o carte de meditatie

1. ADRIAN HUSAR INTRODUCERE IN
ARHEOLOGIE
CUVÂNT ÎNAINTE
În condiţiile radicalizării pluralismului lumii contemporane, în toate sectoarele ei (W. Welsch,
Unsere postmoderne Moderne, Wien, 1989, p. 263 sqq), şi interpretarea istorică este supusă unui proces de
înnoire prin diversificare (K. Moxey, The Theory of Praxis), New York, 1994, p. 5-27). Raportul dintre
istoric şi sursa de informaţie a fost conştientizat drept unul interactiv, determinat de percepţia mai clară
a dublei contextualităţi, cea a istoricului şi cea a sursei (L.S. Kramer, The New Cultural History,
Berkeley, 1989, p. 97-128).
Informaţia de tip pozitiv, oferită de cercetarea arheologică aplicată, este prelucrată, într-o primă etapă
(din păcate în majoritatea cazurilor şi singura, ca să nu mai vorbim de materialul „reîngropat” în
depozite), după metode cuantificative, preluate din domeniul ştiinţelor exacte. Fragmentarea şi
autarhizarea informaţiei arheologice este rezultatul „rezidual” al acestei etape, care a împins scrierea
istorică în sfera producţiilor redundante (R. Bianchi –Bandinelli, Arheologia e Cultura, Milano, 1961, p. 5
sqq).
Pulverizarea informaţiei arheologice este, în bună măsură, rezultatul caracterului fragmentar al
descoperirilor factuale. Arheologia postprocesuală întrevede depăşirea impasului. Fractalitatea este
definită acum ca entitate cu o filiaţie integral implicată, care este concomitent parte şi întreg.
Transferul de informaţie între cercetarea arheologică şi scrierea istorică – fie el de natură
inductivă, deductivă sau deductiv –nomologică –, suferă din cauza diferenţelor de metodă.
Astăzi informaţia arheologică a devenit incomensurabilă (incomensurabilitatea trebuie înţeleasă în
acest context ca o imposibilitate de cuantificare a informaţiei arheologice în funcţie de criterii specifice scrierii
istorice, precum ar fi adevărul istoric , faptul istoric, cf. D. Davidson, Wahrheit und Interpretation,
Frankfurt/Main, 1986, p. 261-282) şi, ca atare, inutilizabilă în cadrul discursului istoric tradiţional.
Discursul istoric – interpretativ rămâne, în continuare, un elaborat marcat de asumarea apriorică a unui
set de teorii, argumentul arheologic fiind implicat, empiric, doar ca element de „culoare ştiinţifică”.
Rezumând, pentru epocile istorice îndepărtate, contextul arheologic rămâne cadrul în care „se
mişcă”, în absenţa adevăraţilor protagonişti, vestigiile materiale lăsate în urmă de aceştia.
CUPRINS
În loc de introducere. Arheologie, cultură şi societate………………………...9
METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE CERCETARE ÎN ARHEOLOGIE
…………………………………………………………...15
1. Noţiuni generale………………………………………………………….15
1.1. Metode şi tehnici tradiţionale (clasice) de cercetare şi datare……………16
1.1.2. Metoda stratigrafică…………………………………………….……..17
1.1.3. Metoda tipologică…………………………………………………….21
1.1.4. Metoda comparativă………………………………………………….23
1.1.5. Metoda chorologică…………………………………………………..25
2. Prospectările……………………………………………………………26
2.1. Prospecţiuni de suprafaţă………………………………………………26
2.1.1. Periegheza……………………………………………………………26
2.1.2. Prospecţiunea aeriană………………………………………………...28
- 1 -

2. 2.2. Prospecţii şi detectări de adâncime……………………………………...30
2.2.1. Prospecţii cu colectarea de eşantioane………………………………..30
2.2.1.1. Prospecţii pedologice……………………………………………….30
2.2.1.2. Prospecţii fără colectare de eşantioane……………………………...33
2.3. Prospecţii şi detecţii geofizice…………………………………………..33
2.3.1. Seismice………………………………………………………………33
2.3.2. Georadarul…………………………………………………………....34
2.3.3. Prospectările electrice………………………………………………...34
2.3.4. Prospecţiunile magnetice……………………………………………..37
2.3.5. Prospecţiunile electromagnetice………………………………………39
2.3.5.1. Magnetometria cu protoni…………………………………………..39
2.3.5.2. Magnetometrul diferenţial…………………………………………..41
2.3.5.3. Detectoarele de metale……………………………………………...41
2.3.6. Magnetometrul cu radiaţii gama………………………………………42
2.4. Metode pasive…………………………………………………………..44
3. Metode şi tehnici moderne de datare. Datările absolute……………..44
3.1. Metoda C14 sau a carbonului radioactiv………………………………...46
3.2. Metoda Potasiu-Argon…………………………………………………50
3.3. Metoda dendrocronologică……………………………………………..51
3.4. Datarea prin termoluminiscenţă………………………………………..53
3.5. Fisiunea nucleară……………………………………………………….54
3.6. Hidratarea obsidianului…………………………………………………55
3.7. Determinarea uraniului din oase………………………………………..58
3.8. Determinarea fluorului din oase………………………………………...59
3.9. Determinarea azotului din oase………………………………………....60
3.10. Determinări prin propagarea ultrasunetelor…………………………....60
3.11. Concentraţia impurităţilor în sticlă………………………………….…61
4. Metodologia şi practica cercetării arheologice……………………….61
4.1. Generalităţi………………………………………………………….….61
4.2. Săpăturile sistematice……………………………………………….…..64
4.2.1. Proiectul de săpătură……………………………………………….…64
4.2.2. Organizarea şantierului arheologic……………………………………67
4.2.3. Tehnica săpăturilor arheologice……………………………………….69
4.2.3.1. Sistemul de săpătură…………………………………………….…..69
4.2.3.2. Nivele de săpare………………………………………………….…71
4.2.3.3. Natura complexelor arheologice………………………………….…73
4.3. Şanţurile şi sistemele de fortificaţii neolitice…………………………….86
4.4. Prepararea mormintelor………………………………………………...87
4.5. Săpături speciale………………………………………………………..89
4.6. Săpături prefeudale şi medievale timpurii………………………….……99
4.7. Arhitectura în lemn şi lut……………………………………………....103
4.8. Cercetările subacvatice………………………………………………...111
5. Evidenţa ştiinţifică a săpăturilor. Analiza vestigiilor arheologice….111
5.1. Sistemul de notare a materialului………………………………………111
5.2. Interpretarea stratigrafiei………………………………………………111
5.3. Noţiuni şi denumiri…………………………………………………....112
5.3.1. Nivel de construcţie…………………………………………………112
5.3.2. Stratul de cultură…………………………………………………….112
5.3.3. Nivelul sau stratul de locuire/funcţionare…………………………....113
5.3.4.a. Nivel de călcare……………………………………………………113
5.3.4.b. Strat de umplere…………………………………………………...113
- 2 -

3. 5.3.5. Strat de dărâmare……………………………………………………114
5.3.6. Strat de nivelare……………………………………………………...114
5.3.7. Structuri orizontale………………………………………………….115
5.3.8. Structuri verticale……………………………………………………115
5.3.9. Bulversări posibile…………………………………………………...116
5.4. Întocmirea documentaţiei de şantier…………………………………..116
5.4.1. Descrierea şi interpretarea stratigrafiei………………………………116
5.4.2. Pregătiri pentru studiul profilelor……………………………………117
5.4.3. Desenarea profilelor………………………………………………....118
5.4.4. Descrierea profilelor………………………………………………....118
5.4.5. Descrierea complexelor……………………………………………...118
5.4.6. Reconstituirea complexelor………………………………………….120
5.4.7. Desenarea mormintelor……………………………………………...121
5.4.8. Descrierea mormintelor……………………………………………..122
5.5. Fotografierea………………………………………………………….122
5.6. Prelucrarea materialului arheologic……………………………………123
5.6.1. Adunarea materialului arheologic …………………………………...123
5.6.2. Refacerea suprafeţei pe nivele……………………………………….123
5.6.3. Spălarea, decalcifierea………………………………………………..124
5.6.4. Clasificarea…………………………………………………………..124
5.6.5. Codificarea…………………………………………………………..124
5.7. Cataloagele……………………………………………………………125
5.7.1. Cataloage de motive…………………………………………………125
5.7.2. Cataloage de forme………………………………………………….127
5.8. Dicţionar de termeni pentru decor…………………………………….129
5.9. Tehnologia ceramicii…………………………………………………..129
5.10. Dicţionare şi cataloage de culoare……………………………………130
5.11.a. Dicţionar de amestec……………………………………………….130
5.11.b. Dicţionar de netezire……………………………………………….131
5.11.c. Dicţionar de tehnologii de ardere…………………………………...131
5.12. Tehnologia de ardere………………………………………………....132
5.13. Descrierea şi analiza unor părţi de vase………………………………132
5. 14. Analiza de pe ceramică……………………………………………....132
5.15.a. Sortarea…………………………………………………………….133
5.15.b. Inventarierea……………………………………………………….133
5.16. Restaurarea…………………………………………………………..134
5.17. Desenarea……………………………………………………………134
5.18. Clasificarea automată în arheologie…………………………………..135
5.19. Consemnarea datelor: jurnalele, raportul zilnic, raportul săptămânal, raportul tehnic, raportul
preliminar, raportul general………………………136
5.20. Recoltarea probelor. Noţiuni generale despre analizele fizico-chimice. Studiul macroscopic şi
microscopic………………………………………..137
5.20.1. Recoltarea probelor. Categorii de probe……………………………138
5.20.2. Obsidianul…………………………………………………………139
5.20.3. Silexul……………………………………………………………...139
5.20.4. Ceramica…………………………………………………………..140
5.20.5. Piatra………………………………………………………………142
5.20.6. Artefactele din os……………………………………………….….143
5.20.7. Metale……………………………………………………………...143
5.20.7.1. Cupru……………………………………………………………144
5.20.7.2. Cupru arsenic…………………………………………………….145
- 3 -

4. 5.20.8. Bronz………………………………………………………………146
5.20.9. Fierul meteoric……………………………………………………..146
5.20.10. Zgurile……………………………………………………………146
5.20.11. Aurul……………………………………………………………...147
5.20.12. Argintul…………………………………………………………...147
6. Cercetări interdisciplinare în arehologie…………………………….148
6.1.1. Necesitatea utilizării metodelor şi tehnicilor moderne……………….148
6.1.2. Domenii de cercetare şi discipline……………………………….…..151
6.1.2.1. Paleoastronomia…………………………………………….……..151
6.1.2.2. Ambientul…………………………………………………………151
6.1.2.3. Geografia………………………………………………………….152
6.1.2.4. Geologia…………………………………………………………..153
6.1.2.5. Pedologia………………………………………………………….153
6.1.2.6. Etnoarheologia……………………………………………………154
6.1.2.7. Biologia……………………………………………………………154
7. Arheologie şi informatică……………………………………………..156
7.1. Clasificări informatizate în arheologie…………………………………156
7.1.1. Noţiuni de clasificare………………………………………………..156
7.1.2.a. Clasificări calitative………………………………………………...156
7.1.2.b. Clasificări cantitative………………………………………………157
7.1.3. Metode statistice…………………………………………………….158
7.1.4. Clasificarea ierarhică………………………………………………....158
7.1.4.1. Clasificări ierarhice divizate………………………………………..158
7.1.4.1.1. Asemănarea (similaritatea)……………………………………….159
7.1.4.1.2. Deosebirea (disimilaritatea)……………………………………....160
7.1.4.1.3. Diferenţa………………………………………………………...161
7.1.4.1.4. Corelaţia…………………………………………………………161
7.1.5. Clasificări nuanţate (mulţimi fuzzy)………………………………….163
7.1.5.1. Analiza clusterilor………………………………………………….163
7.2. Serierea şi analiza de corespondenţă…………………………………...165
7.3. Analiza factorială……………………………………………………....166
7.4. Teste…………………………………………………………………..167
8. Baze de date şi informaţii în arheologie……………………………..169
8.1. Structura unei baze de date……………………………………………169
8.2. Scopul unei baze de date………………………………………………169
8.3. Modele de baze de date pentru ambient……………………………….169
8.4. Modele de baze de date pentru ceramică, unelte, podoabe….…………180
8.5. Modele de baze de date pentru analize fizico-chimice…………………180
8.6. Modele de baze de date pentru prospectări……………………………180
8.7. Modele de baze de date pentru datări………………………………….180
8.8. Modele de baze de date pentru analize pedologice…………………….181
8.9. Modele de baze de date pentru paleozoologie…………………………181
8.10 Modele de baze de date pentru antropologie………………………….182
8.11. Modele de baze de date pentru clasificări şi prelucrări pentru
ceramică…………………………………………………………………...182
8.12. Modele de baze de date pentru evidenţa muzeală…………………….183
8.13 Matricea sau tabelul de contingenţă. Raţionamentul…………………..184
9. Preocupări privind bazele de date, de informaţii şi de cunoştinţe…186
9.1. Modelarea în arheologie……………………………………………….186
9.1.1. Noţiuni de inteligenţă artificială……………………………………...186
9.1.2. Utilizarea programării logice pentru deducţii………………………...187
- 4 -

5. 9.2. Bazele de informaţii. Informaţia……………………………………….187
9.2.3. Noţiuni privind un sistem expert…………………………………….187
9.2.4. Utilizarea sistemelor expert………………………………………….187
9.2.5. Programarea logică pentru deducţii………………………………….189
9.3. Noţiuni despre reţelele neuronale în arheologie……………………….189
9.3.1. Utilizarea reţelelor neuronale pentru învăţarea regulilor……………...190
9.3.2. Utilizarea reţelelor neuronale pentru modelare………………………190
9.4. Utilizarea sistemelor grafice…………………………………………...191
9.4.1. Utilizarea unor tipuri de programe…………………………………..191
9.5. Sisteme de fişare………………………………………………………191
9.6. Istoriografia. Aspecte privind civilizaţiile preistorice…………………..193
9.6.1. Originea……………………………………………………………..193
9.6.2. Răspândirea…………………………………………………………193
9.6.3. Evoluţia……………………………………………………………..194
9.6.4. Dăinuire, rol………………………………………………………...194
9.6.5. Legături-influenţe…………………………………………………...194
9.6.6. Stratigrafia şi cronologia…………………………………………….194
9.6.7. Cultura materială (tip, funcţionalitate)………………………………195
9.6.8. Aşezări şi locuinţe…………………………………………………..196
9.6.9. Fortificaţii…………………………………………………………..198
10. Pachetul de programe ZEUS……………………………………….198
10.1. Anexele programului ZEUS…………………………………………206
10.1.1. Programul APL (aplicaţii)………………………………………….206
10.1.2. ARHEOAPL………………………………………………………208
10.1.3. ALPWIN…………………………………………………………..208
10.2. Interpretarea unor date din programul ZEUS………………………..208
11. Ceramica preistorică…………………………………………………211
11.1. Originea şi apariţia ceramicii…………………………………………211
11.2. Problemele tehnice ale tehnologiei ceramicii…………………………212
11.2.1. Lutul……………………………………………………………….212
11.2.2. Originea şi ocurenţele lutului……………………………………….213
11.3. Proprietăţile fizice……………………………………………………213
11. 3.1. Textura……………………………………………………………213
11.3.2. Starea coloidală………………………………………………….…215
11.3.3. Plasticitatea………………………………………………………...215
11.3.4. Culoarea…………………………………………………………....215
11.3.5. Porozitatea………………………………………………………....216
11.3.6. Impurităţile lutului…………………………………………………217
11.3.7. Efectul arderii asupra lutului………………………………………..217
11.3.8. Efectul arderii asupra mineralelor…………………………………..217
11.4. Stadiile arderii………………………………………………………..218
11.4.1. Deshidratarea………………………………………………………218
11.4.2. Oxidarea…………………………………………………………...218
11.5. Degresantul………………………………………………………….218
11.5.1. Materiale utilizate ca impurităţi, definite de arheologi ca degresanţi...218
11.6. Pigmenţii şi pictarea……………………………………………….…219
11.6.1. Pictarea cu carbon………………………………………………….220
11.6.2. Extracte de plante …………………………………………………220
11.6.3. Pictarea cu grafit…………………………………………………....220
11.6.4. Oxizii de pictat……………………………………………………..220
11.7. Luturi de pictat………………………………………………………221
- 5 -

6. 11.8. Pictarea după ardere……………………………………………….…221
11.9. Glazura………………………………………………………………221
12. Tehnologia ceramicii………………………………………………...222
12.1. Prepararea pastei……………………………………………………..222
12.2. Modelarea ceramicii………………………………………………….224
12.3. Tehnicile decorative………………………………………………….227
12.4. Arderea………………………………………………………………228
12.5. Concluzii……………………………………………………………..230
Abrevieri şi bibliografie………………………………………………….232
ÎN LOC DE INTRODUCERE.
ARHEOLOGIE, CULTURĂ ŞI SOCIETATE
În ultimele decenii asistăm la creşterea tot mai accentuată a interesului pentru arheologie, în
cele mai variate cercuri ale societăţii.
Cuvântul „arheologie” (din gr. archaiologia) poate fi întâlnit în Antichitatea greacă în dialogul
Hippias Maior al lui Platon, cu înţelesul de istorie a Antichităţii, iar Dionysios din Halikarnas, trei secole
şi jumătate mai târziu, numeşte Arheologie romană a sa istorie a Romei, relatată de la origini până la
războaiele punice. La aceşti autori, ca şi la alţi greci precum Strabo şi Plutarh, cuvântul archaiologia
apare cu înţelesul de studiu al istoriei vechi. Autorii latini l-au tradus prin antiquitas şi origo.
Termenul archeologia a reapărut în secolul XVII, cu variate înţelesuri ca istoria instituţiilor sociale
antice, istoria artei antice, studiul ruinelor străvechi etc. În secolul XVIII, Jacques Spon a introdus
cuvântul în limba franceză pentru a desemna ştiinţa lucrurilor din trecut. În Epoca Luminilor se
considera că arheologia n-ar fi altceva decât istoria însăşi, cu toate că termenul grecesc „istoria” are mai
curând înţelesul general de anchetă (sau cercetare).
Începând din secolul XIX domeniul arheologiei este mai clar precizat. Arheologia studiază
monumentele nescrise, începând cu modestele artefacte preistorice până la impunătoarele construcţii de
temple. Arheologia este menită să reconstituie evoluţia Umanităţii de la societăţile preliterate până la
societăţile civilizate ale Antichităţii. În acest sens putem deosebi arheologia preistorică de arheologia clasică.
În cazul unei descoperiri arheologice putem vorbi de valoarea istorică a descoperirii, de valoarea
intrinsecă a descoperirii ( a materialelor arheologice) ori de senzaţionalul arheologic. Rezumând, în
recompunerea istoriei vechi, un deosebit interes prezintă trei mari categorii de monumente arheologice:
aşezări, necropole şi tezaure sau depozite. Sarcina arheologului constă nu numai în descoperirea şi analizarea
materialelor arheologice, ci şi în interpretarea acestora (I. Hodder, Reading the Past. Current Approaches to
Interpretation in Archaeology², 1991; G. Clark, Space, Time and Man. A Prehistorian’s View, 1994; C.
Renfrew, Ezra Zubrow, The Ancient Mind. Elements of Cognitive Archaeology, 1994). Arheologul recompune
din straturi de pământ şi piatră –încăperi şi construcţii, iar din fragmente ceramice şi metalice –arme şi
vase. După cum spunea J. Le Goff, istoria se recompune din surse şi imaginaţie.
Aşadar, arheologul nu este un simplu tehnician. Pentru un veritabil arheolog tehnica nu este
decât un mijloc elementar de a-şi însuşi o cunoaştere mai profundă a omului şi a societăţii. După cum
observa Sir Mortimer Wheeler „the archaeologist is diggind up, not things, but peoples” („arheologul nu
dezvăluie lucruri moarte, ci oameni). Cu alte cuvinte, arheologul nu dezgroapă amănunte istorice, ci
dezvăluie civilizaţii.
Prin urmare, arheologia poate fi definită ca studiul civilizaţiilor în parte sau complet ascunse în pământ.
Rostul arheologiei este acela de a contribui (uneori decisiv, ca în cazul societăţilor preliterate) la
reconstituirea vieţii şi societăţii omeneşti din vechime sub cele mai variate aspecte (aspectele de istorie
ale unor epoci în general obscure). În ultimă instanţă, arheologia e cea care oferă „banca de date”
pentru istoria veche, iar scopul este reconstituirea unor epoci.
Chiar dacă arheologia utilizează mijloace tehnice, ea este cu totul altceva decât o tehnică.
- 6 -

7. Arheologia nu este, evident, nici o ştiinţă exactă. Minunată aventură intelectuală, arheologia este ştiinţa
omului prin excelenţă, de vreme ce arheologul redă viaţa civilizaţiilor trecute.
Drumul actual al arheologiei o obligă să fie tot mai tehnică, să utilizeze tot mai frecvent şi
masiv progresele ştiinţei contemporane. Elocvente în acest sens sunt cuvintele cunoscutului arheolog
britanic V.G. Childe, ”...arheologia a revoluţionat studiul istoriei. Ea a lărgit orizontul spaţial al istoriei
aproape în acelaşi grad ca şi telescopul care a lărgit viziunea astronomului în spaţiu. Arheologia a lărgit
perspectiva istoriei în trecut, după cum microscopul a relevat biologiei că sub aspectul marilor
organisme se ascunde viaţa celulelor infinetizimale. În fine, arheologia a modificat conţinutul istoriei în
aceeaşi măsură în care radioactivitatea a modificat clima” (V.G. Childe, Progres şi arheologie, 1945, p. 2).
Cu toate acestea, continuăm să credem –împreună cu J. Le Goff- că istoria nu e doar ştiinţă, ci şi artă.
Arhologul contemporan trebuie să posede o temeinică pregătire interdisciplinară (R.D. Leonard,
G.T. Jones, eds., Quantifying Diversity in Archaeology, 1989; Z. Vasicek, J. Malina, Archaeology Yesterday and
Today. The Development of Archaeology in the Sciences and Humanities, 1990). El trebuie să cunoască istoria şi
limba civilizaţiei pe care o studiază, după cum discipline ca antropologia, etnologia sau sociologia nu-i
pot fi străine (I. Hodder, ed., The Archaeology of Contextual Meanings, 1987; Valerie Pinsky, Alison Wylie,
Critical Traditions in Contemporary Archaeology, 1990). Cunoscător al tuturor acestor discipline umaniste,
arheologul apare, prin excelenţă, ca un „umanist integral al epocii noastre” (G. Rachet, L’Univers de l’
archéologie. Technique. Histoire. Bilan, 1970 – trad. rom. 1977).
*
În ultimii ani în România se întreprind cercetări arheologice în circa 300 de puncte (săpături
sistematice, săpături de salvare şi sondaje), ceea ce presupune un efort uman considerabil. Breasla
arheologilor din toată ţara nu numără mai mult de vreo 200-250 de specialişti (din muzee, institute
arheologice şi universităţi); cum se lucrează, de obicei, în echipe, se înţelege că destui arheologi sunt
solicitaţi de mai multe şantiere în aceeaşi campanie.
În acest context este de remarcat că şantiere arheologice cu o continuitate mare sunt foarte
puţine (eg. Parţa –arheologie preistorică; Sarmizegetusa Regia –arheologie dacică; Histria –arheologie
clasică, greco-romană; Ulpia Traiana Sarmizezegtusa, Porolissum şi Potaissa –arheologie romană) din
mai multe motive: lipsa fondurilor, „deplasarea” interesului cercetărilor spre alte obiective arheologice,
dorinţa (mai ales la tineri) de a descoperi lucruri importante cât mai repede, în caz contrar
abandonându-se o cercetare şi începându-se alta, lipsa de fermitate a Comisiei Naţionale de
Arheologice în limitarea numărului de şantiere arheologice atribuibile unei persoane.
Cercetarea de lungă durată, continuă, are avantaje certe. Rezultatele se cumulează şi este preferabilă
cunoaşterea mai amănunţită a unor situri, chiar dacă sunt mai puţine, decât a deţine despre multe situri
arheologice informaţii vagi şi disparate. Repertoriile arheologice, semnalările a sute de puncte de interes
arheologic au rolul lor, fireşte, dar pentru reconstituirea istoriei unei epoci acestea nu vor putea
substitui niciodată fie şi o singură cercetare de amploare, sistematică, care tinde –măcar teoretic- spre
exhaustivitate. Non multa, sed multum.
Pe de altă parte, la fel de evident este şi faptul că o cercetare de lungă durată la acelaşi obiectiv
arheologic generează unele neajunsuri şi dificultăţi. De-a lungul anilor devine dificilă menţinerea, în
sânul echipei de cercetare, a „suflului” iniţial, a entuziasmului şi interesului provocat de noutate. Cu
timpul, rutina se instalează inevitabil. Apoi devine o problemă „stăpânirea” unui material arheologic
care se acumulează an de an, care trebuie prelucrat, clasat şi conservat ritmic. O infuzie periodică de
tinereţe, de dăruire specifică începuturilor este necesară.
*
Multă vreme arheologia a fost considerată ca fiind doar o disciplină auxiliară, o ancilla Historiae.
Astăzi statutul cercetării istorico-arheologice este mai clar precizat, lumea ştiinţifică recunoscând
specificul arheologiei ca ştiinţă, precum şi particularităţile sale metodologice în comparaţie cu
ansamblul ştiinţelor umaniste (B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, 1990; E. Neustupný,
Archaeological Method, 1993).
Mai mult, lumea contemporană cunoaşte ceea ce s-ar putea numi „moda arheologică”:
- 7 -

8. arheologia încetează de a mai fi doar o ştiinţă sau o preocupare singulară şi devine un hobby, o
preocupare secundară pentru cercuri din ce în ce mai largi ale publicului. O parte a publicului are chiar
un anume apetit pentru cultura arheologică. Apoi, pe un alt palier întâlnim amatorul de arheologie ca
subiect de turism cultural (turism căruia îi conferă şi rolul de barometru al reuşitei sociale) care a văzut,
de pildă, acropola Atenei sau forul Romei. Oricum, în momentul actual, publicul „gustă” mai curând o
expoziţie arheologică de tezaure de aur şi argint, decât una de artefacte arheologice nespectaculare
(„cioburi” de lut etc.).
Fără să-şi piardă caracterul de minunată aventură intelectuală, arheologia revine la dimensiunile
oricărei alte preocupări umaniste şi îşi păstrează profund uman, se „democratizează”, ieşind din turnul
de fildeş al unei cercetări „aristocratice”.
Pe de altă parte, pe măsură ce arheologia se îndepărtează tot mai mult de modelul winkelmannian,
o bună parte din public constată cu neplăcere că înţelege tot mai puţin din caracterul tehnicist al acestei
ştiinţe şi că travaliul arheologului nu mai corespunde cu imagunea căutătorului de comori.
Impactul arheologiei asupra culturii contemporane este relevat de lucrarea istoricului de artă
italian R. Bianchi Bandinelli (Archeologia e cultura). Încercând să stabilim locul pe care îl ocupă
arheologia în cultura generală a fiecăruia şi modul în care este popularizată activitatea arheologului,
vom observa că pentru spaţiul european occidental există chiar un gen literar: „romanul de fapte”, cel
mai bine ilustrat de cartea lui C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari. Pe o treaptă mai înaltă, încadrându-se
în literatura de bună calitate, se află biografia romanţată a lui Heinrich Schliemann, Comoara grecilor s
crisă de Irving Stone.
Popularizarea vieţii şi activităţii arheologilor occidentali este, evident, mai bună în comparaţie
cu cea a arheologilor români care sunt nişte iluştri anonomi. În afara unor timide încercări de
popularizare a arheologilor români (cartea lui Sever Dumitraşcu despre arheologia românească la
început şi sfârşit de mileniu) nimic nu contribuie la mediatizarea acestor oameni de ştiinţă. Literatura
arheologică românescă, prea tehnicistă, este în mare parte accesibilă doar specialiştilor, nu şi publicului
larg, contribuind astfel la păstrarea anonimatului. Singurele momente când numele arheologilor apar în
prim-plan sunt acelea în care, datorită unor descoperiri spectaculoase, mass-media devine interesată.
Chiar dacă arheologul contemporan este un tehnician riguros şi nu un aventurier inspirat,
„lumea”, opinia publică vede încă în arheolog un personaj fabulos gen Indiana Jones. Firesc, de vreme
ce, înainte de a vedea un şantier arheologic, avem cu toţii o imagine prevalent romantică a arheologiei.
Câştigând mult în rigoare, arheologia va pierde astfel caracterul romantic, idealist, atât de apreciat de
tinerii amatori de arheologie, aceia care au visat, măcar o dată în viaţa lor să devină arheologi.
Cu toate acestea, oricât de rapide ar fi progresele înregistrate de tehnicile utilizate de arheologie
anumite stări provocate de o descoperire arheologică nu vor dispărea niciodată: emoţia, inefabilul,
convertirea descoperirii arheologice, a materiei arheologice în viziune.
CUVÂNT ÎNAINTE
În condiţiile radicalizării pluralismului lumii contemporane, în toate sectoarele ei (W. Welsch,
Unsere postmoderne Moderne, Wien, 1989, p. 263 sqq), şi interpretarea istorică este supusă unui proces de
înnoire prin diversificare (K. Moxey, The Theory of Praxis), New York, 1994, p. 5-27). Raportul dintre
istoric şi sursa de informaţie a fost conştientizat drept unul interactiv, determinat de percepţia mai clară
a dublei contextualităţi, cea a istoricului şi cea a sursei (L.S. Kramer, The New Cultural History,
Berkeley, 1989, p. 97-128).
Informaţia de tip pozitiv, oferită de cercetarea arheologică aplicată, este prelucrată, într-o primă etapă
- 8 -

9. (din păcate în majoritatea cazurilor şi singura, ca să nu mai vorbim de materialul „reîngropat” în
depozite), după metode cuantificative, preluate din domeniul ştiinţelor exacte. Fragmentarea şi
autarhizarea informaţiei arheologice este rezultatul „rezidual” al acestei etape, care a împins scrierea
istorică în sfera producţiilor redundante (R. Bianchi –Bandinelli, Arheologia e Cultura, Milano, 1961, p. 5
sqq).
Pulverizarea informaţiei arheologice este, în bună măsură, rezultatul caracterului fragmentar al
descoperirilor factuale. Arheologia postprocesuală întrevede depăşirea impasului. Fractalitatea este
definită acum ca entitate cu o filiaţie integral implicată, care este concomitent parte şi întreg.
Transferul de informaţie între cercetarea arheologică şi scrierea istorică – fie el de natură
inductivă, deductivă sau deductiv –nomologică –, suferă din cauza diferenţelor de metodă.
Astăzi informaţia arheologică a devenit incomensurabilă (incomensurabilitatea trebuie înţeleasă în
acest context ca o imposibilitate de cuantificare a informaţiei arheologice în funcţie de criterii specifice scrierii
istorice, precum ar fi adevărul istoric , faptul istoric, cf. D. Davidson, Wahrheit und Interpretation,
Frankfurt/Main, 1986, p. 261-282) şi, ca atare, inutilizabilă în cadrul discursului istoric tradiţional.
Discursul istoric – interpretativ rămâne, în continuare, un elaborat marcat de asumarea apriorică a unui
set de teorii, argumentul arheologic fiind implicat, empiric, doar ca element de „culoare ştiinţifică”.
Rezumând, pentru epocile istorice îndepărtate, contextul arheologic rămâne cadrul în care „se
mişcă”, în absenţa adevăraţilor protagonişti, vestigiile materiale lăsate în urmă de aceştia.
CUPRINS
În loc de introducere. Arheologie, cultură şi societate………………………...9
METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE CERCETARE ÎN ARHEOLOGIE
…………………………………………………………...15
1. Noţiuni generale………………………………………………………….15
1.1. Metode şi tehnici tradiţionale (clasice) de cercetare şi datare……………16
1.1.2. Metoda stratigrafică…………………………………………….……..17
1.1.3. Metoda tipologică…………………………………………………….21
1.1.4. Metoda comparativă………………………………………………….23
1.1.5. Metoda chorologică…………………………………………………..25
2. Prospectările……………………………………………………………26
2.1. Prospecţiuni de suprafaţă………………………………………………26
2.1.1. Periegheza……………………………………………………………26
2.1.2. Prospecţiunea aeriană………………………………………………...28
2.2. Prospecţii şi detectări de adâncime……………………………………...30
2.2.1. Prospecţii cu colectarea de eşantioane………………………………..30
2.2.1.1. Prospecţii pedologice……………………………………………….30
2.2.1.2. Prospecţii fără colectare de eşantioane……………………………...33
2.3. Prospecţii şi detecţii geofizice…………………………………………..33
2.3.1. Seismice………………………………………………………………33
2.3.2. Georadarul…………………………………………………………....34
2.3.3. Prospectările electrice………………………………………………...34
2.3.4. Prospecţiunile magnetice……………………………………………..37
2.3.5. Prospecţiunile electromagnetice………………………………………39
2.3.5.1. Magnetometria cu protoni…………………………………………..39
2.3.5.2. Magnetometrul diferenţial…………………………………………..41
2.3.5.3. Detectoarele de metale……………………………………………...41
2.3.6. Magnetometrul cu radiaţii gama………………………………………42
2.4. Metode pasive…………………………………………………………..44
3. Metode şi tehnici moderne de datare. Datările absolute……………..44
- 9 -

10. 3.1. Metoda C14 sau a carbonului radioactiv………………………………...46
3.2. Metoda Potasiu-Argon…………………………………………………50
3.3. Metoda dendrocronologică……………………………………………..51
3.4. Datarea prin termoluminiscenţă………………………………………..53
3.5. Fisiunea nucleară……………………………………………………….54
3.6. Hidratarea obsidianului…………………………………………………55
3.7. Determinarea uraniului din oase………………………………………..58
3.8. Determinarea fluorului din oase………………………………………...59
3.9. Determinarea azotului din oase………………………………………....60
3.10. Determinări prin propagarea ultrasunetelor…………………………....60
3.11. Concentraţia impurităţilor în sticlă………………………………….…61
4. Metodologia şi practica cercetării arheologice……………………….61
4.1. Generalităţi………………………………………………………….….61
4.2. Săpăturile sistematice……………………………………………….…..64
4.2.1. Proiectul de săpătură……………………………………………….…64
4.2.2. Organizarea şantierului arheologic……………………………………67
4.2.3. Tehnica săpăturilor arheologice……………………………………….69
4.2.3.1. Sistemul de săpătură…………………………………………….…..69
4.2.3.2. Nivele de săpare………………………………………………….…71
4.2.3.3. Natura complexelor arheologice………………………………….…73
4.3. Şanţurile şi sistemele de fortificaţii neolitice…………………………….86
4.4. Prepararea mormintelor………………………………………………...87
4.5. Săpături speciale………………………………………………………..89
4.6. Săpături prefeudale şi medievale timpurii………………………….……99
4.7. Arhitectura în lemn şi lut……………………………………………....103
4.8. Cercetările subacvatice………………………………………………...111
5. Evidenţa ştiinţifică a săpăturilor. Analiza vestigiilor arheologice….111
5.1. Sistemul de notare a materialului………………………………………111
5.2. Interpretarea stratigrafiei………………………………………………111
5.3. Noţiuni şi denumiri…………………………………………………....112
5.3.1. Nivel de construcţie…………………………………………………112
5.3.2. Stratul de cultură…………………………………………………….112
5.3.3. Nivelul sau stratul de locuire/funcţionare…………………………....113
5.3.4.a. Nivel de călcare……………………………………………………113
5.3.4.b. Strat de umplere…………………………………………………...113
5.3.5. Strat de dărâmare……………………………………………………114
5.3.6. Strat de nivelare……………………………………………………...114
5.3.7. Structuri orizontale………………………………………………….115
5.3.8. Structuri verticale……………………………………………………115
5.3.9. Bulversări posibile…………………………………………………...116
5.4. Întocmirea documentaţiei de şantier…………………………………..116
5.4.1. Descrierea şi interpretarea stratigrafiei………………………………116
5.4.2. Pregătiri pentru studiul profilelor……………………………………117
5.4.3. Desenarea profilelor………………………………………………....118
5.4.4. Descrierea profilelor………………………………………………....118
5.4.5. Descrierea complexelor……………………………………………...118
5.4.6. Reconstituirea complexelor………………………………………….120
5.4.7. Desenarea mormintelor……………………………………………...121
5.4.8. Descrierea mormintelor……………………………………………..122
5.5. Fotografierea………………………………………………………….122
5.6. Prelucrarea materialului arheologic……………………………………123
- 10 -

11. 5.6.1. Adunarea materialului arheologic …………………………………...123
5.6.2. Refacerea suprafeţei pe nivele……………………………………….123
5.6.3. Spălarea, decalcifierea………………………………………………..124
5.6.4. Clasificarea…………………………………………………………..124
5.6.5. Codificarea…………………………………………………………..124
5.7. Cataloagele……………………………………………………………125
5.7.1. Cataloage de motive…………………………………………………125
5.7.2. Cataloage de forme………………………………………………….127
5.8. Dicţionar de termeni pentru decor…………………………………….129
5.9. Tehnologia ceramicii…………………………………………………..129
5.10. Dicţionare şi cataloage de culoare……………………………………130
5.11.a. Dicţionar de amestec……………………………………………….130
5.11.b. Dicţionar de netezire……………………………………………….131
5.11.c. Dicţionar de tehnologii de ardere…………………………………...131
5.12. Tehnologia de ardere………………………………………………....132
5.13. Descrierea şi analiza unor părţi de vase………………………………132
5. 14. Analiza de pe ceramică……………………………………………....132
5.15.a. Sortarea…………………………………………………………….133
5.15.b. Inventarierea……………………………………………………….133
5.16. Restaurarea…………………………………………………………..134
5.17. Desenarea……………………………………………………………134
5.18. Clasificarea automată în arheologie…………………………………..135
5.19. Consemnarea datelor: jurnalele, raportul zilnic, raportul săptămânal, raportul tehnic, raportul
preliminar, raportul general………………………136
5.20. Recoltarea probelor. Noţiuni generale despre analizele fizico-chimice. Studiul macroscopic şi
microscopic………………………………………..137
5.20.1. Recoltarea probelor. Categorii de probe……………………………138
5.20.2. Obsidianul…………………………………………………………139
5.20.3. Silexul……………………………………………………………...139
5.20.4. Ceramica…………………………………………………………..140
5.20.5. Piatra………………………………………………………………142
5.20.6. Artefactele din os……………………………………………….….143
5.20.7. Metale……………………………………………………………...143
5.20.7.1. Cupru……………………………………………………………144
5.20.7.2. Cupru arsenic…………………………………………………….145
5.20.8. Bronz………………………………………………………………146
5.20.9. Fierul meteoric……………………………………………………..146
5.20.10. Zgurile……………………………………………………………146
5.20.11. Aurul……………………………………………………………...147
5.20.12. Argintul…………………………………………………………...147
6. Cercetări interdisciplinare în arehologie…………………………….148
6.1.1. Necesitatea utilizării metodelor şi tehnicilor moderne……………….148
6.1.2. Domenii de cercetare şi discipline……………………………….…..151
6.1.2.1. Paleoastronomia…………………………………………….……..151
6.1.2.2. Ambientul…………………………………………………………151
6.1.2.3. Geografia………………………………………………………….152
6.1.2.4. Geologia…………………………………………………………..153
6.1.2.5. Pedologia………………………………………………………….153
6.1.2.6. Etnoarheologia……………………………………………………154
6.1.2.7. Biologia……………………………………………………………154
7. Arheologie şi informatică……………………………………………..156
- 11 -

12. 7.1. Clasificări informatizate în arheologie…………………………………156
7.1.1. Noţiuni de clasificare………………………………………………..156
7.1.2.a. Clasificări calitative………………………………………………...156
7.1.2.b. Clasificări cantitative………………………………………………157
7.1.3. Metode statistice…………………………………………………….158
7.1.4. Clasificarea ierarhică………………………………………………....158
7.1.4.1. Clasificări ierarhice divizate………………………………………..158
7.1.4.1.1. Asemănarea (similaritatea)……………………………………….159
7.1.4.1.2. Deosebirea (disimilaritatea)……………………………………....160
7.1.4.1.3. Diferenţa………………………………………………………...161
7.1.4.1.4. Corelaţia…………………………………………………………161
7.1.5. Clasificări nuanţate (mulţimi fuzzy)………………………………….163
7.1.5.1. Analiza clusterilor………………………………………………….163
7.2. Serierea şi analiza de corespondenţă…………………………………...165
7.3. Analiza factorială……………………………………………………....166
7.4. Teste…………………………………………………………………..167
8. Baze de date şi informaţii în arheologie……………………………..169
8.1. Structura unei baze de date……………………………………………169
8.2. Scopul unei baze de date………………………………………………169
8.3. Modele de baze de date pentru ambient……………………………….169
8.4. Modele de baze de date pentru ceramică, unelte, podoabe….…………180
8.5. Modele de baze de date pentru analize fizico-chimice…………………180
8.6. Modele de baze de date pentru prospectări……………………………180
8.7. Modele de baze de date pentru datări………………………………….180
8.8. Modele de baze de date pentru analize pedologice…………………….181
8.9. Modele de baze de date pentru paleozoologie…………………………181
8.10 Modele de baze de date pentru antropologie………………………….182
8.11. Modele de baze de date pentru clasificări şi prelucrări pentru
ceramică…………………………………………………………………...182
8.12. Modele de baze de date pentru evidenţa muzeală…………………….183
8.13 Matricea sau tabelul de contingenţă. Raţionamentul…………………..184
9. Preocupări privind bazele de date, de informaţii şi de cunoştinţe…186
9.1. Modelarea în arheologie……………………………………………….186
9.1.1. Noţiuni de inteligenţă artificială……………………………………...186
9.1.2. Utilizarea programării logice pentru deducţii………………………...187
9.2. Bazele de informaţii. Informaţia……………………………………….187
9.2.3. Noţiuni privind un sistem expert…………………………………….187
9.2.4. Utilizarea sistemelor expert………………………………………….187
9.2.5. Programarea logică pentru deducţii………………………………….189
9.3. Noţiuni despre reţelele neuronale în arheologie……………………….189
9.3.1. Utilizarea reţelelor neuronale pentru învăţarea regulilor……………...190
9.3.2. Utilizarea reţelelor neuronale pentru modelare………………………190
9.4. Utilizarea sistemelor grafice…………………………………………...191
9.4.1. Utilizarea unor tipuri de programe…………………………………..191
9.5. Sisteme de fişare………………………………………………………191
9.6. Istoriografia. Aspecte privind civilizaţiile preistorice…………………..193
9.6.1. Originea……………………………………………………………..193
9.6.2. Răspândirea…………………………………………………………193
9.6.3. Evoluţia……………………………………………………………..194
9.6.4. Dăinuire, rol………………………………………………………...194
9.6.5. Legături-influenţe…………………………………………………...194
- 12 -

13. 9.6.6. Stratigrafia şi cronologia…………………………………………….194
9.6.7. Cultura materială (tip, funcţionalitate)………………………………195
9.6.8. Aşezări şi locuinţe…………………………………………………..196
9.6.9. Fortificaţii…………………………………………………………..198
10. Pachetul de programe ZEUS……………………………………….198
10.1. Anexele programului ZEUS…………………………………………206
10.1.1. Programul APL (aplicaţii)………………………………………….206
10.1.2. ARHEOAPL………………………………………………………208
10.1.3. ALPWIN…………………………………………………………..208
10.2. Interpretarea unor date din programul ZEUS………………………..208
11. Ceramica preistorică…………………………………………………211
11.1. Originea şi apariţia ceramicii…………………………………………211
11.2. Problemele tehnice ale tehnologiei ceramicii…………………………212
11.2.1. Lutul……………………………………………………………….212
11.2.2. Originea şi ocurenţele lutului……………………………………….213
11.3. Proprietăţile fizice……………………………………………………213
11. 3.1. Textura……………………………………………………………213
11.3.2. Starea coloidală………………………………………………….…215
11.3.3. Plasticitatea………………………………………………………...215
11.3.4. Culoarea…………………………………………………………....215
11.3.5. Porozitatea………………………………………………………....216
11.3.6. Impurităţile lutului…………………………………………………217
11.3.7. Efectul arderii asupra lutului………………………………………..217
11.3.8. Efectul arderii asupra mineralelor…………………………………..217
11.4. Stadiile arderii………………………………………………………..218
11.4.1. Deshidratarea………………………………………………………218
11.4.2. Oxidarea…………………………………………………………...218
11.5. Degresantul………………………………………………………….218
11.5.1. Materiale utilizate ca impurităţi, definite de arheologi ca degresanţi...218
11.6. Pigmenţii şi pictarea……………………………………………….…219
11.6.1. Pictarea cu carbon………………………………………………….220
11.6.2. Extracte de plante …………………………………………………220
11.6.3. Pictarea cu grafit…………………………………………………....220
11.6.4. Oxizii de pictat……………………………………………………..220
11.7. Luturi de pictat………………………………………………………221
11.8. Pictarea după ardere……………………………………………….…221
11.9. Glazura………………………………………………………………221
12. Tehnologia ceramicii………………………………………………...222
12.1. Prepararea pastei……………………………………………………..222
12.2. Modelarea ceramicii………………………………………………….224
12.3. Tehnicile decorative………………………………………………….227
12.4. Arderea………………………………………………………………228
12.5. Concluzii……………………………………………………………..230
Abrevieri şi bibliografie………………………………………………….232
ÎN LOC DE INTRODUCERE.
ARHEOLOGIE, CULTURĂ ŞI SOCIETATE
În ultimele decenii asistăm la creşterea tot mai accentuată a interesului pentru arheologie, în
- 13 -

14. cele mai variate cercuri ale societăţii.
Cuvântul „arheologie” (din gr. archaiologia) poate fi întâlnit în Antichitatea greacă în dialogul
Hippias Maior al lui Platon, cu înţelesul de istorie a Antichităţii, iar Dionysios din Halikarnas, trei secole
şi jumătate mai târziu, numeşte Arheologie romană a sa istorie a Romei, relatată de la origini până la
războaiele punice. La aceşti autori, ca şi la alţi greci precum Strabo şi Plutarh, cuvântul archaiologia
apare cu înţelesul de studiu al istoriei vechi. Autorii latini l-au tradus prin antiquitas şi origo.
Termenul archeologia a reapărut în secolul XVII, cu variate înţelesuri ca istoria instituţiilor sociale
antice, istoria artei antice, studiul ruinelor străvechi etc. În secolul XVIII, Jacques Spon a introdus
cuvântul în limba franceză pentru a desemna ştiinţa lucrurilor din trecut. În Epoca Luminilor se
considera că arheologia n-ar fi altceva decât istoria însăşi, cu toate că termenul grecesc „istoria” are mai
curând înţelesul general de anchetă (sau cercetare).
Începând din secolul XIX domeniul arheologiei este mai clar precizat. Arheologia studiază
monumentele nescrise, începând cu modestele artefacte preistorice până la impunătoarele construcţii de
temple. Arheologia este menită să reconstituie evoluţia Umanităţii de la societăţile preliterate până la
societăţile civilizate ale Antichităţii. În acest sens putem deosebi arheologia preistorică de arheologia clasică.
În cazul unei descoperiri arheologice putem vorbi de valoarea istorică a descoperirii, de valoarea
intrinsecă a descoperirii ( a materialelor arheologice) ori de senzaţionalul arheologic. Rezumând, în
recompunerea istoriei vechi, un deosebit interes prezintă trei mari categorii de monumente arheologice:
aşezări, necropole şi tezaure sau depozite. Sarcina arheologului constă nu numai în descoperirea şi analizarea
materialelor arheologice, ci şi în interpretarea acestora (I. Hodder, Reading the Past. Current Approaches to
Interpretation in Archaeology², 1991; G. Clark, Space, Time and Man. A Prehistorian’s View, 1994; C.
Renfrew, Ezra Zubrow, The Ancient Mind. Elements of Cognitive Archaeology, 1994). Arheologul recompune
din straturi de pământ şi piatră –încăperi şi construcţii, iar din fragmente ceramice şi metalice –arme şi
vase. După cum spunea J. Le Goff, istoria se recompune din surse şi imaginaţie.
Aşadar, arheologul nu este un simplu tehnician. Pentru un veritabil arheolog tehnica nu este
decât un mijloc elementar de a-şi însuşi o cunoaştere mai profundă a omului şi a societăţii. După cum
observa Sir Mortimer Wheeler „the archaeologist is diggind up, not things, but peoples” („arheologul nu
dezvăluie lucruri moarte, ci oameni). Cu alte cuvinte, arheologul nu dezgroapă amănunte istorice, ci
dezvăluie civilizaţii.
Prin urmare, arheologia poate fi definită ca studiul civilizaţiilor în parte sau complet ascunse în pământ.
Rostul arheologiei este acela de a contribui (uneori decisiv, ca în cazul societăţilor preliterate) la
reconstituirea vieţii şi societăţii omeneşti din vechime sub cele mai variate aspecte (aspectele de istorie
ale unor epoci în general obscure). În ultimă instanţă, arheologia e cea care oferă „banca de date”
pentru istoria veche, iar scopul este reconstituirea unor epoci.
Chiar dacă arheologia utilizează mijloace tehnice, ea este cu totul altceva decât o tehnică.
Arheologia nu este, evident, nici o ştiinţă exactă. Minunată aventură intelectuală, arheologia este ştiinţa
omului prin excelenţă, de vreme ce arheologul redă viaţa civilizaţiilor trecute.
Drumul actual al arheologiei o obligă să fie tot mai tehnică, să utilizeze tot mai frecvent şi
masiv progresele ştiinţei contemporane. Elocvente în acest sens sunt cuvintele cunoscutului arheolog
britanic V.G. Childe, ”...arheologia a revoluţionat studiul istoriei. Ea a lărgit orizontul spaţial al istoriei
aproape în acelaşi grad ca şi telescopul care a lărgit viziunea astronomului în spaţiu. Arheologia a lărgit
perspectiva istoriei în trecut, după cum microscopul a relevat biologiei că sub aspectul marilor
organisme se ascunde viaţa celulelor infinetizimale. În fine, arheologia a modificat conţinutul istoriei în
aceeaşi măsură în care radioactivitatea a modificat clima” (V.G. Childe, Progres şi arheologie, 1945, p. 2).
Cu toate acestea, continuăm să credem –împreună cu J. Le Goff- că istoria nu e doar ştiinţă, ci şi artă.
Arhologul contemporan trebuie să posede o temeinică pregătire interdisciplinară (R.D. Leonard,
G.T. Jones, eds., Quantifying Diversity in Archaeology, 1989; Z. Vasicek, J. Malina, Archaeology Yesterday and
Today. The Development of Archaeology in the Sciences and Humanities, 1990). El trebuie să cunoască istoria şi
limba civilizaţiei pe care o studiază, după cum discipline ca antropologia, etnologia sau sociologia nu-i
pot fi străine (I. Hodder, ed., The Archaeology of Contextual Meanings, 1987; Valerie Pinsky, Alison Wylie,
Critical Traditions in Contemporary Archaeology, 1990). Cunoscător al tuturor acestor discipline umaniste,
- 14 -

15. arheologul apare, prin excelenţă, ca un „umanist integral al epocii noastre” (G. Rachet, L’Univers de l’
archéologie. Technique. Histoire. Bilan, 1970 – trad. rom. 1977).
*
În ultimii ani în România se întreprind cercetări arheologice în circa 300 de puncte (săpături
sistematice, săpături de salvare şi sondaje), ceea ce presupune un efort uman considerabil. Breasla
arheologilor din toată ţara nu numără mai mult de vreo 200-250 de specialişti (din muzee, institute
arheologice şi universităţi); cum se lucrează, de obicei, în echipe, se înţelege că destui arheologi sunt
solicitaţi de mai multe şantiere în aceeaşi campanie.
În acest context este de remarcat că şantiere arheologice cu o continuitate mare sunt foarte
puţine (eg. Parţa –arheologie preistorică; Sarmizegetusa Regia –arheologie dacică; Histria –arheologie
clasică, greco-romană; Ulpia Traiana Sarmizezegtusa, Porolissum şi Potaissa –arheologie romană) din
mai multe motive: lipsa fondurilor, „deplasarea” interesului cercetărilor spre alte obiective arheologice,
dorinţa (mai ales la tineri) de a descoperi lucruri importante cât mai repede, în caz contrar
abandonându-se o cercetare şi începându-se alta, lipsa de fermitate a Comisiei Naţionale de
Arheologice în limitarea numărului de şantiere arheologice atribuibile unei persoane.
Cercetarea de lungă durată, continuă, are avantaje certe. Rezultatele se cumulează şi este preferabilă
cunoaşterea mai amănunţită a unor situri, chiar dacă sunt mai puţine, decât a deţine despre multe situri
arheologice informaţii vagi şi disparate. Repertoriile arheologice, semnalările a sute de puncte de interes
arheologic au rolul lor, fireşte, dar pentru reconstituirea istoriei unei epoci acestea nu vor putea
substitui niciodată fie şi o singură cercetare de amploare, sistematică, care tinde –măcar teoretic- spre
exhaustivitate. Non multa, sed multum.
Pe de altă parte, la fel de evident este şi faptul că o cercetare de lungă durată la acelaşi obiectiv
arheologic generează unele neajunsuri şi dificultăţi. De-a lungul anilor devine dificilă menţinerea, în
sânul echipei de cercetare, a „suflului” iniţial, a entuziasmului şi interesului provocat de noutate. Cu
timpul, rutina se instalează inevitabil. Apoi devine o problemă „stăpânirea” unui material arheologic
care se acumulează an de an, care trebuie prelucrat, clasat şi conservat ritmic. O infuzie periodică de
tinereţe, de dăruire specifică începuturilor este necesară.
*
Multă vreme arheologia a fost considerată ca fiind doar o disciplină auxiliară, o ancilla Historiae.
Astăzi statutul cercetării istorico-arheologice este mai clar precizat, lumea ştiinţifică recunoscând
specificul arheologiei ca ştiinţă, precum şi particularităţile sale metodologice în comparaţie cu
ansamblul ştiinţelor umaniste (B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, 1990; E. Neustupný,
Archaeological Method, 1993).
Mai mult, lumea contemporană cunoaşte ceea ce s-ar putea numi „moda arheologică”:
arheologia încetează de a mai fi doar o ştiinţă sau o preocupare singulară şi devine un hobby, o
preocupare secundară pentru cercuri din ce în ce mai largi ale publicului. O parte a publicului are chiar
un anume apetit pentru cultura arheologică. Apoi, pe un alt palier întâlnim amatorul de arheologie ca
subiect de turism cultural (turism căruia îi conferă şi rolul de barometru al reuşitei sociale) care a văzut,
de pildă, acropola Atenei sau forul Romei. Oricum, în momentul actual, publicul „gustă” mai curând o
expoziţie arheologică de tezaure de aur şi argint, decât una de artefacte arheologice nespectaculare
(„cioburi” de lut etc.).
Fără să-şi piardă caracterul de minunată aventură intelectuală, arheologia revine la dimensiunile
oricărei alte preocupări umaniste şi îşi păstrează profund uman, se „democratizează”, ieşind din turnul
de fildeş al unei cercetări „aristocratice”.
Pe de altă parte, pe măsură ce arheologia se îndepărtează tot mai mult de modelul winkelmannian,
o bună parte din public constată cu neplăcere că înţelege tot mai puţin din caracterul tehnicist al acestei
ştiinţe şi că travaliul arheologului nu mai corespunde cu imagunea căutătorului de comori.
Impactul arheologiei asupra culturii contemporane este relevat de lucrarea istoricului de artă
italian R. Bianchi Bandinelli (Archeologia e cultura). Încercând să stabilim locul pe care îl ocupă
arheologia în cultura generală a fiecăruia şi modul în care este popularizată activitatea arheologului,
- 15 -

16. vom observa că pentru spaţiul european occidental există chiar un gen literar: „romanul de fapte”, cel
mai bine ilustrat de cartea lui C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari. Pe o treaptă mai înaltă, încadrându-se
în literatura de bună calitate, se află biografia romanţată a lui Heinrich Schliemann, Comoara grecilor s
crisă de Irving Stone.
Popularizarea vieţii şi activităţii arheologilor occidentali este, evident, mai bună în comparaţie
cu cea a arheologilor români care sunt nişte iluştri anonomi. În afara unor timide încercări de
popularizare a arheologilor români (cartea lui Sever Dumitraşcu despre arheologia românească la
început şi sfârşit de mileniu) nimic nu contribuie la mediatizarea acestor oameni de ştiinţă. Literatura
arheologică românescă, prea tehnicistă, este în mare parte accesibilă doar specialiştilor, nu şi publicului
larg, contribuind astfel la păstrarea anonimatului. Singurele momente când numele arheologilor apar în
prim-plan sunt acelea în care, datorită unor descoperiri spectaculoase, mass-media devine interesată.
Chiar dacă arheologul contemporan este un tehnician riguros şi nu un aventurier inspirat,
„lumea”, opinia publică vede încă în arheolog un personaj fabulos gen Indiana Jones. Firesc, de vreme
ce, înainte de a vedea un şantier arheologic, avem cu toţii o imagine prevalent romantică a arheologiei.
Câştigând mult în rigoare, arheologia va pierde astfel caracterul romantic, idealist, atât de apreciat de
tinerii amatori de arheologie, aceia care au visat, măcar o dată în viaţa lor să devină arheologi.
Cu toate acestea, oricât de rapide ar fi progresele înregistrate de tehnicile utilizate de arheologie
anumite stări provocate de o descoperire arheologică nu vor dispărea niciodată: emoţia, inefabilul,
convertirea descoperirii arheologice, a materiei arheologice în viziune.
3.1 METODA C14 SAU A CARBONULUI RADIOACTIV
Dintre metodele de datare absolută cea mai frecvent întâlnită, dar care a provocat şi cele mai aprige
discuţii, este metoda C14 sau metoda radiocarbon. Metoda constă în măsurarea izotopilor radioactivi ai
carbonului, din resturile carbonizate ale unor materii organice aflate în depunerile arheologice. Pentru
aceasta se folosesc probe de cărbune, oase sau resturi organice care sunt transformate în gaze. Aceste
gaze sunt introduse în aparate (în tub se măsoară scintilaţia) cu ajutorul cărora poate fi măsurat izotopul 14
al carbonului (C14).
Metoda are la bază consecinţele radiaţiei cosmice asupra comportamentului izotopilor C14. Ele
au fost puse în valoare de Hess, ÎN 1911. Libby, 30 de ani mai târziu, constata că în resturile
carbonizate asimilarea izotopului C14 se petrece doar în materia vie, iar în cea moartă are loc un
proces de înjumătăţire a izotopilor. Izotopii sunt măsuraţi şi prin raport de perioada de înjumătăţire
(care este de 5568+-40). Data scursă se aproximează din momentul în care asimilarea carbonului a avut
loc în organismul viu (animal, plantă). Metoda a fost lansată în anul 1952 şi acceptată în 1962.
Pentru fiecare dintre materialele cu conţinut de carbon sunt necesare următoarele cantităţi:
carbune şi lemn 25 gr; seminţe, hârtie 25 gr; resturi organice amestecate cu pământ (50-300 gr); turbă
50-200 gr; fildeş 50 gr; oase 300 gr (mai ales cele poroase); scoici 100 gr; ceramică şi fier (oţel) (2-5 kg)
ş.a.
La colectarea datelor proba trebuie ferită de a fi luată în mână, preferabil este ca ridicarea ei să se
facă cu spatula sau şpaclu. Importantă este precizarea exactă a stratigrafiei. Probele păstrate vreme mai
îndelungată e posibil să fie contaminate prin impreganre sau alte forme (cenuşă, scrum etc.).
Împachetarea probelor trebuie să se face în pungi de plastic, iar acestea sunt învelite în folii de
aluminiu. Folosirea cutiilor de medicamente sau substanţe chimice poate duce la contaminări moderne
- 16 -

17. ale probelor cu resturi sau conţinut de carbon.
Datele necesare informaţiilor despre probe:
1. Descrierea staţiunii şi probei, semnificaţia ştiinţifică.
2. Denumirea ştiinţifică şi populară a probei.
3. Localizarea geografică exactă: latitudine şi longitudine (până la minute).
4. Ocurenţa şi poziţia stratigrafică; asocieri culturale şi cronologice.
5. Factori care afectează datele (praf, intruziuni, pământ/humus, ape).
6. Alte referiri, dacă e cazul (complexul).
7. Numele colectorului şi data colectării.
8. Numele instituţiei căreia îi aparţine.
9. Referinţe bibliografice despre staţiune, cultură, fază, nivel.
10. Compararea cu date C14 din alte situri.
În laborator, proba suferă următoarele operaţii: sortarea mecanică şi curăţirea, tratament chimic
pentru îndepărtarea resturilor organice, prepararea ei sub formă de gaz.
Odată proba preparată într-un tub de cuarţ în stare de gaz se trece la măsurare. Măsurarea se
repetă la diferite intervale pentru a se verifica dacă există contaminare. Între laboratoare se realizează
calibri, sau se măsoară masa emisiei spectografice între izotopi de C12/C13. Datele privitoare la probe
şi semnificaţiile lor sunt publicate în diferite reviste: Radiocarbon Science, Radiocarbon supliment, ş.a.
Începând cu anul 1957 prof. Vl. Milojčić de la Heidelberg scrie despre limitele, inadvertenţele,
nepotrivirile metodei C14 şi rezervele care se impun metodei, determinate de: intensitatea diferită a
radiaţiei solare, radiaţia supernovelor; influenţa izotopilor de carbon din aer, rezultat din activităţile
radioactive actuale asupra probelor, influenţa activităţii vulcanismului, asupra radioactivităţii terestre,
influenţa radiaţiei provenite din meteoriţi, care au o oarecare influenţă ş.a. Curbele de calibrare (perioada
de înjumătăţire de 5568 sau 5730) şi recalibrare a suferit numeroase modificări existând programe de
recalibrarea datelor.
CARACTERUL RELATIV al C14 pe spaţii vaste. Relativitatea acestei metode este determinată de
existenţa, în scoarţa pământului din zona în care se află proba, unor caracteristici comune (radiaţia solară,
cosmică sau vulcanică a solului) care ar putea fi măsurate, cercetate, cunoscute şi, în acest fel, ar putea fi
determinate caracteristicile zonale, regionale la adâncimea, nivelul sau epoca la care s-au aflat probele.
Necunoaşterea acestora lasă deschisă discuţia privind verdicitatea datelor şi duce la abateri foarte mari de
la realitate. H. Quitta de la Berlin, în urma unor determinări pe 150 de probe din diferite continente, a
demonstrat fluctuaţia producţiei C14 din atmosferă pe întreg glob, ceea ce duce la “întinerirea sau
- 17 -

18. îmbătrânirea datelor de C14”. Tot el a arătat, la Simpozionul internaţional de la Xanthi din 1975, că datele
C14 sin staţiunea de la Troia au o evoluţie pe orizontală, în vreme ce datele de stratigrafie demonstrau o
continuare a evoluţiei lor pe verticală (QUITTA 1963; 1985).
Datele stratigrafice ale probelor sunt foarte importante şi necesare pentru cei care compară
curbele şi aproximează alura curbei. Pentru ca erorile să fie cât mai mici analizele trebuie făcute pe
materiale cât mai variate (cărbune, os, resturi organice din construcţii în situ), dar şi faţă de acelea se
impun rezerve. De exemplu, fragmentele ceramice sau de construcţii ce conţin resturi organice pot
prelua aceste resturi din argilă depunerilor de trase sau râuri şi atunci ele nu beneficiază de vechimea
corectă. Doar serii de probe pot da o anume orientare a datelor.
În procesul de recalibrare, prin folosirea datelor dendrocronologice ale arborilor de Sequoia
gigantea şi a pinului (bristlecone pines), au existat încercări de corectare a perioadei de înjumătăţire de
5730 prin raportul izotopilor C13/C14.
SERII DE PROBE. Pentru limitarea erorilor, apărute ca urmare a radiaţiilor neuniforme cosmice
sau terestre, a metodelor de măsurare şi comparare este necesară realizarea unor serii mari de analize.
Numeroşi specialişti au atras atenţia asupra inadvertenţelor de cronologie ce se nasc prin acceptarea
necontrolată a datelor C14. Hans Quitta a demonstrat existenţa unor nepotriviri de datare pentru
etapele Karanovo I (durata acestora fiind de 1200 ani) care orizont, după datele C14, era sincron cu
Karanovo II şi III.
Vl. Milojčić a subliniat numeroase alte situaţii şi inadvertenţa altor date. Ca exemplu:
sincronismele între descoperirile culturii Tell Halaf din Iranul de nord-vest şi cultura Trichterbecher din
centru Europei; sau între culturile Starčevo – Criş şi Vinča A; cronologia relativă între Tărtăria şi
Djemdet Nasr ş.a. (MILOJČIĆ 1963) şi consecinţele lor pentru sincronizări, datare sau comparare.
În ultima perioadă, în zonele învecinate ţării noastre, au fost reluate discuţiile privind cronologia
absolută (GLÄSER 1991; PETRASCH 1991). Un studiu al lui Ferencz Horvath de la Szeged (Horvath
1991) pune din nou în discuţie date, materiale şi noi faze. Dia acestea reţinem atenţia cu unele
inadvertenţe dintre datările cu C14 şi datele de stratigrafie comparată referitoare la Oszentiván VIII, -
staţiune de orizont Vinča A2, datat între 4500 – 4000 a. Chr. În aceeaşi vreme sunt datate şi cca 20
probe aparţinând culturii Szakalhat. Se ştie că această civilizaţie urmează, cronologic şi cultural, fazei
Vinča A. Deci datele de stratigrafie comparată se opun observaţiilor C14.
PROGRAME RECALIBRARE. Curba radiaţiei solare, cosmuce şi terestre variază; la fel şi datele
statistice ale măsurătorilor aproximate cu +-. Compararea celor două curbe poate duce la erori de până
la 800 ani. Pentru limitarea erorilor şi corectarea datelor, s-au făcut curbe noi de recalibrare, având la
bază recalibrarea curbei, realizată pe măsurătorile pinilor americani. Aceste curbe sunt introduse pe
calculator, iar datele elaborate prin măsurători statistice ce dau diferenţe de +- sunt comparate cu curba
corectată şi în acest fel se poate recalibra data măsurătorilor făcute de către diferite laboratoare.
În momentul de faţă, la noi în ţară, circulă varianta de calibrare CALIB REV 3.03 a Laboratorului
de Izotopi Cuaternari al Universităţii din Washington, a lui M. Stuvier şi B. J. Reimer 1993,
Radiocarbon 35, 215-230 versiune corectată.
3.2 METODA POTASIU/ARGON. Principiul de funcţionare. Aceasta are la bază acumularea
radiogenetică a argonului 40 (Ar40) produsă în raport cu scăderea potasiului (K40). Procesul se
manifestă prin capturarea electronilor de la K40 de către Ar40. Acest proces se petrece după o
constantă de înjumătăţire a K40=T1,30 X 10/9 ani. Scăderea se petrece prin emisie de radiaţii B(beta)
ce se transformă în Ca40 un izotop stabil, foarte cunoscut al calciului. Această radiaţie constantă
formează practic un ceas în timp. Numeroase materiale cum sunt mica, feldspaţii, sticlele vulcanice,
silexul ş.a. conţin între 1 şi 10% de potasiu (metal). Argonul radiogenic este constant prezent în toate
rocile care conţin potasiu.
Ceasul potasiu / argon este adus la zero atunci când el este supus unor temperaturi mari,
- 18 -

19. determinate de procesele geologice (erupţiile vulcanice ale rocilor magmatice) sau în procesele
geochimice de formare. Pentru perioade mai recente acestea constau în trecerea prin foc a probelor de
silex (vulcanic) sau obsidian în locuinţe incendiate, pe vetre de foc, sau pe ruguri funerare (la
mormintele de incinerare).
Aplicaţiile acestei metode. Măsurarea timpului geologic este deosebit de interesantă pentru arheolog
şi antopolog deoarece permite identificarea şi apartenenţa la sursele geologice atunci când li se cunoaşte
data formării. Aceste metode sunt folosite, mai ales, la datarea pieselor paleolitice timpurii, ca de
exemplu, la datarea resturilor hominide, din canionul Oldowai, din estul Africii ecuatoriale. Măsurarea
rocilor vulcanice (bazalt şi trahitic piroclastic) făcute de Curtis şi Evernden au rezultat date pentru
craniul Sinantropul de la Lakei de cca 1,75 milioane ani.
Metode impune unele cerinţe pentru probe: să conţină potasiu, să fie proaspete, să fie găsite în
situ, să fie identificate mineralogic. Cu cât potasiu este mai mult (exemplu un procent de 1% este
caracteristic pentru 1 milion de ani) cu atât datarea este mai precisă.
Potasiul este măsurat prin diferite metode (prin fotometrie sau prin măsurarea absorţiei atomice
cu spectrofotometrul). Argonul este măsurat prin separarea şi calcularea proporţiei izotopilor
Ar38/Ar40 pentru determinarea Ar40. Relaţia Ar36/Ar40 se foloseşte pentru calcularea şi pentru
înlăturarea contaminării argonului din aer.
Metoda are anumite limite impuse doar de erorile de măsurare. Acurateţea ei este de la 2%.
Există şi o deviaţie standard a măsurătorilor care depinde de 2-3 măsurători pentru 2%. Probele mai
recente au o rată de deviaţie standard mai mare, de unde şi limitele metodei pentru datări impuse de
proporţia Ar=Ar40 – 296 Ar36. (FAUL 1971).
3.3 METODA DEDROCRONOLOGICĂ (DENDROS GR. = ARBORE). Metoda a fost
elaborată de către E. A. Douglass. Metoda are la bază principiul creşterii anuale a circumferinţei
pomilor corespunzători climei existente, ceea ce dă o înfăţişare deosebită. Grosimea, dispunerea şi
componenţa celulelor depinde de climă umedă / uscată, secetoasă / ploioasă, friguroasă / călduroasă a
anului. Corelarea condiţiilor climatice, determinate de factorii mai sus pomeniţi permit reconstituirea
unor indici privitori la clima perioadei din vremea când trăia copacul. Aceasta lasă o anumită
caracteristică a zonei, păstrată în grosimea şi dispunerea inelelor pe perioade mai lungi de ani. Din
aceste grosimi se stabilesc diagrame climatice şi serii dendrologice.
În siturile sau în depunerile arheologice, se păstrează resturi de la trunchiuri de copaci. Din aceste
trunchiuri se stabilesc serii de diagrame în timp, care se pot data relativ sau absolut. Descoperirile ce
rezultă, în urma apariţiei unor noi obiecte, pomi sau materiale de construcţii, din vremea funcţionării
staţiunii, se compară cu seriile existente din diagrama generală stabilindu-se apartenenţa la o serie prin
asemănare sau identitate, precizându-se astfel locul de provenienţă şi perioada climatică în care se
încadrează (MICHAEL 1971; HOREDT 1971).
De exemplu: s-au stabilit serii dendrocronologice pentru copacii din specia sequvoia gigantea sau
pinus aristata din California, realizându-se diagrame de peste 6500 ani. La fel, în cimitirul de curgani din
Munţii Altai, de la Pazarik, s-au stabilit serii cronologice care precizau data la care au fost construite
kurganele şi durata lor în timp. Copacii nou identificaţi se compară cu seria şi se stabileşte apartenenţa
la o zonă a seriei, precizându-se prin aceasta datarea lor şi a straturilor sau complexelor în care apar.
Limitele metodei sunt impuse de prezenţa unui material lemnos, bine conservat şi de existenţa
unor zone diagrame dendrocronologice corespunzătoare epocii pentru acele zone.
Importantă este folosirea metodei atât pentru perioadele preistorice, cât şi pentru cele antice,
medievale şi moderne. Această metodă permite datarea unor monumente din lemn (biserici şi icoane),
iar pentru unele din ele permite stabilirea zonei de provenienţă.
De exemplu: o icoană pe lemn, datată cu aproximaţie, provenind dintr-o anume zonă geografică
poate fi datată mai precis dacă există serii dendrocronologice. Tot astfel poate fi identificată mai precis
şi zona, în cazul existenţei unor multiple seri, din diferite zone geografice, cu variaţii climaterice suf
- 19 -

20. icient de semnificative.
Studiul monumentelor şi arhitecturii din lemn, a uneltelor şi obiectelor, a construcţiilor palafite de
pe malul lacurilor, cunoaşte o dezvoltare deosebită în zonele înalte din Elveţia, Italia şi sudul
Germaniei, în regiunea Alpilor (SCHLICHERLE – WAHLSTER 1986). Cercetările din aceste zone au
oferit date şi materiale deosebit de importante precum şi serii dendrologice.
3.4 DATAREA PRIN TERMOLUMINISCENŢĂ. Această metodă se aplică ceramicii şi
unor materiale similare (chirpici, vetre, cărămidă etc.). Metoda se aplică categoriilor de ceramică arsă la
temperaturi de peste 500o
C.
Metoda are la bază principiul potrivit căruia, la ceramica arsă la temperaturi în jur de 500 de
grade, I se şterge ceasul energetic. Din acel moment încep noi înregistrări. Fenomenul este cunoscut sub
termenul de TL=termoluminiscenţă. Se ştie că radiaţiile (alfa, beta sau gama), determinate de diferite
surse radioactice (raze x sau cosmice), produc ionizări. Cristalele conţin aproape întotdeauna urme de
urmaniu sau toriu, care sunt metale radioactive. O anumită proporţie din aceste radiaţii sunt
înregistrate, în timp, de către materialele solide, prin fenomenul numit luminiscenţă. Toate acestea
permit înregistrarea şi măsurarea dozei de radiaţii din materialul ceramic în care se află respectivele
cristale. Între proprietăţile ceramicii reţinem capacitatea cuarţului din nisipurile ceramicii de a înregistra
radiaţii termoluminiscemţe (TL). Aceste radiaţii se adaugă an de an. Ele sunt determinate şi de către
mediul înconjurător (natural = MIN) la care se adaugă o anume cantitate multiplicată de mediul
“artificial” (MA). Doza actuală se măsoară prin diferite metode. Pentru calcularea datei se foloseşte
formula:
MIN rata dozei artificiale
data= ---------------x-----------------------------;
MA rata dozei naturale
Această doză are o evoluţie aproape lineară. Abaterile existente sunt determinate de saturaţie sau
de supralinearitate.
Limitele metode sunt impuse de diferiţi factori, determinaţi de condiţiile în care a stat mostra:
radiaţia locală, radiaţia cosmică; sau de factorii tehnici ca: temperatura de ardere şi de intensitatea
luminii (WINTER 1971).
3.5. FISIUNEA NUCLEARĂ. Metoda are la bază dezintegrarea diferită a urniului 235 şi a celui
238 (acesta din urmă fiind spontană, se petrece prin hazard). Acestea au o anumită periodicitate.
Prezenţa uraniului 238 în nisipul ceramicii (vase, vetre, chirpici) sau în roci permite efectuarea unor
asemenea analize. Fisiunea spontană a uraniului lasă urme în structura cristalină a materialelor.
Întrucât datele dezintegrării spontane nu sunt cunoscute este necesară asocierea acesteia cu
dezintegrarea uraniului U 235 sin acelaşi eşantion, care este cunoscută şi poate servi drept etalon.
Compararea celor două grile oferă posibilitatea stabilirii unui model matematic care permite calcularea
vechimii obiectului (eşantionului). Aceste metode pot fi asociate cu cea a C14.
Metoda este deosebit de sensibilă pentru perioadele mai vechi, din preistoria omenirii. Ea a fost
aplicată cu succes la datarea primelor hominide din Transilvania, din Cheile de la Oldowai.
(FREDERICH 1967/1985).
3.6. HIDRATAREA OBSIDIANULUI. Metoda are la bază principiul hidratării în timp a
obsidianului care se petrece după o constantă dacă proba stă în aceleaşi condiţii. Limitele metodei sunt
impuse de faptul că această hidratare nu este uniformă în întreaga lume, neexistând aceleaşi condiţii
fizico-chimice. Acestea depind de existenţa unor factori locali care determină rata de hidratare. De
exemplu: un rol important îl joacă temperatura atmosferică. Metoda poate fi corectată şi corelată cu alte
metode, sau informaţii cronologice, sau date, oferite de metoda C14, sau de estimări stratigrafice,
- 20 -

21. dendrocronologice ş.a. Acestea sunt date de cronologie relativă pentru acele zone, iar metoda are
aplicaţii, mai ales, în staţiuni sau situaţii în care nu există observaţii de stratigrafie verticală ci doar de
stratigrafie orizontală, sau lipsesc alte posibilităţi de datare.
Această metodă permite, pe de o parte, stabilirea datelor relative, iar, pe de altă parte,
identificarea surselor de provenienţă a obsidianului, atunci când diferenţele cronologice sunt suficient
de mari şi pot fi identificate diferitele surse.
Petrogeneza obsidianului. Obsidianul este o sticlă vulcanică rezultată din solidificarea rapidă,
petrecută în urma erupţiilor vulcanice. Aceasta duce la întreruperea procesului de cristalizare al
silicaţilor (SiO2). Obsidianul apare numai în anumite zone terestre unde există sau a existat o intensă
activitate vulcanică.
Compoziţia chimică. Obsidianul nu are o compoziţie chimică specifică existând o potenţială mixtură
a substanţelor aflate în magmă. Elementele majore din obsidian sunt: 72-76% Sio2, 10-15% AlO3,
3-5% Na2O, 1-7% K2O, 0,5-2,6%F2O3; 1-1,8%FO, 0-1,2%CaO altele sub 1% iar elemente rare sunt
la nivel de PPM. Din prelucrarea multidimensională a analizelor se pot obţine clase de probe ce pot
indica surse geologice.
Proprietăţile microcristaline ale obsidianului sunt determinate de procesul de micro-cristalizare,
început în perioada de formare a lui, fiind determinat de conţinutul unor elemente de forme precise care
permit identificarea structurii cristaline şi prin aceasta precizarea unor posibile zone de provenienţă.
Clasificarea. Datorită procesului genetic diferit, se pot preciza câteva categorii de obsidian:
obsidian riolitic, care este şi cel mai răspândit; obsidian trahitic având o arie limitată, în Egipt.
Proprietăţile macroscopice. Acestea sunt determinate de compoziţia chimică. Culorile sunt de la negru
la cenuşiu, verde, de la roşu la roşcat brun, sau specii transparente ca sticla.
Identificarea surselor. Identificarea surselor se poate face macroscopic, dar aceste observaţii sunt
limitate. Pentru o mai mare siguranţă sunt folosite şi cele bazate pe analize. Metode cu conţinut de
elemente rare: se ştie că oasele conţin o serie de elemente cum sunt uraniu, fluor, fosfaţi, azot ş.a.
Analiza elementelor rare din obsidian, efectuată prin diferite metode (difracţie prin raze X,
analize prin radiaţii gama, analize spectrografice) permite calcularea unor diagrame sau analiză de
clusteri ce permit precizarea grupelor şi a surselor de provenienţă.
3.7. DETERMINAREA URANIULUI DIN OASE. Este cunoscută situaţia că toate
fragmentele osoase conţin o anumită cantitate de uraniu. Familia izotopică a acestuia este foarte mare.
Aceşti izotopi sunt asimilaţi de către fiinţele vii din plante, apele subterane, sau sol, fiind absorbite de
mineralele de fosfaţi din oase sau dinţi. Oasele se păstrează în terenuri de calcare sau argile. Izotopii de
uraniu nu sunt reţinuţi în mediile silicioase. Acumularea uraniului, petrecută ca urmare a şederii în sol,
poate fi măsurată. Metoda poate fi folosită pentru datări relative deoarece nu poate fi aplicată decât
probelor din aceeaşi zonă, ce are acelaşi conţinut de radioactivitate. Neajunsul metodei este acela că
acumularea uraniului se produce lent (mai mult de 10.000 ani). Metoda poate fi folosită pentru
depunerile şi descoperirile paleolitice. (FREDERICH 1967/1985).
3.8. DETERMINAREA FLOURULUI DIN OASE. Flourul se găseşte în formă naturală de
floururi, iar în oase se află sub formă de hidroxipăţite /Ca10(Po4)6(OH)2. Fluorul este absorbit de ape,
având loc o schimbare a ionilor, iar osul devine fluorapatit Ca10 (PO4)6-F2 care este foarte stabil şi
rezistă agenţilor chimici.
Cantitatea de fluorapatite dintr-un os se măsoară, ea indicând o datare relativă faţă de oasele din
aceeaşi zonă şi acelaşi tip de os (FREDERICH 1967/1985, P. 268). Limitele metodei sunt determinate
de unele condiţii geografice diferite de la o zonă la alta. Spre exemplu în următoarele ocazii există
deosebiri pentru: oasele din terenurile silicioase sau vulcanice; cele din regiunile tropicale (unde este o
mineralizare foarte rapidă şi neregulată); pentru oasele calcinate sau pentru cele mai recente de 10.000
- 21 -

22. ani.
Acestea redus substanţial câmpul de utilizare al metodei. Atenţie deosebită trebuie acordată
procesului de contaminare al oaselor, ce se poate petrece.
3.9. DETERMINAREA AZOTULUI DIN OASE. Metoda se bazează pe prezenţa, în oasele
vechi, a azotului din proteine sub formă de colagen. Această prezenţă depinde de solul în care se află
proba, de conţinutul în azot şi de condiţiile chimice, fizice şi bacteriologice ce au favorizat sau nu
absorţia azotului de oase. Concentraţia de azot este de cca 4-5%, iar aceasta se diminuează cu o viteză
uniformă în timp. Această metodă este folosită cu succes pentru terenurile calcaroase şi cele cu
conţinut în argilă ce au permis izolarea de aer şi bacterii (prin incluziunea în argile). Neajunsurile
metodei sunt accentuate pe terenurile bulversate.
3.10. DETERMINĂRI PRIN PROPAGAREA ULTRASUNETELOR IN OASE. Metoda
are ca principiu de bază viteza de propagare a ultrasunetelor în oase. Viteza de propagare variază după
o curbă logaritmică.
Limitele metodei sunt impuse de timpii mai lungi deoarece viteza se reduce după 500 ani la
jumătate şi la un sfert după 5000 de ani.
3.11. CONCENTRAŢIA IMPURITĂŢILOR DIN STICLĂ. Metoda constă în studierea
transformării oxizilor şi a urmelor lăsate de alte metale în sticlă. Analiza oxizilor şi metalelor permite
stabilirea vechimii, prin analiza gradului de oxidare al diverşilor oxizi (MgO, PbO, Sb2O5, K2O, MnO)
din compoziţia sticlei. Acestea dau date de cronologie relativă. Datele trebuie comparate şi raportate cu
situaţia sticlelor din diferite perioade istorice.
4. METODOLOGIA ŞI PRACTICA CERCETĂRII ARHEOLOGICE
4.1. Generalităţi
Cercetarea arheologică trebuie făcută riguros, după anumite principii şi metode. Cu cât acestea sunt mai
riguroase şi mai precise cu atât informaţiile şi observaţiile adunate sunt mai exacte. Cercetarea unei staţiuni
trebuie să înceapă cu adunarea de date şi informaţii despre zonă, staţiune, epocile din zonă, date privind
ambientul.
Odată cu cercetarea de teren şi prospectările deja începute, trebuie efectuare sondaje pentru
verificarea informaţiilor culese la suprafaţa solului şi prin prospectări. Datele nou adunate trebuie
adăugate informaţiei anterioare, în vederea lansării unui proiect de săpătură.
O primă necesitate este caroierea staţiunii în blocuri, apoi în carouri, acestea fiind din 2 X 2 m,
necesare pentru localizarea materialelor descoperite.
Depistarea unei staţiuni poate fi rezultatul unor cercetări de suprafaţă, lucrări fortuite (irigări, căi
ferate, cabluri electrice, canale etc.), sau din informaţiile bibliografice. Înainte de a începe cercetarea şi
exploatarea raţională a ei, staţiunea trebuie verificată de către arheolog prin sondaje şi săpături
preliminare. Aceste sondaje şi săpături preliminare depind de natura sitului arheologic, de forma şi
întinderea lui.
Mărimea, forma şi amplasarea sondajului diferă de la un obiectiv arheologic la altul, de la o zonă
geografică la alta. Sondarea unui mormânt tumular, sau mormânt izolat trebuie făcută printr-o secţiune
pe una din axele tumului, sau prin săparea unuia din sferturi. Importantă este obţinerea unui profil
stratigrafic până în zona centrală a tumului. Sondarea unul tumul trebuie combinată cu lucrări de
prospectare prin magnetometrie cu rezistivitate, cu protoni, sau radiaţii gama precum şi cu sondaje
- 22 -

23. pedologice în puncte cheie (în apropiere de centru, la mijloc, la margini sau un profil stratigrafic
complet peste una din diagonale, evitând centrul). Sondarea se face după axele orientate geografic.
Decaparea se face cu grijă, strat cu strat, pe orizonturi nu numai groase de 10-20 cm. Orice anomalie
cât de mică va fi verificată cu maximum de precauţie.
Sondarea unei aşezări trebuie începută cu sondaje amplasate în diferite puncte, pentru verificarea
stratigrafiei şi a densităţii de locuire. Aceasta trebuie asociată cu carotarea pedologică şi cu studiul
macroscopic al carotelor pedologice.
La sondarea unui sistem de fortificaţie, sau la construcţiile de piatră sondajele sau secţiunile
trebuie traversate transversal. Aceasta permite identificarea exactă a nivelelor de construcţie,
funcţionare, refacere, dărâmare sau dezafectare. Pentru lămurirea sistemului de construcţie al unor
palisade peste sisteme de construcţie al unor palisade peste sisteme de construcţie trebuie deschise
suprafeţe sau casete.
Peşterile. În cazul aşteptărilor de mici dimensiuni, cum sunt cele din peşteri, se fac sondaje în
zona intrării şi spre fundul peşterii, iar plasarea lor trebuie să fie de o parte şi de alta a axei peşterii.
Pentru săpăturile de mici dimensiuni se recomandă efectuarea unor sondaje în casete învecinate,
în grup de câte 4, cu păstrarea unor martori pentru profile. Se recomandă ca sondajele să fie standard, în
medie de 2 X 2 m. În cazul acestor săpături este obligatorie păstrarea unor blocuri de control în diferite
zone ale obiectivului.
4.2 SĂPĂTURILE SISTEMATICE
Săpăturile sistematice necesită efectuarea unor prospectări de suprafaţă şi de adâncime, efectuarea
sondajelor, analiza stratigrafiei, analize pedologice sau fizico-chimice ş.a. Acestea necesită lansarea unui
proiect de săpătură care să cuprindă o serie de documente.
4.2.1 PROIECTUL DE SĂPĂTURĂ
Proiectul de săpătură trebuie să conţină informaţia necesară argumentării susţinerii unei săpături
de durată care să prezinte scopul urmărit, etapele, mijloacele de cercetare şi valorificare. Acesta este
compus din următoarele piese:
ORGANIZAREA. Este un document ce cuprinde date despre proiectarea în timp a tuturor
informaţiilor şi necesităţilor vizând, în special, organizarea muncii, condiţiile tehnice, sistemele de
aprovizionare, colectivele tehnice eşalonate în timp, modalităţi de deplasare, condiţiile de cazare, masă,
lucru, sanitare ş.a.
MEMORIU ŢTIINŢIFIC. Acesta reprezintă o parte ştiinţifică privind oportunitatea şi importanţa
ştiinţifică şi o parte tehnică privind modelul de săpătură, obiectivele urmărite stratigrafic, arhitectural,
evoluţia materialului ş.a.
RIDICAREA TOPOGRAFICĂ, CARTOGRAFIEREA. Acestea cuprind totalitatea hărţilor,
- 23 -