puternice, inca fiecare isi cam poate face de cap, pana sa vina litera legii peste ei, nenorocirea este ca pica astia marunti, cu tot felul de porcarioare si nu se incepe o curatenie din asta.. generala si o aplicare a legii.. in sensul strict al ei.”] [“Toti eram obligati sa avem salariu. Intr-o familie doi aveau salariu! Da? Este clar. Intradevar, mama a achizitionat o casa din asta pe termen foarte lung, dar ce sa faci cu banii? Dar trebuia sa duci undeva... spuneam: 'de mancat, nu; de imbracat, nu'; de mancat, Dumnezeu cu mila, ce si cum; lipsuri generale pe toate planurile; spuneam "Fereasca Dumnezeu de ceva mai rau". Asta spunem si acuma, parca tot din... e o mentalitatea idioata de mai rau... nu speram la nimic, nu tindem catre nimic, n-avem idealuri de viata... nu care cumva sa nu asa... asta persista si atunci... intr-adevar, fiind doua salarii intr-o familie plateai niste rate lunar acolo si luai o casa pe termen... ceea ce era... alt aspect era ca primeai de pomana!”] Uniformitatea o gasim in plenitudinea ei in cazul fricii. Frica de regim, de foame, de inchisoare, de moarte. Frica a jucat un rol extrem de important atat la noi cat si in tot lagarul socialist. Va fi abordat ulterior mai pe larg. [“… Si acolo, cine mai avea curaj mai tipa. D-astia mai nebuni. Si a doua zi nu-i mai vedeai.” “Si ceilalti cum reactionau?” “Sau nu le pasa sau nu se baga nimeni in discutie cu el ca sa nu-l considere un…ca face intentionat sa starneasca pe ceilalti, si-l dadea drept nebun, nu-i dadeai atentie…”] Si, de ce nu, si indiferenta poate fi o atitudine fata de uniformitate. [“Si, stiti sa fii protestat oamenii care au fost scosi din case si casele au fost daramate?” “Bine, asa zvonuri erau. Oamenii erau nemultumiti, o parte din ei. Pentru ca se obisnuisera, aveau spatii mai mari… Asa, la bloc… era mai greu… Dar, oficial, n-am auzit. Oficial, nu. {…} Totul era pe zvon, nu se dadea la radio… la radio, mass-media noi nu aveam acces si atunci… auzeam prin cunostinte, relatii… ma rog… stateai la o coada, tot omul discuta…] Astfel, “omul nou se infatiseaza observatorului erei post-totalitare sub forma unei anumite uniformizari a comportamentelor si atitudinii colective ce se manifesta mai ales prin entuziasmul scazut al marelui numar fata de urgenta reformelor democratice si, mai ales, fata de condamnarea explicita a trecutului comunist.”(D. Barbu dupa L. Boia, p. 178) Ca si aceasta manifestare a unui concept la nivel social (adica formarea unor mentalitati), voi urmari si alte forme pe care le-au luat diferite idei comuniste si la ce atitudini si valori au dus ele. Legitimarea istorica a partidului comunist roman a adus cu sine acceptarea mai usoara a masurilor luate. Instalarea ateismului la un popor cu traditie ortodoxa a insemnat dezechilibrarea unui intreg sistem de mentalitati tinand de atitudinea fata de cel de langa tine: respectul a devenit nepasare, intrajutorarea s-a transformat in tradare, grija s-a metamorfozat in suspiciune iar modelele comportamentale- preotii- au fost inlocuite cu altele- membri de partid. Esential de urmarit este ideologia partidului comunist si resorturile ei, modalitatile de implementare si sustinere si modul de receptare a acestora de catre indivizi. Anii ’80 sunt foarte bogati in evenimente in Europa si este greu de gasit o interelationare clara intre ele. Spicuind, inceputul perioadei este marcat de Solidaritatea poloneza si de sprijinul Papei, dar in Romania nu se reduce decat la un zvon, si nici acela larg raspandit. Un alt eveniment in zona zguduie Europa, Cernobalul, dar romanii afla tarziu si incomplet. Reformele glasnost si perestroika (deschidere si restructurare) apar sub chipul lui Gorbaciov, de data asta nu - 13 -
  14. 14. sub forma cizmei rusesti ci a eroului salvator (rusofobia romanesca uitata si coada de la aeroport pentru pliante gratuite cu discursul lui). Alte semnale puternice din afara se aud la inceputul lui ‘89 cand, odata cu tezele urbanizarii (din cele 12000 de sate, 7000 urmau sa fie transformate in asezari agroindustriale pana in anul 2000- S. Tanase, 1999) apar din Belgia si Franta adoptii si infratiri cu diferite sate romanesti si din Ungaria si Polonia petitii de protest. In interior, inceperea demolarilor masive in Bucuresti, atat in vederea construirii omului socialist cat si a simbolului acestuia- noul centru civic din centrul capitalei, introducerea ratiilor, cartelelor [“… Iara la tara nici macar paine, daca nu erai din sat nu-ti dadea paine de la brutarie. Trebuia sa ai tichet sau asa ceva.”] si aparitia cozilor (mai intai in tara, chiar din ’85 si mai tarziu in capitala), revoltele din Brasov de care nu aude nimeni (in uzine unde s-a cerut doar paine si salarii decente) [“De exemplu s-a zis ca a fost o razmerita la mineri, in Valea Jiului, prin ’87- e, de asta nu s-a aflat decat dupa revolutie. Adica am auzit eu dupa revolutie. Dup-aia a mai fost o razmerita la Brasov, nu stiu in ce an dar oricum pe timpul lui Ceausescu.”], vestita sistematizare, ‘mandria natiunii’ capabile sa-si plateasca toata datoria externa (dar la ce s-au folosit banii ca nivelul de trai a scazut continuu?, se intreba Tanase) si, bineinteles, revolutia din ’89 ( cu ambiguitatile si confuziile privind intrerventia ruseasca, a unei elite din interiorul partidului ori a poporului ajuns la limita subzistentei). Arma cea mai eficienta a regimului a constituit-o ideologia partidului. Aceasta, ca si metoda de convingere-constrangere, amagire, a exploatat credinte, idei, mituri (unitatea romanilor, inteligenta si diplomatia, ospitalitatea, rolul major jucat in istorie) si de asemenea a format unele noi (puterea de a pastra pacea in lume, factor de echilibru, participare artistica la curente europene si mondiale, conducator extraordinar de inzestrat, capabil, salvator, teama de straini, de sovietici si de bomba atomica, infailibilitatea si omniprezenta partidului). Pornind dintr-o perspectiva sociala, economicul, politicul, artisticul, sistemul religios au fost folosite pentru a oglindi aceste idei. S-au folosit metode de dezinformare, minciuna, augumentarile. Avand in vedere ca sistemul ceausist s-a intins pe o perioada de doua generatii, posibilitatea manipularii a fost mai eficienta. [“…Ar trebui sa privesti, sa ma privesti pe mine ca interlocutor, ca am fost crescut, nascut, crescut sub acest partid comunist. Eu nu stiu altceva, n-as putea sa fac o comparatie sau o legatura intre cum era inainte si cum e acuma, eu ce stiu mai bine e ca atunci cand am plecat in Bucuresti, de mi-am taiat mainile cu secera, am fugit, m-am dus ca muncitor necalificat…”] Incercand o viziune globala salvatoare, as vedea societatea romaneasca in situatia unei politizari extreme a tuturor segmentelor ei. Impunerea directivelor si ideilor partidului se face prin toate canalele posibile, nu numai mass-media, instrument clar si evident manipulator, ci si in istoriografie, educatie, literatura, arta si arhitectura, biserica, loisir. Totul este ‘imbracat’, trunchiat sau falsificat pentru a servi partidul. Prin supraevaluare, denigrare, omisiune si fals, se reconstruiesc si se nasc diferite mitologii. Concepte precum ‘omul nou’, partidul, poporul, muncitorimea, societatea socialista devin termeni prezenti peste tot si cenzura cere aparitia lor oriunde, indiferent de subiect. Se pare ca marile mituri ca unitatea, neatarnarea, lupta de clasa, democratia idilica, teama de strain vin din secolul al XIX-lea si se completeaza cu cele ale secolului XX pe linie paternalista, mesianica, populata de figuri providentiale. Secolul trecut mai este caracterizat si prin inlocuirea internationalului (“Proletari din toate tarile, uniti-va!” Marx, 1900) cu nationalul (“Problema alegerii cailor de constructie socialista este o problema a fiecarui popor. Nimeni nu se poate erija in sfatuitor, in indrumator cu privire la felul in care trebuie construit socialismul in alta tara” Ceausescu, 1969 (dupa K. Verdery, 1994, p. 68) ) si a istoriei deterministe (comunismul se va instala ca urmare fireasca a imploziei capitalismului, spune Marx) cu o istorie voluntarista (trebuie intervenit prin revolutie, trebuie eradicata burghezia, trebuie implementat comunismul, zic Dej si Ceausescu). Daniel Barbu (L. Boia, 1998) remarca uimit alunecarea dinspre marxismul clasic spre cel canonic (socialismul stiintific). In primul se - 14 -
  15. 15. sustine ca in mijlocul fiecarui proiect social se afla individul si societatea este locul unde acesta se alieneaza si se instraineaza de sine. Acolo gasim rolul revolutiei, in puterea ei de a “restaura omul in integritatea sa subiectiva” (p. 180); deci colectivitatea este mediul in care omul isi poate pierde ori castiga esenta. Astfel omul se elibereaza de limite si norme si devine capabil sa formeze o societate superior organizata. In schimb, pentru marxismul canonic individul nu exista decat pentru a forma societatea, este doar o parte a acesteia. Daca societatea devine constienta de vocatia sa istorica colectiva in drumul sau spre comunism, atunci are puterea de a metamorfoza individul, de a obtine ‘omul nou’. (“Omul devine liber in sistemul socialist nu fiindca este inafara actiunii legilor sociale ci fiindca, intelegand necesitatea lor imperioasa, actioneaza in spiritul lor pentru construirea constienta a societatii.” Ceausescu, 1969) (dupa K. Verdery, 1994, p. 172) Particularizand, au existat in mare doua perioade in istoria romaneasca postbelica, din perspectiva tratarii istoriei de catre comunistii instalati la putere. Prima de sovietizare, cand s-a acordat o importanta sporita limbii si popoarelor slave in evolutia romanilor, cu punerea intr-un con de umbra a interventiilor rusesti si aruncarea vinei pe tarism (pana in ’60). O a doua se caracterizeaza prin tendinta de antislavism si redescoperire a originilor latine- dar intotdeauna fara a demasca marile falsuri din perioada anterioara. Aceasta pana in ‘74, cand reorientarea politico-ideologica nu era inca sustinuta intens prin propaganda istorica. In ‘74 Ceausescu se declara presedintele RSR, incepe neostalinismul prin reactualizarea partiala a metodelor, scopurilor si sistemelor de valori din anii ‘50 si propaganda prin trecut. Se iau fragmente din opere, se transfigureaza evenimente si se obtine un amalgam aruncat sub titluri de propaganda nationala. Astfel, in perioda de care vorbim, istoria ca stiinta este subordonata ideologiei. Din istorie se aleg personalitati- nu se putea altfel, revolutionarii sunt cei care formeaza istoria dupa Marx-, si se fac colaje, se inventeaza in virtutea unei necesare deveniri a comunismului din radacini glorioase. Si se incearca nu numai crearea unei traditii a partidului comunist ci si a unei legitimitati a regimului dictatorial. “Prezentul se proiecteaza in trecut, este regula oricarei mitologii istorice: mecanism invers celui aparent care lasa impresia unui trecut prelungindu-se in prezent.”(L. Boia, 1998, p. 360). (“Trebuie sa avem o istorie unitara in care istoria poporului roman sa cuprinda si istoria miscarii revolutionare a clasei muncitoare… si a PCR. Nu pot exista doua istorii, o istorie a poporului si o istorie a partidului…” Ceausescu, 1983) (dupa K. Verdery, 1994, p.188). Dar materialismul istoric dezavantajeaza teoretic personalitatile afirmand ca istoria o face eroul colectiv, poporul. In schimb Stalin rezolva cu o trasatura de condei acest neajuns: “personalitatile de seama pot fi reduse la o nimica toata daca ideile si aspiratiile lor merg in sens contrar dezvoltarii economice a societatii…si invers.” (Draguseanu dupa L. Boia, p. 99). Astfel apare justificarea ideologica a miturilor istorice si a cultului personalitatii. Cultul personalitatii, manifestat mai mult sau mai putin in toate regimurile din lume, aduce cu sine politica oficiala: un conducator nu poate fi cu adevarat mare daca poporul lui este neinsemnat in istoria lumii. De aici va fi usor de ajuns la protocronism si la activarea miturilor trecutului glorios, al viitorului unei societati perfecte, paradisiace si al xenofobiei prin teama de strain si singularitatea poporului roman. Dar de fapt avem de-a face cu un paradox. Persoana naturala a conductorului este absorbita de corpul politic, el este partidul, el este poporul si este privit ca persoana doar atunci cand se vorbeste de conducator al statului. Pe de alta parte, el apare in mass-media in ultima perioada, odata cu modificarea relatiilor de putere de la varful partidului, drept singurul personaj important: doar el este mentionat in actiuni, in vizitele de lucru (in ultima parte a crescut si importanta sotiei, in ’73 intrand in politica). O interesanta evolutie remarca Cristina Petrescu (L. Boia 1998), din 1965-‘68 cand Ceausescu este surprins in poze vorbind cu oamenii si ascultand (in ziare se vorbea de conducerea de partid si de stat) si apoi, dupa legitimitatea greu de contestat castigata in ’68, dand indicatii si toata lumea din jur notand (si vizitele fiind pomenite in massmedia ca ale sale personale). Cred ca putini l-au perceput ca persoana- fenomenul se pare ca a - 15 -
  16. 16. aparut dupa ’89, cand membri de partid din functii de conducere si-au putut continua cariera politica prin simplul transfer al vinovatiei asupra imaginii conducatorului si cand populatia a crezut ca raul a fost indreptat prin simpla disparitie a acestuia. Fidelitatea in acelasi timp a trebuit sa fie nu fata de o idee (nu se lucra cu idei, ci se opera cu concepte, cuvinte si mituri), ci fata de o colectivitate gandita in termeni omogeni: Partidul, Patria sau Societatea. Ceausescu este vazut ca o realitate intangibila, difuza, a carei existenta nu se comenteaza. [“Ce atitudine, parere aveati de conducatorul statului, de Ceausescu?” “Nu gandeam atunci in nici un fel. N-aveam cum sa ne facem parere. El era cel mai tare, cel mai destept, el mai bun, cel mai… n-aveai cum sa zici cuiva…si… refuzai sa gandesti. Refuzai sa gandesti pentru ca se putea sa te ia gura pe dinainte si sa ai belele.” “Deci nu aveati absolut nici o opinie fata de el?” “Nu. Era bine…era bine.”] O alta opinie este anterioara perioadei ’80 insa tinde sa se generalizeze si sa se intinda pe intreaga era ceausista (n.a copiii sunt nascuti la inceputul anilor ’80). [“Si cum il receptati, personal, cum il receptati pe Ceausescu? Aveati o admiratie, aveati o revolta, va era indiferent? Cam care era atitudinea fata de el si daca s-a schimbat de-a lungul anilor ’80?” “La inceput a fost o admiratie, o stima chiar, pentru ca se gaseau de toate, produse de calitati diferite, de acelasi fel, adica isi permitea oricine, si cel mai bogat si cel mai sarac sa cumpere. {…} Chiar il admiram pe vremea aia, ca fiind si salariata, am reusit sa ne facem casa, sa luam o masina, sa crestem doi copii, sa le dam o educatie, sa le oferim tot ce le trebuie… Asa, ca pe vremea aia, am avut o admiratie si o stima… Pe urma, a inceput o viata mai grea…”] Atitudinea fata de Partidul-Ceausescu-Romania era implementata si perpetuata si printr-unul din canalele principale: educatie. [“A tinut aici pentru ca era... ce sa zic... era un cult desavarsit al personalitatii lui Ceausescu, pentru ca eram educati si... de mici, da, primeam educatia aceasta de mici, era foarte greu sa poti sa intelegi altfel lucrurile cand de mic stiai ca exista un conducator suprem care dirijeaza si care rezolva absolut toate problemele pana in cele mai mici amanunte.”] Lipsa unor alte repere sociale si informationale permite succesul conducerii. [“Partidul v-a facut, partidul a dres, o fi facut ma…”] Reactiile pot fi diferite, lucrurile pot parea firesti, deja nu se mai pune problema exagerarii sau anormalului. Dupa cum afirma si Kligman, acesta repetitie ritualica a propagandei si bombardarea neincetata duce la transformarea acesteia intr-un aspect firesc al vietii cotidiene, la o familiaritate neutra. [“La inceput a fost ceva curios. Dar, cu timpul ne-am obisnuit {…} …in vizita, venea o data… sa deschis Spitalul. Ni s-a spus ca vine Tovarasul, cum se spunea pe vremea aia. Cativa am ramas, am lucrat, restu’ a iesit in curtea spitalului… bine-nteles, trebuia primit Tovarasul… asta nu e asa o problema… peste tot cand este… un Presedinte cand vine… si asa… este primit de oameni…] Are loc un lung sir de schimbari in istorie, de la idei si idealuri pana la evenimente si fapte. Istoria devine cameleonica, in functie de prioritatile ideologice ale momentului: “mutatiile in - 16 -
  17. 17. zona politica se repercutau imediat asupra trecutului, remodelandu-l cu inversunare.” (Zub dupa L. Boia). Se ajunge ca, treptat, pe urmele documentelor de partid, ale indicatiilor presedintelui, intrega activitate culturala sa faca “din istorie principalul element al propagandei sale. Istoria invadeaza presa, programele de radio si televiziune, salile de teatru, studiourile de film, librariile, muzica usoara, galeriile de arta” (Georgescu dupa L. Boia). O manifestare directa a acestui cult au fost vizitele de lucru si ‘indicatiile pretioase’ emise la fiecare eveniment de acest fel. [“Asteptam inca decizii luate SUS, la nivele, asteptam ‘indicatii’ - asa le spuneam, ‘pretioase’, de la diversi, nu miscam singuri, inca nu avem opinii personale…”] Cei din jur ajunsesera la a elimina orice spirit critic si la urma urmelor orice bun-simt pentru a fi de acord cu dictatorul. Asfel avem de a face cu o perspectiva patriotarda, cu exagerari permanente si ridicole, ajungand la aberatii (de amintit cantecele, poeziile, articolele, culminarea acestora cu acea Cantare a Romaniei, “stalinism national in festival”-Dragos Petrescu (dupa L. Boia, 1998, p. 239)- si bineinteles nelipsitele festivitati de tip nord-coerean si omagii in cunoscuta limba de lemn. [Tin minte ca pe toata soseaua Pantelimon se montasera niste plancarde, niste panouri in care era omagiat, cu fotografia lui… deja era…”]. [“Cand si cand, n-aveam timp. Nici sambata, duminica n-aveam timp ca ne chema la activitati sportive. Si mai ales de sarbatori.” “Va chema cu copiii?” “Da, activitate la scoala.” “Pentru omagieri si asa mai departe?” “Da…”] Gasind in istorie conducatori precum Burebista si Mircea cel Batran si ‘premarxisti’ precum Nicolae Balcescu, este exact ceea ce trebuie ca Ceausescu sa se incadreze in aceasta linie de mari oameni. Statul lui Burebista este vazut ca cel mai vechi stat european (sunt si sarbatoriti 2050 de ani de la intemeierea lui!) iar Mircea, pierzand apelativul de Batran si mutandu-i-se batalia de la Rovine un an mai tarziu devine oglinda indepartata a stapanului comunist al Romaniei (L. Boia, 1998). Faima lui Balcescu decade o data cu venirea lui Ceausescu ca apoi sa se asiste la o resuscitare a calitatilor marelui revolutionar pasoptist, tocmai bun pentru a intra in genealogia istorica a presedintelui. Aberatiile la care se ajunge sunt monstruoase, istoria se mistifica si se falsifica la modul grosolan, pseudo poeti si istorici apar pentru a intregi tabloul unei mascarade. Pentru ca utopia nu putea incepe de la ceva vechi, stucturi, institutii, valori spirituale, cladiri, oameni trebuiau distruse si noi mituri ridicate (dupa cum spune si L. Boia, “Comunismul nu e un simplu edificiu socio-politic ci o viziune specifica si novatoare, un proiect ideal care nu poate fi instaurat fara a darama ce este anterior lui”) (p. 360). Orice ideologie are o doza mai mare sau mai mica de mitic in schimb esentiala este ponderea. Dimensiunea orwelliana la care se ajunsese in ’89, cu prapastii intre realitate si imaginea prezentata de partid, indeamna la reflectie din nou si din nou: “Cum omeneste a fost posibil?”, vorba lui Andrei Plesu. Zaciu remarca cu amaraciune, fiind in Cluj: “Trecem prin slums-uri oribile, cu maidane gemand de gunoaie nestranse, fumegande, intre blocuri parca copiate dupa ecranizarea lui Orwell; copiii se joaca printre detritusurile menajere, rascolesc focul cu bete, topaie si zbiara; alaturi, imperturbabili, tatii lor bat covoare intr-un nor de praf. (…) Spectacol infinit trist si demoralizant.” (Zaciu, 1998, p. 157) Acesta diferenta incredibila intre ceea ce se spune si ceea ce este si parghiile folosite pentru mentinerea acestui raport doresc sa le urmaresc in urmatoarele pagini. Diferentele, care au devenit opozitii, sunt intre ceea ce exista in realitate, ce se opera la nivelul propagandei si ceea ce percepeau oamenii. Acest lucru il intalnim cu precadere in anii ’80, deoarece singura parghie de perpetuare a sistemului ramasese propaganda, cu apelul sau la patriotism, la fidelitate fata de poporul roman si, datorita tranferului partidului comunist in prelungirea aspiratiilor romanesti, la fidelitate fata de regim. - 17 -
  18. 18. [“Propaganda era ca participam la lectiile de economie politica, iti explica linia partidului…”] O problema interesant de urmarit este evolutia de la deschiderea din ’65, ’66 la minirevolutia culturala din ’71 cu lectura exclusiv politica a realitatii. In prima faza Ceausescu ori a vrut o relativa deschidere ori a dorit adepti. Dar este clar ca un control simbolic ideologic (dupa modelul chinez) i-a suras acestuia, in locul unuia bazat pe stimulente materiale. A folosit cu succes toate armele ce ii stateau la indemana. S-a rupt de sovietizare dar a ramas neostalinist, a parasit linia marxista internationalista si a facut experimentul national-comunismului. Dar daca cu ajutorul acestuia din urma a castigat imensul credit prin declaratia cu ocazia ‘primaverii de la Praga’, cand cinci tari ale pactului de la Varsovia si-au dat acordul intrarii tancurilor sovietice in Cehoslovacia pe cand Ceausescu a condamnat-o, ironia se va intampla douazeci de ani mai tarziu cand, odata cu ‘erezia poloneza’ din 1989 cand se instaleaza primul guvern necomunist, acesta invoca Tratatul si cere interventia sovieticilor.O a doua ironie este refuzul rusilor de a interveni, conform reformelor gorbacioviste: “Este evident ca forta, sau amenintarea de a recurge la ea, nu mai poate si nu mai trebuie sa fie un instrument de politica externa. (…) Toti, si mai ales cei mai puternici, trebuie sa limiteze chiar ei si sa excluda total folosirea fortei in exterior. (…) Pentru noi este de asemenea limpede ca principiul liberei optiuni devine neaparat necesar. A nu recunoaste aceasta ar avea consecinte grele pentru lumea intreaga”- Gorbaciov (dupa Tanase, 1999, p. 110). Dupa cum spune si Soulet: “In aceasta noua manifestare a politicii externe sovietice, cel mai dificil a fost sa determine din partea… statelor socialiste, acceptarea faptului ca nu se mai puteau bizui pe o solidaritate obligatorie si pe un ajutor material sistematic. Aceste regimuri (n.a., este vorba de cele patru tari care au fost impotriva reformelor, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria si Romania), pana atunci privilegiate, s-au simtit neindreptatite… Cu ce au gresit ei, muncitorii din linia intai, fiii ascultatori ai socialismului?” (Soulet, 1998, p. 294) Cum era firesc, literatura ca si instrument ideologic direct apare pe lista neagra a regimului, prin intarirea cenzurii si impunerea promovarii liniei de partid. Apare protocronismul in urma ‘tezelor’ din iulie ’71. In ’74 apare un articol al lui Edgar Papu in care acesta sustine natura profetica a romanilor care de cele mai multe ori au anticipat marile curente si idei din Europa. (K. Verdery, 1994) Se pare ca aceasta idee, a “prioritatii temporale” (aparand adesea in ideologiile nationaliste) vine in continuarea convingerii Uniunii Sovietice ca rusii au fost primii in aproape orice domeniu important. Articolul, continua K. Verdery, a fost comandat sub influenta ‘tezelor din iulie’. De aici un lung sir de dispute in care Ceausescu se pozitioneaza evident de partea protocronismului (sustinand ca el avut idei continute de perestroika cu mult inaintea lui Gorbaciov). Astfel, acest protocronism, aceasta “preocupare privind auto-imaginea romanilor si relatia valorilor romanesti cu restul lumii” (K. Verdery, 1994, p. 160) nu vine decat in sprijinul ideilor unui nationalism exacerbat, in care romanii nu numai ca sunt extraordinari dar si tind spre unicitate, si in sprijinul izolationismului practicat de dictator in ultimii ani, izolationism fata de influentele occidentale, fata de atotputernicia sovietica, fata de produsele si ideile tehnologice or artistice ale Vestului [“…si nu vroia sa aduca nimic din afara, sa modernizeze piata, sa modernizeze viata, pentru ca de-aci era izbucnirea progresului…Adu ma, sa intre ma in piata lucruri, cine are bani sa le cumpere. Exact ca acuma, du-te la piata si-ti cumperi ce vrei… E, n-aducea chestiile astea.” “De ce credeti ca nu aducea?” “Era o doctrina proasta: faceti voi! Faceti voi romani ca sunteti destepti, cum aia sunt capabili sa faca asa faceti si voi.”] si fata de reformele URSS-ului - Ceausescu pretinde ca Romania nu are nevoie de reforme, sistemul comunist romanesc fiind perfect, fie ca reformele s-au facut deja din anii ’60-’70 (Tanase, 1999): “Noi tinem cont de realitatile noastre, fara a copia nimic si retinand numai ce - 18 -
  19. 19. corespunde intereselor noastre”, Ceausescu in ’87, cu ocazia vizitei lui Gorbaciov. (dupa Soulet, 1998, p. 300) Insa lucrurile pot fi privite si printr-o prisma sociologica. [“Politica izolationismului a plecat din inceputul secolului XIX, a tinut tot secolul XIX creand in toate culturile europene si nu numai, peste tot in lume, creand un nationalism foarte pronuntat,… sistemele scolare de exemplu au promovat sia au propavaduit intotdeauna valorile NATIONALE ale fiecarei tari…daca ne uitam la englezi, ei au ridicat pe scriitorii englezi, pe savantii englezi… La americani se practica si acuma acelasi nationalism salbatic. Ei nu stiu de savantii europeni, de exemplu, foarte mult. In ciclul lor scolari exista insa date cate vrei despre savantii lor, americani. Deci ca idee, ea a tinut de alta perioada de timp, perioada colonialismului, in are se impuneau modele culturale peste alte tari si incercau sa cucereasca spatii. Ceausescu era o reminiscenta a acestei folosofii, nu ajunsese inca in epoca globalizarii cum suntem noi acum, in care trebuie sa te intelegi cu toate culturile si sa-ti gasesti o nisa a ta in care sa te poti integra in mod organic in lume.Dar din punctul asta de vedere, el era ca toata lumea, nu, nu exceda cu nimic in nationalismul pe care-l propavaduia.” “Si protocronismul acesta, negarea tuturor valorilor fiindca nu coincideau politicilor partidului, cat a fost de negativ?” “Protocronismul asta de care ma intrebi este iarasi un lucru nu chiar neobisnuit. Fiecare cultura, fiecare tara isi propavaduieste un anumit sistem de valori care corespunde zonei de incredere culturala in care se gaseste. Deci acel sistem de valori face ca ea sa foloseasca anumiti oameni, anumite tipuri de oameni, care se incadreaza in mecanismul social-economic, pe ceilalti aruncandu-i, rejectandu-i, chiar daca sunt extraordinar de buni si de valorosi. E… interesant ca din acest motiv s-a creat, s-au creat filtre artificiale pentru populatie care au facut ca in acest moment in lume sa existe harti ale dotarilor intelectuale tipice. De pilda zona anglosaxona este caracterizata intr-o proportie foarte mare de auditori secventiali, pentru ca sunt oameni care se supun regulilor, executa exact ce li se cere, ce li se comanda, nu ies de sub tutela, se supun pur si simplu, nu comenteaza. Pe cand zona fost comunista e formata din vizuali spatiali intr-o proportie cu mult mai mare deoarece sunt mai intuitivi si se descurca mai usor, se adapteaza mai usor pe teren gasind zonele mici. Deci e zona care a crescut pe economie familiala, cea a vizual spatialilor, zona crescuta pe economie de tip monopolist cea a secventialilor.” “Si atunci cum va explicati ca tocmai aici, la vizuali spatiali, a prins comunismul, doar pe motivul apropierii de Rusia, avand in vedere ca se cerea tocmai subordonare?” “Intr-un fel a fost foarte mult stimulata de regimul comunist in sensul ca regimul comunist dezvoltandu-se pe o economii slabe, de tip familial, neavand monopoluri initiale concurentiale sa zic eu, a dat nastere unui model educativ in are copilului i se faceau toate darurile, se investea in el cat de mult cu putinta, lasandu-i libertatea de a alege la un moment dat. El nu era indoctrinat sa plece pe o anumita cale. In zona cealalta, a secventialilor, copilul este antrenat de mic sa plece pe o anumita cale si pe calea aia se duce. Gandeste simplu; dincoace, pe vizuali spatiali, pe economie familiala, gandesc complex, gandirea asta complexa ii face insa fragili, deci nu sunt in stare sa formeze armate regulate, si actioneaza la nivel ‘brownian’, in razboaie mici de gherila, tragandu-se unii pe altii de picioare. Iar acest tip de comportament social a fost cautat, cu trasul de picioare, pentru ca practic comunismul a rezistat nu din… minunatia lui de… model organizatoric ci pentru ca oamenii s-au tras unii pe altii de picioare si nu a putut unul sa devina lider de opinie foarte semnificativ, urmat de toti ceilalti.” “Vestita rotire de cadre…” “Da, rotirea de cadre arata… cum sa spun, e un produs al acestui lucru. Si omul de tip nou gandit in zona comunista, care era adaptabil la orice si se putea descurca in orice situatie, nu era specializat strict pe ceva… asta a fost esecul cel mare al comunismului. Nefiind specializat pe ceva, n-a facut nici un lucru bun dus pana la capat… Deci omul asta de tip nou, trebuia sa - 19 -
  20. 20. arate ca e capabil sa se descurce, si atunci ii rotea. Rotirea cadrelor fara, fara specializare deosebita.”] Legile sunt din ce in ce mai aspre, publicarea peste hotare sau contactul cu un strain fiind considerate acte criminale (un faimos decret care totusi n-a fost publicat sustinea ca trebuie aprobare oficiala in cazul contactului cu un strain si declaratie in scris a convorbirii!). Masinile de scris trebuie inregistrate- se resimte ingrijorarea din directia Poloniei si Ceausescu doreste sa evite aparitia de publicatii clandestine (samizdat). Lucrurile continua sa se inrautateasca, Uniunea Scriitorilor are ultimul congres la inceputul anilor ’80 cand i se interzic intalniri la nivel national, acordarea de premii si primire de noi membri fara acceptiunea partidului. Cenzura este foarte minutioasa si considera subversive cuvinte precum ‘solidaritate’, sau termeni corupti de genul ‘societate civila’ sau ‘constiinta sociala’. Cartile sunt atent selectate. Indiferent daca au sau nu substrat politic, totul este triat si atent supravegheat. [“Gaseati carti, cartile de care aveati nevoie, carti de specialitate?” “Era foarte greu cu cartile si de aceea cand cineva punea mana pe un exemplar sau o revista de cele mai multe ori era xeroxata si impartita si la ceilalti colegi. Xeroxarea era destul de dificila pentru ca fara exceptie nici un particular nu avea xerox, ele erau doar la institutii si se obtinea asta cu bineinteles un ciubuc responsabilului cu acest instrument care isi lua si el partea lui. Dar asta era modalitatea de a obtine niste informatii de altfel strict profesionale.”] Publicatii clandestine sunt aproape inexistente, carti nu existau, asa ca un acord tacit se stabileste. [“Cartile mergeau la genul ‘citeste si da mai departe’ ca nu gaseai in biblioteca, le gaseai greu si… cand dadeai de o carte de genul acesta o citeai cu foarte multa pasiune si asiduitate.”] Nevoia de informare este dureroasa. [“…cand oamenii, cand studentii nu aveau cum sa le cumpere, le furau. Le bagau in cizme de exemplu sau undeva unde nu-i puteau prinde. Deci interesul era enorm pentru carte.”] Dar se pare ca exista si un lucru pozitiv. [“… Era insa un alt mod de a fi sa zicem, de trai bun, in sensul unei culturi mai adanci care si-o faceau oamenii in perioada respectiva din lipsa de alte preocupari.”] Poate putin nuantat. [“… au fost vremuri in care copiii citeau, nu era televizor, atata televizor, calculator mai ales… si deschiderea asta spre pierderea timpului liber.” “Nu considerati ca e bine sa ai o mare diversitate si sa poti alege, sa ai de unde sa alegi?” “Ba da, e buna diversitatea dar nu te pierzi in ea.” “Asta e o problema personala, de alegere.” “Da, dar diversitatea e buna sa alegi si pe urma sa urmezi calea.” “Da, dar atunci era problema ca nu aveai de unde sa alegi.” “Nu aveai, nu aveai.”] Sau pur si simplu oamenii doreau sa afle (probabil se poate pune in discutie si refugiul in domeniul personal de activitate, in lipsa unei informari sociale si politice). - 20 -
  21. 21. [“E, la carti totdeauna am facut un efort si luam, de specialitate mai ales. Da, educatie fizica sau kineto.”] [“Bagam bani in carti, mie mi-a placut tehnica, si am revista Tehnium din ’70 pana acum, luam carti de electronica, am biblioteca plina, carti de specialitate, de horticultura, iar am o gramada, cumparam carti, cumparam, pentru documentare.”] De multe ori s-a ridicat intrebarea alegerii, mai mult sau mai putin voite or constiente, a discursului nationalist la romani. Explicatia poate fi cea sociologica, enuntata mai sus de unul dintre intervievati, ori poate fi cea istorica, stand in faptul ca disputele nationale, de la origine si continuitate pana la legitimitate si identitate, apar in antebelic, odata cu anticiparea si savarsirea Unirii si se perpetueaza si aprofundeaza in interbelic. Pe de alta parte, segmentul intelectual detine un intreg istoric de argumentatie si dispute pe marginea acestui subiect. Deci insertia ideologiei in toate structurile sociale are nevoie si foloseste intelectuali pentru a vehicula informatia. Multi dintre acestia intrasera in partid fie perpetuati de regimul insusi care simte nevoia sustinerii lor (liberalizarea din 1965), fie odata cu valul de membri proaspeti datorita declaratiei facute cu ocazia invadarii Cehoslovaciei (ei ajung in functii de conducere si isi consolideaza pozitia, fiind ulterior greu de dizlocat.) [“S-au mai petrecut totusi si accesiuni sociale care sa nu treaca prin filtrul Securitatii sau PCRului pe motive valorice datorita paranoiei lui Ceausescu care vroia performanta la nivel mondial si din cauza asta oamenii care puteau crea performanta la nivel mondial erau tolerati si intr-o oarecare masura ajutati.”] Rationamentul ar fi ca nu simpla repetitie ci contestatia este “vehicolul ideologiei: un cuvant sau un simbol este un mijloc de formare a constiinte numai daca provoaca un contracuvant, o replica.” (K. Verdery, 1994) Ca urmare fireasca, se inregistreaza o crestere a intelectualilor umanisti si culturali fata de cei tehnici. Pozitiile posibile in acest camp cultural politizat erau diferite de la domeniu la domeniu. Daca istoria este esentiala, filosofia, cruciala pentru legitimitatea marxist-leninista, intra intr-un con de umbra iar psihologia si sociologia in agonie. Cenzura este severa si aberanta spre sfarsitul anilor- ajunge la o cenzura a detaliului, a cuvintelor si frazelor. Disidenta se manifesta in rezistarea pe baricade (redactorul sef de atunci de la Romania Libera povestea ca atunci cand nu se mai putea publica nimic din cauza cenzorilor, spunea cu amaraciune:’ scoate toba cea mare’ asta insemnand chipul lui Ceausescu pe prima pagina si omagii) sau publicarea acceptat trunchiata or alipiri de inceputuri si sfarsituri omagiale. [“…erau obligati sa faca tot felul de profesiuni de credinta, sa-l laude pe dictatorul care era la putere in perioada respectiva, Ceausescu, si sa se conformeze in tot ce faceau si scriau si cercetau, unor directive date de partid. Chiar toate lucrarile stiintifice trebuiau aprobate de responsabilul cultural care era in comitetul de partid pe Bucuresti, era pentru medici unul special, si de regula el mai adauga ceva la inceputul si la sfarsitul articolului, tu ti-l recunosteai numai la mijloc. Era asa-zisa politizare obligatorie. De regula se laudau faptele partidului si realizarile lui.”] Erau posibile si pacaliri ale sistemului (Mircea Nedelciu povesteste peripetia prin care a inserat in prefata cartii sale ‘Tratament fabulatoriu’ o polemica de estetica marxista banuind ca lectura cenzorilor se va opri doar la aceasta din urma- si asa s-a si intamplat) sau pur si simplu cenzura lasa sa treaca fiindca acel material iesea in afara si trebuia sa oglindeasca regimul, fiind un fel de vitrina cum spune Marino (acesta afirma ca in ‘Cahiers roumains d’etudes litteraires’ nu se gasea nici o referinta la marxism or la Ceausescu). Pe de alta parte, K. Verdery considera ca nu exista un singur aspect si anume ca regimul a folosit intelectualii ca instrument, profitand de atasamentul acestora pentru valorile nationale, dar si ca - 21 -
  22. 22. acesti intelectuali au luat aceasta oportunitate pentru a-si exprima rezistenta la stapanirea sovietica/marxist-leninista si de asemenea pentru a profita de marea parte a resurselor alocate acestui domeniu. [“Am citit si alte carti, unele au fost editate chiar de editurile politice care erau de analiza sociala, critica de foarte mare forta si care scapasera de sub mana inchizitoriala a Securitatii si au iesit pe piata totusi.”] In continuare este prezentata o foarte interesanta legatura intre ideologia nationala si o economie a lipsurilor. Daca sistemele capitaliste sunt constranse de cerere si faciliteaza vanzarea, cele socialiste constrang prin oferta si faciliteaza achizitia. Ideologia delimiteaza comunitatea si pe cei care sunt inauntru sau inafara. Cei ce se razboiesc pe idei tind sa anihileze eventualii competitori pentru a putea ramane cu cat mai multe resurse. In al doilea rand, ideologia serveste aparatului politic datorita tendintei acestuia de a controla si centraliza resursele. Astfel ca o definitie “indigenista” a culturii e tot ceea ce are nevoie regimul: astfel avem de-a face cu o concentrare pe productia locala de valori, fara “rude straine care ar putea emite pretentii asupra rezultatelor”. De aici si pana la izolationism, activarea mitului temerii de strain (sovietici si vestici) si cel al superioritatii romanesti nu mai este decat un pas. Acest mit, al fricii fata de o eventuala interventie ruseasca (gen ’56 Ungaria, ’68 Cehoslovacia) in cazul in care se fac reforme, devine perimata in contextul glasnost-ului si perestroik-ei. Pe de alta parte, nu putem ignora exterminarile fizice, acolo unde seductia puterii si iluzia ameliorarii nu au avut efect: [“El (n.a. Ceausescu) s-a bazat pe faptul ca intelectualitatea era tot timpul tinuta in frau. {…} a fost tinuta in frau printr-o politica salariala care-i obliga intr-o anumita masura sa nu se manifeste si sub controlul foarte aspru al Securitatii care cum prindea un intelectual ca isi da drumu’ il expulza sau il omora, erau doua variante. Si in felul asta, cunoscand studiile care aratau ca 76 % din populatia oricarei culturi de fapt se subordoneaza, nu pun probleme, pentru ca ca cei care pun probleme sunt in numar destul de redus, cam de 2 %, modul asta de filtraj negativ al intelectualilor sau al celor care aveau opinii, l-a satisfacut suficient. Care nu era omorat pleca, din afara nu mai era auzit, putea fi omorat si afara…”] Unele pareri identifica prelungiri ale acestei mentalitati pana in prezent. [“Insa a lasat o amprenta puternica asupra zilelor noastre- este vorba acum de exodul masiv al intelectualilor in afara, care pleaca si nu se mai intorc, pentru ca nu sunt bineveniti. A ramas aceeasi amprenta comunista si dupa ’90. Ei nu sunt bineveniti din mod reflex pentru ca asa s-a format opinia asupra intelectualilor de calitate, ca nu sunt bineveniti, pe vremea lui Ceausescu. Si a lui Gheorghiu Dej mai inainte.”] Opozitia intelectualilor s-a manifestat sporadic si nu a luat forme colective spectaculoase. Soulet remarca faptul ca nemultumirile individuale de aici (ca si in Bulgaria) nu au reusit sa se grupeze in jurul unor nuclee unificatoare. De amintit Doina Cornea (si cei 27 de profesori, scriitori semnatari a unei scrisori de protest in sprijinul acesteia), Radu Filipescu si Mihai Botez (care nu ezita sa distribuie manifeste sau sa denunte in mass-media din strainatate nerespectarea drepturilor omului), Ana Blandiana, Paul Goma (cu scrisoarea sa de protest din februarie ’77 catre Ceausescu si semnarea ei de catre alte zeci de persoane), Mircea Dinescu (care in ’89 acorda un interviu revistei frantuzesti Liberation pledand pentru adoptarea reformelor lui Gorbaciov), Gabriel Andreescu (geofizician, al carui superb articol este atasat la prezenta lucrare), Gheorghe Ursu (inginer si poet care a fost omorat din bataie de securitate pentru jurnalul sau) si disidenta dinozaurilor comunisti, activi in perioada lui Dej, Brucan (fost - 22 -
  23. 23. ambasador la Washington si ONU) si ceilalti cinci semnatari ( C. Parvulescu si Ghe. Apostol, fosti sefi ai PCR, C. Manescu, membru al Biroului Politic, A. Barladeanu, fost ministru si G.I Raceanu, membru veteran) ai vestitei scrisori din primavara lui ’89. (dupa D. Deletant, 1998) Ar fi o adevarata placere o analiza a activitatii acestora insa subiectul de lucru si spatiul nu permit o asemenea desfasurare. Ideea amintirii lor a fost folosita, la nivelul interviului, ca atitudine a oamenilor ‘anonimi’ fata de alti semeni care s-au impotrivit continuu regimului si au devenit celebri prin asta. O voce intuieste resorturile atitudinii regimului fata de disidenti. [“Nu le placea sa faca lucrurile pe fata. Daca cineva avea curajul sa vorbeasca in public era intr-o oarecare masura protejat pentru ca in ciuda aparentelor existau organisme internationale care supravegheau, monitorizau totusi Romania. Si dat fiind contextul de aparenta nu foarte mare prietenie cu rusii, nu se puteau sprijini foarte tare pe rusi, s-a gasit o formula de compromis, de aparenta opozitie pastrata… dar oricum tinuta bine, foarte bine in frau, ca nu cumva sa-si scoata cine stie ce din gusa. Dar acest lucru se petrece oriunde, nu ma mira, adica nu pot sa arunc vina pe Securitatea lui Ceausescu, nici KGB-ul rusesc nici CIA-ul american nu sunt mai breze din punctul asta de vedere.”] O alta isi exprima admiratia. [“Apoi, curajoasa Ana Blandiana a scos un volum de poezii care, cred, prin anii '85-'86, cand scria ca suntem un popor vegetal... acolo scria lucruri curajoase, extraordinare... auzeam despre Doina Cornea, care se razvratea! Crunt, cumplit in anii… Treceam repede peste toate, gandindu-ma ca... de ce sustineri pot sa aiba acesti oameni reusesc totusi sa aiba clasa, ori n-au avut decat... un curaj si un sprijin divin pentru ca au fost chinuiti ingrozitor.{…} Au fost urmariti de Securitate... Si Dinescu…{…} era si... Dumnezeule... care e stabilit la Paris...” “Goma.” “Goma. Paul Goma. Era si Paul Goma care a si publicat, a si scris, care se razvratea…”] O alta isi argumenteaza neputinta. [“Si n-aveai cum sa te ridici, nu pot sau nu vreau… stii cum e la noi? Dupa razboi multi viteji se arata. De ce nu s-a ridicat atunci cum a fost Paul Goma, cum a fost Mircea Dinescu, astia da. Dar Mircea Dinescu e un… e un pic asa de nebun, Paul Goma e si el nebun, ca nu se pot ridica oameni cu capul pe umeri. Nu te puteai ridica un om care aveai de crescut niste copii, care ti-e bine, ti-era cald acasa la tine, ca ti-a venit tie sa te ridici impotriva regimului. N-aveai cum sa te ridici si aveai… Ceausescu in cele mai mici amanunte isi pusese strategia de aparare personala si a partidului, isi infiltrase fratii lui in toate domeniile si in toate locurile unde nu puteai sa misti in front ca sa poti sa faci o razmerita.”] Insa unul dintre intervievati a nuantat problema, privind fuga si refugiul peste hotare ca pe o disidenta. Multi folosesc termenii de opozanti, razvratiti pentru a putea nuanta problema. Ce inseamna disidenta? Actiune locala, atitudine interioara, fuga, compromis? Problema ramane deschisa. ["Credeti ca am avut disidenta si daca da, cat de puternica a fost? Mie cel putin imi vin putine nume in cap: Goma, care a si plecat, Dinescu, Ana Blandiana. Din cauza fricii nu s-au ridicat mai multe voci?" "Bine, vedeti, sigur ca sunt cunoscute numai personalitatile dar au fost mii si mii de oameni simpli, modesti care au plecat, de care nu stim nimic pentru ca n-au fost figuri proeminente si nici nu le-a mediatizat nimeni. Am citit cartea unui anestezist care a iesit intr-un tiraj foarte mic si povesteste cum a fugit, intai, ma rog, a obtinut asa, o autorizatie sa mearga in Grecia, a avut - 23 -
  24. 24. noroc prin niste pile la nivel inalt ca sa plece si cu fata si cu sotia, a indurat multa mizerie la inceput, pe urma, ma rog, s-a manifestat… Cine stie de asta si il numara printre ceilalti? Am mai intalnit intamplator eu, asta e din epoca precedenta acelei despre care m-ati intrebat dumneavoastra, imediat dupa razboi, dupa incheierea pacii, in ’47, am castigat o bursa aici in Italia si am putut sa plec si cu sotia. Mi s-a intamplat in Roma, ducandu-ma la biserica ortodoxa romana Maria Magdalena, care este romaneasca, dupa slujba sa vina un tanar la mine si a zis dom’ Profesor, eu v-am avut profesor in Bucuresti. Da, ma bucur. Si m-a intrebat: da’ dumneavoastra cum sunteti, ilegal aici? Eu m-am si speriat. Pai cum pot sa fiu… sigur ca…Nu, ca eu, zice, am fugit. Deci asa niste figuri de-astea obscure… asta n-avea nici o situatie si am aflat ca facea parte dintr-un mic grup care se adunau o data pe saptamana, ascultau muzica romaneasca, beau tuica si plangeau de dorul tarii. De-asta, eu cred ca nimeni, in momentul de fata, neexistand niste statistici realiste, nu poate sa aprecieze cat de multi au fost acesti disienti. Si eu, parerea mea e ca au fost multi. Din moment ce totusi se stie ca multi au incercat sa fuga, au fost si impuscati, si arestati, pai pe langa astia sigur ca multi au putut… daca n-ar fi fost posibila o scurgere, ar fi fost chiar ermetic inchis n-ar mai fi incercat nici unii. De exemplu, unora care au reusit ii faceau altii tot sa-ncerce sa fuga.” “Dar nu se putea sta aici si fi impotriva, erau anihilati intr-un fel sau altul, nu?” “Asta intr-adevar. Aici, o disienta fatisa n-au facut decat cativa la sfarsitul perioadei, cei 6 semnatari ai scrisorii. Stiu eu daca si Iliescu se poate denumi disident ca l-a infruntat asa odata pe Ceausescu si a fost pedepsit mutandu-l de la Timisoara la Iasi si l-a facut directorul Editurii Tehnice in loc de Prim-Secretar de Judet. Iar aia pe care I-ati numit, scriitori, astia sunt cativa si sunt cunoscuti, intr-adevar. Dar miile de oameni care au stat in puscarie, in parte au fost tocmai pentru ca au fost disidenti, ca s-au manifestat intr-un fel. Nu mai vorbesc de cei care au facut opozitie armata in munti, in… Astia tot disidenti sunt. Chiar mie mi se pare nedreapta aprecierea si a unor cercuri din strainatate ca la noi nu a existat miscare de disidenta si, asa, porecla aia care spunea in batjocura ca ‘mamaliga nu explodeaza’, care se referea la faptul ca romanii n-au facut o opozitie. Au aparut totusi si carti care au aratat ce lupte s-au dat in Fagaras si in Muntii Banatului, oameni care au rezistat eroic.”] Lucrurile trebuie intr-adevar nuantate, pentru ca aceasta non aliniere a putut fi practicata si la nivelul membrilor de partid care vedeau disidenta ca pe o lupta continua, in interior, pe baricade, ca un echilibru fragil si dinamic cu regimul, ca pe o ajustare continua a compromisului. Si as mai adauga revolta din Brasov din ’87. Si disidenta ‘in front’, la nivelul personal al fiecaruia, la ajustarea unui compromis continuu, in functie de idei, valori si posibilitati. [“Dictatura era in deplinatatea ei. Se produceau la nivel de institutii presiuni asupra oamenilor. Nu pot sa spun ca am fost o curajoasa sau o disidenta, DAR: prin anii '86, pentru ca am refuzat sa particip la orele de informari politice si sa fac un referat despre savantul de renume mondial, cu toate ca aveam rezultate remarcabile pe linie profesionala, respectiv, locul intai pe municipiu cu echipa de volei a scolii si locul intai pe tara cu echipa de dans popular, am fost... mi s-a intocmit un dosar si am fost... pregatita sa merg la Stefan Gheorghiu, sa fac cursuri de informare politica...”] [“Si eu am si fost chemata la politie fiindca faceam masaj la straini. Si m-a prins unu cand mergeam la Stenos, era acolo, pazea blocul. Si…am tot scapat. Deci unde erau straini erau din astia care te legitimau. Si m-a chemat. Era foarte destept tipul. Si m-a interogat tot si mi-a zis sa devin colaborator, am semnat, nu stiu ce nume aveam…nu puteam sa nu semnez pentru ca altfel nu puteam sa mai merg la masaj si nu aveam din ce trai. Am semnat o foaie prin care eram colaborator. Mi-au dat si un nume fictiv…nu mai stiu…nu Corina…nu mai stiu…uite imi pare rau ca nu mai stiu…{…} Ne intalneam, da, ne-am intalnit de doua sau trei ori cand dadeam o foaie de informare, ce se intampla la Stenos, si eu i-am spus doamnei si a zis ca n-o intereseaza, sa vin linistita pentru ca ei stiu si de cate ori trag apa la veceu si n-au nimic de ascuns. Cu - 24 -
  25. 25. ocazia ca n-am spus, ne-a interzis sa mai mergem sa mai facem masaje si atunci i-am spus. Ei au spus ca putem veni in continuare. Si pana dupa revolutie nu ne-am mai dus…o perioada.”] In schimb unul dintre subiecti nu considera disidenta din interior autentica. Nu poti fi si cu regimul si impotriva lui. Aceasta duplicitate poate fi regasita ulterior in text, cu un sens pozitiv, in cuvantul dedublare, folosit de D. Barbu (dupa L. Boia, 1998). [“Moralitatea asta era ca trecea totul prin stomac. Daca ala era bun informator si la un moment dat dupa ce a turnat patru, cinci ani de zile pe o tarla de oameni, era avansat, era luat sus, esti bun de instructor de partid, tovarasu’, ca ai fost ajutor poporului.”] In unele cazuri disidenta nu a fost posibila fiindca cel in cauza pe de-o parte a trait bine din punct de vedere material iar pe de alta nu a avut termen de comparatie. [“E bine acum, e nemaipomenit, eu am crezut in ei pentru ca am fost crescut de mic in linia aia, dar vedeam numai lucrurile bune. Eu n-am stiut, pentru ca n-am citit atatea carti sa vad, cate deportari s-au facut, cati oameni au murit, cate case s-au demolat. Deci eu n-am suferit, eu am fost unul privilegiat zic, mi-a mers bine de la inceput pana la sfarsit, pana au plecat ei. Dar sa fiu unul dintre cei carora le-a luat parintii si nu s-au mai intors, dintre cei carora li s-a daramat casele si n-au mai avut unde sa stea, eram poate un razvratit si poate lumea… fiecare a simtit lucrul asta. E, e normal, s-au facut multe rele, am vazut dup-aia, am citit si am vazut ca s-au facut foarte multe rele. Au meritat sa dispara. Au meritat cu verf si indesat. Eu n-am stiut chestiile astea. Eu credeam ca e totul bine, si frumos ca asa ne invata comunistii. Partidul v-a facut, partidul a dres, o fi facut ma… N-aveai de unde sa te informezi ca gulagul sovietic e plin de romani exportati, dusi acolo, deportati din Romania. Nu stia nimeni si apoi cine avea de unde sa puna mana pe Gulag-ul lui Soljenitjn. N-aveai de unde sa iei cartea aia s-o citesti. Numai ce auzeai si din auzite nu dadeai crezare celor de la Europa Libera, ia uite ma s-au dus acolo, deportati nu-stiu-ce. Nu intelegeam eu ce inseamna deportati, ca s-a rupt de familie… dup-aia am realizat. Dar, nu m-am implicat nici prea mult nici prea putin, si mi-a mers bine, adica… am mers cu linia asa, cu tavalugul.”] Si chiar daca aveau termen de comparatie, nu era suficient. [“…oamenii {…} trebuiau sa renunte la confortul personal, ceea ce n-au facut…”] O serie de motive sunt invocate pentru a explica aceasta disidenta slaba. Primul a fost acea grefare a partidului in istorie, acea continuitate de figuri providentiale din istorie, acea ideologie bazata pe national si infuzata la nivelele intregii societati, inclusiv in invatamant. Este extrem de importanta aceasta miscare, formarea ‘omului nou’ inca din scoala, in contextul unui spirit critic neconturat: [“De mici eram invatati cu minciuna, in sensul ca... "n-ai voie sa spui lucrul asta!", "nu trebuie sa spui lucrul asta", "nu mai vorbi ce gandesti", "nu mai spune, ca esti periculos", "taci din gura!"; taceai azi, taceai maine, intelegeai ca e periculos, taceai, incepeai sa te aliniezi usor, usor cu sistemul... si atunci... nu stiu... a fost crunt...”] [“Ati fost membru de partid si daca da cum ati ajuns in postura asta?” “Deja din scoala primara am fost utcist.” (n.a. din liceu) “Era obligatoriu?” “Pai da. Obligatoriu…era si acolo pe merit, cine merita ca nu toata lumea ii lua dup-aia si zicea hai sa-l fac nu-stiu-ce.”] - 25 -
  26. 26. si a unei lipse de alternativa comparativa. [“…crescut sub acest partid comunist. Eu nu stiu altceva, n-as putea sa fac o comparatie sau o legatura intre cum era inainte si cum e acuma…”] Educarea se face si inafara cadrului institutionalizat. [Secretarul de partid care era pe vremea aia. Ca era… dispozitie sa primeasca noi membri, ca peste tot mareau numarul de membri de partid si atunci, cand aparea noi salariati, tineri in general, ii chemau, discutau si… cautau sa-i convinga. Prin convingere se facea… nu altfel.” Si educarea ideologica are treptele ei de evolutie. [“Era o scoala, nu?” (n.a. Stefan Gheorghiu) “Asta era o scoala care pregatea ‘politruci’, comunisti ce trebuiau sa actioneze pe diverse domenii, politruci care trebuiau sa nu aiba opinie, sa nu aiba puncte de vedere, sa fie de acord intocmai cu linia politica si care sa fie fara coloana vertebrala, fara personalitate; banuiesc ca din randul celor fara personalitate si cu caracter foarte slab s-au racolat... mii, zeci de mii de oameni.” “Dar se incerca din toate clasele sociale, nu?” “A… din toate clasele sociale, pentru ca intelectualitatea.. prin politica.. care se ducea, era marginalizata din start; nu stiu daca infometarea a contat atat de mult, cu toate ca si.. social asta contribuie la conditia de om, pentru ca intelectualii incepusera sa se preocupe in principal pentru grija de maine, era..., nu era o preocupare umana, asta, grija zilei de maine, a familiilor sau a securitatii familiilor. Si apoi,... scoala asta, Stefan Gheorghiu, pregatea astfel de oameni incat, erau, cei iesiti, scoliti acolo, erau invatati cum sa-si urmareasca proprii colegi, proprii prieteni, se intocmeau dosare pana in cele mai intime amanunte ale vietii personale ale fiecarei persoane. Toti stiam la locurile de munca doua sau trei persoane care ne urmaresc, nu totdeauna le stiam care sunt, dar existau persoanele astea care doreau sa afle despre noi cat mai multe lucruri, patrunzand in intimitatea lucrurilor…”] Exista opinii privind tipul de invatare instituit. [“ …care au fost liniile generale pe care s-a mers, de ideologizare, cam ce linii de invatare s-au urmarit?" "S-a urmarit invatarea de tip academic, in nici un caz nu s-a urmarit invatarea de tip social. Programele de invatare de tip social folosite peste tot in lume nu au fost practicate." "Nici pe linia partidului?" "Nici pe linia partidului. S-a lasat sa se degradeze din punct de vedere social cat de mult, singura, sa zicem, patura care era socializata in mod expres, fiind invatata sa fie politicoasa si sa arate o fatada agreabila erau securistii care trebuiau sa mearga in spionaj in alte tari. In rest, cu cat erau mai buruienosi si mai putin civilizati, aparent, oamenii, cu atat erau mai usor de controlat pentru ca nu interferau cu altii; erau priviti cu oarecare scarba de cei din vest. Si erau usor de controlat, erau oamenii nostri pe care, masa de manevra, care cu cat injura mai mult, cu atat era mai bine. Cu cat era mai putin politicoasa, mai putin punctuala, cu atat era mai usor de stapanit, masa de alegatori."] Un alt motiv, pragmatic de aceasta data, reprezinta numarul celor alfabetizati datorita accesului larg spre educatie. Aceasta era una din ideile comuniste, si anume educatie pentru toti. - 26 -
  27. 27. ["Si promovarea aceasta a invatamantului, a fost buna pe de o parte, dar pe de alta parte promova in structurile superioare, adica si in facultati, oameni care in alt context nici nu ar fi ajuns pana acolo. Cum comentati aceasta miscare?" "A fost selectia unei capacitati anume, capacitatea oportunismului adaptativ. Acest oportunism adaptativ il gasim nu numai aici, il gasim si in alte parti, nu oamenii cei mai capabili din punc de vedere intelectual ajung sa conduca sistemul, ci cei care profita cel mai bine de pe urma oportunitatilor pe care le prezinta sistemul. Astia fac parte nu din cei 2%, din categoria oamenilor care schimba ci din patura imediat urmatoare, a celor care ii critica, nu foarte profund, dar cauta sa exploateze pe cat pot respectivul sistem iar acesti oportunisti au fost de fapt selectati in mod foarte clar pentru ca se ierarhizau usor, erau destul de inteligenti, erau destul de flexibili pentru a deveni..." "Erau isteti." "Da, istetime de-asta, smecheri, pentru a deveni membri de partid, masa membrilor de partid."] Ramanea totusi optiunea completarii educatiei, obligativitarea reducandu-se la patru clase. [“Am venit la Bucuresti {…}Am venit sa invat. Pentru ca am lucrat inainte ca muncitor betonist si ma conducea un individ cu patru clase, dar avea vechime. Si eu aveam sapte clase si mi-era groaza. Aveam o invidie; era dreptul lui ca era mai vechi…” “Si era activist in partid, nu?” “Da, era membru de partid, bineinteles, si eu zic ia uite ma eu am invatat sapte clase si imi comanda asta cu patru.”] Sau sistemul de invatamant reprezenta un refugiu. [“… din punct de vedere al scolarizarii, ca a venit foarte mult tineret de la tara…” “A venit la licee sa invete?” “A venit la licee speciale, la scoli profesionale, adica la licee care aveau profil de scoteau direct din liceu ieseau muncitori calificati cu categoria a-ntaia calificat, lacatusi, stiu eu, tot felul..” “Si veneau de buna voie tinerii?” “Bineinteles, ei ziceau bogdaproste ca scapa de colectiv.”] Intrevad aici urmarile unui demers al regimului, si anume formarea unui proletariat industrial si urbanizarea masiva. Uniformitatea dintr-o parte (colectivizare, centralizare a resurselor intr-o singura mana, a statului) a impins oamenii spre o alta uniformitate (munca in uzine, locuinte la bloc). [“Prin politica asta de industrializare s-au creat zeci de mii de locuri de munca pentru toti... oamenii erau bagati in diverse uzine, imense... Sa ne amintim de combinatul asta de la Galati care are zeci de mii de... muncitori, siderurgi…”] Dar poate ca acest invatamant pentru toti e doar un instrument pentru scopurile regimului: [ “Alfabetizarea era pe linia KGB-ului, deci… intrand cumva in alfabetizarea functionala de tip sovietic in asa fel incat oamenii sa aiba posibilitatea sa citeasca ceva, sa lectureze ceva, sa stie sa scrie si sa citeasca, dar nu erau deloc pusi la curesnt cu noile tehnologii de pilda. Deci alfabetizarea politica era pretuita foarte mult la nivel doctrinar, insa nu la nivel managerial. Totul era gen ‘carte rosie’, cam ca la chinezii lui Mao. Sa se stie litera, nu spiritul. Sa se inteleaga doctrina, sa se tina minte, nu principiile de actiune si filosofia intrinseca.”] De asemenea in Romania se pune problema unei specializari educationale pe industrie grea, constructii si agricultura. Mentalitatea comunista dorea un proletariat industrial iar cea sovietica - 27 -
  28. 28. dorea impartirea de responsabilitati economice intre tarile din lagarul socialist- prin aceasta metoda de interdependenta reusind manipularea, dominarea lor si imobilizarea lor prin imposibilitatea in perspectiva a acestora de a iesi din sistem. [“Da, dar ati remarcat ca avem foarte multi ingineri acum, deci s-au facut mai mult scoli, facultati pe tehnic, nu?” “Privind politica de atunci, pentru industrializarea masiva a intregii tari, normal ca asta se cerea.”] [“ Vorbind de industrializarea masiva care a avut loc, care credeti ca era motivul construirii marilor colosi, numai pentru a avea capacitate maxima si pentru a duce Romania pe un drum extraordinar sau a fost si motivul ocuparii fortei de munca si anume a taranilor dezradacinati si adusi la oras?” “ Cred ca au fost motivele pe care le-ati enumerat dumneavoastra. Si in plus faptul ca facand parte din CAER, acea asociatie economica corespunzatoare lagarului socialist, erau impuse niste lucruri de catre Moscova. In cadrul acestei organizatii, li s-au dat, cum sa spun eu, sarcini specifice si limitative. Una trebuia sa dezvolte mai mult industria siderurgica, alta stiu eu, agricultura, asa s-a impus Romaniei care avea prin traditie industria aeronautica de mare calitate sa o desfiinteze si in schimb sa faca colosi d-astia care nu erau planificati in gandirea comunista sa deserveasca numai Romania ci tot lagarul. De-aia supradimensionarea pe care noi o judecam de la nivel national, ea era gandita la proportia tuturor statelor si prin aceasta monoproductie a fiecarei particele-era gandita politic, le lega pe toate la un loc. Pentru ca ele nu mai puteau avea o independenta decat numai asa, impreuna.”] Amintind de vestitul protocronism… si de urmarile acestuia. [“Apoi, industria constructoare de masini - a fost un esec total! Industrie metalurgica, industrie siderurgica…{…} El vroia siderurgie, vroia chimie.. au fost absolventi de Politehnica pe banda rulanta pentru marea industrie romaneasca, care acum someaza, n-au incotro sa se indrepte, nau ce sa faca. Specialisti... pai, ce specialisti puteau sa fie cu o tehnologie de acum o suta de ani, cand lumea asta evolua tehnologic si tehnic, computerizata, pe toate domeniile, iar noi eram in urma cu o suta de ani fata de toata lumea civilizata, pentru ca eram izolati!.. Neiesind, n-aveam nici idee cum se poate trai!”] Dar acest sistem de impartire de responsabilitati nu este nici nou nici singular. [“Dar faptul ca erau numai produse romanesti, ca se difuzau numai filme romanesti, tot acest nationalism exacerbat, nu realiza ca a te izola nu e cu putinta?{…} Si atunci cum explicati focalizarea pe cateva segmente de baza: pe industrie, pe constructii, agricultura, si cum s-au gandit ca celalte domenii vor fi acoperite?” “Pentru ca sistemul lor era sistemul de ‘creare de organe’ are a fost folosit si in America Latina si in Africa. Deci o tara care era o tara bananiera era o tara care producea numai banane. Sau numai ceai, sau numai cafea, si se faceau schimburi si in aceste schimburi castigau foarte mult negustorii, care erau de fapt in umbra politicienilor. Deci Romana care facea numai cateva chestii, prelua din sistemul comunist ce avea nevoie si era dependenta, deci nu avea independenta in nici un fel. Convenea foarte mult sistemul la momentul respectiv pentru ca ii subordona. Deci toate statele care intrau in sistemul asta erau subordonate, nu aveau puterea sa creasca din sine, sa creasca in mod organic.” “Asta a fost ideea rusilor. Si parca prin anii ’50 au vrut sa faca din Romania doar o tara agricola?” “N-a fost numai ideea rusilor. A fost si ideea englezilor in Africa, cand au plecat si au colonizat, Africa a fost colonizata de aceeasi maniera… si ideea Europei in general, s-au dus in America - 28 -

×