1. 3
Armenii- Un popor menit să
trăiască
Urartuul, teritoriul pe care s-a
dezvoltat ulterior poporul armean, a
însemnat o comunitate de popoare,
fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai
importantă putere din Asia apusea-
nă, care stăpânea pământurile cu-
prinse între Lacul Van şi Lacul Ur-
mia, extinzându-şi supremaţia în
nord spre Transcaucazia, iar în sud,
spre Siria.
Primele menţiuni despre Hayas-
sa (socotit ca desemnând viitorul nu-
me al Armeniei, Hayastan), datează
din secolul al XIV-lea î. Hr., când
acest mic regat era amintit în ta-
bletele hitite descoperite la Bo-
ghazkői. În secolul al XIII-lea, regele
Salmanaser I al Asiriei menţionează
că a învins provinciile din Uruatri,
răsculate împotriva sa. În analele asi-
riene ale secolului următor îi regăsim
din nou pe locuitorii acestor pro-
vincii ca fiind înfrânţi de către regele
asirian Tukulti-Ninurta I (1255-1218
î. Hr.), pentru ca, o sută de ani mai
târziu, Tiglatpalassar să conducă do-
uă expediţii împotriva acestora, cu-
noscuţi acum sub numele de poporul
Nairi.
Odată cu reînvierea puterii a-
sirienilor, în secolul IX î. Hr., regele
lor Assurbanipal distruge sute de ce-
tăţi din Nairi, care se întindeau până
în ţinutul Urartu menţionat pentru
prima dată sub această denumire, ca-
re înseamnă „ţinutul muntos”. Urar-
tienii, un trib din Nairi de des-
cendenţă uriană, au reunit triburile
de aceeaşi origine sub conducerea lui
Aramu (cca 880 î. Hr.), fiind apoi
succesiv învinşi de regii asirieni
Salmanassar III, Sarduri şi Tiglat-
palassar III. Cu toate acestea, urar-
tienii erau buni meşteşugari şi ne-
gustori, produsele lor având căutare
în Frigia, Grecia, ba chiar şi în
îndepărtata Italie. De la urartieni
ne-au rămas scuturi, coifuri, tolbe de
bronz, pumnale, săgeţi împodobite
cu reliefuri care denotă o civilizaţie
înrudită cu cea asiriană, însă supe-
rioară acesteia. Urartienii trăiau în
cetăţi precum: Sagunia, Tuspa, Arin-
Berd, aveau temple fastuoase şi o

2. 4
arhitectură de tipul celei asiriene, dar
stilizată.
Urartuul, teritoriul pe care s-a
dezvoltat ulterior poporul armean, a
însemnat o comunitate de popoare,
fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai
importantă putere din Asia apu-
seană, care stăpânea pământurile cu-
prinse între Lacul Van şi Lacul Ur-
mia, extizându-şi supremaţia în nord
spre Transcaucazia, iar în sud, spre
Siria. Ultimul rege cunoscut al urar-
tienilor a fost Rusa III (610-583), re-
gatul lor fiind apoi absorbit de către
imperiul mezilor. Mai multe veacuri
de uitare au coborât peste urartieni.
Armenii erau, potrivit „părin-
telui istoriei”, Herodot, fraţi buni cu
frigienii, pe al căror teritoriu s-au sta-
bilit ulterior. Perşii, popor ce domi-
na Urartuu, numesc la un moment
dat poporul acestui stat „Armina”.
Astfel, într-o inscripţie a regelui Da-
rius din anul 520 î. Hr., textul babi-
lonian pomeneşte de Urartu, iar cel
persan, de Armina; cu toate acestea,
nu s-a putut demonstra ştiinţific
legătura între Urartu şi Armenia. La
prăbuşirea Urartuului a contribuit,
alături de mezi şi perşi, şi uniunea de
triburi Armini-Supria. În 612 î. Hr.,
regele Paruir este recunoscut de către
mezi drept şeful celei dintâi forme de
stat autonom armean, pomenit de
profetul Ieremia. Independenţa nou-
lui stat armean nu a fost păstrată
mult timp, întrucât, între anii 546-
334 î. Hr., armenii vor fi înglobaţi
într-o satrapie a puternicului Im-
periu Persan. Ţinuturile locuite de
armeni erau străbătute de „drumul
regal”, care lega Susa de apusul A-
siei Mici, de-a lungul căruia armenii
au construit hanuri, fiind renumiţi
negustori.
Ultima dinastie persană, cea a
Ahemenizilor, s-a sfârşit odată cu
invazia macedonană. În 331 î. Hr., ca
urmare a bătăliei de la Arbela, Ale-
xandru Macedon învinge Imperiul
Persan, iar armenii intră, pentru pu-
ţin timp, în componenţa celui mai în-
tins imperiu al antichităţii: Imperiul
Macedonean. Moartea lui Alexandru
îi va aduce pe armeni în regatul ele-
nistic al seleucizilor. Pe vremea di-
nastiei seleucide, Armenia s-a îm-
părţit în mai multe regate şi prin-

3. 5
cipate; noul titlu al regilor este cel de
„strateg”. Un asemenea „strateg” a
fost Artaxias (Artases) I, rege între
190-159 î. Hr., care a întemeiat dinas-
tia Artasizilor, cea mai importantă
dinastie armeană. Datorită mărimii
stăpânirii sale, teritoriul stăpânit de
acesta poate fi numit, pe drept cu-
vânt, Armenia Mare.
Unul dintre descendenţii lui
Artases a fost Tigran al II-lea cel
Mare (95-55 î. Hr.). Încă de la înce-
puturile domniei, el a încercat să-şi
extindă regatul. Patru regi vecini i-au
devenit vasali, apoi a anexat nordul
Mesopotamiei, Siria, Palestina, astfel
încât stăpânirea armeană se întindea
de la Marea Caspică la Marea
Mediterană şi din Mesopotamia pâ-
nă în Alpii Pontici.
În sudul Turciei, Tigran şi-a
clădit o nouă capitală, Tigranoterka,
pe care a populat-o cu evrei şi ca-
padocieni, asirieni, arabi, cilicieni şi
greci, neamuri care, potrivit lui Lu-
cullus, trăiau în deplină armonie. Al
treilea fiu al lui Tigran, care îi râvnea
puterea, ajutat de generalul roman
Pompei, l-a înfrânt în anul 66 î. Hr.
Însă Pompei, cu flerul său de
politician roman, a preferat să-l men-
ţină pe tronul Armeniei pe bătrânul
Tigran, devenit vasal al Romei. După
moartea bătrânului, tronul i-a revenit
celui de-al doilea său fiu, Artavazd
II, omorât, împreună cu soţia şi cei
doi copii, în torturi îngrozitoare
poruncite de regina Egiptului, Cleo-
patra. Ultimului Artaxid, Tigran IV-
lea, i-a urmat, în perioada primei
jumătăţi de secol al noii ere creştine,
o dinastie georgiană.
Regele Perşilor, Vologases I,
l-a înscăunat pe fratele său, Trdat I,
rege al Armeniei, astfel întemein-
du-se dinastia Arsacizilor (care a
domnit până în 428), în timpul căreia
armenii s-au reîntors la civilizaţia
orientală. Împăratul roman Traian

4. 6
(98-117) a transformat Armenia în
provincie romană.
Prin pacea de la Acilisene (387),
împăratul Teodosie şi regele persan
Sapur III împart Armenia în două
regiuni: cea de influenţă persană (de
cinci ori mai mare decât cealaltă),
numită Persarmenia, şi cea de influ-
enţă bizantină. Nobilii armeni din
Persarmenia cerură abolirea propriei
lor monarhii, astfel încât, începând
din 428, vreme de patru veacuri,
Armenia a fost scindată între trei-
zecişipatru de familii nobiliare pre-
cum Mamikomian, Bagratid, Kam-
sarakan, care şi-au fabricat genea-
logii spectaculoase, afirmând că des-
cind din David (regele Iudeii) sau
din neamul împăraţilor Chinei. Prin
Edictul dat de Persia în 449, orice
armean care se opunea mazdeis-
mului urma să fie ucis, iar soţia şi
copiii săi, exilaţi. Strigătul de ajutor
adresat Bizanţului a rămas fără
rezultat. Cu toate acestea, în anul
485, Sassanizii au acordat armenilor
libertatea de cult.
Deși sub domnia împăratului
Justinian (527-565) al Imperiului Bi-
zantin, Armenia ar fi trebuit să cu-
noască vremuri mai bune (generalul
Narses fiind armean de origine), abia
la următorul împărat, Mauriciu (582-
602) fiind şi el de origine armeană,
prin Tratatul din 578 aduce hotarul
imperiului până la lacurile Van şi Se-
van. Armenii au fost deportaţi în
masă întrucât, aşa precum îi scria
Mauriciu regelui persan: „Armenii
constituie o naţie neascultătoare şi ti-
căloasă..., de vor rămâne în propria
lor ţară, nu va exista linişte pentru
noi”.
Între timp, Islamul devenise o
mare putere, cucerind teritorii şi de-
venind o forță căreia Bizanţul şi Per-
sia nu-i mai puteau face faţă. În-
cepând din 640, sarazinii şi-au înce-
put incursiunile pe teritoriul armean,
iar Armenia a fost recunoscută ca
stat independent, tributar arabilor.
Armenilor li se propunea însă şi tre-
cerea la mahomedanism, în timp ce
se revărsau invaziile kazarilor şi hu-
nilor, de aceea armenii s-au retras în
Bizanţ în număr din ce în ce în ce

5. 7
mai mare; din rândurile acestora
s-au ridicat numeroşi generali şi îm-
păraţi.
Familiile Ardsruni şi Bagra-
tuni, rămase pe loc, au dobândit
titlul de prinţ al Armeniei şi au dat
regi precum Aşot I şi Sambat I, ale
căror domnii au rămas în amintire ca
o epocă de prosperitate, în care
„înşiși păstorii porniseră să se îm-
brace cu straie de mătase”.
Armenia a cunoscut o mare
înflorire în secolul X, însă renaşterea
interesului bizantin pentru această
regiune, bandele dalaimiţilor veniţi
din Azerbaidjan şi turcii selgiucizi au
făcut ca oraşe populate să devină
„sălaşul fiarelor, iar câmpiile din jur
păşune pentru vânat. Palate cu bolţi
înalte, spaţioase şi mult râvnite
ajunseră locuinţe şi magazii ale
satirilor” (scria cronicarul Aristakes
din Lastivert).
De dezastrul armean au profi-
tat turcii, care şi-au impus stăpânirea
asupra teritoriului locuit de armeni
vreme de aproape o mie de ani. Doar
regiunea cuprinsă între Munţii Tau-
rus şi Antitaurus, numită Cilicia Ar-
menească, se va bucura de o oarecare
autonomie, reuşind să stăpânească şi
cetăţile Malatia, Maras, Edessa şi An-
tichia. În timpul cruciadelor, cavaleri
apuseni s-au căsătorit cu fiice ale
marilor nobili armeni, astfel încât
legăturile matrimoniale, iscusinţa
politică şi priceperea în afaceri a
adus acestui regat al Ciliciei o recu-
noaştere generală. În timpul cru-
ciadelor, acest stat a fost organizat
după model francez, iar importanţa
comercială a crescut datorită nenu-
maratelor sale oraşe-porturi şi a legă-
turilor comerciale cu genovezii şi
veneţienii.
Regele Hetum I (1226-1269) a
fost cel dintâi suveran străin care, în
1253, la Karakorum, a făcut o vizită
curţii mongole. Turcii au pătruns
însă în Cilicia în 1266, iar până la
sfârşitul secolului al XIV-lea le-au
luat armenilor orice independenţă.
Titlul de rege al Armeniei a
fost moştenit de Casa Lusignan al
Ciprului, apoi a fost preluat de Casa
de Savoy. Deşi Melikii, regi ai dis-
trictului Karabag din Armenia Cau-
caziană au păstrat acest titlu până în

6. 8
1805, istoria Armeniei se sfârşise
definitiv.
Secolele XIV-XVIII au însem-
nat o perioadă nefastă a istoriei ar-
menilor.
Doar Biserica armeană a păs-
trat anumite drepturi de proprietate
asupra pământurilor sale, precum şi
unele atribute de autoritate. Datorită
unor catolicoşi patrioţi, s-au putut
păstra legăturile cu armenii din dias-
pora şi unele centre de cultură, astfel
încât Biserica a devenit singura re-
prezentantă a naţiunii armene şi sin-
gura instituţie naţională unanim re-
cunoscută.
Poporul armean a supravie-
ţuit în absenţa unui stat propriu
până în 1918, când, în urma unei
bătălii decisive cu armata otomană
soldată cu deportări, exiluri și mii
de schingiuri, s-a constituit Republica
Armeană independentă, cu o exis-
tenţă de doar de doi ani şi jumătate.
În 1920 Armata Roşie a trans-
format-o în Republică Sovietică pen-
tru ca, pe 23 august 1990, Parlamen-
tul armean să adopte Declaraţia de
independenţă a ţării, iar la 23 sep-
tembrie 1991 să se proclame Repu-
blica Armenia, stat independent al
naţiunii armene. Aceasta se află si-
tuată pe vechiul teritoriu al Armeni-
ei răsăritene, ocupând doar a zecea
Harta a deportărilor
1915 - 1918

7. 9
parte din suprafaţa de peste 300.000
km Armeniei istorice.
Armenii sunt primul popor
creştin al omenirii, adoptând creşti-
nismul ca religie oficială în anul 301.
Din această cauză, ei au avut de su-
portat exterminările, persecuţiile şi
presiunile vecinilor de alte credinţe
(perşi, romani, bizantini, arabi, sel-
ciucizi, mongoli, tătari, otomani).
În zilele noastre, armenii sunt
printre cele mai vechi popoare care
trăiesc pe Glob. Invaziile nimicitoare
perpetue, conflictele dintre nobilii ar-
meni, factorii naturali (desele cutre-
mure şi chiar o motivaţie pozitivă,
precum legăturile economice şi co-
merciale cu străinătatea) au condus
la formarea unei puternice diaspo-
re armeneşti. Preocupările diasporei
s-au îndreptat spre comerţ şi cultură.
Oriunde s-au stabilit, armenii au
înălţat mai întâi o biserică, au clădit o
şcoală şi au înfiinţat publicaţii, pen-
tru a-şi păstra credinţa, limba şi, im-
plicit, conştiinţa naţională.
Prima carte tipărită în limba
armeană a fost editată la Veneţia
(1512), iar primul ziar armenesc a
apărut la Madras. Astăzi, diaspora
armenească numără peste 3 milioane
de armeni, răspândiţi în 70 de ţări,
reprezentând cam jumătate din na-
ţiunea armeană.
Prezenţa armenilor în Europa
răsăriteană se leagă de exodurile din
secolele XI-XIV, după prăbuşirea Re-
gatului Armeniei Mari. Astfel, în
1064, armenii au emigrat spre Cilicia,
Crimeea şi Polonia. A urmat al doi-
lea val de migraţie, după 1239, când
armenii s-au aşezat în Polonia şi
Moldova, iar după 1299 au întemeiat
o colonie în Crimeea, stabilind le-
gături comerciale cu Moldova. Cu-
tremurul din anul 1319 şi invazia
mongolilor în Vestul Armeniei au
fost urmate de alte exoduri.
Dintre coloniştii aşezați în Cri-
meea, mulţi au plecat spre Galiţia,
Moldova, Polonia, Moravia, formând
grupuri etnice distincte.
Cea mai veche dovadă a pre-
zenţei armenilor în spaţiul românesc
o constituie inscripţia de la Cetatea
Albă din anul 967 (416, după calen-
darul armean). Cronicarii Simon de

8. 10
Keza şi Thurogzi afirmă că, în timpul
lui Geza (972-997) şi al regelui Ştefan,
în Transilvania s-au stabilit polonezi,
greci, spanioli şi armeni, cărora li
s-au acordat privilegii şi titluri nobi-
liare. Istoricul Ghevond afirmă că
armenii ar fi fost prezenţi, în secolul
al XIII-lea, în oastea celor şapte
triburi ale ungurilor, luând parte la
cucerirea unor teritorii din răsăritul
Europei. Este posibil ca armenii să fi
venit din Transilvania în Balcani
odată cu oştirile împăraţilor bizan-
tini Mauriciu şi Focas (secolele VI-
VII), iar în secolul al X-lea, odată cu
paulicienii, duşi în Bulgaria.
În secolele XI-XII, în Galiţia,
Polonia şi Moldova au venit negus-
tori, meşteşugari şi nobili, care au
obţinut privilegii şi au contribuit la
dezvoltarea comerţului şi meşteşu-
gurilor. Între Carpaţi şi Dunăre, ar-
menii s-au aşezat mai târziu, în seco-
lul al XIV-lea, venind din Armenia şi
Crimeea. Astfel, în prima parte a se-
colului al XV-lea, izvoarele istorice îi
pomenesc pe armenii din Bucureşti,
Piteşti (în acest oraş, veniţi din Bul-
garia), Giurgiu, Târgovişte (unde e-
xistau importante colonii de armeni),
Craiova. Noi emigranţi s-au stabilit
în Muntenia şi în secolele al XVI-lea
şi al XVII-lea. Pe teritoriul Dobrogei,
armenii sunt semnalaţi abia după
anul 1500.
Dacă în secolele al XIV-lea şi
al XV-lea mii de armeni se aşezaseră
în Moldova, iar în 1848 în Transil-
vania locuiau 20.000 de armeni, în
1932, pe întreg teritoriul României
întregite trăiau aproximativ 25.000.
În a doua jumătate a secolului al XX-
lea, din cauza regimului comunist, ei
s-au repatriat ori au emigrat în Oc-
cident, ajungând astăzi în România
la o cifră incertă (circa 2.000). Scă-
derea gradată şi progresivă a nu-
mărului de armeni reprezintă un fac-
tor negativ atât pentru comunitatea
armeană, cât şi pentru societatea
românească în ansamblul său. Efec-
tul dispariţiei negustorimii armene s-
a resimţit mai ales pe plan economic.
Asimilarea armenilor din Ro-
mânia s-a produs, în mod paradoxal,
tocmai datorită factorilor care au
menţinut vie naţiunea armeană, greu
încercată şi traumatizată în decursul

9. 11
istoriei: religia şi limba. În ceea ce
priveşte religia, integrarea era inevi-
tabilă din cauza similitudinii cu orto-
doxismul românesc, în timp ce limba
română a început a fi preferată de
armeni în locul limbii strămoşesti în
perioada interbelică.
Armenii care au trăit pe teri-
toriul românesc şi în oricare alt loc
din lume au ştiut să se integreze
pretutindeni. Iată de ce marele istoric
al neamului românesc, Nicolae Iorga,
afirma, într-o conferinţă ţinută în
1929, că: „armenii din România cu-
nosc maniera, grea şi delicată, de a
reuni două datorii: datoria faţă de
religia şi rasa lor, pe care nu le-au
uitat niciodată şi datoria faţă de ţara
unde ei înşişi şi strămoşii lor s-au
stabilit de atâta vreme. Ei sunt
pentru noi fraţi, buni fraţi, rămânând
pentru vechea lor patrie buni fii. Or,
nu cunosc un elogiu mai frumos care
s-ar putea face unei mari naţii nefe-
ricite care, păstrând întreaga sa co-
moară morală, nu poate recrea şi
înălţa patria sa la înălţimea de care ar
fi capabilă”.
Mai aproape de noi, aceeaşi
idee este exprimată de V. Bănăţanu:
„Armenii sunt datori să-şi păstreze
tradiţiile, să fie mândri de vechimea
lor ca popor şi de istoria lor glo-
rioasă. Îmi vine greu să cred în asi-
milarea lor. Dacă în ciuda atacurilor
şi persecuţiilor din cursul istoriei lor
zbuciumate au ştiut să se menţină ca
popor, înseamnă că sunt de o rară
vitalitate, un popor menit să tră-
iască”.
Prof. dr. Doina Calistru
Prof. Aurel Rusu
Colegiul Naţional „M. Eminescu”, Iaşi
Diaspora armeană, ca
repercusiune a unui genocid
nesancţionat
Ceea ce avea să fie calificat
drept primul genocid al secolului XX
urma să aibă pentru istoria armeană
consecinţe nefaste mult mai ample şi
de durată decât plănuiseră iniţiatorii
şi făptuitorii lui.
Menţionarea genocidului în le-
gătură cu evenimentele din 1915-
1918 în Imperiul Otoman nu relevă

10. 12
decât o parte a tragediei armene, şi
anume - cea referitoare la anihilarea
fizică. Al doilea aspect al aneantizării
întreprinse în acei ani îl constituie
negarea genocidului. Cele două eta-
pe ale programului de exterminare
care ar fi trebuit să ducă la dispariţia
totală a armenilor din Asia Mică de
pe propriul lor teritoriu istoric au
fost: mai întâi, eliminarea fizică şi
eradicarea materială a prezenţelor
armeneşti din estul imperiului, iar
apoi, negarea sistematică a geno-
cidului comis. Nu s-a aflat, însă, în
intenţia Junilor Turci supravieţuirea,
fie şi parţială, a celor pe care ei îi
condamnaseră la o decimare totală.
Ca rezultat al politicii de ni-
micire a populaţiei armene din Asia
Mică, a apărut o nouă diasporă, com-
pusă din cei care supravieţuiseră ma-
sacrelor şi deportărilor. Dacă arme-
nocidul n-a reuşit să extermine total
o etnie, el s-a completat cu un ge-
nocid alb, prin asimilarea diasporei
armene în naţiunile străine care-i
găzduiesc. Genocidul exemplar, inte-
gral, ca etnocid continuat în deceniile
de după consumarea evenimentelor
propriu-zise, va fi avut loc atunci
când armenii din diasporă nu vor
mai fi supravieţuind decât prin
trupurile lor, când memoria originii
lor va fi rămas ruptă de realitate,
când ei se vor fi înecat în valorile
ideologiilor dominante în străinătăţi,
când unii vor fi crezut că prin bani
sau prin carieră ar putea zăgăzui
mormanele de cadavre ignorate, iar
alţii se vor fi dedicat unui cult
anacronic şi steril al lumii defun-
cţilor, în sfârşit - când noile gene-
raţii, din cauza aculturalizării, nu vor
fi ştiut să aprecieze valorile pro-
priului lor neam.
*
Genocidului armean i-au pre-
mers deportarea şi masacrarea gre-

11. 13
cilor în 1914. Liderii otomani au fost
încurajaţi de succesul obţinut în ex-
pulzarea populaţiei greceşti, încât au
decis să aplice aceeaşi metodă tu-
turor celorlalte naţionalităţi din im-
periu. Turcizarea Anatoliei, plănuită
de Junii Turci, avea să se facă prin
purificare etnică, vizând toate naţi-
unile creştine şi neturcice din im-
periu: armeni, greci, bulgari, mace-
donieni, albanezi, bosniaci, cretani,
kurzi, circasieni. Modificarea compo-
ziţiei etnice a populaţiei prin stră-
mutări de grupuri naţionale a cul-
minat cu deportarea şi decimarea
armenilor.
Organizarea genocidului armean
a fost facilitată, în plus, de contextul
primului război mondial, care permi-
tea turcizarea Anatoliei fără impedi-
mente. De mai mulţi ani, cei mai fa-
natici dintre panturcişti îşi exprimau
dorinţa de a se debarasa de armeni,
afirmând că războiul le-ar permite-o
fără să rişte represalii din partea pu-
terilor europene. Şi astfel, planul ela-
borat în cel mai strict secret este pus
în aplicare. Decizia de exterminare a
armenilor a fost luată la începutul a-
nului 1915, proiectul legii de li-
chidare a armenilor fiind semnat la
15 februarie de trei dintre capii Ju-
nilor Turci de curând veniţi la putere
în Imperiul Otoman - Talaat, Şakir şi
Naazım.

12. 14
Comitetul Central al Ittihadului
(Partidul Unire şi Progres al Junilor
Turci, cu denumirea originală com-
pletă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabi-
lea ca debarasarea de elementul ar-
mean să se facă, spre deosebire de
masacrele anarhice anterioare, prin-
tr-o centralizare birocratică planifi-
cată, iar executarea operaţiilor, pusă
sub un control exclusiv, să se facă
total, curat, discret, cu minime ris-
curi şi cu minime cheltuieli. În pri-
vinţa datei, ea depindea de răgazul
pentru aplicarea structurilor pe care
le cerea planul general de extermi-
nare şi de evenimentele care puteau
fi exploatate ca pretext. În funcţie de
acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare
provincie şi conform unei cronologii
prealabil definite în raport cu datele
geografice, procedura să aibă urmă-
toarea succesiune: dezarmarea solda-
ţilor armeni şi regruparea lor în
batalioane de muncă; rechiziţionarea
armelor; deportarea armenilor.
Taberele de deportare aveau să
fie doar un pretext pentru masacrare,
dovadă - decretul adresat de Talaat
valiilor în septembrie 1915: „Dreptul
armenilor de a trăi şi de a munci pe
teritoriul Turciei este total abolit.
Guvernul, asumându-şi toate respon-
sabilităţile în această privinţă, a ordonat
să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din
leagăne“. Valiii şi responsabilii locali
ai Ittihadului sunt informaţi oral sau
prin telegrame asupra misiunii pe
care o au. Executarea programului
este încredinţată jandarmilor şi
bandelor din Organizaţia Specială.
Este instituită o Comisie a deportă-
rilor, cu sediul în Constantinopol,
sub direcţia lui Mithat Şükrü, se-
cretar general al Comitetului Central
al Ittihadului, avându-şi centrul ope-
rativ în Alep, unde se afla sub di-
recţia generală.

13. 15
Marea inovaţie a genocidului o
constituie deportarea, întrucât până
atunci armenii erau masacraţi la lo-
curile lor de domiciliu, unde supra-
vieţuitorii aveau apoi posibilitatea
să-şi reconstruiască viaţa. Deporta-
rea trebuia să soluţioneze definitiv
Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi
şi alungaţi, armenii aveau să dispară
în cursul exilului. Pretextul furnizat
de război este îndepărtarea de front a
populaţiei suspecte, în fapt - cetăţeni
inocenţi şi inofensivi, loiali impe-
riului. După declararea războiului, în
ianuarie-februarie 1915, soldaţii ar-
meni sunt acuzaţi de spionaj şi de-
zertare, brutarii armeni sunt sus-
pectaţi că otrăvesc alimentele, iar să-
tenii sunt învinuiţi că procură hrană
şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi.
La începutul lui februarie, auto-
rităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe
jandarmii armeni, grupându-i în ba-
talioane de muncă de câte 50-100 de
persoane, după care, la scurtă vre-
me, aceştia sunt exterminaţi. Circa
300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în
Armata Otomană sunt dezarmaţi şi
lichidaţi, ceea ce va face imposibilă
rezistenta armată a armenilor, cum
se întâmpla în trecut. Simultan, func-
ţionarii armeni sunt concediaţi, iar
documentele care le permit arme-
nilor să se deplaseze în interiorul ţă-
rii sunt anulate. Cenzura militară va
asigura discreţia şi va bloca infor-
maţiile.
Contrar aşteptării armenilor, noul
sistem otoman de recrutare militară
universală nu numai că nu a ame-
liorat situaţia armenilor din imperiu,

14. 16
dar, în conjunctura războiului, i-a
furnizat în masă pe aceştia anihilării
prin exterminare.
Executarea a zeci de mii de
soldaţi armeni de către colegii lor din
armata aceluiaşi stat, care avea mi-
siunea de a-şi apăra cetăţenii, este
un act criminal rareori întâlnit în
istoria mondială. S-a făcut evidentă
existenţa unui plan de eradicare a în-
tregului grup etnic căruia îi apar-
ţineau militarii, căci eliminarea băr-
baţilor recrutaţi facilita considerabil
îndeplinirea programului.
*
Când, la sfârşitul lui martie 1915,
flota aliată, care ajunsese la Dar-
danele, se retrage pentru a se pregăti
de debarcare lângă Gallipoli, Itti-
hadul se vede liber să lichideze
Chestiunea armeană.
Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Con-
stantinopol, o razie vastă se soldează
cu arestarea intelectualilor şi a nota-
bililor armeni, echivalentă cu decapi-
tarea comunităţii armene private ast-
fel de liderii săi. Ea începe la redacţi-
a publicaţiei „Azadamard“, organul
partidului naţionalist Federaţia Re-
voluţionară Armeană, şi se continuă
la şcoli, la biserici, la Patriarhia
Armeană. În noaptea de 23 spre 24
aprilie, 235 de oameni politici, clerici,
savanţi, profesori, avocaţi, medici,
scriitori etc., dintre care mulţi erau
prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi,
apoi deportaţi şi, în cursul lunilor

15. 17
următoare, asasinaţi. Operaţia conti-
nuă câteva zile, timp în care numărul
celor arestaţi şi deportaţi urcă la pes-
te 600. Numai celor doi deputaţi din
Parlamentul Otoman, Vartkes Seren-
ghiulian şi Krikor Zohrab (un repu-
tat prozator), datorită legăturii lor de
amiciţie cu conducătorii Junilor Turci
li se amână cu câteva săptămâni
soarta, însă când vor fi duşi spre
Diyarbakır pentru a fi judecaţi chi-
purile de un consiliu de război, îna-
inte de a ajunge la destinaţie, chiar a
doua zi de la plecare, în apropiere de
Alep, sunt ucişi cu bestialitate.
Planul arestării intelectualilor
armeni din Constantinopol fusese
elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey,
şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi
Reşad Bey, cu concursul comisarilor
de poliţie din cartierele Üsküdar şi
Pera. El a fost, însă, rezultatul de-
ciziei luate de membrii Comitetului
Unire şi Progres la 21 aprilie, de a
extermina populaţia armeană. La 24
aprilie, însuşi Guvernul Otoman va
recunoaşte că 235 de intelectuali şi
oameni politici armeni din Con-
stantinopol au fost arestaţi în mod
abuziv.
Ministrul de interne Talaat,
capul Junilor Turci, va declara diplo-
maţilor germani: „Desigur, dintre de-
portaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.
*
Cabinetul Marelui Vizir (prim-
ministru) Said Halim a aprobat, în
mai 1915, proiectul Legii temporare
de deportare, care-i fusese trimis la
13 mai, Halim aprobându-l la 16 mai,
cu o zi înainte de acceptul guver-
nului său. Talaat n-a aşteptat forma-
lităţile oficiale: încă la 14 mai, presa
anunţa promulgarea legii, iar proce-
dura deportărilor demarase cu săp-
tămâni în urmă, devenind un fapt
împlinit înainte de a fi fost auten-

16. 18
tificată. Talaat ataşase un memo-
randum secret la propunerea sa
făcută la 13 mai Marelui Vizir pentru
a soluţiona Chestiunea orientală prin
exterminarea armenilor. În acel text,
el formulase sintagma soluţie radi-
cală, care apărea pentru prima oară
într-un document oficial, ca un eufe-
mism pentru exterminare: „Este nece-
sară o soluţie radicală pentru a încheia şi
a şterge complet problema“. Pretinzând
că armenii nu sunt demni de în-
credere şi l-ar putea ajuta şi susţine
pe inamic, întrucât se află într-o stare
de iminentă rebeliune generalizată,
Talaat ordonă deportarea acestora
din zonele de război în deşerturile
Siriei şi Mesopotamiei.
În perioada mai-iulie, armenii
din vilayetele răsăritene, adică circa
1,2 milioane de persoane, aveau să
dispară de pe un teritoriu care fusese
centrul Armeniei Mari istorice. Tea-
trul de operaţii acoperă îndeosebi
trei vilayete: Erzurum, Van, Bitlis.
Deplasarea de populaţie este o so-
luţie extremă în caz de război, dar
strategică. S-ar putea crede că auto-
rităţile militare au cerut evacuarea
populaţiei armene din zonele de ope-
raţii şi transferarea ei în interiorul
ţării pentru a asigura securitatea
liniilor de comunicaţii şi pentru a
preveni divulgarea planurilor şi a
mişcărilor de trupe. Dar, dacă s-ar
admite că armenii, care reprezentau
un pericol militar în timp de război,
trebuiau îndepărtaţi de teatrul de o-
peraţii, se pune întrebarea de ce au

17. 19
fost ei deportaţi din zone aflate a-
dânc în spatele liniilor frontului, mai
mult - au fost trimşi în interiorul zo-
nelor de luptă, foarte aproape de Ar-
mata a 6-a Otomană, din Deir ez-Zor,
sau în spatele Armatei a 4-a, din
Hawrān. O asemenea deplasare, pe
de altă parte, necesita luarea de mă-
suri pentru ca populaţia să nu sufere
prejudicii. Însă nu au fost asigurate
condiţiile minime necesare unei exis-
tenţe decente fie pe drum, fie la des-
tinaţie, iar asistenţa oferită de state
străine şi de organizaţii inter-
naţionale a fost refuzată. Faptele con-
trazic presupusa intenţie a auto-
rităţilor şi fac evident adevărul că
deportarea a fost pretextul în spatele
căruia se ascundea o operaţie de ex-
terminare minuţios pregătită şi sis-
tematic executată. Deportările au în-
ceput în februarie 1915, ca măsuri de
război locale, în Cilicia.
O telegramă dispunea ca „niciun
singur armean să nu rămână în regi-
unea Erzin“ şi „armenii din Dörtyol să
fie trimişi la Osmaniye, la Adana şi la
Ceyhan“. Pretextul l-a constituit spio-
najul britanic din zonă. Tineri armeni
au fost trimişi la lucrările de dru-
muri, dar curând a sosit ştirea că ei
fuseseră ucişi de colegii lor mu-
sulmani. A urmat, în martie, depor-
tarea locuitorilor din Zeytun care, la
începutul lui aprilie, au fost expe-
diaţi spre interiorul Anatoliei, iar
apoi - împinşi spre deşertul Deir
ez-Zor.
Guvernul decretează depose-
darea armenilor de proprietăţile lor
considerate abandonate şi ordonă
băncilor transferarea valorilor arme-

18. 20
neşti către comisiile de lichidare in-
stituite de stat. Ordinul din 1 ia-
nuarie 1916 al Ministerului comer-
ţului către bănci dovedeşte incon-
sistenţa teoriei turceşti că deportările
au fost temporare. Mai mult, direc-
tivele din telegramele lui Talaat dis-
puneau ca aşezările, munţii, râurile
etc. preluate de musulmani în pro-
vinciile armeneşti „curăţate“ de pre-
zenţa autohtonilor să fie rebotezate
dacă aveau nume armeneşti sau în
general creştine.
Operaţia se desfăşoară, aşadar,
în două etape: asasinarea bărbaţilor
valizi şi deportarea restului popu-
laţiei. Deportarea este doar a doua
fază, în care cei exilaţi pornesc pe jos,
uneori în căruţe, cu un minim de
bagaje. Unele convoaie sunt nimicite
chiar la ieşirile din localităţi, cei care
continuă drumul urmând a fi deci-
maţi pe parcurs. Jandarmii puşi să
escorteze convoaiele fac, adesea, ei
înşişi această operaţie. În regiunile
populate de kurzi, grupuri de no-
mazi îi atacă pe armeni, jefuindu-i
şi răpind femei şi copii.
Bandele Organizaţiei Speciale
înfiinţate ad-hoc şi formate din per-
soane declasate şi infractori, la rân-
dul lor, masacrează convoaie întregi.
Cei din convoaie nu primesc hrană
după ce li se termină proviziile luate
cu ei. Selecţia naturală completează
opera criminalilor şi a tâlharilor. Bol-
navi şi epuizaţi, unii dintre depor-
taţi se opresc fără a mai putea conti-
nua drumul şi sunt ucişi de jan-
darmi. Treptat, populaţia supravie-

19. 21
ţuitoare se scurge spre sud, desti-
naţia teoretică a deportărilor, în care
cei mai mulţi dintre cei ajunşi acolo
îşi vor lăsa oasele în deşert.
Măsurile de deportare trebuiau
să acopere o suprafaţă de 880.000
km2: Armenia apuseană, Kurdistan,
Asia Mică, Siria de Nord, Meso-
potamia. Ele nu puteau avea, deci,
cauze întâmplătoare, care să fi scăpat
de sub control. În Imperiul Otoman,
elementele etnice şi religioase au
trăit împreună în pace vreme de
veacuri. Abia la sfârşitul secolului
XIX metoda de guvernare a sulta-
nilor – divide et impera – a redus
populaţia la un sfert, iar la începutul
secolului XX, măsurile luate de Gu-
vernul Otoman au depopulat şi mai
mult imperiul, dar nu prin aţâţarea
reciprocă a etniilor, ci pe cale admi-
nistrativă. Nu poate fi acuzată po-
pulaţia musulmană de a-i fi masacrat
pe concetăţenii armeni, ba chiar au
existat cazuri disparate ale unor
familii de turci care au ascuns şi
salvat armeni sortiţi deportării. Deşi
au existat bande şi grupuri de cri-
minali organizate, asmuţite împo-
triva deportaţilor, marea majoritate a
victimelor trebuie puse în seama
guvernanţilor, a jandarmilor şi a mi-
liţiilor otomane.
*
Supravieţuitorii genocidului,
fie ei adulţi sau orfani, s-au refugiat
şi au găsit adăpost în alte ţări. Idealul
otoman de a suprima întreaga naţi-
une armeană pentru a se facilita jonc-
ţiunea panturanică spre est cu cele-
lalte neamuri musulmane asiatice
eşuase, în ciuda masei mari de vic-
time rezultate din acţiunea geno-
cidară întreprinsă de Junii Turci.
Naţiunii armene urgisite de soartă

20. 22
i-a fost însă refuzată o evoluţie
istorică firească şi clivajul produs de
genocid a fost fatal pentru viitorul
său. Dizlocarea populaţiei de pe teri-
toriul propriei sale patrii a definitivat
acapararea unei ţări şi implicit dis-
trugerea civilizaţiei autohtone de
către o hoardă nomadă. Diaspora
armeană rezultată din golirea Arme-
niei istorice de locuitorii săi milenari
s-a edificat, în mare parte, cu preţul a
un milion şi jumătate de jertfe.
O parte dintre armenii scăpaţi
din masacre şi din deportări au
trecut în Armenia răsăriteană, aflată
sub dominaţie rusească şi în care, în
1918, avea să fie proclamată o
Republică Armeană independentă,
cu o existenţă efemeră de numai doi
ani şi jumătate, urmând bolşevizarea
acelui stat devenit apoi o republică
sovietică în componenţa URSS. Cei-
lalţi supravieţuitori s-au stabilit, prin
forţa împrejurărilor sau prin con-
junctura faptelor, în ţări învecinate
din Orientul Mijlociu-Liban, Siria,
Iordania, Irak, Iran etc., ori au ajuns,
prin diferite mijloace, în Europa, în
SUA şi chiar în Africa - în state ca
Egipt şi Etiopia. Astfel s-a format o
diasporă armeană comparabilă ca
mărime şi ca răspândire cu cea evre-
iască, acoperind circa 70 de state.
În fapt, existenţa diasporei ar-
mene se întinde mult în urmă faţă de
începutul de veac XX. Începuturile
acesteia datează din anul 368, când
regele pers Şapur II, ocupând Arme-
nia, a deportat câteva mii de armeni
în Persia. Etapa următoare în istoria
diasporei armene, cea a emigrării în
Bizanţ, a fost determinată de pri-
goana continuată de aceiaşi perşi
sasanizi, dar şi de strămutările făcute
de bizantini în Balcani.
Serviciul militar în armata bi-
zantină staţionată în Africa de nord

21. 23
şi în Levant, stăpânirea arabă în Ar-
menia cu consecinţele ei (războaie,
jafuri, biruri, convertiri religioase),
incursiunile selgiucizilor - toate aces-
tea au dus la difuzia populaţiei ar-
mene în alte regiuni ale Mediteranei
şi ale Rusiei kieviene.
Odată cu întemeierea Arme-
niei Mici Ciliciene, în secolul XI, are
loc stabilirea armenilor în această
zonă nord-estic mediteraneană (sau
în sud-estul Asiei Mici), iar căderea
acestui ultim regat armean, în 1375,
va duce la răspândirea populaţiei cu
precădere în Italia şi în Franţa. La în-
ceputul secolului XVI, o nouă depor-
tare comisă de un şah pers, de data
aceasta Abbas I, prin care Armenia
răsăriteană şi o parte din Armenia
apuseană se depopulau, a făcut să
apară pe hartă o nouă localitate per-
sană, Noua Djulfa, curând prosperă
datorită comerţului armean. La fel,
un veac mai târziu, armenii din Mol-
dova, stabiliţi acolo încă din secolul
XI, după căderea capitalei Ani a
Armeniei Mari, emigrând în Transil-
vania în urma prigoanei dezlănţuite
de domnitorul Ştefan Rareş aveau să
întemeieze în noul lor ţinut de
reşedinţă două localităţi, Armeno-
polis (actuala Gherla) şi Elisabetopol
(Dumbrăvenii de azi), în care au
înflorit meşteşugurile şi negoţul.
Ultimul mare exod al arme-
nilor din propria lor ţară ocupată de
otomani a fost determinat de geno-
cidul comis în 1915-1918. Generaţiile
actuale din comunităţile diasporei
armene sunt descendenţii celor care
au scăpat cu viaţă ori au fugit în
cursul masacrelor perpetuate încă
din 1895. Există, în primul rând, o
aşa-zisă „diasporă internă“, cea din
fostele republici sovietice şi în spe-
cial din Rusia, unde armenii s-au

22. 24
stabilit vieţuind, în definitiv, în ace-
laşi stat, dar unde continuă să ră-
mână, ba chiar să emigreze şi astăzi,
din cauza condiţiilor social-econo-
mice precare din patria lor acum
independentă.
Un aflux nedorit din Armenia,
diminuând populaţia de puţin peste
trei milioane a ţării, se produce în
zilele noastre înspre statele occiden-
tale, unde creşte astfel ponderea di-
asporei. Comunitatea cea mai puter-
nică nu doar numeric, de circa un
milion de suflete, o constituie cea din
SUA, care s-a întărit cu precădere pe
seama emigrării din alte ţări şi în-
deosebi din Orientul Mijlociu, în
urma destabilizării situaţiei politice
din această regiune intens populată
de armeni. Alte două state americane
cu importante comunităţi armene
sunt Canada şi Argentina, iar în
Europa, cei mai mulţi cetăţeni de
origine armeană, în număr de peste
400.000, trăiesc în Franţa.
Se cuvine spus că există o
relaţie patrie-diasporă de cooperare
şi de reciprocă ajutorare. Este semni-
ficativ că în Armenia a fost înfiinţat
un Minister al diasporei, după cum e
concludent că oameni de afaceri ar-
meni din diasporă investesc sume
mari în proiecte importante de ame-
liorare a infrastructurii, de ridicare a
nivelului de trai şi altele în Armenia.
Transferul mutual de valori materia-
le şi spirituale între patrie şi diasporă
e menit să ducă la propăşirea acelu-
iaşi unic neam risipit pe o întindere
planetară.

23. 25
Diaspora armeană şi-a asumat
dintotdeauna o vocaţie culturală care
a contribuit hotărâtor la supravie-
ţuirea unei naţiuni lipsite de sta-
talitate vreme de cinci secole şi jumă-
tate. Oriunde în lume s-au stabilit,
armenii mai întâi au înălţat un lăcaş
religios, apoi au clădit o şcoală şi au
înfiinţat o publicaţie - premise pen-
tru conservarea identităţii naţionale,
a limbii şi implicit a conştiinţei de
neam.
Primul ziar în limba armeană
avea să apară în India, la Madras, în
1794, după cum prima carte tipărită
în armeneşte a fost editată în 1512
la Veneţia, acolo unde fiinţa şi acti-
va congregaţia călugărilor catolici ar-
meni mkhitarieni, cea care, vreme de
secole, în condiţiile absenţei unui stat
armean a îndeplinit cu succes rolul
de ferment cultural pentru păstrarea
şi continuarea valorilor spirituale
armeneşti.
Problema diasporei este, însă,
alta şi este cea a oricărei diaspore de
orice etnie. Este problema inevi-
tabilei asimilări a unei comunităţi
alogene în masa populaţiei locale în
cadrul căreia aceasta vieţuieşte. În
funcţie de mărimea acelei comu-
nităţi, dar mai ales de conştiinţa ei de
sine, asimilarea se produce variabil
în timp, mai rapid sau mai lent, însă
are ca punct final un singur rezultat -
anihilarea. Pierderea limbii materne,
adoptarea valorilor străine, renun-
ţarea la cutumele populare, ignora-
rea propriei istorii naţionale sunt tot
atâţia factori care duc la metamor-
fozarea din persoane cu o identitate
etnică precisă în elemente incerte
tolerate într-o societate deschisă unui
multiculturalism amorf. Nu altfel se
întâmplă cu diaspora armeană, înre-
gistrându-se consecinţe diversificate
de la o comunitate la alta. Astfel, în

24. 26
ţările de cult musulman din Orientul
Mijlociu, armenii trăiesc – în mod
civic adaptaţi – nu neapărat ca în-
tr-un ghetto, însă concentraţi pe viaţa
lor comunitară datorită apartenenţei
lor la creştinism, de aceea fără a fi
asimilaţi în restul populaţiei.
În ţările creştine din Europa şi
din cele două Americi, asimilarea se
produce în mod natural prin căsă-
torii mixte şi depinde doar de mări-
mea comunităţii pentru ca această
asimilare să nu fie recepţionată ca
fenomen diasporan sau de conştiinţa
individuală pentru ca ea – la modul
ideal – pur şi simplu să nu aibă loc.
În unele ţări, cum e Australia, s-a
format o diasporă a diasporei, adică
o comunitate de armeni imigraţi din
alte ţări în care anterior fie ei, fie
ascendenţii lor imigraseră din patria
străbună; lipsa de vechime şi lipsa
de coeziune ale unei astfel de comu-
nităţi o fac vulnerabilă unei asimilări
mult mai facile decât la alte comu-
nităţi care dăinuiesc de veacuri şi au
o unitate structurală rezistentă la
destrămarea lor.
Există, în sfârşit, un aspect
care ţine de multiplul paradox ar-
mean. În acest caz, paradoxul genoci-
dului pune în discuţie efectul... be-
nefic al armenocidului. Fără a ig-
nora sau a diminua câtuşi de puţin
caracterul monstruos al ororilor pe-
trecute în anii 1915-1918 pe teritoriul
otoman, se poate afirma că diaspora
rezultată ca o consecinţă a acelor de-
portări şi masacre este utilă şi efi-
cientă pentru progresul naţiunii ar-
mene, deci are un atribut pozitiv.

25. 27
Lăsând de-o parte realitatea a-
mară a unei vieţi de apatrid şi luând
în considerare ipoteza menţinerii va-
lorilor naţionale în cadrul comunitar,
se pot consemna atât succese indi-
viduale sau colective care, în con-
diţiile ofertante pentru realizarea lor,
impun pe plan internaţional noţi-
unea de armenitate, cât şi valo-
rificarea în folosul Armeniei a unor
oportunităţi de ordin politic, eco-
nomic, ştiinţific, cultural etc. Di-
asporanul armean poate deveni, ast-
fel, un mesager în străinătate al pa-
triei sale virtuale, acţionând după
propriile puteri în pentru prospe-
ritatea întregii lui naţiuni.
În definitiv, trei comanda-
mente ar trebui să călăuzească exis-
tenţa oricărui armean din diasporă:
să conserve limba maternă ca ele-
ment fundamental şi decisiv în păs-
trarea identităţii naţionale, să pro-
page valorile armeneşti de orice fel
în interiorul societăţii în care trăieşte
pentru a face cunoscute în acest fel
străinilor istoria şi civilizaţia armea-
nă, să ajute pe orice cale Armenia în
efortul acesteia de a se redresa din
starea sa precară. A te naşte armean
e simplu; a rămâne armean e dificil.
Dar merită.
Sergiu Selian
Nicolae Iorga, clarvăzător al
genocidului armean
Apreciat de Andrei Pippidi ca fiind
un mare „istoric căruia i-a fost dat să
dovedească acel har profetic cu care
sunt îndeobşte înzestraţi poeţii”,
istoricul Nicolae Iorga avusese când-
va premoniţia de a da un verdict tul-
burător şi unic în privinţa armenilor:
„Când a dispărut cel din urmă Stat
armenesc, armenii ar fi rămas numai
un nisip omenesc la îndemâna oricui,
dacă nu ar fi fost această admirabilă

26. 28
solidaritate din întreaga lor aşezare,
veche şi nouă, dacă nu ar fi avut acel
lucru care poate înlocui până şi
Statul: religia, şi literatura pe care
aceasta o inspiră. Dar, atâta vreme
cât o naţiune păstrează un element
moral în jurul căruia se poate aduna,
această naţiune trăieşte mai mult
decât alte naţiuni cu teritorii mult
mai întinse, din care însă lipseşte acel
element sufletesc capabil de a înlocui
pe celelalte şi, la ceasul cuvenit, a le
crea din nou”. Credinţa creştină a
fost motiv de persecuţie în patria
mamă, dar şi liant pentru armenii
care şi-au găsit refugiul în ţări care
nu le aparţineau, dar care i-au
adoptat şi în care s-au integrat fără
probleme. „Armenia a fost prima
naţiune care a îmbrăţişat creştinis-
mul în mod oficial”. Citim aceste
cuvinte în The Oxford Dictionary of
the Christian Church, cap. Armenian
Christianity, dar aceeaşi idee o regă-
sim în orice enciclopedie sau dicţio-
nar de teologie care vorbeşte despre
creştinismul din Armenia. Armenii
au rămas credincioşi bisericii creş-
tine. Armenii pot fi consideraţi nu
numai „primul popor care a devenit
creştin în mod oficial, dar şi primul
popor creştin care a făcut din cre-
dinţa sa axa identităţii şi temeiul su-
pravieţuirii”, amintea Victor Opaschi
cu ocazia vizitei în România a
Sanctităţii Sale KAREKIN al II-lea,
Catolicosul şi Patriarhul Suprem al
Tuturor Armenilor. „Multe eveni-
mente petrecute în Armenia şi-au
avut corespondentul lor tardiv în
spaţiul creştinismului bizantin sau
european”, afirmă Daniel BUDA.
„Nu ar fi pentru prima dată când
istoria poporului armean ar sluji ca şi
termen de comparaţie”, ne spune şi
Nicolae Iorga, în cunoscuta sa comu-
nicare din 1913 la Academia Ro-
mână, intitulată „Armenii şi românii:
o paralelă istorică”. Marele nostru
istoric a fost fără îndoială spiritul
românesc cel mai vast şi mai profund
ce s-a aplecat asupra feno-menului
armean. Nicolae Iorga a fost lumină
călăuzitoare pentru H. Dj. Siruni care
mărturisea că la vârsta de 32 de ani,
în calitate de secretar general al
scriitorilor şi artiştilor armeni din
Bolis/Constantinopol, „trecând prin

27. 29
România, îl vizitasem pe Nicolae
Iorga pentru a-i înmâna diploma de
onoare din partea Casei Culturale
Armene din Constantinopol. El m-a
reţinut aici şi de atunci m-am stabilit
aici.” Familia lui Siruni n-avea să fie
singura familie supravieţuitoare a
genocidului, care și-a găsit în Ro-
mânia o a doua patrie. Interesul pe
care ilustrul Iorga l-a manifestat faţă
de armeni nu era numai de natură
academică.
Primul contact cu comunitatea
armeană al marelui istoric şi scriitor
se petrecea în 1880 la Botoşani, iar
impactul a fost copleşitor. Nepotul
de pe mamă al lui Iorga, scriitorul
Andrei Pippidi, avea să afirme că
„amintirile din copilărie l-au urmărit
întreaga viaţă, păstrând intactă ima-
ginea caselor primitoare, albe, încon-
jurate de grădini, în care, în oraşul
său natal, se adăpostea această co-
munitate, veche cât începuturile aşe-
zării urbane […]”. Ulterior, studiile
pe care Iorga le-a întreprins la Paris,
cursuri consacrate cruciatei târzii (se-
colele XIV-XV), l-au făcut să se ocupe
de regatul franco-armean din Cicilia.
Armenia, patria considerată de Iorga
ca fiind „o vatră a succesivelor valuri
de diasporă”, l-a făcut să se apropie
de comunitatea armeană cu prilejul
lucrărilor realizate între anii 1905-
1918. Bun cunoscător al istoriei ar-
menilor din România, Nicolae Iorga
afirma în Choses d'art arméniennes
en Roumanie (1935): „S-a constatat
prin documente existenţa armenilor
din Moldova de prin secolul al XIV-
lea. Ei erau aici înainte chiar de în-
temeierea principatului. Cum prin-
cipatul Moldovei a fost în realitate
creat pe calea comerţului, acei cari au
urmat această cale a comerţului au
devenit colaboratori la crearea sta-

28. 30
tului naţional în Moldova. Aşa încât
armenii sunt oarecum părinţii Mol-
dovei."
Tot el afirma categoric: „Armenii
sunt ca şi noi urmaşi ai tracilor”. Pe
aceşti strămoşi comuni Herodot îi
considera cei mai numeroşi după lo-
cuitorii Indiei şi credea că ar putea fi
cei mai puternici din lume, dacă ar
reuşi să fie uniţi. Pentru orice român
care meditează la destinele celor do-
uă popoare, acest paralelism apare
impresionant deşi un popor este aşe-
zat în Europa, iar celălalt la poalele
muntelui Ararat. Amândouă au avut
parte de încercări asemănătoare, s-au
confruntat cu uriaşe forţe ce şi-au
disputat stăpânirea asupra lor, au re-
curs la soluţii adesea identice spre
salvarea fiinţei naţionale, în condi-
ţiile în care a trebuit să vieţuiască sub
stăpâniri străine, şi au experimentat
crunte dezamăgiri cu privire la cei în
care şi-au pus speranţele de ajutor.
Însă asemănarea încetează când este
vorba de tragismul istoriei armeni-
lor.
Relatările controversatului am-
basador Morgenthau, scenele sânge-
roase pe care le-a văzut în Constan-
tinopol, cruzimi ce erau săvârşite
asupra armenilor, l-au făcut pe Nico-
lae Iorga să îşi schimbe decisiv pers-
pectivele despre „Junii turci”. Her-
bert Adams, autorul cărţii clasice
„The Blackest Page of Modern His-
tory: Events in Armenia”, din pers-
pectiva de martor la masacrele din
Adana, i-a pus la dispoziţie istori-
cului român o operă unică şi au-
tentică referitoare la evenimentele
petrecute în acea perioadă, docu-
ment ce joacă un rol important în
istoria armenilor, fiind una dintre
atestările masacrelor şi holocaustului
propriu-zis.

29. 31
Armenii au fost alungaţi de pe
pământul unde şi-au dus existenţa şi
s-au afirmat în istoria şi cultura uni-
versală. Ei au reuşit să-şi creeze un al
doilea stat, Armenia Mică sau Cili-
ciană, pe malurile Mediteranei, în A-
sia Mică, dar şi acesta a fost des-
fiinţat în 1375 de musulmanii din
Egipt. Valurile celor porniţi în beje-
nie au atins ţărmurile nordice ale
Mării Negre, unde a fost creată un fel
de „Armenie din Crimeea”, cum o
numea în 1934 Nicolae Iorga într-o
conferinţă. Aceasta, cu centrul la Caf-
fa, existând pe pământ străin şi sub
stăpânire străină, a fost la rându-i
lichidată de turcii otomani în 1475 şi
atunci a rămas numai ceea ce tot
Iorga numeşte „A patra Armenie” -
aceea care a luat naştere prin refu-
giaţii din regatul Polon şi din Mol-
dova. Celor din urmă, Alexandru cel
Bun le acorda, în iulie 1401, printr-un
act solemn, o episcopie proprie şi în-
treaga sa protecţie. „Creştinismul a
fost şi pentru armeni şi pentru ro-
mâni elementul hotărâtor în defi-
nirea identităţii etnice şi spirituale”,
subliniază acelaşi Victor Opaschi,
punându-şi pecetea pe toată istoria
lor şi conferindu-le un merit special
în istoria umanităţii. Desprinzând
marea lecţie a istoriei poporului ar-
mean, Nicolae Iorga punea în lumi-
nă, importanţa gestului lui Alexan-
dru cel Bun. În formulări categorice
şi totodată pline de simţul solida-
rităţii cu cei goniţi din ţara lor, dar
purtând în suflet această putere in-
vincibilă, domnul Moldovei le crea,
de fapt, nu numai o episcopie ci şi o
nouă patrie, mai la adăpost de fur-
tunile îndurate până atunci. Când şi
Moldova, în secolul al XVII-lea, va fi
pustiită de războaiele turco-polone,
cea mai mare parte din armenii de
aici vor trece munţii în Transilvania,
rămânând astfel tot pe pământ româ-
nesc şi păstrând neatinsă legătura de
suflet cu neamul românesc. În 23
ianuarie 1929, la Uniunea Armeană

30. 32
din Paris, în cadrul conferinţei de-
spre Armenii din România, acelaşi
Nicolae Iorga ţinea să accentueze
faptul că între români şi armeni ,,n-a
existat decât un singur moment de
intoleranţă religioasă, către mijlocul
secolului al XVI-lea, şi el este datorat
unui domn pe jumătate nebun, care a
şi fost omorât câteva luni după aceea
de către boieri”. În cadrul unei con-
ferinţe ţinute la Bucureşti, Nicolae
Iorga arată că poporul armean a fost
nevoit să-şi caute noua sa patrie,
când au venit zilele de groază, pen-
tru că „niciodată un popor nu a re-
zistat la atâtea nedreptăţi şi nu a
suferit atâta cruzime, ca poporul ar-
mean”. Istoricul conchide: „trebuie
să adaug, pentru ca să termin, că Ar-
menii din România cunosc greaua şi
delicata artă de a uni două îndatoriri.
O datorie faţă de religia şi naţiunea
lor pe care n-au uitat-o deloc, și o
datorie faţă de acea ţară în care ei şi
strămoşii lor sau stabilit din timpuri
foarte îndepărtate. Pentru noi ei ne
sunt fraţi, fraţi nobili, fiind în acelaşi
timp copii aleşi ai vechii lor patrii.
Deci, nu este o mai mare laudă ce să
se poată aduce unui popor mare şi
nefericit, care, păstrând întreaga sa
comoară morală, este în neputinţă de
a creea din nou şi de a ridica patria
sa la o aşa înălţime la care rasa ar fi
fost în stare”. Aşa cum proorocea
Iorga, poporul armean a reuşit să
devină un exemplu rar de supra-
vieţuire în condiţiile pierderii inde-
pendenţei de stat şi a ocupării teri-
toriului de către imperii expan-
sioniste.
Vorbind despre cel care i-a ser-
vit drept model, Siruni afirmă că „a
studiat poporul armean şi a găsit în
el un popor care chemase în Orient
gândirea Occidentului şi dusese în
Occident mistica Orientului, care a
tins spre adevăr, care găsise frumo-
sul şi-l împletise în cântece şi poezii
nemuritoare, pe pergamente şi pe
turle. El a găsit în Armeni acest po-
por şi l-a iubit din suflet, l-a iubit cu
plăcere, fără ca cineva să cerşească
de la el milă, fără să aştepte un
cuvânt de gratitudine.” Chiar dacă
s-au scurs mulţi ani de la recunoaş-
terea oficială şi solemnă a împletirii
destinelor românilor şi armenilor, cu

31. 33
beneficii pentru ambele părţi, gene-
raţia noastră are bucuria de a trăi îm-
plinirea a ceea ce spunea Nicolae Ior-
ga, cu aproape trei sferturi de veac în
urmă: „Un popor nefericit, un popor
care a suferit mult, are mult de
aşteptat de la viitor. Dorim pentru
poporul armenesc despăgubirea la
care are dreptul, şi pentru partea pe
care a dat-o civilizaţiei omeneşti”. În
1981 preşedintele SUA, Ronald Rea-
gan, a semnat o proclamaţie în care
genocidul armenilor era menţionat
printre crimele împotriva umanităţii.
În iunie 1987 Parlamentul European
de la Strasbourg a adoptat o rezo-
luţie de recunoaştere a genocidului
armean. În octombrie 2009 Armenia
şi Turcia au semnat un acord pentru
stabilirea de relaţii diplomatice şi
redeschiderea graniţei comune, care
încă n-a fost ratificat. Aşadar, în
ultimii 20 de ani s-au făcut paşi, unii
fermi, alţii şovăielnici, pentru recu-
noaşterea internaţională a chinului
(Marele Rău - Medz Yeghern) prin
care au trecut milioane de armeni
pentru a-şi păstra identitatea naţio-
nală.
Aceşti paşi, oricât de mici şi
oricât de târziu ar fi făcuţi, stau măr-
turie că vizionarul Iorga a avut drep-
tate când afirma că „şi în sufletul
oricăruia dintre ascultătorii cari nu a-
parţin naţiunii armeneşti s-a deş-
teptat aceeaşi dorinţă: ca dreptatea
care începe să se întindă asupra tutu-
ror popoarelor şi asupra acelora care
poate nu erau vrednice de dânsa, să
se coboare în sfârşit şi asupra popo-
rului care o cere de două mii de ani”.
Patricia Băndălău
Miracolul salvării
Noi, românii, ştim puţine lu-
cruri despre armenii din ţara noastră
şi încă mai puţine despre poporul ar-
mean. În România sunt puţini pre-
oţi şi puţine comunităţi armene, în-

32. 34
tru-cât, după război, numărul arme-
nilor a scăzut dramatic. La nivel in-
ternaţional, numărul armenilor este
de aproape opt milioane, dintre care
doar trei milioane mai sunt astăzi în
Armenia. Migraţiile către România
s-au produs în mai multe valuri, ulti-
mele petrecându-se la sfârşitul seco-
lului al XIX-lea şi începutul secolului
XX. Biserica armeană este o biserică
creştină veche, autonomă şi autoce-
fală, naţională prin limbă, rit şi sis-
tem ierarhic propriu, arhitectură şi
artă specifice. Ea a fost simbolul pa-
triei pierdute pentru poporul ar-
mean, căci el s-a păstrat unitar în ju-
rul ei, lipsit fiind secole la rând de un
stat independent. Biserică de rit orto-
dox, este considerată ca având ori-
gine apostolică nemijlocită, întrucât
creştinismul a fost introdus, propo-
văduit şi răspândit în Armenia de
către apostolii Tadeu şi Bartolomeu.
Având astfel de rădăcini, ipoteza că
autonomia propriu-zisă a acestei bi-
serici începe abia după anul 301, du-
pă încreştinarea oficială din acest an,
odată cu cel dintâi Patriarh armean,
Grigor Lusavorici, Luminătorul, este
respinsă de armeni, şi, din acest mo-
tiv, şi eticheta de gregoriană. În cărţile
de istorie bisericească creştine este
enumerată printre bisericile vechi o-
rientale, alături de biserica coptă, cea
siriană, cea abisiniană şi cea mala-
bară. Puţini dintre noi ştim că rup-
tura bisericii armene de cea bizantină
a fost determinată de cauze doc-
trinare dar şi politice. Şi mai puţini
cunoaştem că secole întregi, armenii
au fost nevoiţi să combată o acuzaţie
veche de erezie, acuzaţie ce i-ar sepa-
ra de doctrina creştină corectă cu
privire la persoana Fiului lui Dum-
nezeu întrupat ca om. Este vorba de
Sinodul ecumenic de la Calcedon
(451), care a respins erezia lui Euti-
chie, când armenii, neparticipând cu
reprezentanţi, biserica lor a fost eti-
chetată pe nedrept monofizită, deci
eretică. Iată, de fapt, care au fost îm-
prejurările istorice: „Biserica armeană
se afla în acei ani într-o încordare extre-
mă pentru apărarea prin luptă armată
împotriva religiei lui Zoroastru din Per-
sia. Ea nu a avut timp să îşi stabilească

33. 35
poziţia, urmărind îndeaproape disputele
hristologice ce aveau loc în Imperiul Ro-
man. În timpurile acelea, Biserica creş-
tină era de fapt împărţită în trei mari ca-
tegorii, cu trei definiţii diferite ale cre-
dinţei: Învăţătura sinodului de la Calce-
don prima în Roma şi în tot Vestul,
monofizitismul în spiritul Henoticon-
ului împăratului roman Zenon (474-
475, 476-491) trona în Bizanţ, iar nesto-
rianismul în Persia.”
Monofozitismul, una din erezi-
ile primelor secole privitoare la per-
soana lui Iisus Hristos, susţinea că
după întruparea Lui ca om, n-a mai
rămas decât natura divină, iar cea
umană era doar o aparenţă. Teologii
moderni ai bisericii armene au fost în
măsură să restabilească adevărul is-
toric conform căruia, încă de la si-
nodul particular de la Aştişat, (435),
cu 16 ani înainte de Calcedon, bise-
rica armeană recunoscuse cele două
naturi ale lui Iisus prin formularea:
„Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, a
primit natura umană de la Fecioara şi
s-a făcut om adevărat şi fiu de om”.
Explicând sensul suferinţei pe
nedrept a acestui neam, din acest
punct de vedere, exegeţi ai istoriei
armenilor afirmă că ambiţia acestora
de a-şi păstra biserica i-a lăsat fără
aliaţi, în schimb le-a asigurat su-
pravieţuirea politică, deoarece, sub
dominaţiile sasanidă şi arabă, când
creştinismul armean era ameninţat
cu apostazia, neidentificarea Bisericii
Armene cu Biserica Bizantină i-a de-
terminat pe adversari să renunţe la
tentativa lor de convertire la maz-
deism sau musulmanism. Totuşi, în
1177, Patriarhul din Constantinopol
a recunoscut într-o scrisoare adresată
patriarhului armean Grigor IV Ta-
gha, ortodoxia armeană, numindu-i
pe armeni prin cuvintele „ortodocşi
şi fraţi”.
Ca un alt semn al unui destin
creştin vitregit de adevăr, armenii,
împreună cu turcii sunt zugrăviţi pe

34. 36
peretele vestic al Mănăstirii Voroneţ,
în iad. Totuşi, între cele două po-
poare, român şi armean, relaţiile au
fost mereu, excelente. Într-un sinod
din 1891 al Bisericii Române s-a cali-
ficat acuzaţia de monofizitism adusă
armenilor drept o invenţie izvorâtă din
ură. În prezent, bisericile armeană şi
românească întreţin legături per-
manente, legături care s-au dezvoltat
prin vizite reciproce, prin schimburi
de profesori şi studenţi etc. Astfel,
patriarhul Iustinian a vizitat Patri-
arhia armeano-gregoriană din Eci-
miadzin, în 1958 şi 1966, iar pa-
triarhul suprem şi catolicosul tuturor
armenilor, Vasken I, originar din Ro-
mânia, a vizitat România de câteva
ori.
Recunoscut de statul român
în 1928, cultul armean îşi înfiinţează
propria eparhie după câţiva ani. A-
ceastă eparhie stă sub autoritatea
dogmatică şi canonică din Ecimiad-
zin (Armenia), dar are şi un grad de
autonomie conform legislaţiei româ-
neşti. Episcopia armeană este con-
dusă de un Arhiepiscop, iar organul
colectiv de conducere este Congresul
Eparhial.
Ortodoxia armeană s-a remarcat
prin lupta ei cu totul aparte cu istoria
şi cu vitregiile acesteia, la fel ca
ortodoxia română din Transilvania
(de altfel, de-a lungul istoriei, şi ar-
menii aşezaţi în Transilvania, încă
din sec. al XI-lea, ca şi românii, s-au
unit cu Roma). Momentele acestor
lupte sunt, însă, tot atâtea victorii în
istoria religiei creştine şi în istoria
spirituală şi culturală a umanităţii.
De exemplu, inventarea alfabetului
armean în 406, a fost o necesitate de
cult, căci în Armenia, slujbele reli-
gioase erau oficiate în limbile greacă
şi sisiană. Pentru ca poporul să fie
dedicat cu tot sufletul însuşirii
învăţăturilor creştine, şi pentru a

35. 37
combate rămăşiţele păgânătăţii, Sf.
Messrop a inventat alfabetul armean.
Armenii socotesc un semn al desti-
nului îmblânzit faptul că prima pro-
poziţie tradusă în limba armeană cu
alfabet armean a fost prima propo-
ziţie din Pildele lui Solomon: „Pen-
tru a învăţa înţelepciunea şi instruirea,
şi pentru a înţelege cuvintele iscusite”
(Luther 1, 2). Poporul armean, supra-
vieţuitor mai ales prin credinţa sa,
ca şi poporul român, aduce astăzi, în
faţa fraţilor săi creştini din toată lu-
mea, roadele muncii, ale inteligenţei
şi ale religiozităţii sale remarcabile:
unme de mari personalităţi date o-
menirii, momentul cultural unic al
traducerii Bibliei în alfabet armean,
traducerea în limba armeană a unei
mari părţi din literatura teologică de
bază, precum şi opere literare origi-
nale din diferite domenii: teologie,
exegeză, morală, apologetică, istorie.
Ortodoxia armeană este o rea-
litate inatacabilă şi totuşi ea pare a fi
şi un liman, un vis, un dor, un drept
cerut perpetuu. Cultul ei, prin exce-
lenţă ortodox, cuprinde sărbători co-
mune cu ortodocşii, aceleaşi Sfinte
Taine, un semn al crucii identic, cin-
stirea icoanelor, o Sf. Liturghie ase-
mănătoare rămasă de la aceiaşi Sfinţi
Ierarhi. Sf. Liturghie armeană, un-
mită Patarag, este, ca şi la ortodocşi,
slujba dedicată administrării Sf.
Împărtăşanii. Ea foloseşte, însă, azi-
mă (pâine nedospită) şi vin nea-
mestecat cu apă. Într-un altar armean
nu se poate săvârşi decât o singură
Liturghie pe zi. După Împărtăşanie,
celor care nu s-au împărtăşit, se
împarte maslul, bucăţi mici de pâine
nedospită. Ca şi la ortodocşi, aceasta
este o amintire a agapei ce se obiş-
nuia în primele veacuri după Litur-
ghie, dar şi un simbol al comuniunii
în Hristos. Cele câteva deosebiri de
formă şi nu de fond au motivaţia lor
istorică şi nu ne despart. Tainele în
Biserica Armeană sunt aceleaşi, ca şi
la noi, 7 (şapte): Botezul, Mirunge-
rea, Spovedania, Împărtăşania, Cu-

36. 38
nunia, Hirotonia, Maslul. Sf. Maslu
nu se mai practică astăzi în Biserica
Armeană. Doar Trisaghionul conţine
un adaos, ceea ce îl face să fie
îndreptat ca o laudă pentru bună-
tatea Fiului faţă de oameni: „Sfinte
Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de
moarte, care ai fost răstignit pentru noi,
miluieştene pe noi!”. Şi acest adaos
este motivat complet, prin înţele-
gerea vitregiilor vremurilor trecute,
de exegeţi.
Astăzi, românii armeni din
mai multe generaţii caută să ajungă
la rădăcini, se autodescoperă, ni se
prezintă şi sunt demni de admiraţie
pentru tot ceea ce fac. Prin zelul lor,
pasionaţii de teologie sau de istorie
dintre noi, ceilalţi români, vom afla,
vom cunoaşte şi vom fi, astfel, mai
bogaţi. Biserica Armeană, cum e şi
firesc într-o societate modernă, se
fereşte de uitare şi, ca să o alunge se
adresează în zilele noastre tot mai
mult către ea însăşi, iar comunitatea
tânără armeană este iubitoare de
fraţi, căci astăzi devine pentru noi tot
mai clar că ni se adresează, alungând
din noi ignoranţa, o ignoranță pe care
nu o putem stăpâni de cele mai multe ori.
Prof. dr. Lucia Cîmpeanu
Școala „Ion Creangă”, Iași
Destine frânte sub cupola
imperiului otoman
An de an tragem cu nădejdea,
că sângeroasele episoade ale armeno-
cidului îşi vor găsi în întreaga lume
suportul şi recunoaşterea de care au
nevoie. De multe ori ne întrebăm
după un masacru, care este conso-
larea poporului asuprit şi dacă s-ar
putea crede oare că cele 1,5 milioa-
ne de victime ale barbarului genocid
şi-ar putea găsi răscumpărarea vreo-
dată.
Anul acesta, la 98 de ani de la
masacrul Genocidului Armean din
1915, aducem în atenţia cititorilor nu
numai aspectele istorice, ci şi detalii
privind factorii biologici şi traumele
ce şi-au pus amprenta la nivel
psihologic.

37. 39
Astfel putem cerceta îndea-
proape traumatismele ce au rămas în
urma evenimentelor ce se desprind
cu greu din cartea de istorie.
Cauzele principale ce au avut
ca drept efect producerea armeno-
cidului ţin de aspiraţia popoarelor
caucaziene de extindere în Asia Mică
şi de anexare a Armeniei Orientale la
Imperiul Rus. Datorită poziţiei sale
geografice în Eurasia, Armenia tot-
deauna a fost văzută ca o piedică a
Turciei şi a Germaniei de extindere a
teritoriilor. La acestea se mai adaugă
şi prosperitatea economică de care se
bucurau armenii la acea vreme. Junii
turci aveau la bază ca ideologie
panturcismul şi turanismul, privind
„elementul armean” ca pe un pericol
intern ce trebuia combătut, astfel e-
xecutând naționaliști armeni și de-
portând o parte din populația ar-
menească din Anatolia. Genocidul
s-a soldat cu peste 1,5 milioane de
victime care au murit de foame, boli
și extenuare. Nimeni nu a fost scăpat
de ochii nemiloşi ai turcilor, indi-
ferent de poziţia socială, politică sau
religioasă. Genocidul propriu-zis a
constituit dezmembrarea în masa a
unui popor, ca într-un puzzle, ale că-
rui piese au fost aruncate în toată lu-
mea.
Drama trăita în astfel de cir-
cumstanţe îşi pune amprenta la nivel
psihologic, fiind indispensabilă cer-
cetărilor în domeniu, ca un trata-
ment supravegheat de un medic spe-
cialist. Este de la sine înţeles că su-
pravieţuitorii au rămas profund mar-
caţi de atrocităţile genocidului, la ni-
vel emoţional. Psihicul lui Komitas
Vardaped, important călugar şi fi-
gură emblematică a muzicii clasice
armeneşti, a fost profund afectat, o
dată cu începerea persecuţiilor, pe
data de 24 aprilie 1915, când a fost

38. 40
arestat alături de alte personalităţi de
seamă ale intelectualităţii armeneşti
autohtone, fapt ce s-a soldat cu de-
portarea acestora în nordul Anato-
liei. Deşi a fost deţinut numai cinci-
sprezece zile, acesta a fost ulterior
eliberat datorită ambasadorului Sta-
telor Unite ale Americii, Henry Mor-
genthau şi prietenului său, poetul
turc Mehmet Emin Yurdakul.
Durerea şi atrocităţile la care a
fost martor ocular i-au schimbat via-
ţa lui Komitas, dovadă stă faptul că a
trecut în lumea spectrelor într-un
spital psihic din Paris, în 1935.
Efectele covârşitoare ale genoci-
dului armean nu l-au ocolit nici pe
artistul Arshile Gorky, pictor de fac-
tură expresionistă. Sub identitatea
numelui rus şi sub masca cromatică
a pânzei, ascunzând drame puter-
nice, Manung Adoyan pe numele
său de origine armeană, adoptă arta
abstractă ca unic refugiu. Împreună
cu cele trei surori şi mama lor, iau
calea emigrării în Rusia, fapt soldat
cu moartea fiinţei dragi răpusă de
tifos, una din bolile permanente ale
acestei perioade. Mult timp, artistul a
fost criticat de societatea vremii ca
dând dovadă de dezrădăcinare, ne-
gându-şi originile de teama peri-
colului, dar de fapt aceste vorbe au
ramas simple pledoarii de epocă.
Anxietatea sa a fost pro-
ductivă întrucât drama acestuia se
reflectă perfect în pictura abstractă,
făcând din Arshile Gorky, unul din
cei mai apreciaţi artişti de origine
armeană. Acesta a căutat refugiul în
arta abstractă a vremii şi a „îngră-
mădit” în operele sale drama unui
popor încercat de genocid. Tragedia
pierderii mamei a transpus-o în pic-
tura sa cea mai celebră, portretizân-
d-o pe aceasta cu privirea pierdută în
neant, fapt ce demonstrează pluri-
perspectivismul de care a dat do-
vadă.

39. 41
Periodicul The New York Times
a continuat să menţioneze în rubrica
vremii că „drumurile şi râul Eufrat
sunt presărate cu cadavrele exilaţilor,
iar cei care au supravieţuit sunt con-
damnaţi morţii. Este un plan pentru
a extermina toată populaţia armea-
nă.”
Una din tehnicile trupelor oto-
mane de exterminare în masă a ar-
menilor consta nu numai în a lăsa pe
alţii să fure de la armeni, să-i omoare
sau să-i violeze, ci chiar ei înşişi par-
ticipau în activităţile respective. Pă-
răsiţi în deşertul nemilos, lipsiţi de
hrană şi de vestimentaţie corespun-
zătoare, mii de armeni au păşit în
transcendenţă.
Printre alte cauze ale genoci-
dului putem evidenţia înfometarea
şi tifosul, boală fatală al cărui singur
antidot era vaccinul anti-tifos. Dato-
rită resurselor financiare precare, ar-
menii nu puteau procura vaccinul,
drept pentru care erau condamnaţi la
pieire. Subnutriţia, afecţiunile der-
matologice sau incapacitatea locomo-
torie erau de asemenea des întâlnite
în rândul victimelor armenocidului.
Repercursiunile genocidului sunt vi-
zibile, supravieţuitorii rămânând in-
valizi sau cu răni profunde. Medi-
cina era un sector problematic din
cauza lipsei instrumentelor şi a apa-
raturii necesare, la care se mai a-
daugă carenţele de medicamente in-
dispensabile. O intervenţie de ampu-
tare de membre ar fi fost cu nepu-
tinţă datorită resurselor medicale li-
mitate. Din cauza condiţiilor finan-
ciare precare, era utilizată medicina
mercantilă, medicii refuzând să acor-
de ajutor victimelor, deoarece aces-
tea nu-şi permiteau achitarea contra-
valorii intervenţiei.

40. 42
O supravieţuitoare a teribi-
lului masacru, afirma pentru docu-
mentarul realizat de BBC: „Mergeam
printre cadavre, flămânzi şi însetaţi;
nu mai aveam puterea de a gândi,
mergeam unde ne duceau ei. Ne
luau ca pe o turma de oi şi ne duceau
înspre munţi, pentru ca mai apoi să
ne omoare.” Locotenentul armatei
otomane Hasan Maruf, descrie cum
populaţia unui întreg sat din apro-
pierea provinciei Bitlis, a fost arsă de
vie.
Metoda implementată este una
dintre cele mai des utilizate pentru
distrugerea în masă a oamenilor.
Prizonierii turci, martori ai a-
cestor scene, au fost îngroziţi şi au
în-nebunit. S-a raportat mai târziu
ruşilor că mirosul de carne arsă a ră-
mas în aer pentru multe zile după
aceea.
Dr. Saib, un controversat doctor
de la acea vreme, a provocat moartea
a numeroşi copii prin injectarea cu
morfină. O altă metodă machiavelică
aplicată micuţilor armeni, era baia de
aburi. De asemenea, dr. Ziya Fuad şi
dr. Adnan au utilizat clădirile a două
şcoli, pentru a închide copiii la me-
zanin, locaţie în care aceştia şi-au gă-
sit sfârşitul, fiind sufocaţi cu gaz to-
xic. Copiii de origine armeană otră-
viţi în timpul masacrelor au fost lă-
saţi să moară în chinuri groaznice,
ulterior fiind puşi în coşuri şi a-
runcaţi în mare.

41. 43
Machiavelismul organelor de
poliţie întrece orice limite: în Deir-ez-
Zor, aproape 2000 de copii armeni au
fost înecaţi, din ordinul şefului de
poliţie. În aceeaşi localitate, o mare
parte din comunitate a fost exter-
minată prin metoda aplicată la Bitlis:
incinerarea. Copiii din orfelinat au
fost duşi într-o localitate apropiată,
unde au fost stropiţi cu petrol şi li s-a
dat foc.
Ca o consecinţă a tuturor aces-
tor evenimente, copiii ce au supra-
vieţuit barbarelor masacre au rămas
fie orfani, fie au fost convertiţi la is-
lam. De-a lungul anilor soarta aces-
tor orfani „s-a jucat” între jugul tur-
cesc, cultura kurdă şi poporul arab.
Mulţi ani mai târziu, în urma peti-
ţiilor şi luptelor politice, mii dintre ei
au avut norocul de a fi salvaţi de or-
ganizaţii internaţionale şi persoane
influente.
Dramele psihologice prin care
a trecut acest popor şi traumele su-
pravieţuitorilor, sunt mărturia clară
a existenţei atrocitaţilor comise îm-
potriva acestora. Mutilările, schin-
giuirile şi apoi moartea în cele mai
crunte moduri a lăsat în spatele is-
toriei Armeniei una din cele mai im-
portante file. Chiar şi după decenii
întregi, aceasta pierdere rămâne ca o
durere surdă pe fundalul paginilor
de istorie.
Elena Magdalena Chirilă
Margherita Andidero
Reconstituirea unui trecut
covârșitor
Cuvintele turcilor:
„Oriunde păşesc ar trebui să
țâşnească sânge. În palmele mele,
primăvara şi toamna ar trebui să fie
turnuri. Dacă am aşeza piatră peste
piatră, casa mea ar fi o ruină. Moar-

42. 44
tea este singura mea mulţumire, ar-
ma va fi înţelepciunea mea, iar ci-
vilizaţia mea înseamnă a distruge.
Dreptatea e tăişul săbiei mele, iar ci-
vilizaţia pe potcoavele calului. Şi voi
distruge totul în drumul meu spre
Turan, astfel încât oricine vede să
ştie că turcii au fost aici.”
Cu asemenea cuvinte năvă-
leau turcii peste teritoriul Armeniei
în timpul Primului Razboi Mondial.
Hotărâţi înspre distrugerea şi anihi-
larea tuturor elementelor potrivnice
armeneşti, cu acest moment se redes-
chid filele istoriei universale. 24 a-
prilie 1915, o duminică însângerată,
este o zi neagră în calendarul po-
porului armean şi cu timpul a deve-
nit zi de doliu, căci atunci, 600 de
intelectuali armeni au fost arestaţi la
Constantinopol. Aceștia au fost luaţi
de Haydar Paşa şi duşi în stră-
fundurile Anatoliei. Printre cei în-
chişi s-au numărat Komitas, Tiran
Kelekian, Grigori Palakian, Aknuni,
doctorul Mikael. Grigor Zohrap, im-
portant scriitor, personalitate emble-
matică a vremii, avocat şi membru
al Parlamentului turc a numit această
experienţă a oamenilor „hovarda”,
grecii i-au spus „Palicharia“, iar
turcii -… Junii turci şi-au manifestat
animozitatea faţă de talentul ora-
toric, faţă de inteligenţa vie a lui
Zohrap, faţă de calităţile lui de
necontestat.
Zohrap:
Revolta scriitorului armean face
trimitere la beneficiile de pe urma
cărora turcii au profitat în privinţa
serviciilor medicale, apelând la me-
dicii armeni pentru care răsplata ne-
cuvenită a acestora din urmă a fost
schingiuirea: „Nu moartea mea mă
îndurerează, căci ea va veni oricum
într-o zi, e doar păcat că ne-am înşe-
lat în priviința acestora… Doctorul

43. 45
Mikael a vindecat atâţia turci şi a fost
de atâtea ori chemat la Istanbul pen-
tru a-i ajuta pe generalii armatei tur-
cești, încât, drept răsplată i-au legat
mâinile şi le-au ars, mâinile cu care a
salvat mii de vieţi turceşti.“
Doctorul Mikael:
La rândul său, doctorul Mika-
el, confuz şi depăşit de convulsia
evenimentelor, caută răspunsul la
Divinitate. Dar apoi renunţă a se în-
treba retoric, întrucât moartea sa era
mult prea aproape: „De ce, Doam-
ne...? Nu mai e nevoie să căutăm
sensul...“
Date fiind circumstanţele teri-
bilului armenocid, este aproape im-
posibil ca psihicul şi latura emo-
ţional-afectivă să nu fie dezechi-
librate. Şocul măcelului nu ocoleşte
pe nimeni. Marele compozitor ar-
mean Komitas începuse să se com-
porte straniu deoarece compara co-
pacii cu niște posibili duşmani, iar
într-o zi a început să cânte melan-
colic „Mulţumescu-Ţi Ție, Doamne“
(„Ter Voghormea”).
Pretutindeni era teroare şi era
imposibil să mai dai timpul înapoi.
Slujba religioasă oficiată de Komitas
în timpul persecuţiilor se desfăşura
într-o tăcere gravă şi toţi ochii erau
aţintiţi spre călugăr, care, palid, făcea
un ultim apel, fără speranţă, către
Dumnezeu, să-i salveze pe enoriaşi.

44. 46
Recviem pentru Tumanyan:
„M-am trezit pentru a citi ulti-
ma rugăciune pentru nefericitele vic-
time ale neamului meu. Sate şi oraşe,
munţi şi câmpii, de la o mare la alta
sunt moarte şi risipite. “
Fiind un popor creştin, primul
din lume care a adoptat creştinismul
în 301, armenii îşi deplâng morţii
care zăceau oriunde vedeai cu ochii.
Un masacru fără sens, două milioane
de oameni crucificaţi, două milioane
de cruci care nu pot fi aşezate pe
morminte. Şi responsabilii genocidu-
lui susţin că nu există o cauză ar-
meană, pentru că nu există niciun
armean.
Mai târziu, după drama arme-
nocidului, importanţi lideri turci im-
plicaţi în genocid, şi-au găsit sfârşitul
într-o succesiune de confruntări con-
form următorului tabel cronologic:
 16 aprilie 1921, la Berlin, So-
ghomon Tehlerian îl ucide pe
Talat Paşa.
 19 iulie 1921, la Constan-
tinopol, Misak Tarlakian îl u-
cide pe Jivanshir, organiza-
torul masacrului de la Baku.
 6 decembrie 1921, la Roma,
tineri neidentificaţi l-au ucis
pe Sayid Halim Paşa, cel care
fusese Primul Ministru al Tur-
ciei în timpul genocidului.
 17 aprilie 1922, la Berlin, A-
ram Yerkanian îi ucide pe Be-
haedin Shakir şi Jemal Azmir,
implicaţi în armenocid.
 25 iulie 1922, la Tibilisi, Jemal
Paşa este ucis de Petros Ter-
Pwghosian şi Artashes Gevor-
gian.
 4 august 1922, în Asia Cen-
trală a fost ucis Enver Paşa, de
către Hakob Melkumov, gene-
ral al Armatei Roşii.

45. 47
Alte mărturii…
Henry Morgenthau, ambasa-
dor al Statelor Unite ale Americii în
Turcia a reuşit salvarea călugărului
Komitas. Acesta aruncă o pată ru-
şinoasă asupra medicilor turci, fă-
când trimitere la nenorocirile cauzate
de înşişi oamenii care trebuiau să-i
vindece pe răniţi.
„Vă voi povesti despre ceea ce
au făcut reprezentanţii celei mai u-
maniste profesii, medicii turci.“
Doctorul Ali Sayib Bey a ucis
prin sufocare copii şi sugari. Pe alţii
i-a otrăvit, lăsându-i să moară în chi-
nuri cumplite, apoi i-a pus în coşuri,
ca pe câini, şi i-a aruncat în mare.
Numeroşi copiii armeni au fost
violați și schingiuiți, fapt soldat cu
moartea acestora în timp ce-și strigau
mamele. Un copil a fost crucificat,
apoi i s-au tăiat mâinile, picioarele şi
i s-au scos ochii, spunându-i-se „Să
vină acum Hristos al tău să te salve-
ze“. Doctori turci au testat pe copiii
armeni vaccinuri care le-au produs
acestora chinuri cumplite.
Cei care au asistat indiferenţi
la toate aceste atrocităţi atunci, sau le
ignoră acum, devin martori ai arme-
nocidului, indiferent câtă lume l-ar
nega. Există, însă, şi martori oneşti,
care fac auzită strigarea unei naţiuni
în suferinţă. Neamul meu le mulţu-
meşte cu recunoştinţă acestora.
Haik Harutyunyan
Amintiri tulburătoare a unei
pagini de istorie
Masacrul armenilor a început
chiar în țara celor care l-au comis. O-
rașul Van era cel mai mare oraș ar-
menesc din Turcia. Populația aces-
tuia era una dintre cele mai civilízate

46. 48
și muncitoroare, din acea parte a ță-
rii. De aici, armenii au fost deportați
în alte orașe, activitățile economice
desfășurate de aceștia aducând pros-
peritate metropolelor.
Populația atacată era suspec-
tată, că ar avea arme. Din acest mo-
tiv, erau chemați la poliție pentru a le
depune. Cei care ascultau ordinele și
se prezentau, erau aruncați în în-
chisori, iar cei care nu o făceau erau
supuși unor torturi groaznice.
Altă cale de ucidere a arme-
nilor a fost deportarea acestora în
sud, în zone aride și secetoase. Pe
drum, dacă nu erau supuși auto-
rităților, riscau să fie pedepsiți în cele
mai cumplite moduri. Torturile de-
portaților puteau începe în fiecare
moment, pe unele dintre cele mai
absurde motive. Apa și hrana lip-
seau cu desăvârșire, fiind lasăți să se
stingă cât mai repede într-un mod
cât mai dureros.
Această „călătorie" era mai mult
un drum al morții, pe parcursul că-
reia, oricare dintre deportați, indife-
rent de vârstă sau suferințe, putea să
se stingă din viață. Cauza putea fi
lipsa de hrană, de apă, extenuarea
sau chiar torturile de neimaginat ale
turcilor prin care oricine era nevoit
sa treacă. Vârsta celor masacrați era
diversificată, aceasta ajungând să nu
mai reprezinte nici măcar un semnal
de atenție asupra atacatorilor. Aceș-
tia considerau suferința un lucru e-
sențial în ucideri, cât mai lent și cât
mai dureros posibil. Adesea preferau
să fie torturați atât fizic, cât și psihic,
uciderea oricăruia, făcându-se în fața
rudelor. Nimeni nu și-ar fi închipuit
că o țară atât de pașnică și bine-
voitoare ca Armenia ar putea ajunge
victima unui genocid atât de sân-
geros.

47. 49
Armenia a avut și are o istorie
tragică și un genocid care a înju-
mătățit populația acesteia. Trecutul
este unul plin de lacrimi și regrete.
Nimeni nu poate spune cu încredere
că genocidul a fost recunoscut, iar
fiecare armean își plânge în fiecare zi
strămoșii pierduți într-un... „genocid
îndelung ignorat”!
Tigran Radu
Comemorarea Genocidului
Armean
Comemorea Genocidului Armean în
ţările hispano-americane
Importanța genocidului armean
devine o dată cu trecerea timpului
una dintre cele mai controversate te-
me de abordat pentru comunitățile
armene de pretutindeni. Data de 24
aprilie a fost înscrisă în calendar ca zi
de omagiu adus tututor armenilor ce
au trecut în lumea spectrelor o dată
cu masacrul din anul 1915. Astfel a-
mintirea genocidului armean rămâne
în sufletul armenilor din patria ma-
mă, cât și din diaspora ca o flacără
încă nestinsă. An de an la data de 24
aprilie comunitățile armene de pe în-
tregul glob aduc un omagiu sufle-
telor sacrificate în urma tragicului
masacru, acest gest devenind o for-
mă prin care aceștia își transpun du-
rerea în fapte.
În ziua de 24 aprilie, zi în-
chinată comemorării tragicului ma-
sacru, comunitatea armeană din Ar-

48. 50
gentina a organizat un marș aseme-
nea „drumului deportării” în semn
de solidaritate față de patria mamă.
Solidaritatea trece granițele
Armeniei, ajungând și în Republica
Uruguay. Prin astfel de gesturi locui-
torii acestei țări își manifestă com-
pasiunea față de poporul armean.
Tinerii din Venezuela doresc
să aducă un omagiu miilor de ar-
meni ce au pierit în urma geno-
cidului, fapt ce demonstrează încă o
dată sprijinul moral și solidaritatea
de care aceștia dau dovadă.
Republica Chile sprijină popo-
rul armean în demersul recunoașterii
acestuia pe plan internațional, lup-
tând cot la cot cu armenii din patria
mamă pentru a face cunoscut acest
fapt istoric, și mai mult decât atât,
pentru a-l conștientiza.

49. 51
Columbia sprijină poporul ar-
mean în momentele de cumpănă ale
acestuia, trecând peste frontierele
politicului, socialului, atingând doar
nivelul spiritual al acestui eveni-
ment.
Nu în ultimul rând, Peru, oferă
sprijin necondiționat fraților armeni
de pretutindeni, în semn de respect
și de solidaritate.
Franz Edwin Julca Ravichagua
Traducere: Patricia Bostan
Comemorarea Genocidului Armean în
Rusia
Comunitatea armeană din Rusia
a organizat diverse manifestații pri-
vind comemorarea genocidului în
semn de solidaritate față de miile de
suflete care și-au pierdut viața în tra-
gicele masacre.
Comemorarea Genocidului Armean în
Turcia
Pentru prima dată în istoria
poporului turc, membrilor comuni-
tății armene le-a fost permis să își
comemoreze victimele ce au murit în
urma genocidului.

50. 52
Comemorarea Genocidului Armean în
Canada
Armenii din Canada au orga-
nizat un marș în memoria celor peste
1 500 000 de armeni care au murit în
urma tragicelor masacre.
Comemorarea Genocidului Armean în
America
Comunitatea armeană din A-
merica a organizat o manifestație în
semn de solidaritate față de strămoșii
ce și-au găsit sfârșitul în anul 1915 în
timpul guvernării Junilor turci.
Comemorarea Genocidului Armean în
Franţa
Armenii din Franța, în semn
de solidaritate față de patria mamă,
organizează anual diferite manifes-
tații privind comemorarea armeno-
cidului.
Comemorarea Genocidului Armean în
Australia
Comunitatea armeană din A-
ustralia își comemorează strămoșii
an de an adunându-se în fața amba-
sadei Armeniei în semn de compa-
siune pentru patria mamă.

51. 53
Comemorarea Genocidului Armean în
Grecia
În semn de solidaritate față de
comunitatea armeană din Grecia, an
de an se organizează diferite mani-
festații aducând un omagiu miilor de
suflete sacrificate în timpul genoci-
dului.
Comemorarea Genocidului Armean în
Belgia
Comunitatea armeană din
Belgia comemorează genocidul ar-
mean, pe de o parte menționând par-
tea istorică a tragicului masacru, pe
de altă parte din punct de vedere
religios întrucât an de an se oficiază
slujbe în memoria strămoșilor ar-
meni.
Comemorarea Genocidului Armean în
Spania
Armenii din Spania organi-
zează anual diferite manifestații în
memoria armenilor decedați în urma
masacrului din anul 1915.
Comemorarea Genocidului Armean în
Georgia
În Georgia, an de an se come-
morează tragicele evenimente de la
1915, în semn de solidaritate față de
poporul armean.

52. 54
Comemorarea Genocidului Armean în
Bulgaria
Comunitatea armeană din Bul-
garia comemorează genocidul ar-
mean an de an în semn de solida-
ritate și compasiune față de armenii
din diaspora.
Simona Elena Minea
Comemorarea genocidului
armean în patria-mamă
Intitulat „Adana” – recitalul
marelui tenor american, Daniel Dec-
ker, are în vedere realizarea unei
călătorii inedite devenite paralelism;
pe de o parte amintindu-ne de tra-
gica pagină de istorie a poporului ar-
mean, pe de altă parte introducân-
du-ne în lumea muzicii de operă.
Reci-talul său amintește de tragicele
ma-sacre din anul 1915, dar lăsându-
ne cuprinși de ritmul interpretărilor
sa-le, începem să privim conturul
unui univers nou, epoca contempo-
rană, moment concretizat prin însăși
prezența marelui artist în Armenia.
Trecând de la un moment ar-
tistic, de o valoare inestimabilă, la
unul de factură istorică, statistică,
putem aprecia numărul de oameni ce
alcătuiesc acele convoaie nesfârșite
precum cele întâlnite de-a lungul is-
toriei pe drumul deportării. Armenii
din patria mamă, în semn de so-
lidaritate față de strămoși, aduc un

53. 55
omagiu an de an celor 1.500.000 de
suflete care au trecut în lumea spec-
trelor o dată cu suzeranitatea impe-
rialismului turc.
Amintirea eternă a victimelor
genocidului armean este simbolizată
de flacăra care arde neîncetat în cen-
trul Muzeului Genocidului și, în ju-
rul căreia, se desfășoară cele mai im-
portante momente ale comemorării
milioanelor de armeni uciși în prima
parte a secolului al XX-lea.
Robert Șuch
Comemorarea Genocidului
Armean în comunităţile din
România
Comemorarea Genocidului Armean la
București
Comunitatea armeană din Bucu-
rești a organizat o manifestație pen-
tru comemorarea genocidului ar-
mean. Scopul activității a fost con-
știentizarea actului istoric propriu-
zis și repercusiunile pe care acesta
le-a avut de-a lungul timpului în di-
aspora.

54. 56
Comemorarea Genocidului Armean la
Cluj-Napoca
Comunitatea armeană din Cluj-
Napoca aduce an de an la data de 24
aprilie un omagiu strămoșilor care au
murit în urma tragicelor evenimente de
la 1915. La Casa de Cultură a Stu-
denţilor Cluj-Napoca a avut loc o
manifestare consacrată comemorării
genocidului armean, eveniment ce a
debutat cu o dezbatere despre con-
troversata istorie a poporului armean
de-a lungul perioadei 1915-1918. Ul-
terior a fost vizionat filmul „Ferma
ciocîrliilor” în regia lui Paolo şi Vit-
torio Taviani.
Comemorarea Genocidului Armean la
Constanţa
Uniunea Armenilor din Con-
stanţa a adus un omagiu miilor de
armeni care și-au găsit sfârșitul în
teribilul masacru din anul 1915, or-
ganizând o conferință pe tema isto-
riei controversate a genocidului la
Casa de Cultură a Sindicatelor.
Comemorarea Genocidului Armean la
Bacău și Târgu Ocna
Uniunea Armenilor din Bacău a
mobilizat membrii comunității loca-
le pentru a participa la slujba de
comemorare a celor ce și-au pierdut
viața în cadrul armenocidului. Aceș-
tia s-au îndreptat spre meleagurile ce
duc la Biserica „Sfânta Maria” din
Târgu Ocna unde a fost oficiată sluj-
ba.
Georgiana Calancea

55. 57
Comemorarea Genocidului
Armean la Iași
Comunitatea armeană din Iași
este activă pe scena culturală ieșeană
în fiecare an, printr-un calendar de
activități culturale bine stabilit de că-
tre membrii săi. Programul cultu-
ral anual cuprinde atât evenimente
adresate comunității noastre, cât și
evenimente ce au ca grup țintă cele-
lalte minorități ieșene. Un loc special
în cadrul programului cultural al fili-
alei Iași este destinat „Genocidului
Armean”, un moment istoric dure-
ros , ce a devenit în timp dovada cla-
ră a efectelor intoleranței dintre na-
țiuni.
Prin organizarea de activități
culturale ce au ca scop conștienti-
zarea opiniei publice despre atroci-
tățile împotriva poporului armean,
se dorește o informare cât mai exactă
asupra evenimentelor petrecute și
transformarea comemorării genoci-
dului armean într-un liant cultural al
minorităților ieșene.
Printre activitățile cele mai recen-
te organizate de Uniunea Armenilor
din România – filiala Iaşi ce au ca
tema principală acest moment negru
din istoria armenilor se numără Con-
ferința „97 de ani de la Genocidul
Armean" din 24 aprilie 2012 și reci-
talul extraordinar „Rezonanţe arme-
neşti în jazz” susținut de Harry Tavi-
tian la Teatrul Luceafărul din Iași.
La ambele evenimente au par-
ticipat atât membrii comunității ar-
mene din Iași, cât și ai celorlate mi-
norități: greacă, ucraineană, lipovea-
nă, italiană etc.

56. 58
Pentru anul 2013, filiala Iași
și-a propus organizarea unei acti-
vități deosebite pe data de 24 aprilie
care să marcheze acest eveniment, și
anume lansarea Revistei „Siamanto”
nr. 2/ 2013, cât și semnarea unui pro-
tocol de colaborare între toate mino-
ritățile din Iași, punându-se astfel ba-
zele Grupului Minorităților Ieșene,
proiect ce are ca scop o mai bună re-
prezentare a intereselor comunită-
ților din zona Moldovei.
Daria Tănăsucă
Tragedia de a fi armean pe
pământul tău natal: 1915-1923
Închid ochii şi văd, în 1923, un
tânăr care coboară dintr-un vapor la
Constanţa, venind de undeva unde
s-a produs un masacru inuman, de
neînchipuit: copii, femei, bătrâni,
bărbaţi ucişi fără altă vină decât
simplul fapt că erau armeni, trăiau
pe pământul lor râvnit de alţii, unde
domina numai vocea interesului şi a
banului. Tânărul care cobora din va-
por era tatăl meu, Ohanic Horenian.
Tatăl lui Ohanic, Rafael Horenian,
medic în Tocat, lângă Sivas, pe po-
dişul Armeniei, care azi e în Turcia,
fusese spânzurat, sora lui mai mare,
ucisă împreună cu soţul ei. Despre
mamă, Ohanic n-a putut afla nimic,
foarte probabil a murit în drumul
spre deşertul sirian, iar fratele mai
mic Garabet, copil fiind a fost vân-
dut şi turcit. N-a fost găsit niciodată.
Din toată familia, au supravieţuit
genocidului, tatăl meu şi sora lui mai
mică, Ahavni.
Tatăl meu a scăpat cu viaţa
fiind la Samsun, la un colegiu al unor
misionari americani.
Populaţia creştină a fost fie
ucisă pe loc, arsă în biserici, aruncată
în prăpăstii, ucisă cu topoare, cio-
mege, înecată în mare sau în fluviul
Eufrat, fie forţată să facă marşuri

57. 59
spre deşertul Deir el Zor din Siria, fă-
ră asigurarea hranei, a apei, a mijloa-
celor de transport sau asistenţei me-
dicale, ceea ce a condus la moarte
prin epuizare şi boală, metodă care a
ucis sute de mii de persoane. Numă-
rul total al victimelor anilor 1915-
1923 se cifrează între 1 000 000 şi
2 000 000 de persoane. Puţinii care
s-au salvat au fugit peste hotare.
Copii mici au fost confiscaţi, duşi în
orfelinate turceşti şi turciţi: li s-a
spus că „părinţii voştrii au fost turci
dar au fost omorâţi de armeni !”.
O lume întreagă ştia, Marile
Puteri, ţările vecine, ţări îndepărtate
dar încă n-a fost recunoscut de Tur-
cia, că armenii au suferit un genocid,
primul genocid din secolul XX. Cu-
vântul genocid, clericul Rafael Lem-
kin îl foloseşte în 1946 , deci după ce
se consumaseră deja două genoci-
duri.
Sute de fotografii stau mărturie,
care arată şiruri lungi de oameni chi-
nuiţi, mărşăluind spre deşert, hăituiţi
de nişte fiinţe inumane, care poate
nici nu şi-au dat seama că săvârşesc
un păcat de neuitat. Sute de mii de
morţi, nevinovaţi care nu ştiau ce a-
cuzaţie li se aduce.
De ce această acţiune a fost
condusă în special împotriva arme-
nilor? Armenii erau creştini, harnici
şi bogaţi, reprezentau cel mai mare
pericol pentru ideea „junilor turci”
de purificare etnică. Armenii erau
numeroşi (câteva milioane), locuiau
pe un teritoriu pe care se născuseră
din timpuri imemoriale, fiind stăpâ-
nii de drept gentilic ai locurilor şi
ceea ce era şi mai neliniştitor, aveau

58. 60
o intelectualitate puternică şi activă,
în stare să formuleze cereri revendi-
cative justificate în faţa instanţelor
internaţionale. Exterminarea lor de-
venise o urgenţă pentru „junii turci”,
partidul la guvernare care a orga-
nizat genocidul. Trebuia doar un pri-
lej, iar primul război mondial a fost
tocmai ocazia aşteptată.
Armenii nu cer decât recu-
noaşterea adevărului. Experienţa is-
torică arată că nesancţionarea răului,
a unor fapte reprobabile, cum este şi
genocidul, duce invariabil la repe-
tarea lor. Aşa s-a întâmplat în cel de
al doilea război mondial. Hitler a
declanşat operaţiuni genocidare, or-
ganizate pe scară largă, tot secrete,
declarând la consfătuirea secretă de
la Obersalzburg (1939), că nimeni nu
a pedepsit masacrarea armenilor.
Astăzi nimeni nu este la adă-
post de reapariţia acestui flagel inter-
naţional, care alături de terorismul
de grup ameninţă lumea civilizată.
Instaurarea unui climat de colabora-
re, dacă nu chiar de cooperare, între
ţările vecine pot face, cu timpul, să se
estompeze umbrele sângeroase ale
trecutului şi să se deschidă un nou
drum pe calea păcii. Dar pentru asta
este necesar un gest, un gest foarte
mic, dar foarte important: guvernan-
ţii turci să reflecteze la gestul lui
Willy Brandt, care a cerut scuze în
numele Germaniei, comunităţii evre-
ieşti, pentru holocaustul din al doilea
război mondial.
În memoria acelor armeni care
au fost ucişi pentru că au încercat să
rămână armeni, în memoria victi-
melor tuturor Genocidurilor din is-
toria omenirii, să păstrăm un mo-
ment de reculegere.
Azaduhi Varduca-Horenian
Președinte U.A.R.- filiala Cluj-Napoca
Muzeului Genocidului din
Erevan (Armenia)
Oameni pentru care istoria să
conteze la fel de mult ca pentru ar-
meni, nu întâlneşti oriunde pe acest
pământ. Istoria neamului şi istoria
Bisericii lor nu a cunoscut drumuri
separate, fiind elementul de coeziune
al unui neam lipsit de ţară. „Copacii

59. 61
uriaşi, cum ar fi cedrii Libanului,
crescând, trag pământul după ei, îl
fixează şi îl ridică. Aşa cum s-au
ridicat oraşele, ancorate de copacul
cel mare care e biserica.”
Acasă la acest popor, în Ar-
menia, pătrunzând în inima Ereva-
nului, începi să îl admiri, să îl iubeşti
şi să îl respecţi. Un loc în care poţi
pătrunde în inima istoriei poporului
armean este Tsitsernakaberd, Muze-
ul genocidului armean.
Construcţia acestui edificiu a
început în anul 1966, deschizându-şi
uşile pentru turişti abia în 1995. Mu-
zeul este ridicat pe o colină, de unde
ai o perspectivă superbă asupra ora-
şului, iar muntele Ararat, domină
zarea.
Motivul pentru care muzeul a
fost ridicat au fost numeroasele ma-
nifestaţii ce au avut loc timp de 24 de
ore, cu ocazia aniversării a 50 de ani
de la armenocid.
Muzeul şi Monumentul Geno-
cidului sunt două construcţii austere
dedicate celor aproape două milioa-
ne de armeni torturaţi şi ucişi de tru-
pele turceşti la începutul secolului
trecut, Genocidului pe care Turcia,
dar şi alte ţări ale lumii nu îl
recunosc încă.

60. 62
Muzeul are trei elemente: Me-
morialul, o statuie de 40 m înălţime,
flancată de 12 pietre, reprezentând
cele 12 provincii ale Armeniei isto-
rice cedate de Lenin lui Ataturk, cu
un foc etern în centru – loc de pele-
rinaj pentru armenii de pretutindeni,
o pădurice de arbori plantaţi de li-
deri politici din întreaga lume şi mu-
zeul propriu-zis.
Clădirea, impresionantă ca mă-
rime, este construită direct în coasta
colinei care îl găzduieşte, parcă toc-
mai pentru a nu distrage atenţia de
la prezenţa impunătoare a Monu-
mentului Genocidului.
Primul nivel al muzeului gaz-
duieşte birourile administrative, de
inginerie şi tehnică de întreţinere,
precum şi Komitas Hall, cu o capa-
citate de 170 de persoane. Tot la acest
nivel se află camerele de depozitare
pentru obiecte de muzeu şi obiecte
ştiinţifice, dar şi o bibliotecă şi o sală
de lectură.
Exponatele Muzeului se găsesc
la nivelul al doilea, într-un spaţiu de
mai bine de 1000 mp, care cuprinde
trei săli de expoziţie de interior şi o
galerie exterioară cu sală proprie.
Republica Armenia a inclus
vizitarea Muzeului Genocidului ar-
mean în protocolul oficial de stat,
astfel că membrii multor delegaţii
străine l-au vizitat deja. Printre aceş-
tia se numără Papa Ioan Paul al II-
lea, Vladimir Putin, în calitate de
preşedinte al Federaţiei Ruse, Jac-
ques Chiraque, preşedinte al Repu-
blicii Franceze.
Muzeul oferă excursii cu ghid
în limbile armeană, germană, rusă,
franceză şi engleză.
Menirea Muzeului Genocidului
îşi are rădăcinile în ideea că înţe-
legerea Genocidului Armean este un
pas important în prevenirea unei alte