Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016

1ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
coperta 1
EDITORIAL 3 ESEU 5 ARTE 9
POEZIE 14 CAFENEAUA CU PENIŢE 23
PAGINI INTERNAŢIONALE 25
FORUM CRONOPEDIAN 27 PROZĂ 28
NOTE DE CĂLĂTORIE 35
CRONICĂ DE CARTE 37 RECENZII 40
PARABOLE 47 DEBUT 48 MONDEN 51
LECTURI ÎN FOILETON 52 TRADUCERI 59
SPIRITUALITATE 60
TRADIŢII, DATINI OBICEIURI 61, 63, 64
DIPTIC 62

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură2
coper ta 2
AADDRRIIAANN GGRRAAUUEENNFFEELLSS 55,,1155
AADDRRIIAANN GGRRAAUUEENNFFEELLSS 55
AAGGAAFFIIAA DD RRAAGGAANN 11 99
AANNNNAA BBLLUURR ((BBLLUU RROOFFFFIIVVEESS)) 44 88
BBIIAANNCCAA MM.. CC AALLIINN 44 55
CCAAMMEELLIIAA AARRDDEELLEEAANN 2211
CCEEPPEEHHAA II.. MMIIHHAAII 33 00
CCOONNSSTTAANNTTIINN MMÎÎNNDDRRUUŢŢĂĂ 6655
CCOONNSSTTAANNTTIINN SSTTAANNAA 4400
DDIIAANNAA PPOOPPEESSCCUU 4477
DDIIMMIITTRRIIUU MM IIHHAAEELLAA--DDOOIINNAA 3377
EEMMIILLIIAA PPOOPPEESSCCUU RRUUSSUU 6644
FFAATTAA MMOORRGGAANNAA ((BBLLOOGGUURRII)) 55 11
FFLLOORRIINN TT.. RROOMMAANN 1166,, 66 44
FFOOLLCCLLOORR RROOMMÂÂNNEESSCC 66 44
GGAABBRRIIEELLAA MM IIMMIIBBOO RROOIIAANNUU 3355
IIOONN IIOONNEESSCCUU--BBUUCCOOVVUU 1177
IIOONN VVAANNGGHHEELLEE 6633
IIUULLIIAA AANNAA SSTTUUPPAARRUU 44 33
JJEERRLLĂĂIIAANNUU MMAANNUUEELLAA CCEERRAASSEELLAA 6633
LLAAUURREENNŢŢIIUU FFUULLGGAA 22 33
LLEENNUUŞŞ LLUUNNGGUU 2277
LLIIZZEETTTTEE RRAAMMIIRREEZZ FFEE RRRREERR 22 66
LLOORREENNZZOO LLAANNDDIINNII 2255
LLUUCCAA CCIIPPOOLLLLAA 55 99
MMAARRIIAA CCĂĂLL IINNEESSCCUU 1199
MMAARRIIAA GGIIUU RRGGIIUU 22 88
MMAARRIIUUSS--AADDRRIIAANN IIOONNEESSCCUU 1144
MMAATTEEII IIOOAANNIIŢŢIIUU 6600
MMIIHHAAEELLAA MMOOŞŞNNEEAANNUU 3322
MMIIHHAAII ȘȘTTEEFFAANN AARRSSEENNEE 2211
NNEELLUU PPRREEDDAA 2200
NNIICCOOLLAAEE TTOOMMEESSCCUU 6611
NNIICCOOLLAAEE VVAASSIILLEE 33
NNIICCOOLLAAEE VVAASSIILLEE 5522
NNIICCUU DDOOFFTTOORREEAANNUU 2222
OOVVIIDDIIUU DDIINNIICCAA 1155
ZZIINNAA DDOORRIINNAA PPAANN CCUU 77

editorial 3-4
Nicolae Vasile
Noi și... chinezii!...
Abia ajunsesem la Beijing și, în
aceeași seară, urma să avem întâlnirea
cea mai importantă a acelei deplasări.
Știam, din cele spuse de cei care mai
fuseseră pe acolo, că așa este obiceiul la
ei, spre deosebire de la noi, unde masa
festivă este la sfârșit. Tot de la acei
binevoitori mai aflasem
că totdeauna este în
delegația lor, nedeclarat,
cineva care cunoaște
bine limba celeilalte
părți și că se supără
foarte tare dacă nu
mănânci mâncarea
chinezească oferită, care
reprezintă o mândrie
națională pentru ei.
Nu era nicio
problemă, în afara
oboseli acumulate pe
drum, fiind o călatorie
destul de lungă. Gândul
că o să mergem la o masă
mare chiar mă
recomforta!... Comportamentul gazdelor
era ireproșabil!... China este una dintre
puținele țări unde când spui că ești
român ești privit cu o deosebită simpatie.
Referitor la mâncare, este un șoc
culinar, greu de trecut, prima confruntare
cu multiplele noutăți specifice: masa în
sine, mobilierul, cu cele două părți
concentrice, apoi multitudinea de feluri
de mâncare, dar, mai ales, aromele și
aspectul, cu totul deosebite față de ale
noastre, uneori, foarte greu de suportat.
Ouăle acelea negre,... mai târziu le
consideri niște delicatese, dar la început,
nu!... Dacă refuzai, gazdele se suparau
foarte tare și nu mai conteneau cu
îndemnurile!...
A doua zi, după o călătorie de peste
zece ore cu un microbuz, urma o altă
masă, cu o delegație condusă de
președintele unei provincii cu o populație
de peste trei ori mai mare decât a
României. Ghinionul a fost că drumul
spre sala unde urma să fie masa, trecea
pe lângă bucătărie și
danful acela de mirosuri
era mai, mai să mă
doboare!... Învățasem
deja, de la masa de cu o
seară înainte, cam cum
arăta numele meu scris
în limba chineză și că, la
început, în fața fiecaruia,
era un păhărel plin cu o
bautură tare, pe bază de
orez, un fel de palincă
de-a noastră. M-am dus
glonț la locul meu, am
băut pe nerăsuflate
conținutul, mi-l-au
umplut din nou și din
nou.... Am băut trei
astfel de păhărele, unul dupa altul!... De
atunci, la fiecare masă, locul meu se
distingea prin faptul că era prevăzut, de
la început, cu trei pahare pline și n-am
mai avut niciodată probleme cu mâncarea
chinezească, din contră, am devenit un
mare fan al acestei, spre bucuria tuturor
gazdelor pe care le-am mai întâlnit cu
viitoarele ocazii.
Am devenit repede un fan nu numai
al mâncării chinezești, ci și al poporului
chinez, care știe ce vrea și face ce știe,
editorial

produc, spre deosebire de noi, chiar și de
celelalte țări est-eropene, foste socialiste.
Chinezii și-au asumat rolul de
producătorii lumii, în timp ce noi fugim
de producție ca dracu’ de tămâie!... De
când am intrat în UE și NATO, în loc să
facem ce așteaptă lumea de la noi, adică
să producem, având astfel un viitor
asigurat al dezvoltării economice, facem
fel de fel de „mari combinații”, care au
rezultate mai apropiate de cele din Ilf și
Petrov decât cele din economia de piață.
De la prima vizită
acolo, în anul 1987, când
reformele economice ale
lui Deng Xiaoping erau
doar la început, și până
acum câțiva ani, au
parcurs, foarte rapid,
toate etapele, de la
producția artizanală, pe
genunchi, la producția
super-tehnologizată de
azi, când sunt cei mai
mari producători din
lume în aproape orice
domeniu. Au făcut și ei
privatizări, dar nu le-au
scăpat din mână, au
primit capital străin, fără
a-i da acestuia frâiele deciziilor majore,
au promovat firmele mari, fără a le
neglija pe cele mici și mijlocii. Adică, au
făcut tot ceea ce la noi se zice că nu se
poate. Când au avut un excedent
comercial uriaș, și au dezvoltat un
program de mari investiții în străinatate,
la noi nu s-a putut!... Astfel, poate acum
ar fi fost deja funționale : autostrada de
centură a Bucureștiului, podul peste
Dunăre din zona Brăila-Galați,
tehnologizarea unor termocentrale și a
unor mine de carbune, acum părăsite, și
câteva parcuri industriale care ar fi dat de
lucru la zeci de mii de români. Răspunsul
autorităților române a fost mereu „... nu
vrea UE!...”, cu toate că țările dezvoltate
vest-europene au luat bani de investiții
din China, cu două mâini!... Când eram
mic și tata înființase o boltă de vie în
curte, sora mai mare, mai iute cu gândul,
ne-a spus: „Măi, voi ăștia mici, să nu
cumva să mâncați strugurii care se vor
face, necopți, pentru că o să vi să facă rău
la stomac!... Așteptați până se vor face
negri, negri!...” Noi am
așteptat să se facă
strugurii negri, până
când aceștia s-au
terminat, mâncați de
sora cea isteață!...
Așa s-a întâmplat și
cu investițiile chinezești
în România!... Țările
dezvoltate din UE au
mâncat toți strugurii
galbeni, chinezești, iar
noi tot mai așteptăm să
se coacă, să se facă negri.
Se pare că acum ei nu
mai produc struguri
suficienți nici măcar
pentru ei, dar să mai dea și la alții!...
Pentru că ei mai pot ceva, ce noi nu mai
putem, când există o necesitate mare pe
piața internă, nu mai dau buzna cu
exportul cu orice preț!... Noi exportăm
bușteni și omorâm industria de mobilă,
exportăm cereale și omorâm industria
alimentară, exportăm gaze și omorâm
industria de îngrășăminte etc., pentru că
marile decizii economice nu mai depind
de autoritățile române, proprietarii
acestor resurse ne mai fiind români.
editorial

eseu 7-12
Adrian Grauenfels
Jocul Tarot al
suprarealiştilor din
Marsilia
Într-un Ianuarie 1941 o duzină de
„indezirabili”, adică evrei, antifascişti şi
apatrizi simţind apropierea nazismului se
strâng la Marsilia unde se
mutaseră şi consulatele
câtorva ţări neutre din
Europa. Se ştie cert că
erau acolo: revoluţionarul
rus Victor Serge, pictorii
Max Ernst, Victor
Brauner, Wilfrido Lam,
Oscar Dominguez,
Jacqueline Lamba, Andre
Masson şi colecţionara
Peggy Guggenheim.
Poetul Andre Breton, şeful
mişcării suparealiste
aranjează ca toţi aceşti
refugiaţi să fie luaţi sub
aripa protectoare a
Comitetului de Salvare
American, condus de Varian Fry.
Cu toţii se instalează în vila Air-Bel,
pe Bulevardul Lombarzilor 63, care
număra 15 camere. Refugiaţii au botezat
vila „Castelul vizei-speranţă”. Ce naiba
făcem acum, sau mâine? întreba nervos
Breton. Brauner era ameninţat de legile
anti-evreieşti ale regimului Vichy. De fapt
toţi erau marcaţi a fi anti-nazişti prin
scrisul, pictura ori politica la care
aderaseră. Era necesar să reziste fără să se
gândească la ce va urma.
Un joc, luat în serios
Breton propune un joc suprarealist.
Era un om liber, fără o ocupaţie concretă,
liderul ales al unei avangarde născute
înainte de război. Amicii săi probau acea
uniune a realului cu imaginarul produsă
de somn sau de hipnoză. Se întâlneau
zilnic la cafeneaua lor preferată „Lupii
Arzători” aflată lângă mare, pe cheiul
Belgian. Jucau diverse jocuri, unele
grafice, sau polemizau timp de ore. Jocul
duce la o gândire colectivă, scrie biograful
lui Breton, Henri Behar, despre
suprarealiştii noştri.
Poezia lor colectivă este
unitară, curajoasă şi
apetisantă, decide Paul
Eluard ani mai traziu.
Trăiau fără griji, fără să se
plângă de mizerie, doar
plictisul obişnuit îi
deranja teribil.
Cum să uiţi
ororile
Aveau ceva metode
de anulare a plictiselii.
Câţiva, refugiaţi în sera
vilei, citeau sau fumau. În
parcul vilei, bogat în
măslini şi pomi acacia, Breton cita versete
religioase ale căror morală, i se părea,
eclipsa faptele diverse din cotidienele de
scandal. Uneori organizau expoziţii de
pictură cu tablourile lui Max Ernst agăţate
prin pomi. Nu se ştie cine a propus un joc
de cărţi. Era o idee bună, oricum locatarii
nu se puteau aventura în oraş.
Atmosfera devenise irespirabilă.
Jandarmi diverşi patrulau strada
terorizându-i, uneori dădeau târcoale vilei
chiar şi de trei ori în aceiaşi zi. La 3
eseu

decembrie, un mareşal vizitează Marsilia,
prilej ca poliţia să verifice vila artiştilor.
Au găsit un revolver a lui Victor Serge, un
mic pistol aparţinând lui Breton, dar cel
mai grav - un colaj intitulat „Blestematul
Cretin Petain”. Destul ca să fie arestaţi pe
trei zile împreună cu încă 20.000 de
persoane considerate a fi „subversivi
periculoşi”.
Cărţile suprarealiste Tarot de
Marsilia
Deci au decis să inventeze un joc de
cărţi. Breton se oferă să
studieze problema
căutând referinţe la
subiect în biblioteca
palatului Carli, în
apropierea Portului Vechi.
Cărţile de ghicit Marseieze
Tarot erau deja în uzul
ghicitoarelor, în special a
unei domne Sacco din
Paris despre care Breton
spunea: „Nu s-a înşelat
vreodată, în cazul meu”.
Gaşca veselă decide să
producă ceva nou, o satiră
la adresa guvernului
militar instalat. Regele şi
Regina îşi pierd tronul în
favoarea Geniului şi a Sirenei, valetul este
eliberat, înlocuit cu un magician. Cele
patru semne clasice: pica, trefla, caroul şi
inima sunt înlocuite cu „dragostea, visul,
revoluţia, şi cunoaşterea - simbolurile
mişcării suprarealiste. Apar noi semne:
flacăra, stele, roata, lacătul... Figurile sunt
înlocuite prin tragere la sorţi. Ernst
propune pe revoluţionarul Pancho Villa.
Alţii îl vor pe Baudelaire. Andre Masson îl
susţine pe poetul Novalis, Dominguez
votează pentru Freud. Victor Brauner
alege pe Hegel. Wilfredo Lam pe
Lautréamont, Jacques Hérold propune pe
marchizul de Sade, Breton adaugă figura
alchimistului din secolul XV, Paracelsus.
Erau timpuri pline de lipsuri, hrana
era distribuită pe tichete cu raţii precise,
amicii îşi împărţeau creioane colorate
albastru şi roşu, din ce în ce mai greu de
procurat. Mai aveau ceva acuarele şi tuş
negru. Desenau pe hârtie Canson sau pe
foi albe smulse de la sfârşitul cărţilor
tipărite. Cu totul au realizat 25 de cărţi de
joc cu personajele fantastice stabilite.
Desenele lui Brauner
pentru Helen Smith,
prezintă un leopard cu o
coamă exotică.
Dominguez înlocuieşte
mustaţa şi cravata lui
Freud cu nuduri feminine.
Ernst îl ornează pe Pancho
Villa cu un cap de pasăre
de pradă şi un şarpe
încolăcit în jurul mâinilor.
Marchizul de Sade este în
posesia unor pumnale
bine ascuţite.
Originalele au fost
donate de Aube Breton, în
anul 2000, muzului
Cantini. De fapt, cărţile n-
au fost folosit la joc niciodată. În martie
1941 Peggy Guggenheim plăteşte biletele
de vapor pentru Breton, Jacqueline
Lamba şi fiica lor Aube. Cei trei vor ajunge
cu bine în Statele Unite, însoţiţi de
Wilfredo Lam. Ernst şi Andre Masson vor
sosi şi ei mai târziu. Amicii se reîntâlnesc
pentru o scurtă perioada angajându-se în
alte jocuri ale spirtului. Ca să la fie cald şi
să uite.
surse: internet, Larousse
http://www.johncoulthart.com
eseu

Zina Dorina Pancu
Poveste la solstiţțiul de
iarnă
Mă-ntorc în iarnă la casa bunicilor în
noaptea cea mai lungă din an cu sufletul
împietrit. Anii, lunile, zilele, clipele s-au
așternut în mine, s-au făcut timp, acum
încerc să retrăiesc farmecul iernilor
copilăriei mele.
Iarna s-a dezlănțuit
violent. De câteva zile
ninsoarea se revarsă peste
lume, peste Bărăganul
retras în liniște, de parcă
iadul ar vrea să ia în
stăpânire lumea. Ce
ironie, nicio poveste nu
ne-nvață că acolo e alb,
știm că e foc viu. Oamenii
s-au refugiat la adăpost,
iar cine îndrăznește să
iasă din casă simte
usturimea viscolului care
cutreieră câmpia smintit,
urlând amenințător
Vacanța de iarnă nu ne oferă decât
posibilitatea retragerii liniștite din fața
dezastrului iminent. Afară ninge viscolit,
văd că zăpada are cel puțin un metru,
privesc în sus în speranța că văd măcar o
spărtură de cer. Toți copiii stau cu
năsucurile lipite de ferestre visând la
bulgăreală, la săniuș, la crăiese ale zăpezii
care să le îndeplinească dorințele. Îmi spun
în gând că dacă fiecare copil ar găsi un
petic de cer și s-ar aduna, năzdrăvani cum
sunt s-ar rostogoli în gând, iar cerul s-ar
arăta din nou senin, iar teroarea care l-a
fragmentat ar dispărea într-o clipă.
Doar focul din sobă arde mocnit,
răspândind în aer un miros de rășină de
brad. Mă așez în fotoliu, privirea rămâne
ațintită asupra flăcărilor roșiatice. Jarul
trosnește, având licăriri de stele coborâte
din cer să ne protejeze de iarna
dezlănțuită. Pe plită sunt puse la copt turtă
dulce, mere și gutui care
șuieră și își răspândesc
aroma îmbietoare, ca
atunci când bunica nu
înceta nicio clipă să ne
ispitească, asemeni unei
zâne bune. Îmi spunea
atunci să nu ne temem de
urgia de-afară. Cât timp
aromele se răspândesc
protector în odaie, lumina
va învinge întunericul,
zăpada se va opri, viscolul
își va domoli furia, iar eu
priveam cum toarce fusul
cu măinile ei micuțe. Îmi spunea că a
învățat din bătrâni că așa soarele-moș va
prinde putere și se va înălța miraculos pe
cer.
Zăpada care se depune pe streașina
casei m-apasă, îmi alimentează teama de
moarte. Mi-e teamă de înghețul din mine
întors în cuvinte, mi-e teamă de noi, reci,
străini, rătăciți prin nămeții de
indiferență..
eseu

A doua poveste la solstiţiul
de iarnă
Noaptea asta nu trebuie să dormim, că
altfel întunericul înghite lumea. Soarele
nostru a murit, de aceea trebuie să stăm
inimă lângă inimă toți copiii, să furăm
scânteia, să o ținem în palmele noastre
pline de viață - nu, nu vă temeți, nu vă veți
arde, atât timp cât pentru voi cutia
Pandorei nu s-a închis - să aprindem focul,
să-l alimentăm cu
vreascurile uscate ale
lumii acesteia, iar când
vom fi obosit să punem
surcele tinere din ramurile
noastre ca să nu se stingă.
Bunica, în nopțile
viscolite de iarnă, punea la
fiert grâul până înflorea,
iar pe plită mere peste
care presăra scorțișoară și
îmi vorbea încet despre
moșii care acum sprijină
coloana cerului. La
fereastra micuță a odăii
albastre așeza mereu câte
o gutuie galbenă și spunea că rolul ei este să
călăuzească lumea atunci când soarele,
speriat de răutățile oamenilor de peste an,
obosit să înconjoare pământul, încearcă să
se strecoare înspre tărâmul de miazănoapte,
vrând să scape nevăzut, să se ascundă, să
mai vadă, să uite, să doarmă... Când fuge,
Soarele-Moș răscolește lumea, uneori
singur, alteori însoțit de babe bocitoare,
hâde, năpraznice care aduc gerul și nisori
de-a valma peste lume, peste streșinile
caselor, peste zilele din calendar. Iar el,
soarele, era urmărit de doi sfinți, gardieni la
marginile lumii, meniți să-l așeze din nou
pe drumul lui. Din prag mă privea cu
blândețe bunicul, care intrase cu brațele
încărcare de dulciuri, de jucării. În răstimp,
mâinile ei micuțe, albe torceau fusul, în
vatră focul ardea molcom, răspândind
miros de rășină de brad, întreaga casă se
cufunda în liniște, iar eu tresăream la auzul
viscolului șuierând
amenințător, strecurându-
se pe la colțurile caselor în
așteptarea sufletelor
înfricoșate. Zăpada se
așternea, se înălța din
pământ, înghițea încet
Bărăganul...
Iarnă, nu am nimic
cu tine, dar în fiecare an
îmi răscolești amintirile și
zadarnic încerc să
regăsesc bucuria sufletului
de copil care stătea cu
năsucul cârn lipit de
fereastra peste care
zăpada își așternuse stelele, zadarnic încerc
să simt aroma de gutuie și măr copt cu
scorțișoară. În auz îmi sună și acum
lemnele care se zvârcolesc, suieră și se lasă
înghițite de flăcările galben-roșiatice, chipul
sever al bunicului, vocea bunicii..., dar ei au
devenit de mult moși, s-au mutat în copacul
care se întinde deasupra lumilor și
veghează.
eseu

arte
Adrian Scriminț
Basmul Artistului
Un test codat, ca să nu mă depisteze
inchiziţia! (a se citi cu timbru edificator!)
A fost odată ca niciodată, că dacă
greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi
le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ
ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au
hotărât să se pogoare, să schimbe structura
genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi
înzestreze cu puterea
inteligenţei şi a stăpânirii.
Cum bieţii bipezi erau
deosebit de creduli şi de
firavi în gândire, căpătuiţi
cu teama faţă de cei de sus,
care se mai pogorau din
când în când ca să îi ajute,
de teamă şi de smerenie,
pentru că nu îi duceau
capetele să se descurce
singuri—şi pe mulţi dintre
ei nu prea îi duc capetele
să se descurce nici acum—
se hotărâră să le dedice
nişte ritualuri exagerate,
care constau în sacrificii
umane, animale, vegetale,
toate însoţite de mişcări şi
cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau
sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei
înşişi i-au modificat genetic este greu de
ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi
nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar
că în acest fel s-au născut primele valuri
plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult
fără ştiinţa lor.
De la ritmurile barbare şi victorioase,
de la bucuria sălbatică pe care o transmiteau
celor de sus străbunii, s-au trecut încet la
alte manifestări artistice, unele dintre ele
căpătând valori semnificative. Un împărat
ţinuse atât de mult la sclavul său dansator
încât dădu poruncă grabnică să fie
transformat în femeie, ca destinele şi
afinităţile pentru artă să le rămână veşnic
împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi
un taur de bronz cu o trapă deasupra. În
interior, pornind de la gura acestuia, se
prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai
într-însa scotea sunete ample ca de corn.
Sub burta dihaniei de bronz se încropea un
foc, iar prin trapă se introducea în pântecul
de metal un nefericit care trebuia sacrificat:
de preferinţă un sclav neascultător sau vre-
un prizonier de război. Prima victimă a
acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care,
la un semn discret fu vârât
de către gărzi în interiorul
taurului. Focul pus
dedesubt ardea domol,
dând timpul necesar celui
prins în propria-i capcană
să se grăbească să-i dedice
cele mai mişcătoare ode
regelui său înainte de
moarte prin intermediul
mugetelor mişcătoare pe
care le scotea din nările
colosului. Fără
conştientizarea lui,
sacrificatul a gândit
principiul cornului de
astăzi, nelipsit aproape în
nicio lucrare simfonică.
Nu ştiu pe unde m-
am mai peregrinat şi de câte ori m-am
reîncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele
Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât
sumar, care îmi delectau privirea cu
mişcările lor pline de graţie, pe vremea când
slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat
de corul „ditirambilor”: cincizeci de
voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui
Adam. Executau rapid un cerc dansant în
acompaniamentul flautului, a castagnetelor,
a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea
împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai
preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau
cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl
arte

răstoarne pe atunci de la putere a încropit un
cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze
până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor.
Crampele puternice pe care le am chiar
acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu
cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă
nu cumva din această cauză încă mai am
repercursiuni de la îmboldirea mea în
stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră
proprii mei generali în refuzul de a-mi
asculta cântul, preferând să mă înlăture de la
putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă
imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la
vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau
spectacole pe unde apucau,
în văzul liber al prostimii,
deşi aveau şi pe la curţi
mare căutare. Gusturile nu
se discută...
Pe lângă mine au mai
apărut şi alţi zei. Unii au
fost cu mult înaintea mea,
alţii îmi erau contemporani
şi unii aveau să apară. S-au
înfiinţat mai târziu consilii,
cu ştirea sau fără ştirea
zeităţilor, şi reprezentanţii
puterii bisericeşti au
hotărât că instrumentele
muzicale nu au provenienţă
cerească, singura
provenienţă divină ar fi fost
vocea umană, născându-se
prin marile catedrale corurile. Alcătuite în
mare parte din băieţi, acestora li se
căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor
contratenorică să capete după adolescenţă o
altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile
zeilor.
Poate că cei din interiorul zidurilor
puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo
nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în
jurul focurilor de tabără răzbăteau cu
lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri
ale sătenilor, menite ca după zile întregi de
munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou
optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar
pentru câteva clipe să nu se mai gândească la
greutăţile ei. Pe aceleaşi principii coercitive
mergeau pe alocuri şi popoarele otomane.
Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în
Bosnia, marii conducători ai aceste supreme
armate au interzis cu desăvârşire strunele
spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră,
ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din
ceruri. Au amuţit toate instrumenetele.
Nunţile se făceau într-o linişte deplină.
Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu
inteligenţă găsiseră şi de această dată o
formă de protest şi de rezolvare a
nemulţumirilor. La nunţi se
adunau toţi flăcăii din sat,
îşi legau de glezne salbe cu
clopoţei, şi băteau colbul cu
tălpile opincilor de răsuna
scoarţa pământului până în
celelalte sate învecinate.
Curând toată ţara luase
exemplul răzvrătiţilor. Paşa
nu mai avu ce face. Renunţă
la supărările zeilor, căci ale
lui fură la un moment dat
cu mult mai ample...
Instrumentele
muzicale medievale
pătrunseră până la curţile
regale, dincolo de zidurile
cetăţilor. Până la urmă
papii îşi ridicară cu
nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele,
flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek
cu un arcuş, viellele, lirele da braccio,
tamburinele şi castagnetele care inundau cu
trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau
Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele.
Poporul trebuia să se distreze. Artiştii
reîncepură să aibă mare căutare.
M-am mai plimbat dintr-un colţ al
lumii în celălaltul, mai mult din pictiseală, că
doar nu sunt un zeu al muzicii. Mai degrabă
sunt un bufon, un clovn, un cârcotaş în
grădinile divine, zeii s-au scârbit de
arte

parodierile şi sarcasmele mele, m-au
transformat într-un titan şi m-au aruncat în
Hades, în iadul pământesc, ca să anim şi să
distrez prostimea... Nerecunoscătorii, puţini
au ştiut care îmi era aprecierea.
În ambele colţuri ale vechiului pământ
regii şi-au încropit şcoli ale artelor şi ale
bunelor maniere, îşi obligau supuşii să pună
accent pe ţinută şi pe codurile bunelor
moravuri. Scrisorile amoroase călătoreau
neîncetat, prin tot ţinutul, cu slove înfocate
şi aranjament poetic. S-au instaurat şcoli ale
muzicii şi dansului, împărăţiile s-au inspirat
unele de la altele, preţul artiştilor creştea la
curţile nobiliare, se punea
mare accent pe aceşti
hipnotizatori ai mulţimii,
la poruncile grabnice ale
domnitorilor scribii se
grăbeau destoinic să îi
treacă în documentele
veacurilor şi să le dea
nemurire. Vremuri bune
au apărut pentru artişti, cu
precădere pentru cei care
aveau mare trecere prin
saloanele distinse. În acele
timpuri arta avea mult mai
mare întâietate sportului.
Într-un mare teatru s-a
iscat un scandal de
proporţii între adepţi şi
oponenţi, numai pentru
simplul fapt că un coregraf a îndrăznit să
schimbe paşii clasici cu cei noi,
contemporani. Genţile elegantelor doamne
făceau curse scurte, vizând atât capetele
distinşilor domni, cât şi pe cele ale dânselor.
Spectacolul s-a întrerupt, jurnaliştii au scris
de i-au durut încheieturile degetelor,
gazetele s-au vândut, sirenele maşinilor de
urgenţă au răguşit de atâtea răgete panicate,
toate din cauza unui curent numit
„baletomania”, datorită baletomanilor,
susţinătorii acestuia. La nivel general,
artistul a dus-o cel mai bine pe timpurile
acelea...
Însă au venit altele. Şi după ele
potopul. Sătulă de atâtea manierisme şi
distracţii nobiliare, ţărănimea şi clasa
muncitoare s-a răsculat. Au pornit revoluţii,
şi-au dorit cu orice preţ egalitatea în
drepturi. Au câştigat. Au năvălit în palate, au
măcelărit pe cine au apucat, cei care au
reuşit să iasă prin labirinturi s-au salvat...
Artistul a fost obligat să încerce să îi
lecuiască şi pe ei sufleteşte cu calităţile lui
vocale sau instrumentale şi graţiile lui
dansante. Se bucurau hămesiţii, rânjeau cu
ochii înlăcrimaţi şi privirile pierdute, până
când s-a găsit unul mai
breaz dintre dânşii să le
strige: „Uitaţi-vă fraţilor
cum se destrăbălau ţarii!!!”
Şi atunci în loc să se aleagă
cu ropotele aplauzelor, s-
au ales cu cele ale
geamurilor sparte, ale
tacâmurilor şi ale
porţelanurilor la
întâmplare aruncate... Nu
am putut să intervin. De
ajuns că îmi mâniasem
cândva zeii, nu mai
puteam să îmi risc alte
consecinţe intervenind în
inconştienţa umană.
Îi priveam de sus.
Trebuiau să existe. S-au
dedat la forme artistice mai uşoare, prin
localuri cu specific de musical şi caffe teatru.
Cu trecerea anilor cei care s-au pus
conducători în locul ţarilor au găsit noi căi
de a folosi artistul. S-au gândit la motouri:
„Propagandă fără artă nu există!” Vocile
miilor de soldaţi care defilau s-au cizelat
peste noapte, nu mai urlau ca beţivii sau ca
descreieraţii în fundalul filmărilor, pe
coloana sonoră le-au luat loc başii, tenorii şi
baritonii. Când s-au mai liniştit treburile,
odată cu reconstrucţia, s-au ctitorit hurdubăi
cu nume de teatre, în care artiştii au fost
arte

adunaţi de prin toate cotloanele ţării. Li s-au
impus ca obiectiv principal, să edifice şi să
ridice în slăvi prin intermediul odelor
conducătorii iubiţi şi epocile de aur şi
împliniri măreţe pe care le trăiau. Erau mai
liniştiţi, mai uşuraţi, stăteau la cheremul
permanent al cuiva, primiseră şi
apartamente de serviciu, chiar dacă erau
construite din cutii de beton, ei tot
mulţumiţi erau. Indirect, s-a ales şi cultura
cu ceva. Pe lângă odele interminabile şi
slăvirile pompoase, artistului i se mai arunca
din când în când câte-un ciolan metaforic,
din măduva extrasă se năştea câte-un
Trubadur, câte-un Rigolett
sau câte-o Traviattă. În
decursul anilor lăcaşurile
respective şi-au format un
public cu tradiţie.
Odată cu trecerea
deceniilor clasele sociale
s-au săturat de primii fii ai
ţării. Unii s-au sinucis şi au
fost incineraţi, alţii au fost
otrăviţi sau au fost
executaţi. Artistul a fost
nevoit să se descurce din
nou singur. Cei rămaşi la
putere aveau impresia că îl
finanţează, deşi nu dădeau
doi bani pe dânsul. Venise
era telefonului mobil. În
saloanele cu program
specific de caffe concert comunicau peste
programul artistic şi peste umerii
protagoniştilor: „Te distrezi bă? Ţi-e bine?
Hai noroc!” Un nou curent artistic se
născuse: dansul pe cub, consumaţia sau
cântul despre moartea de ciudă a
duşmanilor şi banii fără număr.
Zeii m-au trântit în văgăunile
balcanilor. Ca un fost meloman al Olimpului,
nu îmi mai rămânea nimic de făcut decât să
sălăşluiesc pe acolo. Am surprins artişti
călătorind prin podurile vagoanelor, însetaţi
să îşi exercite portofoliile de cunoştinţe
pentru societăţi mai bune. Făceau parte din
categoria celor cărora li se solicitau vize. Un
altul îşi fructifica destoinic concediul de
odihnă. După un sezon întreg de muncă
asiduă, protagonistul meu se apucase să
şofeze camioane prin văi şi drumuri
întortocheate şi să descarce mobilă. O căra
cu spatele, treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, se
opintea, acapara forme sisifice. Se mai
întâmpla uneori să mai şi încurce adresele.
Beneficiase din plin de aplauze, de hrana sa
spirituală, îşi umpluse cu ele podul care
dădea să se rupă. Omul nostru se decise să
mai ia o pauză. Avea acum nevoie de o altă
hrană, una cu care să îşi
plătească ratele la bancă,
datoriile la întreţinere, să
îşi cumpere haine, să îşi
întreţină maşina second
hand şi să îi asigure
temporar un oarecare trai
copilului. Eroul nostru fuse
felicitat de însuşi
directorul trustului de
mobilă, avea de-a face cu
primul balerin din
industria Ikeei care venise
la ei în Italia să se sinucidă
în concediu şi să le care
mobila. Se inspirase după
un alt coleg de-al său, care
după orele de activităţi
teatrale şofa şi descărca
rulmenţi de peste cincizeci de kilograme.
Artistul este un messager, un
ambasador al epocii sale. Preia mesajul
contemporaneităţii şi îl reflectă mai departe.
De pe un nor, de acolo de unde şedeam,
zăream un autocar pe drumurile
întortocheate ale Montenegrului. Venea din
Croaţia. Era înţesat cu astfel de ambasadori
şi era escortat din ambele părţi de maşinile
poliţiei, cu girofarele puse în funcţiune. Erau
primele tentative de împăcare ale celor două
state care se măcelăriseră mai deunăzi, de îşi
pierduseră şi câte nouă inşi dintr-o familie.
La spectacol participaseră oameni clasaţi la
arte

nivel înalt, terminând treapta socială cu
miniştri. Pe spatele artiştilor se duceau
primele negocieri şi mediatizări
interstatale...
Neputinţe, văicăreli, restructurări,
posturi blocate, arta dusă la nivel birocratic.
Cei de jos au cam uitat de noi. Lăsau legile la
domeniul constituţiei modificate după bunul
plac, nu îşi mai dădeau seama că aceste legi
puteau călători până la noi, că ne puteau fi
lăsate nouă, celor de sus, pentru interpretare
şi schimbare.
Nu am putut rămâne indiferent la
această rătăcire. După Prometeu, a venit
rândul meu să enervez
Olimpul. Am dat artistului
speranţa, i-am dat să bea
în ascuns din licuarea
iniţiativei, i-am dat idei, l-
am învăţat să se ridice
singur, să nu mai fie un
bun sau un cherem, să nu
îi mai ridice pe alţii pe
umerii săi dacă urcarea nu
era reciprocă.
Credincioşi şi
necredincioşi. Pe cei cu
credinţă în mine i-am
învăţat că îşi aveau un loc:
puteau înfiinţa cabarete,
puteau preda celor care le
călcau pe urme, puteau
ţine conferinţe, susţine
seminarii, puteau participa în comisii de
jurizare, colaborări cu televiziunile; un joc
infinit al cărţilor pe care le deţineau... Mare
amploare au luat în drumul lor cei care m-au
ascultat. Recunosc, mai dădeau şi de piedici
în calea lor femininele balerine de la cabaret,
căci nu eu am băgat râcă între pământeni şi
i-am despărţit pe zone geografice. În zonele
centrale li se aruncau flori la picioare, pe
când, cu cât onorau evenimente mai spre
sud, cu atât îşi auzea comentariile unor
burduhănoşi, cu lanţuri de aur atât de groase
la gât, încât nu mai puteau să şi le ridice:
„Centura dom’ primar! Nu trebuie să căutaţi
centura, că vine ea la dumneavoastră, hă, hă,
hă...”
I-am îndrumat. Le-am acordat mii de
ore din timpul meu nemuritor, i-am călăuzit.
Au învăţat să se orienteze şi să nu se mai
bată cu morile de vânt, să le lase să
funcţioneze aşa cum erau, căci şi ele îşi
aveau rostul: produceau făină, să îşi îndrepte
vârful lăncilor în altă parte şi să
convieţuiască în paralel cu acele mori. Cei
care m-au luat în derâdere nu s-au adaptat.
De la artă au trecut la şoferie,
administraţie hotelieră, florării, zidărie,
pescuit, şomaj... însă
artiştii care au băut din
licuarea iniţiativei, furată
de mine din Olimp, au
acaparat vertiginos căi
ascendente, ireversibile,
cei care i-au umilit, i-au
denigrat şi i-au înfometat
atâta timp, i-au etalat
replici manageriale de
tipul: „Dacă nu-ţi convine
pleacă, că nu te ţine
nimeni aici!” nu mai ştiau
cum mama dracului să îi
aducă înapoi, căci, îşi
aveau şi ei sindrofiile şi
normele.
Încă îi mai
ameninţau anemic cu
diverse tehnici de management: „Vom
întocmi comisii de disciplină!” Artiştii mei
începeau să le cam râdă uşor în faţă, să le
contracareze clauzele manageriale cu altele,
trimise din cer de la mine: „Ştiinţa şi
raritatea se plăteşte. Nu ne mai supăraţi! Noi
putem crea războaie dar putem duce şi la
încheierea lor, putem încropi state, dar
putem duce şi la dezmembrarea lor, însă cel
mai mult putem transmite în timp şi în
spaţiu mesajul unei civilizaţii, lăsaţi-ne să
existăm!...
arte

poezie 13-18
Marius-Adrian Ionescu
Ora noastră
Priveşte cum timpul
s-a oprit la comandă
şi a adormit cuminte
ca un bebeluş:
Uite-aşa, special pentru noi
Să mai stăm să vorbim
oraşul să-l bântuim,
să ne rătăcim cântându-ne
poveştile pe străzile
din ce în ce mai pustii
ale oraşului
din ce în ce mai prieten...
Ca într-un vis
Sunt sătul să tot privesc
doar o veche poză
dintr-un album,
nu pricep de ce un vis
trebuiesăsedestrameînfum,
însă mâine-n zori de zi
am să plec spre tine singur
pe drum.
Nu îmi pasă dacă-i soare,
nu îmi pasă de-i furtună sau nor
am s-aleg trenul cel bun
către tine să mă ducă în zbor
şi pe ritm de rock'n'roll,
roţile m-or duce mult mai uşor.
Sunt liber iar pe drumul meu
sunt liber iar şi nu-mi pare rău.
Am s-alerg pe-un drum deschis către paradis.
Dacă vii şi tu, vom trăi ca într-un vis!
Stau cu ochii-acum pe geam
contemplând schimbătorul decor;
am ales trenul cel bun
către tine să mă ducă în zbor.
Am s-ajung la tine-acasă
obosit, dar totuşi triumfător...
Alerg printre
stele
Gândul meu de-ar zbura
către tine cândva,
ai putea să-l strângi în braţe
ca pe-o stea?
N-am să-ntârzii un ceas,
nicio zi, niciun pas;
voi porni la drum şi nu am
să mă las!...
Alerg printre stele
în visele mele
alerg, rătăcesc,
dar tot nu pot să te găsesc...
Alerg printre stele
în visele mele
alerg, rătăcesc
şi-aş vrea să pot să te răpesc.
Într-o zi voi afla
care este taina ta,
unde te ascunzi, pe care drum de stea.
N-am să-ntârzii un ceas,
nicio zi, niciun pas;
voi porni la drum şi nu am să mă las!...
poezie

Adrian Grauenfels
Not XX
mă rănisem în mod intenţionat
ca să capăt un plasture roz, pus în X peste rană
sora a bifat un X în formular
apoi a zis neXt pe coridorul plin cu răniţi
de mic mă jucam la maşina de scris a mamei
băteam XXXX peste teXtele ei frumoase
Femeile iubite capătă cercei X, făcuţi din sânge
Se scriu poeme doar în X şi Y
Erotica unora e doar XX
Pornografia justifică XXX
Fără X am fi aberanţi, surzi,
cu pantalonii căzuţi,
cu ochii cârpiţi
înainte de eXamene
la geometria eXtrapolată,
scrisă eXemplar de
eXemplu, la un eXtemporal
eXhaustiv despre
eXpresionism şi lovitura în
pleX, mamă ce perpleXe
priviri aveau fetele,
le însemnam în gând cu X,
cu L de la love (în latină) ca
să facem paX între noi
să fie armonie, să nu ne năpădească ierburi
sau peşti fără solzi, nici statistica
infertilităţii de după război, când primeşti o
grenadă desfigurantă în faţă
şi eşti dus cu targa la infirmerie, acolo
capeţi un număr bizar cu 5 cifre, un X pe
pieptul nebronzat de soare, ca să zaci
mirosit de pisicile strânse în jur, în
aşteptare.
Ovidiu Dinica
Bunicii
Picioarele lor au însămânțat
văzduhul cu războiul de o sută de ani
de cincizeci de ani
de ieri de astăzi
cu ploaia cu ninsoarea
cu tine cu mine
apoi au însămânțat
în plămânii lor
cu sângele ploii
al ninsorii
cu uitarea
până când văzduhul
i-a pierdut ca semințe.
Timp
călărescpeurmacuvântuluiplat
împing cu o vorbă
continente de săpun
pe calea răspunsului trist
mă înconjoară verbul a fi în şansa minciunii
descifrate în aval
singur timpul ca un copil nedorit
recită în lumea albastră
a focului viu tăcuţii psalmi
nefiresc transcrişi din grăunţe de nisip
pe cerul ce arde speranţele vi
poezie

Florin T. Roman
Cadenţe hibernale
E decembrie.
În văzduh pluteşte,
pe aripi de vânt rece, dragostea.
Ninge iar peste ţara mea.
Undeva, departe,
la poalele unui munte
cu creste cărunte
se odihneşte un sat
de vreme şi de lume uitat.
Satul trimite spre norii târzii
rotocoale de fum cenuşii...
E noapte.
Luna pătrunde prin vitralii
de biserici încă nezidite,
tandru, discret,
în naosul sufletului meu de poet
şi mă mângâie cu raze piezişe
pe câteva versuri încă nescrise.
Gândurile rele
nu mai au putere,
gândurile bune
încep să se-adune
şi să se aştearnă,
molcom, delicat,
precum omătul peste un ogor arat,
pe o coală albă de hârtie.
(Aşa s-a născut această poezie).
Şi încă ceva:
În văzduh pluteşte şi inima mea,
sub formă de fulgi de nea.
12 decembrie 2014
Serafim
Ceasornic al orelor târzii,
Sfânt!
Ceasornic al clipelor pustii,
Sfânt!
Foşnet veşted de verb „a iubi”
Sfânt!
Hotare de inimi golite, zdrobite,
Domnul Savaot!
Uneori cerul e mult prea albastru,
alteori adevărul e mult prea adevăr.
Dar şase perechi de aripi
umplu cerul
şi adevărul
de strigarea lor…
Greu de priceput
Iisuse Hristoase,
Iisuse Hristoase,
cum poate obrazul Tău
încape
atâtea săruturi de trădare,
în fiecare zi,
de mii de ani,
de pe icoane adunate?
Iisuse Hristoase,
Iisuse Hristoase,
cum poate fruntea Ta
să asude
atâtea pungi de arginţi,
în fiecare zi,
de mii de ani,
de la atâtea Iude?
poezie

Ion Ionescu-Bucovu
adio, eu plec undeva...
adio, eu plec undeva
adio, eu plec undeva,
unde e lună plină, cerul senin,
nu mă mai întorc,
nu vreau să mai vin,
acolo cerul e-abastru și foarte clar,
de ce să mai vin, de ce să apar,
e lumea murdară
pe-aici pe la voi,
e în zori și e iarnă,
mă trage jocul la o
povarnă,
aș bea tot amarul din mine,
nu-iviațădeom,eviațădecâine,
ninge-n vitralii aprinse,
translucide ferestre,
vino cu mine, maiestre,
vino să explorăm lumile noi,
fără vânturi și ploi,
să ne-așezăm pe un plaur,
unde Ofelia are părul de aur,
unde fulgii de zăpadă
stau în cuiburi să ne cadă,
veacul măcinat de ornic
să ne fie mai statornic,
să-ți speli fața de belele
cu lacrimioarele mele
să clădim un nou Ninive,
plin de rame sub ogive,
cu efebi, candori și vise
în seraiuri paradise;
ochiul nehrănit de sori
se hrănește cu erori,
în gura lumii avide,
ochiul tragic se închide
și în muzici desuete
ne-necăm în râul Lethe
nu mai vine nici Orpheu,
lângă suflețelul meu
doarme lira lui în vis...
oare ce dor l-a ucis?
luni, 19 decembrie 2016
mă doare
Mă doare frunza căzută în noroi
Și lacrima dulce din ochii tăi,
Mă doare ceasul ieșit dinpereți
Șimoartea cândcurăță vieți.
Mă doare cuibul sălbaticeiLede
Cândnimeni,sărmana,n-ovede,
Mă doare iarna cu viscole albe
Încuibdestihiecusteleșisalbe.
Mă doare minciuna din rătăciri
Șiviselesterpecen-auîmpliniri,
Mi-edragsăprivescpestemunți
Cândstelelenopțiicadpestepunți.
Cândtristnumaiamaerșicer,
Mi-edragsăcitescdinHomer.
Cândpragulviețiiîmiestemairar,
Încaleseamănprafdemărgăritar.
Cu mâna slabă de poet subțire,
Mai scriu adesea câte-o suvenire,
Și viața mi se luminează brusc,
Când fac din ea un sarcofag etrusc.
poezie

Agafia Dragan
Aceeaşi zi, acelaşi mâine
Te întrebi ce fac?
Stau în planul sferic
al unui gând
cu faţa întoarsă spre apus
citesc, iubesc sau tac,
despic amurguri
cu umbre de la răsărit;
din ziduri curg păpuşi de ceară
şi dintr-un capăt până-n altul,
un pianist nebun repeată
acelaşi monoton motiv,
se împiedică mereu de acelaşi prag.
Mă întrebi, ce fac?
O, iarăşi scriu, vorbesc năucă,
pe clape de pian dezacordat.
într-un simulacru de eufonie,
aceeaşi clapă, acelaşi sunet
învie linii subţiri şi imprecise
în camera albă cu patul nefăcut.
Dacă aş mai fi...
Dacă aş mai fi cea de ieri
aş împărţi cu ţine nuditatea iubirii
aş contura ispita cu păsările focului
discretă cum e luna la pătrar
să luminez aşternutul,
cu gust de piersică şi sare
până când dimineaţa firul şi-l toarce
tras din coama nopţilor pârguite
de plăceri
Dacă aş mai fie cea de ieri
ţi-aş respira lâncezeala
înrourată de patimi şi şoapte
până când din inima noptii se recită ziua
într-o cafea amară
satisfăcut
ai spune bună
sânilor şi pântecului în care
te-ai adăpostit
înainte de a reîncepe istoria
cotidienelor treburi.
Maria Călinescu
Visul încolțește în cuvinte
aripi îmblânzite
își continuă zborul dincolo de iluzii și vis
deschid cărări prin păienjenișul timpului
lasă în urmă
adierea blândă să-mi mângâie auzul
cu o avalansă de sunete
ce se rostogolesc în clepsidra inimii
pe un petec de gând încropesc cuvinte
parcă smulse dintr-un joc de lumini
când timpul toarce grăbit peste lume
umbrele nopții
răspândind incertitudinea
un amestec de emoție
dizolvă rolul meu uman
în cețurile harțuite de umbre și lumini
norii se izbesc de mareția cerului
se sparg în mii de lacrimi cristaline
zborul aripilor devine un vis real
preludii întregi de jurăminte
vor rămâne înscrisuri pe file de cer
păstrate peste secole de bunătate și iubire
visul încolțește în cuvinte
(de care nu m-am rupt nicicând)
devine real în locul în care credeam
că e prea mult, și prea târziu...
poezie

Trăim un secol de contraste cum n-au mai fost, dar poate-or fi
În viitor, mai mari și poate, nu vom mai ști ce-i libertatea –
Sfârșit-au dictatori feroce, precum a fost și Ghadafi,
Dar libertate tot n-avem, căci ni-i călcată demnitatea.
Abundă azi tehnologia în tot ce vrei și nu te-aștepți,
Dar exigențele sunt multe și tot mai mult de cheltuit –
Lucra odinioară tata, care trecut-a printre drepți,
Și-ntreținea familia – azi, toți lucrăm și-a trebuit
În câmpul muncii cum se spune – tribut de muncă și efort,
Să dăm întreaga națiune pentru câțiva mai hrăpăreți,
Ce-au locuit în a lor țară până mai ieri afară-n cort
Și au găsit aici belșugul pentru cei hoți și ziși „isteți”!
Oligarhia financiară ne stoarce cu dobânzi veroase,
În restul lumii, modice, la noi sunt duble, chiar triplate –
Economia o sufocă prin speculă și mari foloase
Dar ne vorbesc neaveniții doar de profit și libertate!
Când sonde au ajuns pe Marte ca un triumf pur tehnologic,
În Apuseni n-avem curent, mai scriu copiii la opaiț -
I-aș întreba pe potentați cu a lor gușă: „Asta-i logic?,
Mai faceți mult la lemne frecții ca să le dați apoi cu baiț?”
Un secol cu așa contraste nu a mai fost, dar îl trăim,
Obezi sunt unii, subnutriții tot intră-n oastea celor drepți –
Dar dac-ar exista voință efortu-ar fi total infim
Să îi hrănim pe toți ca frații, dar la bogați, ce să aștepți!?
Nelu Preda
Secolul XXI
poezie

Camelia Ardelean
M-ai mângâiat cu slove...
M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac,
Pe-un pat din răsărituri și veri imaginare,
Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac
(Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare).
Am înțeles îndată că mai există „noi“,
Sub raze destrămate de frig și așteptare;
Prin ropote de vise și gemete de ploi,
Apusul din privire devine sărbătoare.
Mi-ai explicat afabil că valurile mor,
Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric,
Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor,
De gândurile negre primează pe generic.
M-ai ridicat din cețuri cu gustul de catran,
În clipa tot mai scurtă, avidă și pustie,
Mi-ai descheiat simțirea de lacrima în van,
Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie…
Aveam cândva doar nuferi
în privire
Aveam cândva doar nuferi în privire,
Petale se brodau în ochii mei,
Pe trupul meu, suave flori de tei
Își împleteau parfumul în neștire,
Iar frigul arctic – un bătrân sihastru,
În oaza-mi vie, nenăscut părea,
Răstimpul – un ponton de catifea,
În primăvara unui veșnic astru.
Ce plin de sensuri socoteam apusul,
Când ploaia, pelerina-și dezbrăca!
(„În lacrimă de stea te-aș încrusta”,
Își da semețul cer cu presupusul.)
Cândva vâsleam pe-o apă cristalină,
Pe luciul său, grimasele lipseau,
Acrobații secundele făceau,
Dar șnurul e prea firav să mai țină…
Mihai Ștefan Arsene
de iarnă
afară ninge ca în basme
așterne iarna fulgi pufoși
iubito spune-mi câte astre
se văd prin norii găunoși
afară-i ger de zici că nu e
timp de trăit să fi rămas
iubito spune-mi câți pești iarna
caută aer pe-nnoptat
afară-i zvon de clipe pieritoare
așteaptă oul timp curat
iubito spune-mi noaptea care trece
câți dorm și cine-i treaz cu-adevărat
Licărul din pietre seacă
omoară-mă iubito dar să nu plângi
când licărul din pietre seacă
când pe la colțuri vezi
oameni cum în gunoaie caută
o zi mai bună
din câte-au mai rămas
și o sticlă de bere
să uite
că sunt de pripas
să uite inima le cere
și-i vezi la colțuri așteptând
o pâine
un ban
o lumânare aprinsă să țină veșnicia toată
omoară-mă iubito dar să nu plângi
când licărul din pietre seacă
un cârd de ciori s-a aciuiat pe aici
și nici de arunci cu piatra
nu mai pleacă
poezie

Nicu Doftoreanu
Tangoul iernii
Ca să smulgi Pământului
Tainele-adâncului
E PREA MULT!
Norii-ncercărilor
Udă bătrânele scoarţe de arbori
IAR ELE,
Care-au căutat cerul,
Au văzut că AERUL
E aliatul LUI,
Al Pământului,
Şi-s grele... de dor de vară!
De-aceea sfâşie aerul umed şi rece
Cu imnul lor mut...
Tăcut...
Pe crengile care s-au ridicat invocând
Timpul ce trece..
Pentru că
... A te smulge Pământului...
E PREA MULT!!
Tangoul anotimpului
jocului cu viaţa
(Numai Copiii...)
NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT!
Numai copiii,
Pentru că numai ei mai ţin minte
ce au simţit când s-au zbătut pe aripile vieţii!
Numai Ei....
NOI,...
Noi am început să primim,
Picurat,
Puţin câte puţin:
Cu fiecare pas înainte,
Cu fiecare renunţare,
OTRAVA TRISTEŢII!
– Oare când mi-am trădat copilăria?!
– Eramîntinereţecândamsimţitgustulbătrâneţii?
– Doar ştiam că...
... NUMAI COPIII SUNT VII CU
ADEVĂRAT,
Căci numai EI ştiu,
Pentru că n-au uitat încă,
Cum se zbat cu adevărat
ARIPILE NEMURIRII!
NOI,...
Noi am început să simţim picurată în gânduri,
Cu fiecare zâmbet dăruit veşniciei,
Cu fiecare joc pierdut,
OBOSEALA!
La început am jucat pe teren propriu,
Zgârâindu-ne în cădere,
pe ici pe colo
GÂNDURILE,
Apoi,
Când am relut filmul cu încetinitorul,
Ne-am dat seama că nu mai putem da înapoi,
Cu toate că ştiam
Că...figuriledrămuite-ncursuljoculuierausortiteuitării!
Deaceeaamintrodusînjocrezervedesperanţeclasice,
Însă,
Lipsite de experienţă,
Ele nu au profitat de oboseala adversarului...,
Cu toate că ştiau că...
... NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT!
Numai EI..
NOI,
Noi am început să murim câte puţin:
Cu fiecare dragoste,
Cu fiecare dezamăgire:
Întâi ne-au murit jucăriile
Păstrând doar o mică cutiuţă cu inima mamei,
Apoi ne-au murit visele...
Ne-a trebuit atîta timp
pentru a descoperi în cele din urmă că...
… NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT!
ÎN TOATE ANOTIMPURILE!
poezie

cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)
Laurenţiu Fulga
Interviu cu filozoful Sorin
Cerin
Sorin Cerin, filosof, autor de aforisme,
eseist, poet şi prozator roman, s-a născut pe
25 noiembrie 1963, la Baia Mare, pe numele
Hodorogea Sorin. Din 1987 ia numele de
Cerin prin căsătoria sa cu Cerin Mariana.
Motivează acest gest prin faptul că era fiul
vitreg al celui căruia îi purta numele.
Prof.univ.Dr. Ion
Dodu Bălan considera
despre Sorin Cerin ca
„este un autor de studii
filozofice pe teme
îndrăzneţe şi ambiţioase
despre nemurire,
efemeritate şi eternitate,
despre moarte, neant,
aneant, credinţă, dor, etc.”
Aflaţi mai multe
despre filozoful Sorin
Cerin în interviul de mai
jos.
Domnule Sorin
Cerin, ştiind ca aţi scris filosofie, proză,
poezie dar mai ales literatură sapienţială,
adică cugetări, aforisme, am dori să ştim
faţă de care dintre acestea se simte mai
apropiat scriitorul şi filosoful din
dumneavoastră?
Mă regăsesc în fiecare, fapt pentru
care am încercat să îmbin anumite domenii
cum am făcut în cele şase volume care
compun Culegere de înţelepciune, carte
aparută la editura Eminescu, anul trecut.
Chiar dacă scriam o cugetare, aceasta
exprima nu numai un anumit sens filosofic
cât şi o trăire poetică. Iniţial am scris alte
câteva cărţi de filosofie. Chiar dacă iubesc
filosofia am simţit mereu că-i lipseşte acea
poezie inerentă prin care Dumnezeu a clădit
aceasta lume cu iubire. Cum altfel ai putea
eprima filosofia dar şi iubirea în teoria
existenţei de exemplu, sau ontologie cum o
denumesc filosofii decât dând enunţurilor o
tentă poetică.
An de an am văzut noi şi noi apariţii
editoriale semnate Sorin Cerin, anul trecut
de exemplu aţi scos şase volume, cinci de
aforisme şi unul de poezii. Până unde va
merge acest urcuş
editorial?
M-am axat mai mult
pe cugetări în ultima
perioadă. Anul trecut am
publicat cele cinci volume
care alcătuiesc Culegere
de înţelepciune, fiindcă cel
de-al şaselea intitulat
Revelaţii 21 decembrie
2012 a apărut cu un an
înainte, în 2008. Toate
acestea au fost traduse ca
să apară în toamna acestui
an în Statele Unite.
Am văzut pe pagina
dumneavoastră de autor
de pe Amazon.com şapte
apariţii editoriale recente
avându-l ca editor pe celebrul
Amazon.com, cum puteţi să explicaţi
această situaţie nemaiintâlnită în peisajul
filosofic sau literar al unui filosof sau
scriitor roman?
Este adevărat. De curând au apărut pe
Amazon.com şapte cărţi. Sunt cele şase
volume din ciclul Culegere de înţelepciune.
Pentru cei care doresc să cumpere toate cele
şase volume într-o singură carte pot să o
facă, apărnâd şi în formula unei singure
cărţi. Fiindcă ar fi avut câteva mii de pagini,
doar Revelaţii 21 Decembrie 2012 are cinci
cafeneaua cu peniţe

sute de pagini, fiind unul dintre cele şase
volume, editorii au hotărât să-i aloce un
format uriaş şi astfel să ajungă undeva la
vreo opt sute de pagini.
Referitor la ediţie, am citit că au
apărut în ediţie Kindle. Ce anume
înseamnă aceasta?
Deocamdată au apărut în ediţie
electronică, putând fi accesate pe iPod-urile
Amazon.com dar în zilele următoare vor
apărea şi în ediţie paperback, adică pe
hârtie, toate cele şapte carţi.
Pe plan mondial am văzut ca aveţi un
succes deosebit. Aţi
apărut alături de mari
nume mondiale pe
paginile elitiste de citate,
atât americane cât şi
europene sau asiatice.
Pagina de autor de pe
Amazon.com da o
imagine a valorii
dumneavoastră ca autor.
Spun asta fiindcă ştiu cât
de mare notorietate
trebuie să ai pentru a
avea o pagină de autor pe
Amazon.com! Şi eu am
încercat să inserez
anumiţi clasici români
dar nu am reuşit...
Prima apariţie pe
plan mondial am avut-o în ianuarie 2004 cu
romanul Destiny. Abia acum, după aproape
şapte ani, am primit vestea că cei din stuff-
ul central al Amazon.com au decis să facă o
astfel de pagină cu mine. Mi-au scris în
acest sens.
Ce alte apariţii editoriale semnate
Sorin Cerin vom putea citi în Romania?
Chiar şi cărţile în limba româna vor fi
scoase pe viitor tot pe Amazon.com. De
curând am primit o astfel de ofertă din
partea dânşilor. Astfel ca cei care vor dori să
citească din mine o vor putea face
comandând cărţi gigantului american
Amazon.com, atât în format pe hârtie cât şi
electronic, sau Kindle, adică pe iPod, mobil
sau alte surse care pot stoca informaţia.
Zilele trecute cineva a deschis şi o pagină
Facebook cu mine. Ceea ce m-a bucurat a
fost modul cum a reuşit să selecteze
linkurile care duc la opera mea. Nu ştiu cine
este persoana dar ţin să-i mulţumesc.
Ce proiecte aveţi pe viitor?
Cred că la aceasta întrebare este cel
mai greu de răspuns. Eu nu-mi fac
niciodată un proiect scriitoricesc pentru
viitor. Trăiesc prezentul şi
atât. Scriu atunci când
simt că am ceva de spus,
ca o lacrimă din
Dumnezeul creaţiei care
spală faţa gândurilor mele
cu iubirea şi destinul care
se vor reliefa în opera
mea. Dacă aş fi fost
întrebat acum doi ani de
cineva ce planuri aveam
pentru viitor nu aş fi putut
să-i răspund că va urma să
scriu nouă cărţi. Cred ca a
fost perioada mea de
apogeu în calitate de
autor. Poate va fi şi pe
viitor. Cine ştie. Doresc să
le mulţumesc şi pe această
cale celor care prin criticile lor, prin
gândurile lor scrise despre opera mea, m-au
încurajat să merg mai departe. În mod
deosebit le mulţumesc domnilor Acad.
Gheorghe Vlăduţescu şi prof. Univ. Ion
Dodu Bălan.
Vă mulţumesc pentru interviul
acordat şi sper că voi citi şi alte pagini la
fel de profunde ca cele din Culegere de
înţelepciune, pe care le recitesc de câte ori
am posibilitatea.
sursa: http://www.news20.ro/articol_Interviu-cu-
filozoful-Sorin-Cerin_16850.html
cafeneaua cu peniţe

pagini internaţionale 24-27
Lorenzo Landini
Italia
“E’ COMPIUTO”
Tradito, frustato, portato in giudizio
in mezzo ai ladroni subisce il supplizio.
Perfetto , innocente, sovrano d’amore
lo mettono al palo, gli spezzano il cuore.
Guariva gli infermi, capiva la gente
venuto nel mondo a servire umilmente.
Non gli hanno creduto, neppure onorato
cedendo la vita l’umano ha comprato.
Inchiodato sul palo rifiuta l’aiuto
capisce il mandato gridando „è compiuto!”
Sembrava morir senza lodi ne onori
ai piedi la folla, la legge, i signori.
Il cielo s’infuria i lampi son sorti
sobbalzano la Terra e i sepolcri dei morti.
Ha dovuto aspettare per tutta la vita
che la ricompensa gli è fosse servita.
ALTO TRADIMENTO
Giurasti fedeltà, giustizia, amore,
due corpi separati e un solo cuore:
davanti a te vedevi il paradiso,
un bacio per saluto e un bel sorriso.
Ma come puoi tradir tanta bellezza?
avendo un solo cuor, cosi si spezza!
ll bacio non c’è più, il sorriso spento
si va dal paradiso allo sgomento.
Un bimbo sta piangendo sconsolato
è nato in paradiso, ora è all’inferno:
lmplora nel suo dolore a fll di fiato
Sia maledetto il giorno in cui son nato
MONDO
Mondo: è correre nei prati
col cuore di un bambino,
aver con te i tuoi cari
poter stargli vicino.
Mondo: è cogliere un ﬁore
portarlo alla tua mamma:
Dirin ti voglio bene
Sei la mia dolce ﬁamma.
Mondo: è fare una carezza
al viso di una donna,
toccargli i suoi capelli
potergli dire nonna.
Mondo nasce un bambino,
nudo di sentimenti,
lascia che riempia il cuore
di tanti bei momenti.
L’ALBA
Nel cielo si spengon le stelle
riapre il sipario sul mondo
intravedi le cose più belle
tu le vedi iniziando dal fondo.
Anche il bosco si sveglia in un canto
alla luce ora inneggian gli uccelli
si dissolve ancor più il nero manto
ogni cosa ha i contorni più belli.
Dal levante si eleva il segnale
si prepara la Terra all’evento
come sposa già in veste nunziale
nell’attesa è immortale il momento.
La rugiada or s’accende d’incanto
le sue gocce diventan scintille
lo scenario è da se reso santo
sorge un sole ma a te sembran mille.
pagini internaţionale

Lizette Ramirez Ferrer
Puerto Rico
Tu amiga
Nocturna.
Rebosante estoy de ti
desde mi balcón
se divisa una estrella,
eres tú, a mi alma llegas
como la luz que en tus ojos brilla.
Y tú solamente me llamas amiga.
Aprehensiva.
En cada recodo de mi pensamiento,
insondable fisura secreta en mi interior
guardián absoluto en tu recuerdo, tu calor,
suspirando mi ser que por ti respira
y tú solamente me llamas amiga.
Exiliada.
Como el peregrino que marcha
hacia lejanas tierras,
Y aunque tu recuerdo en mi se encierra
haciéndome en las redes de tu amor cautiva
tú solamente me llamas amiga.
Amándote.
En la certeza de ser tonta
universal y efímera verdad,
y si he de condenarme a la frialdad
en el mar de tu lejanía,
no importa
me seguirás llamando amiga.
Juramento
Y en cada amante
en cada amigo,
en cada piedra en mi camino
te amaré...
Yo seré la más callada
de todas las que transiten
los senderos de tu tumba.
No me anunciarán voces extrañas,
ni envolturas de luto
cubrirán mi cuerpo.
Sólo he de ser,
esta alma que te ama, que te extraña,
lágrimas, deslizadas cual cascadas,
sin el más absurdo reconocimiento.
Dolor de voces,
callado e irredente sentimiento,
llega a mis pupilas para decirte
¡Cuánto te amo!
¡Cuánto he de amarte!
¡Que importa este mundo
de flamígeras fantasías
si tú ya no estás!
Descendiendo distancias
de tristezas sin freno,
estaré aquí...
Para decirte,
que he de ser la más callada
de todas las que deambulen
los senderos de tu tumba.
¿El luto?
Lo lleva mi alma peregrina
de vagar mis caminos sin tus pasos,
transmutando mi destino
para llegar hasta ti,
en la inmortalidad de nuestro tiempo...
Si he de ser la más callada
de todas las que leviten
los senderos de tu tumba...
De alguien que piensa en ti
todos los días de su vida...
pagini internaţionale

forum cronopedian
Lenuş Lungu
Vocea sufletului…
Totul e negru în jurul meu. Un spaţiu gol,
infinit – se întinde în faţa mea. Privesc în gol şi
nu mai văd culoare. Sunt în alb şi negru.
Singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune.
Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de
bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama
cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb într-
un vid infinit, inconştient şi plin de remuşcări,
însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt
pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat,
să îmi audă cineva strigătul
de disperare. Sufletul mă
arde, de dor şi de iubire, dar
tu departe ai plecat. Ţi-e
greu să spui „îmi pare rău”.
Mă aflu într-o cameră plină
de suflete. Voci care
murmură, şuşotesc şi strigă,
femei, copii şi bărbaţi care
mormăie cuvinte de
neînţeles. Mă sperie. Mă fac
să mă cutremur, să mă pierd
într-o cădere nebună,
continuă într-un vid. Simt că
mă absoarbe o gaură neagră,
invizibilă. Azi sunt în negru.
Azi port doliu pentru
suferinţa mea. Azi sufletul
îmi plânge. Cineva mă
întreabă: „Ce ai?” iar eu îi
răspund sec: „nimic.” Acele
voci îmi inundă gândurile,
mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ,
doar al meu. Unde nimeni să nu mă poată
vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete
fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur
de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc
atunci când aud paşii străinului apropiindu-se
de mine chipul palid şi uscat. Îmi rânjeşte
sardonic şi spune neîncetat: „Ţi-a fost dor de
mine?”. Vocea îmi era cunoscută dar chipul îmi
era străin… Nu recunoşteam acel chip de
ceară… era vocea sufletului meu ce de disperare
a ieşit din mine… să îmi alunge suferinţa, ca
sufletul să nu mai doară… Cad, într-un abis
necunoscut… De undeva din interior aştept
lumina…
Tăcerea din mătasea nopţii
Rup din mătasea nopții steaua mea și-am
învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că
timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai
vechi rădăcini de somn și de trezire.
Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții,
în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă
lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor
toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de
stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac
șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de
stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n
valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul
pare prea grăbit... și mă simt blocată-n
labirintul lui cu mâinile
întinse spre stele. Se
răzvrătesc gândurile-n mine
și secundele ticăie surpând
turnul timpului. Caut un
punct de sprijin pentru ziua
ce vine, dar mă adâncesc în
apa singurătății ce mă
ascunde. Mă atrage încă
flacăra aprinsă a dorinței și
mă întreb de sunt aproape
de firul alb al zorilor. Pentru
o clipă, inima se scufundă în
pace și simt parfumul noii
zile ce stă să se-mplinească.
Golul imens al durerii se-
acoperă cu speranță. Privesc
trecutul și nu îl mai vreau
parte din mine. Sunt colțuri
de stâncă prea multe,
ascunse-n zăpezi și drumul
nu mai e descoperit pentru
călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia
mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe
un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri,
temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul
și din ape și lumină au apărut culori de
curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale.
Mai am timp suficient să ajung la visele mele?
Voi mai avea forță să fac ceea ce am de făcut?
Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe
în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să
vorbesc, știu când să ascult și știu că singura
cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli
măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre
rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele
va exista mereu.Cu tot ce e bun și rău.
forum cronopedian

proză 28-33
Maria Giurgiu
Universul unde mă simt o
prinţesă
Când mă întorc acasă în satul unde am
deschis prima oară ochii, după o lungă lipsă
lucrurile din casă se scutură din amorțire și
parcă atinse de o baghetă magică se trezesc
la viață. Rafturile bibliotecii din cameră se
scutură de praful uitării, sub care cărțile și
albumele cu poze vechi de familie au tânjit
luni de zile după o mână
caldă și iubitoare care să le
mângâie coperțile și să le
răsfoiască în căutarea
tainelor ascunse între
paginile lor îngălbenite.
Focul în soba mare de
teracotă din odaie a înviat
și el în această seară de
decembrie și duduie vesel
trosnind și luminând
încăperea cu scânteieri
jucăușe. Umbrele
lucrurilor s-au trezit din
amorțire și prind să
danseze fericite pe pereți
în penumbra încăperii,
laolaltă cu limbile
flăcărilor din sobă într-un
balet livresc. Frigul care se
încuibase încă de la
sosirea iernii în tăcerile nostalgice ale
zidurilor, se retrage în trombă din cameră,
pe fereastra deschisă, odată cu aerul de
încremenire, lăsând loc suflului proaspăt
ozonat ce năvălește pe aceeași fereastră și
aromelor de căldură și de rășină ce se
revarsă din sobă. Spiritul casei infiltrat în
inima lucrurilor dăruie încăperii o patină de
„vino încoace” care mă cucerește imediat și
mă invită la o seară tihnită, răsfoind pagini
cu amintiri la gura sobei.
După ce mă schimb ies din casă cu
dorința de a merge la mama, nerăbdătoare
să o îmbrățișez după lunga despărțire și să
petrec seara cu ea. Mă așteaptă deja, căci
am vorbit mai devreme.
Țărâna bătrână a satului mi-a
recunoscut pașii, care atât de rar i-au
bătătorit ulița în ultimii ani și mă întâmpină
cu fastul cuvenit unui fiu rătăcitor, întors
acasă.
Dintre toți ai mei cei mai în vârstă mi-
a mai rămas doar mama, care mă întâmpină
cu lacrimi de bucurie în priviri. O
Îmbrățișez cu duioșie și inima-mi începe să
bată mai grăbită, înecată de căldura
lacrimilor simțind alături pâlpâirea
domoală de iubire ce mă învăluie, emanând
din fibrele plăpânde ale
acelui trup împuținat de
eroziunile agresive ale
vieții trăite într-o continuă
luptă cu vicisitudinile.
– Sărut mâna mamă
și bine te-am găsit! -Îi
spun cu emoție în voce.
– Bun venit acasă,
fata mea! -Îmi șoptește ea,
zâmbind printre lacrimi.
Scot o batistă și îi șterg
obrazul ud cu piele ofilită,
luminat de o aureolă de
noblețe degajată de
sufletul ei cuprins de
fericirea revederii. Îi
zâmbesc fără multe vorbe
ca să nu mă năpădească
lacrimile ce le rețin cu
greu în gât. Astfel îmbrățișate intrăm în
casă.
În treacăt cuprind cu priviri avide
camera părinților, care azi e locuită doar de
ea. Bunul meu tată ne-a lăsat plecând în
veșnicie cu vreo câțiva ani în urmă. A închis
ochii fără veste, lăsând un gol mare în
viețile noastre și mai ales în sufletul
înlăcrimat al mamei. Candela arde palidă
sub icoana pictată pe sticlă a fecioarei Maria
cu pruncul, așezată pe peretele de răsărit al
camerei și răsfrânge umbre domoale pe
fotografia lui. Din eternitate mă întâmpină
zâmbind jovial, cu obișnuitul său surâs în
proză

colțul gurii. Atârnat de un fir roșu cu
albastru de lână împletită deasupra iconiței
îmi trimite parfumul său un mănunchi de
busuioc uscat. Pe vitrina din colț într-un vas
de lut, mama a pus câteva crenguțe verzi de
vâsc. Se obișnuiește astfel pe la noi, în
preajma Crăciunului să se pună în casă
vâsc. Se spune, că îndepărtează spiritele
rele.
Atmosfera simplă cu patină ancestrală
de tradiție și credință mă transportă în anii
copilăriei, când eram eu însămi parte
integrantă a acestui mic univers al satului
meu. Îmi părea în concepția mea de atunci
o lume prea mare pentru
mine, căreia jinduiam să-i
cunosc tainele și
nemărginirea. Azi, prin
contrast aceeași lume
când o privesc cu ochii
omului adult cunoscător al
unor orizonturi
îndepărtate, mă face să mă
simt un uriaș rătăcit într-
un univers liliputan, prea
strâmt ca să-i mai
cuprindă setea de zbor al
sufletului. Cu toate
acestea, în mod paradoxal
am înțeles de mult, că nu
pot trăi prea mult departe
de acest univers al meu,
pentru că doar aici mă
simt acasă. Aici când mă
reîntorc, mă invadează o
bucurie curată, autentică ce-mi crește cu
adevărat aripi în suflet, mă face să mă simt
tânără și mi se înzecesc forțele interioare.
Pentru mine în sătucul meu e ascuns izvorul
cu apă vie ce face să-mi reînvie florile
sufletului, ofilite de prea multă înstrăinare
și tristeți.
De când am pus piciorul din nou pe
drumul colbuit al satului mi-am amintit
cine sunt cu adevărat. Până nu demult, mă
simțeam în această lume largă asemenea
unui mărunt fir de nisip pe o plajă fără
margini. Acum mă simt ca o puternică și
însemnată prințesă a acestor locuri. De la
sosire mi-a crescut în suflet un zâmbet
fericit și nu reușește să mai rămână ascuns
doar în inimă, mi s-a lățit pe figură ca o
aureolă luminoasă. Mărturisesc că totul se
întâmplă aievea și simt metamorfozându-se
în mine tot mai prezent copilul de odinioară
ce aștepta sărbătorile de iarnă cu aripile
sufletului gata să zboare de bucurie cot la
cot cu îngerii de lumină, în căutarea
minunilor din colindele Crăciunului.
Ne așezăm - eu și mama, pe fotoliile
din cameră dinaintea sobei de teracota ce
încălzește camera simplă cu macate de lână
așternute pe pat și pe pereți, țesute de ea și
de bunica Gherghina în
lungile ierni apuse.
Abia ce am pătruns
pe tărâmul natal și
amintirile încep să se
amestece cu imaginile din
fotografiile tăcute, din
vitrină. Ne zâmbește din
amintirile mele și din una
din fotografiile înrămate
de pe perete bunica mea
cea năzdrăvană,
Gherghina. Lângă
fereastră deasupra unei
mese vechi de lemn
acoperită cu o față cusută
de mână, cu motive
înflorate în culori vii, se
sprijină pe perete un
dulap înalt cu rafturi tot
din lemn, plin cu mici
suveniruri: câteva cărți de rugăciuni, o
biblie veche pe care tata obișnuia să o
răsfoiască adesea și de fotografii frumos
înrămate ale celor din familia mea dintre
care unii sunt azi doar umbre palide în
arhivele amintirilor noastre. Privesc
fascinată împrejur și din fibrele obiectelor
îmi șoptesc icoanele dragi, povești și reînvie
în minte întâmplări, sub forma unor
flashuri ascunse în energii lor subtile,
aureolate.
proză

Cepeha I. Mihai
Singur (1)
Vineri, ora cinci după-amiază. Şi-a
terminat programul. Îşi ia geanta din
cancelarie fără să-i bage în seamă pe ceilalţi
şi iese din şcoală. Încotro? Îi e groază să se
întoarcă acasă. Hoinăreşte pe străzi fără
nici o ţintă. Ploaia care se porneşte îl obligă
să se adăpostească la o terasă din parc. O
bere, apoi încă una şi încă... se fac vreo şase
de toate. Culmea, nu se simte ameţit deloc,
ar mai bea, dar e plin şi
nu-i vine deloc să meargă
la toaletă pentru a face loc.
Nici măcar nu-i este
foame.
Cheamă chelneriţa:
– Vreau o sticlă de
vin...
– Nu se poate,
domnule profesor! În
situaţia dumneavoastră nu
am voie!
– Ce vrei să zici,
Anuţă?
Anuţa i-a fost elevă
nu cu mulţi ani în urmă,
ba chiar şi diriginte într-o
vreme. E o fată deşteaptă,
dar fără prea mult noroc.
Nu vrea să-şi supere
dascălul, aşa că îşi caută cu grijă cuvintele.
– Înţelegeţi dumneavoastră...
– Vrei să spui că sunt beat?
Fata răspunde făcându-i o propunere:
– Vă împachetez o sticlă...
– Am înţeles, copilă. Împachetează!
hotărăşte dirigintele expediind-o către bar
cu un gest al mâinii.
Fata se întoarce cu o sticlă învelită în
hârtie şi o pune pe masă.
Zice:
– Să nu vă supăraţi pe mine, dar...
– Nici o grijă, Anuţă! E bine aşa.
Apucă sticla şi o pune în geantă alături
de caietele cu planificări şi porneşte pe alee
în sus, către zona mai puţin frecventată de
plimbăreţi. Cum nu are umbrelă şi nici
ploaia nu vrea să stea se adăposteşte într-un
foişor. N-are unde se grăbi. Aici sau acasă
tot singur e. Cum umezeala îi pătrunse până
la piele, făcându-l să se zgribulească de frig,
scoate sticla de vin şi ia câteva înghiţituri
pentru încălzire, numai că vinul peste bere
începe să lucreze. Gândurile se adună şi-i
dau asalt.
Au trecut patru ani de când e singur.
La început a crezut că va
interveni uitarea şi că se
va obişnui. Mai apoi,
trecutul s-a dovedit a fi
prea adânc înrădăcinat şi
nu conteneşte să vină
peste el cu încăpăţânare,
făcându-l să-şi blesteme
soarta, să înjure şi să caute
vinovaţi. De unde
vinovaţi? Nimeni nu s-a
amestecat în viaţa lor, a
lui şi a soţiei, iar Cel de
Sus nu poate fi făcut
responsabil, chiar dacă e
ispitit să o facă. Atunci
cum?
– De ce a trebuit să
mi se întâmple mie? se
întreabă el în timp ce mai
ia o înghiţitură din sticlă.
Mama ei de viaţă! Mai bine aş muri şi eu!
Pune sticla în geantă şi porneşte
împleticit spre casă.
Ud fleaşcă intră în baie, se dezbracă şi
aruncă hainele în cadă. Ameţit şi gol puşcă
răscoleşte prin casă după haine, reuşind să
se îmbrace în cele din urmă.
– Şi acum? se întreabă el ridicând
mâinile a neputinţă.
Sticla de vin îi vine în ajutor, o goleşte
şi se aruncă în pat. Adoarme imediat.
Ce va face când se va trezi?
*
proză

Singur (2)
Un miros puternic de cafea fierbinte îl
face să deschidă ochii. Încă mahmur, cu
urechile vâjâindu-i, apucă ceaşca de cafea
de pe noptieră şi soarbe cu lăcomie. Printre
pomii din faţa ferestrei pătrund câteva raze
de soare blânde. Ploaia de ieri a curăţat
aerul şi totul pare mai proaspăt, mai plin de
viaţă.
Se ridică şi deschide fereastra lăsând
aerul răcoros al dimineţii să-i pătrundă în
piept. Dintr-o dată îşi dă seama că ceva nu-i
în regulă în casă. Se
întoarce brusc şi priveşte
ceaşca de cafea.
– Asta-i culmea!
Cine a făcut cafeaua? Să fi
fost aşa de beat încât să o
fi făcut eu şi să nu-mi
amintesc? Şi aromele de
scorţişoară, vanilie şi
cacao din cafea? Numai
soţia făcea o licoare aşa de
bună. Bine, dar este
imposibil. Ea a dispărut
din viaţa mea acum patru
ani!
Intră în baie. Pe un
umeraş, agăţat de calorifer
se odihnesc curăţate şi
proaspăt călcate costumul,
cămaşa şi cravata aruncate
în cadă cu o seară înainte. Coşul cu rufe
murdare e gol. Se repede la şifonier şi-l
deschide. Toată garderoba lui este aranjată
cu mare grijă la locul ei. Se duce la uşă. E
deschisă.
– S-o fi uitat deschisă? Imposibil!
Întotdeauna verific.
Caută cheile şi le găseşte pe masă.
Verifică şi ferestrele. În afară de cea pe care
a deschis-o el, toate sunt închise. Fiind la
parter, s-a obişnuit să nu dea apă la moară
hoţilor, chiar dacă n-ar avea ce fura, şi
închide totul în fiecare seară sau când
pleacă de acasă. Total încurcat de lipsa
oricărei logici, iese în faţa blocului. Pe
banca de la intrare, o vecină îşi
supraveghează nepoţelul care dă ture cu
bicicleta.
– Vecino, s-a întâmplat ceva azi-
noapte prin împrejurimi, că eu am venit
abia spre dimineaţă?
– Dar ce, aţi plecat din nou peste
noapte? N-aş fi crezut că sunteţi în stare.
Aţi avut vreo onomastică pe la şcoală?
– Da! minte el cu neruşinare, dar
fericit că i se oferă o scuză.
Apoi recunoaşte parţial:
– N-am plecat
nicăieri, am dormit ca un
lemn.
– Păi, vecine, nu s-a
întâmplat nimic. Toate
bune şi frumoase, ca de
obicei.
– Nici un străin, nici
o maşină...
– Nu, domnule! Am
stat până târziu afară, că
nepotul numai nu se da
dus în casă.
– Cum, a stat în
ploaie?
– Păi, nu mai ploua
pe când aţi venit
dumneavoastră.
Asta chiar e bună.
Se întoarce în casă cu coada între
picioare.
– M-am prostit de tot! îşi zice. Trebuie
s-o las mai moale cu berea. Unde o fi sticla
de vin?
Caută prin casă, Nu-i! Până la urmă o
găseşte în coşul de gunoi de sub chiuvetă.
Peste măsură de iritat se aşează pe pat.
– Ceva nu e în regulă! constată el. Sper
că nu mi-am pierdut minţile! Cineva o fost
în casă peste mine. Cine?
*
proză

Mihaela Moşneanu
Răpirea (5)
La început, comisarul îi auzi pe cei doi
oameni, dar nu înţelegea ce vorbeau. Ceea
ce-l făcu să rămână încremenit şi totodată
surprins, era că una dintre cele două voci
era cea a nevestei sale, care vorbea jos în
scară cu un bărbat. Discuţia dintre ei părea
să fie aprinsă şi misterioasă, lucru care îl
făcu pe comisar să strângă din ochi şi să se
încrunte.
Soţia comisarului era
înaltă, slăbuţă şi brunetă.
Era îmbrăcată într-un
capot roşu şi avea în
picioare o pereche de şlapi
roz. Părul drept îl avea
până la umeri. Avea ochi
mari şi căprui, un nas
drept şi nişte buze
senzuale, întodeauna
rujate. Era una dintre cele
mai frumoase femei şi una
dintre cele mai respectate
doamne din cartier,
datorită faptului că era
soţia comisarului Cristea.
Soţul ei coborî
treptele scărilor încet, să asculte ce vorbeau,
fără să facă zgomot. Nevastă-sa şi bărbatul
care era îmbrăcat într-un costum negru,
vorbeau cu voce joasă, aşa că trebui să se
apropie mai mult, ca să poată asculta
discuţia lor. Ea ştia că soţul ei Andrei era la
domnul Tică, unde obişnuia să întârzie şi de
aceea conversa liniştită cu acel bărbat, fără
să-i treacă prin minte că soţul ei era
aproape, la câţiva paşi şi asculta discuţia
lor:
– Numai vreau să am de-a face cu tine,
Ghiţă. Vreau s-o terminăm.
– De ce? Cum adică nu mai vrei să ai
de-a face cu mine?
– Uite aşa! Numai vreau. E timpul să
punem punct.
– De ce? Să nu-mi spui că acum te-ai
apucat să-l iubeşti pe comisar, că nu te cred,
îi spuse el, nervos.
Ea începu să râdă şi îi spuse:
– Pe uriaşul ăla de comisar nu l-am
iubit niciodată. Doar banii şi funcţia lui au
fost şi sunt bune pentru mine, de-aia m-am
măritat cu el. În rest, nu l-
aş fi luat de bărbat.
– Păi şi-atunci Livia,
de ce vrei s-o terminăm?
Ţi-ai găsit pe altul?
– Încă nu, dar sunt
alţii mai buni decât el şi
decât tine, măi Ghiţă,
răspunse ea râzând.
Comisarul asculta
împietrit. Nu-i venea să
creadă.
Ghiţă Suciu era
patronul unui bar numit
Scânteia, care era la vreo
doi kilometri distanţă de
acel bloc, unde locuiau
familiile Alexandrescu şi
Cristea. Era de etnie rromă. Şi oamenii lui
erau cei care o răpiseră din greşeală pe
doamna Mariana.
Auzind-o cum îi vorbea, se enervă pe
loc şi îi dădu Liviei o palmă zdravănă. În
mod normal, comisarul ar fi luat la bătaie
pe oricine ar fi îndrăznit să se uite la Livia,
dar acum nu avu nicio reacţie. Rămase pe
loc ca o statuie, năucit de discuţia nevestei
sale cu Ghiţă Suciu, privindu-i fix. Îl ştia din
vedere, dar nu avusese ocazia „să-l
cunoască” până acum.
proză

„Eu n-am lovit-o niciodată, i-am oferit
o viaţă frumoasă, are tot ce-şi doreşte cu
mine şi uite răsplata ei. Doamneee! Ce prost
am fost! Tocmai eu să fiu înşelat în halul
ăsta, nu-mi vine să cred. Şi cu cine, pe
deasupra? Eu care credeam că nu mai există
nimic în lumea asta, care să mă mire, uite
de unde sare iepurele!”
Şi simţi dintr-odată lacrimile care i se
prelingeau pe obraji fără să-şi dea seama, la
fel ca domnului Tică, mai devreme. Era o
trădare pe care el nu şi-ar fi închipuit-o nici
măcar în vis, din partea Liviei. Nu realiza că
plângea, deşi simţea
lacrimile pe obrajii lui
roşii.
Ghiţă Suciu, bărbatul
în costum negru continuă,
de data asta cu glas tare,
auzindu-se în scară:
– Măi nenorocito ce
eşti tu, dac' ar şti
comisarul ce poamă eşti,
te-ar băga în pământ de
vie, la cum îl ştiu eu! Nu
ţi-e ruşine? De fapt, ce
ruşine să-ţi fie ţie? Îţi
aduci aminte când mi-ai
spus că mă iubeşti şi că
vrei să fii cu mine? Şi eu
ţi-am promis că vom fi
împreună, că te voi fura. Vrei să ştii ce-am
făcut măi, vagaboandă nenorocită şi penală,
ce eşti? Vrei să ştii, ce-am făcut? Îţi spun eu
acum, ce-am făcut! Când am văzut că nu-mi
mai răspunzi la telefon şi că nu mai dai
niciun semn de viaţă, am trimis trei oameni
de-ai mei să te răpească şi ce crezi? Le-am
spus cum arăţi tu şi idioţii dracului au răpit-
o pe vecina aia a ta, de la unu, pe Mariana.
Imbecilii ăia au răpit-o pe ea în locul tău,
fiindcă au confundat-o cu tine. Când am
întrebat-o cum o cheamă şi când mi-a spus,
am zis că mor nu alta, pentru că ştiu că
barbatul ei este bun prieten cu comisarul.
– Ceee? Eşti nebun la cap? sări atunci
cu o voce răsunătoare, comisarul Cristea,
cum ai putut să faci mă, aşa ceva? Băi
tâmpitule, ştii că soţul ei este distrus acum,
că nu ştie unde este şi ce face? Şi tu? Tu
Livia, cum dracu te-ai încurcat tocmai cu
ăsta? Doamneee! Nu-mi vine să cred ce-am
auzit adineaori din gura voastră, mai ales de
la tine! Lasă că o să-ţi arate ţie „uriaşul
acela!”! Şi tu măi javră penală, ştii ce-
nseamnă ce-ai făcut tu cu vecina mea de la
unu? Şi cu oricare
persoană, dacă ai fi făcut
acest lucru, ştii ce-
nseamnă? Sechestrare de
persoană înseamnă, care
se plăteşte cu puşcăria,
măi porcule, idiotule ce
eşti tu! Nenorociţilor, ce
sunteţi voi, amândoi!
Acum fu rândul
Liviei şi-a lui Ghiţă Suciu
să rămână împietriţi.
Auzind prima oară vocea
lui Suciu şi după aceea pe
a comisarului, domnul
Tică şi doi vecini care nu
dormeau încă, ieşiră afară
şi auziră ce spuseseră
Suciu, după ce-i dăduse palma Liviei, şi
comisarul.
Domnul Tică coborî în grabă şi se
repezi la Ghiţă Suciu, pe care şi el îl ştia din
vedere.
– Unde-i Mariana mea, Suciule? Acum
să faci bine să mă duci la ea şi să mi-o dai
înapoi! Şi tu Livia, ce ai de vorbit cu ăsta? o
întrebă domnul Tică privind-o, după care îşi
întoarse privirea spre prietenul său, Andrei.
Îl văzu pe comisar cu umerii îndoiţi şi
avea o faţă de parcă l-ar fi bătut cineva.
proză

Niciodată nu-l văzuse aşa pe Andrei şi nu-i
venea să creadă. Întodeauna, prietenul lui
fusese puternic ca un munte şi veselia sa
explozivă se răspândea prin toate locurile
pe unde trecea, dar acum arăta ca un copac
uscat de la rădăcină. În acel moment, era
umbra comisarului, acel comisar care băga
spaima în toţi infractorii, acum era înfrânt
de trădarea soţiei sale, Livia. Dar cu toate că
arăta aşa de rău, îşi găsi puterea de-a vorbi:
– Acum, în acest moment Suciule, ne
iei pe mine şi pe Tică, şi ne duci în locul
unde o ţii pe Mariana, ai înţeles? Ai vreo
maşină sau chem eu o
maşină de poliţie?
– Da comisare, să
trăieşti! Am maşină, acum
mergem.
Auzindu-l cum îi
vorbeşte, comisarul se
repezi la el brusc şi îi dădu
un pumn în faţă,
doborându-l jos. Apoi sări
pe el şi-l ridică cu forţă în
sus. După care îi spuse, cu
vocea sa răsunătoare:
– Băi împuţitule ce
eşti! Pentru tine sunt
„Domnul comisar”, nu
„comisare”! Şi să-mi spui:
„Da, domnule comisar, să
trăiţi!”, ai înţeles?
– Da, domnul comisar. Da domnule
comisar, să trăiţi! îi răspunse slab Ghiţă
Suciu.
– Mai tare, că dacă nu, aici te omor, ai
înţeles? zbieră la el, ţinându-l de piept,
zgâlţâindu-l.
– Da, domnule comisar! Da domnule
comisar, să trăiţi! strigă Suciu tare.
– Bravo! Aşa să faci de-acum în colo,
ai auzit? Şi îi dădu drumul, împingându-l
spre ieşirea din scară, după care continuă
poruncitor, şi acum mişcă-te! Tică, hai să
mergem după Mariana!
– Hai Andrei, hai! Da repede, da? îi
răspunse domnul Tică, nerăbdător.
– Andrei! Andrei! strigă Livia la el cu
jumătate de gură, stai!
– N-am de ce să stau, plec acum după
Mariana! Stau eu şi cu tine de vorbă, când
mă-ntorc, n-avea grijă!
Şi Ghiţă Suciu ieşi primul din scară,
urmat de domnul Tică şi de comisar.
Parcurseră aleea în paşi grăbiţi până
ajunseră pe stradă şi
înaintară direct spre
aceeaşi Dacia Break, în
care o luaseră cei trei
oameni în negru pe
doamna Mariana. Ironia
sorţii fu ca domnul Tică şi
comisarul să intre în
spate, pe bancheta unde
cei doi oameni în negru o
aruncaseră pe doamna
Mariana ca pe un
geamantan, atunci când o
răpiseră.
După ce intrară toţi
trei în maşină, Suciu porni
maşina şi mări viteza.
Conduse aproape doi
kilometri, după care intră
cu maşina pe-o alee, unde încetini viteza.
După o sută de metri, ajunse în faţa barului
Scânteia. De acolo o luă pe stânga, printre
nişte blocuri şi ajunseră într-o parcare,
unde erau nişte garaje. Unul dintre ele era
deosebit de celelalte, fiindcă avea fereastră
cu grătar de fier şi o uşă cărămizie. De la
fereastră, se vedea lumina aprinsă.
va urma
proză

note de călătorie 35
Gabriela MimiBoroianu
Mica evadare
Urăsc diminețile de luni când țârâitul
enervant al alarmei mă anunță că începe o
nouă săptămână. Fără nici o tragere de
inimă alunec de sub plapumă în răcoarea
camerei. Cu ochii somnoroși privesc pe
geam. E ceață... O mașină strivește zăpada
sub roți deranjând liniștea zorilor cu
scârțâitul ei. Hmm... deci afară e frig. Mă
zgribulesc preventiv spre baie. Va fi o zi
lungă și obositoare dar un
fior de bucurie îmi
străbate inima, după
amiază vom merge să
luăm apă de la izvor!
Dimineața de luni e
întotdeauna agitată. Lume
nervoasă în trafic,
claxoane stridente... toți se
grăbesc... iar azi, parcă în
ciuda lor, ceața zgârie cu
unghia pe nervii și așa
întinși la maxim ai
șoferilor!
…
După două guri de
cafea începi să vezi lumea
altfel și să-ți intri în ritm.
Cu ceașca lângă mine mă
apuc de treabă. Telefoane,
hârtii, nervi mari și
bucurii mici… dar timpul fuge și nici n-am
realizat când a venit ora mesei. Ridic
privirea și zâmbesc la soarele care, timid, a
alungat ceața.
În sfârșit ora patru! Răsuflu ușurată,
emoția îmi face sângele să alerge mai
repede prin vene, iar bucuria îmi umple
inima la gândul drumului ce va urma.
Bidoanele fiind deja în mașină, pornim
către izvor!
De câțiva ani ne-am făcut acest obicei.
Ar fi mai simplu să folosim apa îmbuteliată
și poate mai sigur dar m-aş lipsi de plăcerea
de a ieși din oraș și de a-mi încărca bateriile
cu energia naturii. Nu e un loc anume de
unde luăm apă și, cum izvoare și fântâni
găsești în orice sat din județ, de fiecare dată
locul e altul. Fiind zăpadă de data aceasta
am luat-o spre munte... Muzica ne poartă pe
notele ei, căldura din mașină ne învăluie
pregătindu-ne de acea stare de detașare pe
care ți-o dau drumurile lungi. Peisajul se
derulează, halucinant sub ochii noștri ca
într-un film.
Ador aceste drumuri...
Un soare lăptos mărginește zarea către
apus scăpând câte o rază în copacii înfofoliți
în cojocul de nea. O liniște grea domnește
peste pădurea și valea ce se coboară din
poala ei... Doar o pasăre
„deranjează” tabloul când
lovește crenguța cu aripa
scuturând zăpada într-o
ploaie fină de steluțe.
Natura dă un adevărat
spectacol revărsând atâta
frumusețe încât simți,
privind-o, că îți stă inima
în loc, vrând parcă prin
oprirea ei să
încremenească însuși
timpul.
Urcăm dealul către
izvor. Drumul şerpuit
acoperit de zăpada
așternută, bătătorită de
roțile mașinilor lucește alb
ca o oglindă aburită.
Înaintăm încet să nu
pierdem vreo secvență din
acest film ce se derulează, copleșindu-ne cu
miracolul ce-şi deschide porțile invitându-
ne într-o lume magică... pe margine copacii
își împreună crengile grele de zăpadă
deasupra noastră.
Urâțenia orașului plin de ciorofleaşcă
înghețată, de țipătul strident al claxoanelor,
de cenușiul ce se înstăpânise peste tot
inclusiv în aerul cu miros de fum, rămăsese
undeva în urmă ca o amintire urâtă.
Aici totul este alb... Un alb coborât din
poveștile copilăriei, încărcat de bucurie. Mă
ard palmele din dorința de a face bulgări...
Oprim undeva mașina și cobor să fac
note de călătorie

câteva fotografii. Mă simt vie, într-un un
mod straniu, eliberată de stres, de griji, de
viața de zi cu zi cu toate problemele și
agitațiile ei, de parcă timpul are altă curgere
aici. O bucurie imensă îmi umple inima, îmi
vine să râd, să dansez... mă simt ca un
copil... Mi se umplu ochii de lacrimi.
De ce ne dorim atât de mult să
creștem, să ajungem oameni mari când e
atât de frumoasă copilăria? De ce ne grăbim
să renunțăm la lumea magică în care
sufletul poate fi cu adevărat liber?
Cât mi-aş dori să mai fiu copil, să nu-
mi pese de frigul de afară, de nasul roșu și
mereu umed, de ghetele ude din picioare și
să-mi dau drumul cu sania
nu pe derdeluș ci pe
aripile visului strigând
simplu „pârtieeee!!!!”...
Doamne, cum de au
trecut anii atât de repede?
Unde au fugit?
Am uitat să trăim, să
simțim, ne zbatem doar
pentru încă o zi într-o
luptă strânsă cu viața. Ne
pierdem în detalii uitând
esențialul - viața ne-a fost
dată s-o trăim - am ajuns
într-un punct în care acest
lucru nu mai este o
prioritate. Muncim până
la epuizare adunând în
jurul nostru atâtea
nimicuri cu trebuinți
incerte, cică pentru a ne
„ușura” viața... o iluzie cu care ne plătim
clipa efemeră de existență...
Îmi amintesc de bunici, de zilele de
iarnă ale copilăriei mele de pâinea scoasă
din cuptor, de pacea ce stăpânea totul, de
rostogilirea lentă a orelor...
Ochii mei dau roată peste valea ce
dormitează sub cuvertura albă, o urmă de
pași mărunți îmi arată că în spatele
încremenirii acestui tablou viața își
urmează cursul.
Florin își sprijină brațul de umerii mei
simțindu-mi starea. Ne întorcem la mașină
și ne continuăm drumul.
La izvor gerul zidise din stropii de apă
o adevărată fortăreață în jurul firicelului de
apă ce se încrâncena să-i reziste... Umplând
bidoanele parcă mă văd în satul copilariei...
Coborâm cu ulcioarele pe sanie, într-un
zbor șerpuit până la izvoarele din mijlocul
satului. O adevărată peripeție mai ales dacă
trebuia să faci față unei bătălii cu „bulgări”.
De câte ori nu sparsesem urcioarele
bunicii... În vale ne afundam în zăpadă
luptându-ne să fim primii la izvor,
înghesuială, hărmălaie, ce se transforma
repede într-o altă bătaie cu trântituri şi
tăvăleli prin troienele pufoase și-apoi
îmbujorați și fericiți ne prezentam cu
urcioarele la bunica, de
cele mai multe ori goale de
jumate, ca să avem scuză
să ne ducem iar...
Zâmbesc nostalgică
și mai privesc odată în
jurul meu și cum Florin
terminase între timp de
umplut bidoanele, o idee
ghiduşe mă împinge de la
spate și mă aplec repede
adunând în pumni un
bulgăr... Surprinzându-mi
privirea năstrușnică a
ghicit și fiind mai rapid ca
mine a dat primul! A
urmat o bătaie cu bulgări
pe cinste așa ca în
copilarie... Rostogoliți în
zăpadă râdem cuprinși
euforia momentului.
....
Soarele își adună razele iar frigul își
face simțită prezența. Încărcăm bidoanele
în mașină și, umăr lângă umăr, mai privim
odată spectacolul oferit de această iarnă
întârziată, ascunzând la loc amintirile
copilăriei. Mâinile mi-au înghețat dar
sufletul vibrează șoptind:
– Voi reveni!
note de călătorie

cronică de carte 36-41
Prof. Dimitriu Mihaela-Doina
Cronică literară
Romanul despre care voi vorbi,
Băiuțeii, a apărut la Editura Polirom, în
2006 și a fost tradus în Polonia, Marea
Britanie, Spania, Bulgaria. Aceast roman
Filip Florian îl scrie în tandem cu fratele său
Matei Florian, care s-a născut pe 8 ianuarie
1979, în București, debutul său literar
producându-se cu apariția unei poezii în
revista Cuvîntul, în 1997.
Este reporter,
începînd cu 1998, apoi își
continua traseul literar
început, devenind ulterior,
titular de rubrică la
Dilema (Dilema veche).
Scrie reportaje, cronici
literare, cronici de teatru,
scurt la diferite publicații
cultural, radio. A
colaborat cu reportaje,
cronică literară şi teatru
scurt la diferite publicaţii
culturale şi la radio.
Romanul Băiuţeii
reprezintă, așa cum vocile
literare afirmă „debutul
editorial al autorului“.
De menționat este și
deschiderea apetitului
fraților pentru literatură, căci pe linie
directă, bunicul bunicului său este Ioan
Slavici.
Băiuțeii este un roman dedicat mamei,
un semn al respectului pentru figura ei, ce
avea pântecele ca o proră și silueta de
fregată „Pentru mama, care n-a copt în
viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut fericiţi.”
Euforia cristalină a copilăriei se va revărsa
treptat pe pereții romanului, căci o scriitură
redactată la două mâini pare a semăna cu o
partitură de pian ce pune diezii, bemolii,
becarii - ideile, într-o armonie perfectă și
autentică.
Copilăria tușată, îngroșată, prin
evenimente comune lectorului, ne
surprinde și ne captivează, prinzându-ne în
iureșul amintirilor palpabile, naratorii
făcându-ne să credem „că totul era de-
adevăratelea”, ceea ce înseamnă niște
convenții ale jocului pictat cu o naturalețe
lingvistică remarcabilă, propus și acceptat
de toți cei ce doresc să îl guste până la
capăt.
Fleacurile sunt descrise cu ironie,
sarcasm și umor, dar și unele momente ale
pubertății și adolescenței (cănd se dorește
mai mult decât fixarea
chipurilor), cum ar fi cel în
care unul dintre
personaje, Cristos s-a
urcat pe bloc, gata să își ia
zborul, așa cum își aduce
aminte Coșută, nu avea
aripi, nici parașută, ci
doar o gașcă fioroasă,
toate luminile blocurilor
vecine parcă s-au aprins
atunci, ce zbierau la
unison să nu sară în gol.
Un alt episod hazliu
este cel în care pisica Fifi,
se îneacă în viața
monahală și îi ține de urât
și de cald lui Filip, așa
schiloadă și vărgată cum
era. Astfel de nimicuri,
parafrazând puțin, ne spun naratorii,
transform amintirile în bomboane narative
cu gust nostalgic, dulce-amărui.
Ei mereu comunică, ne decojesc
secretele vremurilor trăite, cum ar
comunismul ce sărăcesc pe Uca (mătușa
Lucica, la care se duceau în vacanțele de
vară, ajungând pe Lunca Siretului) și pe
soțul acestea, și le reduc identitățile la
mizerie și la pânzele de păianjen ale
realului, dar și cel al purtării uniformelor de
pionieri, chipiul pe care trebuia să îl poarte
și revolta verbală și psihică pentru tovarășa
Stănescu (o uram, o făceam vacă, tută și
cronică de carte

câte și mai câte), dar și pentru Patrie, ce
devine o oliță și care se hlizea contagios la
protagoniști.
Este un roman foarte bine scris, ideile
ce curg precum niște gheizere pe pereții
cărții sunt atât de bine închegate, încât nu
poți spune că există o ruptură, un abis între
lector și narator, ci dimpotrivă o continuă
relație de amiciție, căci i se promite că nu se
vor juca povestitorii cu el și că nu îl vor
minți, astfel, mizând pe onestitatea
discursului narativ.
„Există în textul acesta lucruri mici,
spuse sau subînțelese, par mărunțișuri, dar
nu sunt așa, fără
lămurirea lor întregul n-
ar fi întreg…. O să vă las
să citiți să aflați câte ceva
despre Luigi” – invitația
afectoasă îmbie mințile
cititorilor să cartografieze
totul și să își continue
lectura, astfel păstrându-
se o destindere
intelectuală de mare
impact emoțional, căci
cititorul ajunge el însuși să
conștientizeze că acest
tărâm al lui Coșuță, al lui
Cristos (act clar de ironie
etimologică), Paul,
Luminița, Mara, Nicoleta,
Dudu, Ștam, Știm (măștile
naratorilor ce se nasc într-
un borcan de muștar),
Luigi, Cubanezul, Gigi Maimuță, Gioe
Limonadă, Bil, Frec, Rahan (masca
naratorului Matei sau a matenului, cum îi
zice nenea), Migu, Șchiopu Barbosu, Bebe,
Sandu, Buzescuice și (personaje cu
caractere puternice, cu temperamente
vulcanice sau blânde, energice, cu un scut
verbal tăios, cu o experiență acidă) este
Țară a Minunilor, specifice oricărui copil ce
are dorința ardentă de a se întoarce înapoi,
în lumea lipsurilor de grijă, în universul
familiei, al ritualurilor ce hipnotizau rutina,
în sanctuarul urban natal, realizându-se un
permanent outside și inside textual.
Relevant mi se pare pentru undele
afective între narator-cititor, următorul
pasaj, pe care l-am decupat, realizând
practic o decriptare mentală și manuală, zic
eu inedită, prin accentuarea rolului și
însemnătății triadei epice: intentio autoris-
intentio operis-intentio lectoris. Miza cărții,
după opinia mea, este aceea că se încearcă o
suspendare în fluxul memoriei affective a
unor acte fabuloase, o focusare pe o vârstă
de aur, o reconfigurare detaliată a
vedeniilor flaușate ale unor copii, ale unor
felii de tort însiropate cu năzbâtii, bocete
infantile, jocuri de fotbal,
plimbări cu autobuzele
RATB.
Aleea Băiuț (în
capitolul 5- când Filip
Florian îi scrie o scrisoare
lui Matei ni se precizează
adresa: aleea Băiuț,
numărul 1, bloc D13, scara
D, etaj 4, apartament 40,
sector 6, București) este
locul unde se consumă
majoritatea energiei și
creativității vârstei. O
vărstă la care naratorii
ajung să aibă și mustrări
de conștiință căci existau
anumite tensiuni,
disensiuni în familie, tatăl
fiind mai tot timpul plecat,
ajunge să o înșele pe
mamă, să se despartă, iar mama ocupându-
se de educația lor, apoi de propria refacere a
vieții, aș spune că se declanșează o oarecare
traumă a disipării conceptului familie, o
atârnare perpetuă de aventuri și de
nebuniile infantile.
Băiuții, cuvântul care dă titlul
romanului, e o sintagmă generic construită
ce încastrează toposul cărții și junii
protagoniști, unul cu iz bucureștean,
acțiunea petrecându-se în Drumul Taberii
sau în alte spații clar precizate de naratori.
Romanul are doisprezece capitole cu
cronică de carte

Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016

Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016

Similar to Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016 (20)

More from Ioan M.

More from Ioan M. (20)

Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016