1. Absenţa patologiei este un criteriu negativ necesar, dar insuficient. El impune în
domeniul psihologic criterii ale patologicului capabile să fundamenteze legitimitatea
măsurilor psihiatrice impuse. În absenţa alterării obiective a organului sau a funcţiei,
reţinem: periculozitatea, suferinţa, constrângerea, rigiditatea, limitările funcţionale, care
nu pot fi evaluate riguros decât în raport cu un individ de vârstă, de sex şi de cultură
identice, care a trăit şi trăieşte în aceleaşi condiţii.
Insuficienţa criteriului de adaptare a condus la ideea de normativitate, definită drept
capacitate de a-şi stabili norme. Din acest punct de vedere creativitatea este un criteriu de
normativitate. Normalitatea se opune patologiei şi ambele implică în mod inevitabil
referirea la valori .
2.1 Clasificarea comportamentelor normale
Normalitatea prezintă unele caracteristici care însă nu fac distincţii nete între sănătatea
mentală şi boala mentală. Ele reprezintă mai degrabă trăsături pe care le are o persoană
normală în mai mare măsură decât un individ care este diagnosticat ca anormal.
2.1.1. Perceperea adecvată a realităţii.
Indivizii normali sunt cât se poate de realişti în stabilirea reacţiilor şi capacităţilor şi în
interpretarea a ceea ce se întâmplă în lumea din jurul lor. Ei nu percep greşit în mod
consecvent ceea ce fac sau spun alţii, nu îşi exagerează constant capacităţile şi nu
abordează mai mult decât pot realiza, dar nici nu îşi subestimează capacităţile şi nici nu
se retrag din faţa sarcinilor dificile.
2.1.2. Aptitudinea de exercita un control voluntar asupra comportamentului.
Indivizii normali se simt destul de încrezători în capacitatea lor de a-şi controla
comportamentul. Ocazional se pot comporta impulsiv, dar sunt capabili să-şi limiteze
impulsurile sexuale şi agresive când este necesar. Ei pot să nu se conformeze normelor
sociale, dar în astfel de împrejurări deciziile lor sunt voluntare şi nu rezultatul unor
impulsuri incontrolabile.
2.1.3. Autostima şi acceptarea propriei persoane.
Persoanele bine adaptate au o idee aproximativă a propriilor valori şi se simt acceptate de
cei din jurul lor. Ele se simt bine în compania altor oameni şi sunt capabile să reacţioneze
spontan în situaţii sociale. În acelaşi timp, nu se simt obligate să-si supună complet
opiniilor grupului. Sentimentele de inutilitate, alienare sau lipsă de acceptare sunt
dominante printre indivizii diagnosticaţi ca anormali.
2.1.4. Aptitudinea de a crea relaţii pline de afecţiuni.
Indivizii normali sunt capabili să creeze relaţii strânse şi satisfăcătoare cu alte persoane.
Ei sunt sensibili la sentimentele altora şi nu cer excesiv de mult de la ceilalţi pentru
satisfacerea propriilor nevoi. Persoanele cu tulburări mentale sunt adesea atât de
preocupate de propria protecţie încât devin excesiv de centrate asupra propriei persoane.
Fiind preocupaţi de propriile sentimente şi năzuinţe încât caută afecţiunea, sunt incapabili
să o şi ofere în schimb. Uneori se tem de intimitate pentru că relaţiile lor trecute au avut

2. un efect distructiv.
2.1.5. Productivitatea.
Persoanele bine adaptate sunt capabile să-şi canalizeze aptitudinile în activităţi
productive. Ele sunt entuziaste în privinţa vieţii şi nu au nevoie să facă eforturi mari
pentru a îndeplini sarcinile unei zile. Lipsa cronică de energie şi excesiva predispoziţie la
oboseală sunt adesea simptome ale tensiunii psihice rezultate din problemele nerezolvate.
3. Clasificarea comportamentelor anormale.
O serie largă de comportamente au fost clasificate ca anormale. Unele comportamente
anormale sunt acute şi trecătoare rezultând din evenimente deosebit de stresante, în timp
ce altele sunt cronice şi pe durata întregii vieţi. Comportamentul fiecărei persoane şi
problemele sale emoţionale sunt unice şi nu există doi indivizi care să se comporte exact
în calaşi fel sau care să împărtăşească aceeaşi experienţă de viaţă.
Un sistem bun de clasificare are multe avantaje. Clasificarea tulburărilor mentale folosită
de majoritatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii mintale este bazată pe manualul
Manualul de diagnostic şi statistică al tulburărilor mintale, ediţia a IV-a (DSM-IV), care
corespunde în general cu sistemul internaţional formulat de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii.
DSM-IV furnizează o listă extinsă a tulburărilor metale descriind şi simptomele care
trebuie să fie prezente pentru ca diagnosticul să poată fi aplicat.În mod tradiţional
nevroza şi psihoza denotă categorii de diagnostic majore. Nevrozele au inclus un grup de
tulburări caracterizate de anxietate, nefericire şi comportament maladaptiv care au fost
uneori destul de serioase pentru a necesita spitalizare.
Individul poate să funcţioneze în general bine în societate chiar dacă nu la capacitate
maximă. Psihozele, în schimb, cuprind tulburări mentale mai grave. Comportamentul
individului şi procesele de gândire sunt atât de afectate încât persoana pierde contactul cu
realitatea, nu poate face faţă solicitărilor vieţii de zi cu zi şi necesită spitalizare.