1. Pisica lui Schrodinger
Erwin Rudolf Josef Alexander Schrodinger, s-a nascut la data de 12
august 1887 Viena, a decedat la data de 4 ianuarie 1961. Acest fizician austriac
a predat fizica teoretica la Berlin, Graz si Dublin, el este totodata si fondatorul
mecanicii ondulatorii, a carei ecuatie fundamentala ii poarta numele. Pentru
contributiile sale, printre care studierea elementului radiu si definitivarea teorii
culorii, a fost laureat al premiului Nobel pentru fizica in 1933.
Prima sa lucrare de mecanica ondulatorie (1926), inlocuieste electronul din
modelul atomic al lui Niels Bohr cu o serie de unde (teoria lui Louis de Broglie),
cum ca electronii se comporta ca niste unde.
Aceasta teorie este incorporata in ceea ce mai tarziu, va deveni cunoscut,
sub numele de ecuatia lui Schroedinger.
In 1935, Schroedinger dorind sa demonstreze o parte din lacunele si
absurditatile prezente la acel moment, in fizica cuantica, imagineaza un
experiment.
Originile experimentului:
Acest experiment e o urmare a discutiilor despre paradoxul EPR (numit
astfel dupa autorii sai Einstein, Podolsky si Rosen, 1935). Acest paradox atragea
atentia asupra naturii stranii a superpozitii cuantice, adica o combinare a tuturor
starilor cuantice ale sistemului. Schroedinger si Einstein au discutat mult despre
acest paradox, Einstein a folosit drept argument faptul ca superpozitia cuantica
a unui butoias cu praf de pusca va contine, dupa un timp, atat componente
neexplodate cat si explodate.
Conform interpretarii Copenhaga, superpozitia va decadea intr-o stare
definita exact, in momentul in care are loc masurarea cuantica.
Esenta teoriei e ca orice particula cuantica se afla intr-o superpozitie de
stari (poate sa fie alba si neagra, sus si jos, etc.) pana in clipa in care este
observata.Asta deoarece in mecanica cuantica, lumea microscopica este descrisa
in termeni de probabilitate, deci nu putem vorbi de pozitia unei particule, ci
numai de probabilitatea ca ea se afla intr-un loc anume.
In 1927 Werner Heisenberg formuleaza principiul incertitudinii : daca se
incearca localizarea exacta a unei particule, atunci nu se mai poate determina,
simultan si precis, cu ce viteza se deplaseaza si in ce directive.

2. Experimentul propriu-zis:
Schroedinger a scris :ÅPutem imagina chiar cazuri destul de ridicole. O
pisică este închisă într-o cameră din o el, împreună cu următorul dispozitiv
(care trebuie să fie ferit de interac iunea directă cu pisica): într-un detector
Geiger-Müller se află o cantitate mică de material radioactiv, atât de mică încât,
in decurs de o oră, doar un singur atom probabil se va dezintegra, sau cu egală
probabilitate, poate niciunul; dacă
totu i se întâmplă, detectorul
Geiger va genera un semnal si prin
intermediul unui releu eliberează
un ciocan care sparge o mică fiola
de cianură. Dacă lăsam
nesupravegheat întregul sistem
timp de o oră, putem spune că
pisica trăie te încă dacă în acest
timp nici un atom nu s-a
dezintegrat. Func ia de undă a
întregului sistem va exprima acest
fapt având în ea pisica vie- i-
moartă sau împră tiată în păr i egale.
Faimosul experiment mental al lui Schrödinger ridică întrebarea: când un
sistem cuantic încetează să existe ca un amestec de stări i devine unul dintre
ele? (Mai tehnic, când încetează starea cuantică actuală să mai fie o combina ie
liniară de stări, fiecare dintre ele semănând cu stări clasice diferite, începând în
schimb să aibă o descriere clasică unică?) Dacă pisica supravie uie te, ea î i
aminte te că a fost mereu vie. Însă consecin ele experimentului EPR care sunt
consistente cu mecanica cuantică microscopică standard arată că obiectele
macroscopice, precum pisicile, nu au tot timpul o descriere clasică unică. Scopul
experimentului mental este de a ilustra acest aparent paradox: intui ia noastră
spune că nici un observator nu poate fi într-un amestec de stări, în timp ce
pisicile, spre exemplu, pot să fie un asemenea amestec. E nevoie ca pisicile să fie
observatori, sau existen a lor într-o singură stare clasică bine definită necesită
un alt observator extern?