2. Prin tematica abordată în opera sa aproape exclusiv narativă (cu excepţia unei drame,
nerelevante), Marin Preda se înscrie în seria marilor autori români preocupaţi de
problematica lumii rurale – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu fiind
reperele reprezentative. Ca şi aceştia, Marin Preda îşi pregăteşte romanul care l-a consacrat
în 1955, Moromeţii, prin câteva povestiri publicate anterior, precum Dimineaţă de iarnă,
O adunare liniştită, În ceată şi, mai ales, Salcâmul, care reţineau câteva aspecte din viaţa
satului, dar, transferate şi integrate în viziunea epică a romanului, se dovedeau a fi
fragmente dintr-o amplă frescă a satului. Volumul al II-lea, apărut abia în 1967, după 12 ani,
când ideologia comunistă permitea abordarea mai realistă a aspectelor legate de
colectivizarea agrară, nu mai este propriu-zis decât un roman complementar prin tema
care rămâne aceeaşi – satul şi ţăranul. Deşi Moromete este personajul central, acest al
doilea volum este romanul fiului, al lui Nicolae Moromete, care va deveni personaj central
în Marele singuratic, ceea ce pune în evidenţă intenţia autorului de a crea, după modelul lui
Balzac, o „comedie umană” a epocii comuniste.
Moromeţii par să reprezinte, aşa cum mărturisea chiar autorul, o replică la perspectiva
oferită de opera lui Rebreanu, în care problematica agrară, foarte discutată în perioada
interbelică, era legată de lipsa pământului, trăită fie ca dramă individuală (ca în
romanul Ion), fie ca dramă colectivă (în Răscoala). Eroii lui M. Preda, foşti soldaţi în primul
război, au aproape toţi pământ, în urma amplei reforme agrare de după război, şi se părea
că societatea rurală ajunsese la un echilibru, care se va dovedi iluzoriu.
3. STRUCTURA NARATIVĂ
Construcţia epică este tipic romanescă, cu o expoziţiune foarte amplă, cu o intrigă
difuză şi cu un deznodământ care echivalează cu un scurt epilog, cu o structură
complexă, care reflectă complexitatea conflictului, atât individual, în latura
lui exterioară şi interioară (psihologică), cât şi colectiv (social), punctând multiple
aspecte ale vieţii, ceea ce face din naraţiune o frescă, o monografie a
satului tradiţional dintr-o perioadă istoric determinată. Durata desfăşurării acţiunii se
întinde pe perioada unei veri, cu câţiva ani înaintea izbucnirii celui de-al doilea război
mondial, în Siliştea-Gumeşti – satul naşterii autorului – sat de câmpie, din judeţul
Teleorman, în coordonate spaţio-temporale istoric determinate, ceea ce aşează
naraţiunea în coordonatele realismului obiectiv.
4. Subiectul romanului respectă succesiunea clasică a momentelor, care este cea liniară,
urmărind desfăşurarea cronologică a evenimentelor, dar acordându-li-se un spaţiu diferit,
disproporţionat chiar, în consonanţă cu impresia subiectivă a scurgerii timpului, impresie
alimentată de evenimente din diferite zone ale vieţii: situaţia din familia Moromeţilor,
situaţia din sat, situaţia din societatea românească a vremii.
5. EXPOZIŢIUNEA
Cuprinde o foarte mare parte a construcţiei, constituindu-se prin aglomerarea
succesivă a unor detalii al căror sens real apare mult mai târziu, prin retrospectivă.
Astfel, un sfert din volumul întâi redă fapte care se petrec de sâmbătă seara până
duminică noaptea, de la sosirea Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei cu Birică.
Naraţiunea se desfăşoară lent, în consonanţă cu timpul care „avea infinită răbdare cu
oamenii”, autorul decupând şi redând cu încetinitorul scene reprezentative din viaţa
satului; cina în familia ţărănească, a Moromeţilor, adunarea bărbaţilor din poiana
fierăriei lui Iocan, dansul căluşarilor etc. Scena mesei din familia Moromeţilor, cu care
începe romanul, prefigurează tensiuni latente, pe care abia episoadele următoare le
luminează.
6. INTRIGA
Precizată în intenţia fiilor de a fugi de acasă, este îndelung ţesută prin izolarea
numeroaselor fire care leagă familia de lumea în care se înscrie. Echilibrul şi unitatea
familiei, legate de pământul pe care-l muncesc Moromeţii, sunt erodate lent şi
implacabil de o serie de factori care acţionează direct sau în ascuns, precum ga Maria,
sora lui Moromete, care-i întărâtă pe băieţii cei mari împotriva mamei vitrege şi a
fetelor acesteia, dintr-o pornire de ură ancestrală între fraţi, chiar dacă motivată de o
nedreptate pe care fratele ar fi săvârşit-o; numeroasele datorii care nu mai pot fi
amânate; presiunile vecinului T. Bălosu, care pândeşte proprietatea familiei, grevată de
datorii; conflictul politic cu Aristide, primarul-capitalist etc. Identificarea tuturor
factorilor de disoluţie, uneori acţionând invizibil, explică de ce expoziţiunea este
momentul cel mai amplu şi de ce intriga este atât de difuză.
În momentul în care sunt semnalate toate câmpurile de forţă, toate
tensiunile, desfăşurarea acţiunii se precipită, viaţa începe să semene cu o morişcă,
existenţa Moromeţilor devine avalanşă. Naraţiunea se precipită şi ea, căci timpul nu
mai avea răbdare.
7. PUNCTUL CULMINANT
Coincide cu momentul cel mai violent-dramatic, în care Ilie Moromete îşi bate cu
parul fiii răzvrătiţi. În mod fatal, violenţa, ca ultimă soluţie de salvare a unităţii familiei,
se dovedeşte iluzorie şi grăbeşte deznodământul: Paraschiv şi Nilă fug de acasă cu o
parte din averea familiei, după ce, printr-o stratagemă, prin care de fapt urmărea să-şi
afirme opţiunea pentru modelul Bălosu, Achim fugise cu oile. De acum încolo, soarta
lui Ilie Moromete este pecetluită, cu toate că, într-o evoluţie ca de epilog, contrastantă,
el face efortul de a adopta modelul atât de dispreţuit al vecinului său, într-o sforţare
chinuită, dinainte sortită eşecului, de a se adapta la noua situaţie şi la noul mers al
lumii şi al mentalităţilor.
Totul, în primul volum, este, precum în romanele lui Rebreanu, aşezat sub forma unor
enunţuri meditative la începutul şi la sfârşitul naraţiunii, între polii simetric opuşi,
antitetici, ai timpului cu o „nesfârşită răbdare” şi un timp care „nu mai avea răbdare”.
8. SEMNIFICAŢII
Întâmplările prin care trece familia Moromete, mai ales Ilie Moromete, alcătuiesc o dramă
proprie lumii rurale din perioada interbelică, când, deşi primiseră pământ, ţăranii nu
reuşesc să ajungă la un echilibru visat, normele vieţii economice contrazicând, cum se
întâmplă în cazul lui Ilie Moromete, normele morale care le ordonaseră de multă vreme
existenţa. Semnificativă este în acest sens călătoria lui Moromete la munte împreună cu
Bălosu, care dezvăluie în acesta din urmă un ţăran pregătit pentru lumea în care trăia.
Bălosu vinde scump şi cumpără ieftin, speculând circumstanţe favorabile, pe când
Moromete, care se implică emoţional într-o relaţie comercială, vinde ieftin. Modelul Bălosu
este dispreţuit de Moromete în numele valorilor morale care, pentru el, continuă să-şi
exercite autoritatea, fiind respectate chiar cu preţul nereuşitei economice, ceea ce-i atrage
reproşul fiilor mai mari. Adevărata dramă a Moromeţilor aici se află: fiii îi contestă tatălui
modelul moral – prin care se impunea tuturor – spre a adopta modelul reuşitei economice,
reprezentat de vecinul lor. Cele două generaţii – tatăl şi fiii – se înscriu în modele diferite,
ireconciliabile, ceea ce face ca tensiunile care alimentează criza să nu poată fi stinse. Deşi
contemporane, cele două generaţii se situează în două lumi diferite: una care îşi apără
valorile ideatice chiar cu preţul sărăciei, cealaltă care îşi caută noi căi, de reuşită, gata să
abandoneze principiile care guvernaseră viaţa satului tradiţional, în care primaseră valorile
morale.
