1. PSIHOLOGIA CONŞTIENTIZĂRII
REALITĂŢII

2. EDITURA FUNDAŢIEI REGALE PENTRU
LITERATURĂ ŞI ARTĂ
BUCUREŞTI, 2011
Floarea de Aur este Elixirul Vieţii. Deşi lucrează foarte precis, totuşi este
aşa de fluid încât are nevoie de o extremă inteligenţă şi claritate, şi de cea
mai completă ebsorbire şi linişte. Oamenii fără acest înalt grad de
inteligenţă şi înţelegere nu găsesc calea; oamenii fără această maximă
capacitate pentru absorbţie şi linişte nu se pot ţine de ea.
O parabolă.
Era o dată un magician foarte bogat care avea multe oi. Dar în acelaşi timp
acest magician era foarte răutăcios. El nu voia să ia cu simbrie ciobani, şi
nici nu voia să înalţe un gard în jurul păşunii unde păşteau oile lui. În
consecinţă oile rătăceau adesea în pădure, cădeau în prăpastii şi aşa mai
departe, şi mai presus de toate, ele căutau să scape, căci ştiau că
magicianul vroia carnea şi pieile lor, şi asta nu le plăcea.
În cele din urmă magicianul a găsit un remediu. El a hipnotizat oile lui şi le-
a sugerat mai întâi de toate că sunt nemuritoare şi că nu le face nici un rău
dacă sunt jupuite, că dimpotrivă, ar fi foarte bine pentru ele şi chiar plăcut.
În al doilea rând, le-a sugerat că magicianul era un stăpân bun care îşi
iubea turma atât de mult, Încât era gata să facă orice pe lume pentru ele. Şi
în al treilea rând, le-a sugerat că dacă ar fi fost să li se întâmple ceva, nu o
să li se întâmple chiar atunci, şi oricum nu în acea zi, şi de aceea nu aveau
nevoie să se gândească la asta.
În continuare, magicianul a sugerat oilor lui că nu erau deloc oi. Unora
dintre ele le-a sugerat că erau lei, altora că erau vulturi, altora că erau
oameni, şi altora că erau magicieni. Iar după asta, toate neliniştile şi
îngrijorările lui despre oi s-au terminat. Ele nu au mai alergat din nou
aiurea, ci aşteptau liniştite vremea când magicianul le-ar fi cerut carnea şi
pieile lor. Această parabolă reprezintă omul în starea obişnuită de
nonconştienţă. Este una dintre cele mai frumoase ilustrări ale omului aşa
cum este el: omul este o maşină. Omul nu este născut să fie o maşină, dar
omul trăieşte ca o maşină şi moare ca o maşină. Omul are sămânţa unei
mari înfloriri a conştientizării, omul are posibilitatea de a deveni Dumnezeu.
Dar aceasta nu se întâmplă. Nu se întâmplă pentru că omul a fost hipnotizat
- de către societate, de către stat, de către biserica organizată, de către
grupurile de interese care beneficiază de pe urma sistemului. Societatea
are nevoie de sclavi, şi omul poate rămâne un sclav doar dacă nu i se
îngăduie să se dezvolte către maxima lui înflorire. Societatea are nevoie de
carnea şi pieile noastre şi natural că nimănui nu îi place acest lucru. Deci
întregul proces al socializării, al civilizaţiei, nu este decât o profundă
hipnoză. Omul este hipnotizat din chiar momentul în care se naşte. El este
hipnotizat: că societatea există în favoarea lui, pentru binele său. Acest
lucru este total greşit. Este hipnotizat: că este nemuritor. Nu este. El poate
fi, dar nu este. Şi dacă hipnoza persistă, el nu va fi niciodată nemuritor.
2

3. Trăieşti doar ca fiinţă muritoare fiindcă trăieşti în corp. Corpul va muri.
Ceea ce se naşte obligatoriu va muri; naşterea este începutul corpului şi
moartea sfârşitul lui. Cunoşti ceva mai mult decât trupul în tine? Ai văzut
ceva în tine care era chiar şi înainte de a te fi născut? Dacă ai văzut acel
lucru, atunci tu eşti nemuritor. Dacă îţi cunoşti chipul, chipul tău originar,
chipul pe care l-ai avut înainte de a te fi născut, atunci ştii că vei exista şi
după moarte; altfel nu. Omul poate fi un nemuritor, dar omul trăieşte
înconjurat de moarte fiindcă omul trăieşte identificat cu corpu1. Societatea
nu îţi permite să cunoşti mai mult decât corpul. Societatea este interesată
doar de corpul tău; corpul tău poate fi folosit, sufletul tău este periculos.
Un om al sufletului este întotdeauna periculos, fiindcă un om al sufletului
este un om liber, el nu poate fi redus la sclavie. Un om care are un suflet
nemuritor în el, are un mai profund angajament faţă de existenţa însăşi, faţă
de însuşi Dumnezeu. Lui nu li pasă nici un pic de structurile societăţii
făcute de om, civilizaţiei şi culturii; acestea sunt celule de închisoare
pentru el. El nu există ca şi creştin sau hindus sau mahomedan, El nu
poate fi parte a unei mulţimi. El există ca un individ. Corpul este parte a
unei mulţimi, sufletul tău nu este. Dar sufletul tău nu poate fi dat în folosinţă
în piaţă. Societatea are nevoie doar de corpul tău. Şi este foarte periculos
pentru societate dacă începi să te străduieşti pentru suflet, fiindcă atunci
interesul tău se schimbă. Te transformi de la a fi un extrovertit la a fi un
introvertit; începi să te mişti către lăuntric. Societatea este pe dinafară,
societatea vrea ca tu să rămâi un extrovertit - interesat de bani, putere,
prestigiu, şi toate acestea - astfel încât energia ta să continue să se mişte
către în afară. Dacă începi să te mişti către lăuntric, asta înseamnă că ai
devenit un individualist, nu mai eşti parte a jocului care se joacă pe
dinafară. Nu îi aparţii. Începi să plonjezi adânc înlăuntrul propriei tale fiinţe.
Şi acolo este izvorul nemuririi.
Societatea te împiedică să pătrunzi înlăuntru. Şi cea mai bună cale este ca
să îţi dea o falsă idee că tu mergi înlăuntru. Magicianul a spus oilor că ele
sunt lei, sugerându-le că sunt nemuritoare, hipnotizându-le pentru a le face
să creadă ele nu sunt doar oameni, ci că ele sunt mari magicieni.
Când mergi la o biserică, nu mergi înlăuntru, când mergi la un templu,
nu mergi înlăuntru. Dar societatea te-a hipnotizat să crezi că dacă vrei să.
mergi înlăuntru, mergi la biserică. Dar biserica este la fel de mult pe
dinafară ca şi orice altceva. Societatea te-a hipnotizat să crezi că dacă vrei
să mergi înlăuntru, mergi la preot. Şi preotul este un agent al Statului şi
Societătii Preotul a fost întotdeauna împotriva misticilor, fiindcă dacă mergi
la un mistic vei începe să te mişti înlăuntru.Un mistic se mişcă într-un mod
total diferit. Energia lui are un gestalt: râul său se mişcă spre înlăuntru. Aşa
că cel ce merge la un mistic, pică în armonie cu misticul, va începe să se
mişte către lăuntric în mod natural, simplu, spontan. Acesta este tot scopul
de a fi cu un maestru, cu un mistic.
Floarea reprezintă perfecţiunea, totalitatea. Floarea reprezintă expresia
cea mai deplină a potenţialului, punerea în acţiune a potenţialului. Floarea
reprezintă frumuseţea, măreţia, splendoarea existenţei. Şi dacă nu devii un
3

4. lotus-cu-o-mie-de-petale sau o floare de aur ... Aminteşte-ţi, trebuie să
mergi departe. Aminteşte-ţi că trebuie să ieşi din capcanele pe care
societatea ţi le-a pus înjurul tău. Aminteşte-ţi, nu ai făcut încă lucrarea
pentru care ai venit pe Pământ. Aminteşte-ţi, eşti doar o sămânţă, suflet -
încă nu.
Cu cât mai aproape ajungi de adevăr, cu atât mai mult este posibilitatea
de a te rătăci, fiindcă atunci când ajungi mai aproape de adevăr, poţi deveni
foarte egoist, gândind că: .Acum ştiu", că: .Acum sunt". Şi dacă ego-ul
exploatează situaţia, vei cădea înapoi în vechea vale întunecată, vei pierde
piscul. Când ajungi mai aproape de adevăr, se ridică o mare dorinţă de a-l
împărtăşi cu oamenii. Dar nu l-ai atins în deplinătatea lui şi este primejdios
să împărtăşeşti jumătăţi de adevăruri, fiindcă jumătăţile de adevăruri sunt
mai primejdioase decât minciunile, fiindcă sunt puternice. Minciunile sunt
neputincioase.Mai devreme sau mai târziu oamenii vor descoperi ei înşişi
că aceea este o minciună. Dar jumătatea de adevăr poate persista timp de
secole, poate avea efect timp de secole.
Nimeni nu poate pătrunde printr-o jumătate de adevăr. Şi persoana care
călătoreşte jumătate de cale nu va aparţine nici acestei lumi, nici celeilalte.
Ea va fi într-un limb, şi aceasta este o situaţie foarte ciudată pentru a te afla
în ea: pierzi vechiul şi nu câştigi noul; devii un haos. Vechea ordine este
dusă şi noua nu s-a petrecut încă. Devii un nor, devii confuzie. Mai degrabă
decât să devină mai clară, mai degrabă decât să devină mai vie mai
degrabă decât să devină mai plină-de-lumină,viaţa ta devine un conflict
între doua polarităţi. Eşti rupt în două, începi să te descompui. Jumătate
din tine aparţine pământului şi jumătate din tine aparţine cerului. Acum nu
eşti nicăieri, Acum nu eşti nimeni. Aceasta poate crea nebunie.
De fapt, tot ceea ce se petrece întotdeauna se petrece acum. Sămânţa
moare acum, mugurele devine acum floare, pasărea începe să cheme
acum. Tot ceea ce se petrece vreodată se petrece doar în spaţiul făcut
disponibil de acum, de acest moment. Nimic nu se petrece vreodată în
trecut şi nimic nu se petrece vreodată în viitor. Tot ceea ce se petrece, se
petrece întotdeauna în prezent - aceasta este singura cale pentru ca
lucrurile să se petreacă, fiindcă prezentul este singurul timp care este.
Trecutul este doar memoria ta, iar viitorul este doar imaginaţia ta. Dar ai
fost hipnotizat să trăieşti în trecut şi ai fost hipnotizat să trăieşti în viitor:
Alege, fie trecut, sau viitor. Dar nici o societate nu îţi permite să trăieşti in
prezent.
Creştinii şi hinduşii şi mahomedanii - ei te condiţionează să trăieşti în
trecut. Era lor de aur era în trecut. Comuniştii, socialiştii, fasciştii - ei te
condiţionează să trăieşti în viitor, era lor de aur este in viitor, utopia este pe
cale să vină: Când vine revoluţia, atunci vei fi capabil să trăieşti într-adevăr,
atunci va fi o eră de aur. Fie eşti purtat în trecut, ceea ce este fals, fie în
viitor, ceea ce este din nou fals. Nici o societate nu îţi spune să trăieşti In
prezent, în aiciacum. A fi un adevărat căutător, înseamnă să trăieşti
aiciacum - şi nu există nici o altă viaţă. Dar pentru aceasta va trebui să te
dezautomatizezi, va trebui să devii un om, şi nu o maşină. Va trebui să devii
4

5. un pic mai conştient. Nu eşti conştient.
Odată stăteam alături de un om pe moarte - era un profesor în aceiaşi
universitate unde eram profesor şi eu. Era în culmea carierei sale de
succes şi apoi a venit atacul de inimă - care vine întotdeauna când eşti în
culme. Succesul este întotdeauna urmat de un atac de inimă. Ce mai poţi
avea după el? Aşa că el a avut un atac de inimă şi era pe moarte. Am mers
să îl văd. Era foarte trist - cine vrea să moară? - şi era într-o mare disperare
şi angoasă. l-am spus: ,,Nu este nevoie să te îngrijorezi. Nu vei muri".
El a zis: "Ce spui tu? Dar doctorii ... toţi doctorii spun că nu există nici o
posibilitate pentru supravieţuirea mea. Pe ce temeiuri spui că nu o să
mor?" l-am zis: "În primul rând, nu poţi muri fiindcă nu ai trăit niciodată. Nu
ai împlinit prima cerinţă pentru a muri. Timp de aceşti cincizeci şi cinci de
ani ai mers în somn, ai visat; nu ai trăit. Te-am privit timp de ani de zile".
A fost şocat, a fost furios - aşa de furios încât pentru un moment a uitat
totul despre moarte. Ochii îi erau înflăcăraţi de mânie şi a spus: "Ăsta este
modul de a trata un om muribund? Nu poţi fi un pic mai curtenitor? De ce
eşti aşa de dur cu mine? Mor şi vorbeşti filozofii aşa de mari - 'Nu ai trăit
niciodată. Acesta este timpul să spui astfel de lucruri?"
Am ascultat în tăcere. Am devenit absolut tăcut. Apoi mânia a dispărut şi
a început să plângă, şi lacrimi mari i-au apărut în ochi. Mi-a ţinut mâna cu
mare dragoste şi apoi a spus: ,,Poate că ai dreptate. Nu am trăit niciodată.
Poate nu eşti nepoliticos, doar ai dreptate. Şi ştiu că nimeni altcineva nu
mi-ar fi spus asta mie". Şi apoi mare recunoştinţă, şi pentru un moment a
devenit atât de conştient că cineva ar fi putut vedea lumina pe faţa lui - era
acolo, el era tot o aură, Şi mi-a mulţumit. în noaptea aceea a murit. Am
rămas cu el până în ultima clipă.
Şi el a spus: "Dacă tu n-ai fi fost acolo, mi-aş fi ratat şi moartea, aşa cum
mi-am ratat viaţa. Dar mor conştient. Cel puţin despre un lucru sunt fericit -
nu mor nonconştient".
Şi moartea lui a fost frumoasă. A murit fără vreun regret, a murit într-un
mod relaxat. A murit cu o inimă aproape primitoare. A murit plin de
recunoştinţă. A murit Într-un spirit de rugăciune. Următoarea lui viaţă
obligatoriu va avea o calitate diferită.
Dacă moartea este aşa de frumoasă, îţi aduce o nouă viaţă. Dar cineva
trebuie să trăiască fiecare moment, fie că este de viaţă, de dragoste, de
mânie, de moarte. Orişice este, cineva trebuie să trăiască fiecare moment
pe cât de conştient posibil.
Un ţăran, purtat de imaginaţia lui, s-a furişat într-o grădină de legume,
să fure castraveţi.
"Voi căra acest sac de castraveţi", a gândit el, "şi cu banii pe care îi voi
căpăta pe ei, voi cumpăra o găină. Apoi găina va face ouă, va cădea cloşcă
pe ele şi va scoate un cârd de puişori, şi voi hrăni puişorii până vor creşte,
apoi îi voi vinde şi voi cumpăra un purceluş de lapte. Voi hrăni purceluşul
de lapte până când va ajunge o scroafă, o voi da la vier, şi va avea o ceată
de purceluşi, şi îi voi vinde. Cu banii pe care îi voi lua pe purceluşi voi
cumpăra o casă cu grădină; voi semăna castraveţi in grădină şi nu voi lăsa
5

6. pe nimeni să îi fure - voi pune pază la ei. Voi angaja un paznic zdravăn, şi
din timp în timp voi ieşi afară în grădină şi voi striga: 'Hei, tu! Ai grijă!'"
Ţăranul era aşa de dus de acest gând că el a strigat cu toată puterea
glasului lui. Paznicul l-a auzit şi a venit alergând. L-a prins pe ţăran şi i-a
dat o chelfăneală straşnică.
Dar aşa trăieşte omul: în vise, în imaginaţie, în proiecţii. Aşa este cum
trăieşti tu, şi asta nu este calea de a trăi această frumoasă, uimitor de
valoroasă viaţă - asta este completă irosire. Trebuie să devii mai atent la
clipă, la prezent. Trebuie să îţi aduni toată conştienţa. Conştienţa este
comoara ta, şi Toate metodele care au fost inventate, proiectate de-a
lungul veacurilor, nu sunt nimic altceva decât căi pentru a crea mai multă
conştienţă în tine, pentru a crea mai mult foc în tine, pentru a face din viaţa
ta o relaţie pasionată, o flacără. Oamenii trăiesc vieţi amorţite, oamenii
trăiesc cu minţi absente, oamenii trăiesc neatent. Cum poţi trăi cu atât de
multă neatenţie în jurul tău? Neatenţia este întunecime, atenţia este lumină.
Oamenii se întreabă unul pe celălalt. Nimeni nu ştie ce fac ei, ei se uită
unul în ochii celuilalt, adunând informaţii despre ei înşişi de la alţii. De
aceea opinia altora a devenit aşa de importantă. Dacă cineva spune că eşti
un prost, devii mânios. De ce? Sau devii trist. De ce? Eşti făcut praf.
Gândeai că eşti un om înţelept, fiindcă alţii ţi-au spus că eşti înţelept.
Depindeai de opinia altora. Acum altcineva spune că eşti un prost. El îţi
poate sfărâma cu uşurinţă înţelepciunea, foarte uşor. Tu ţi-ai făcut un
castel din cărţi de joc şi el a aruncat o piatră. Acum totul este sfărâmat. De
aceea cineva devine aşa de mânios, atât de întărâtat, aşa de violent, şi
devine aşa de îngrijorat, de neliniştit. Te uiţi în mod continuu la ceea ce alţii
gândesc, fiindcă cunoşti doar că ceea ce alţii gândesc despre tine, tu nu
cunoşti nimic despre tine însuţi.Acuma ce fel de situaţie este asta? Dacă
eu nu pot şti despre mine, cine altcineva poate şti despre mine? Din afară,
nimeni nu mă poate privi, nu sunt disponibil astfel. Din afară doar corpul
meu poate fi privit. Dinlăuntru pot cunoaşte conştienţa mea. Oamenii
trăiesc aşa de nonconştient. Ei trăiesc doar prin .. opinia altora, Ceea ce
alţii spun devine propriul lor suflet.tu îl pot înlătura în orice moment.
Oamenii rămân cerşetori. Ai cunoscut ceva despre tine în mod direct? Te-ai
întâlnit vreodată pe tine însuţi direct, fără a aduce opinia altora în acest
lucru? Dacă nu ai făcut-o, nu ai trăit încă. Viaţa începe doar prin întâlnirea
sinelui, prin vederea sinelui în mod direct, nemediat. Viaţa există doar când
eşti capabil de a te vedea pe tine însuţi aşa cum eşti, nu cum alţii gândesc
despre tine. Ce pot gândi ei despre tine? Ce pot ei spune despre tine? Ei
pot privi comportamentul tău, ei nu te pot privi pe tine. Dacă vrei să te
priveşti pe tine însuţi, doar tu poţi face asta, nimeni altcineva. Nu poate fi
făcut de către servitori, nu poate fi delegat către altcineva.Dar suntem aşa
de mult interesaţi de opiniile altora fiindcă suntem absolut absenţi, nu este
nimeni treaz înlăuntru – toţi suntem profund adormiţi – sforăim pe
dinlăuntru. Priveşte-ţi propria-ţi absenţă a minţii. Faptul că o priveşti va
crea atenţie în tine. Priveşte ceea ce se petrece înlăuntrul tău: gânduri
trecând, amintiri apărând, un nor de mânie, o noapte întunecată de tristeţe,
6

7. sau o frumoasă dimineaţă de bucurie. Priveşte tot ce trece în tine, devino
tot mai plin de privit. încet, încet, vei deveni o priveghere integrată.
Cineva trebuie să fie ca apa - curgând, fluid, proaspăt, întotdeauna
mişcându-se către ocean şi cineva ar trebui să fie ca apa - moale, feminin,
receptiv, iubitor, nonviolent. Cineva nu ar trebui să fie precum o stâncă.
Stânca pare a fi foarte puternică, dar nu este, şi apa pare a fi foarte slabă,
dar nu este. Niciodată să nu fii înşelat de aparenţe. În cele din urmă apa
câştigă faţă de stâncă, jar stânca este distrusă şi devine nisip şi este luat
de apă către mare. În cele din urmă stânca dispare - împotriva apei celei
moi. Stânca este masculină; este mintea masculină, mintea agresivă. Apa
este feminină, moale, iubitoare, deloc agresivă. Dar nonagresivitatea
câştigă. Apa este întotdeauna gata să se predea, dar prin predare
cucereşte - aceasta este calea femeii. Femeia se predă intotdeauna şi
cucereşte prin aceasta. Şi bărbatul vrea să cucerească şi rezultatul final
este că doar o capitulare şi nimic altceva.Un om adevărat ştie cum să
trăiască şi cum să moară. Un om adevărat trăieşte în mod total, moare în
mod total. Un am adevărat trăieşte în binecuvântare şi moare în
binecuvântare. Adevărul va trebui să fie propria ta experienţă.Viaţa este
posibilă doar dacă există o lege fundamentală care să o susţină. Viaţa este
posibilă doar dacă este ceva care să o întreţină. Priveşte la imensa ordine
din existenţă. Este un cosmos, nu un haos. De ce este atâta armonie?
Trebuie să fie o lege care menţine armonia în funcţiune, menţine fiecare
lucru în acord. Dar nu ştim despre aceasta. Nu ştim nimic despre propria
noastră fiinţă, şi suntem reuniţi prin fiinţa noastră cu Viaţa.
Viaţa există în milioane de forme. În copac este verde, în floare este roşie,
în om este omul, în peşte este peştele. Este aceiaşi lege.Tu ai doi ochi.
Aceşti doi ochi sunt foarte semnificativi. Doar ştiinţa modernă este
capabilă să vadă adevărul acestui fapt. Aceşti doi ochi nu sunt doar ochii
vizibili. Aceşti doi ochi reprezintă bărbatul şi femeia din tine. Acum ştiinţa
modernă spune că mintea omului este divizată în două emisfere, emisferă
este bărbatul, cealaltă este femeia. Partea dreaptă a minţii tale este
feminină, iar partea stângă este masculină, Aşa că un ochi al tău reprezintă
bărbatul din tine, şi celălalt ochi femeia din tine. Şi când bărbatul tău şi
femeia ta se întâlnesc înlăuntrul tău, acea întâlnire este ceea ce este numit
cer - acea întâlnire, acea comuniune lăuntrică a bărbatului şi femeii tale.
Apa reprezintă curgerea exterioară. Aminteşte-ţi asta, că exteriorul şi către
în jos sunt sinonime şi către în sus şi lăuntricul sunt sinonime; orişice
merge în jos, merge de asemenea către exterior, şi orişice merge în sus, de
asemenea merge înlăuntru, şi viceversa. Apa întotdeauna merge în jos,
deci reprezintă o curgere exterioară, merge îndepărtându-se de ea însăşi;
călătoria ei este o călătorie exterioară. Focul merge în sus, întotdeauna în
sus, şi în sus este sinonim cu înlăuntrul; călătoria lui este întotdeauna
interioară.
Iisus însuşi spune din nou şi din nou: "Pocăiţi-vă. Pocăiţi-vă!" şi cuvântul
a găsit o interpretare greşită la creştini. Ei l-au făcut pocăinţă pentru fapte
rele. Nu are nimic de-a face cu fapte rele. Cuvântul "pocăinţă" înseamnă de
7

8. fapt a merge înlăuntru, a merge înapoi. înseamnă întoarcere înapoi:
restaurarea originalităţii tale. Cuvântul "pocăinţă" înseamnă metanoia,
întoarcere înapoi - o întoarcere la o sută optzeci de grade. Dacă continui să
curgi în exterior rămâi apă. Dacă te întorci înlăuntru, devii foc.
Acestea sunt cuvinte potenţiale. Care este secretul de a face aceşti doi
ochi unul singur? Cum să faci din bărbatul şi femeia din tine unul? Cum să
laşi bărbatul şi femeia ta să se dizolve unul în celălalt, astfel încât tu să nu
mai fii o dualitate, astfel încât să nu mai fii o casă divizată, tu împotriva ta,
astfel ca să nu mai fie vreun conflict sau tensiune, astfel Încât totul să fie
una? În această unicitate/unitate este strălucitoare fericire, fiindcă toate
tensiunile dispar, toate conflictele dispar, toată anxietatea dispare. Cum să
devii acel unu?
Secretul magiei vieţii constă în utilizarea acţiunii în scopul atingerii
non acţiunii.
Bărbatul reprezintă acţiunea, femeia reprezintă nonacţiunea. Trebuie să
utilizezi acţiune a pentru a atinge nonacţiunea, trebuie să faci eforturi
pentru a deveni lipsiţi de efort. Trebuie să mergi şi să îţi foloseşti toate
energiile tale, trebuie să devii aşa de activ încât nu este nimic lăsat în
urmă,toate energiile devin implicate în acea creativitate - şi apoi brusc,
când toată energia este implicată, se petrece o transformare. Întocmai
precum la o sută de grade apa se evaporă, actiunea, când devine totală, se
evaporă şi lasă în urmă nonacţiunea. Mai întâi trebuie să înveţi să dansezi,
şi trebuie să îţi pui toate energiile în dans. Şi dintr-o dată se întâmplă acea
stranie experienţă când deodată dansatorul dispare în dans şi dansul se
petrece fără vreun efort. Atunci aceea este nonacţiune. Mai întâi trebuie să
înveţi acţiunea pentru a merge în nonacţiune. Asta este totul despre
meditaţie. Oamenii vin şi mă întreabă de ce predau meditaţii active. Fiindcă
aceasta este calea unică de a găsi nonacţiunea: dansează la maxim,
dansează într-o frenezie, dansează nebuneşte. Şi dacă întreaga ta energie
este implicată în dans, vine un moment când dintr-odată vezi că dansul se
petrece de unul singur, nu este nici un efort în el- este acţiune fără acţiune.
Acum, dacă un freudian priveşte într-un astfel de om trezit, el va găsi
doar conştientizare, doar conştientizare; el nu va găsi subconştientul. Dacă
un freudian priveşte în tine, doar o parte este conştientă, faţă de această
parte sunt nouă părţi care sunt subconştientul - doar o zecime din mintea
ta este conştientă. Un trezit este sută la sută conştient.
Din nou aminteşte-ţi, soarele reprezintă energia bărbatului, luna reprezintă
energia feminină. Şi inima stă între cele două. Inima nu este nici bărbat, nici
femeie, şi aceasta este frumuseţea inimii: inima este divină, nici bărbat, nici
femeie, şi se găseşte exact între cei doi.
Dacă înclini prea mult către energia masculină, eşti prea activ şi nu ştii
cum să fii pasiv. Asta este ceea ce s-a întâmplat în Vest: Vestul este
orientat către soare - prea multă activitate. Oamenii se înnebunesc cu
activitatea lor. Prea multă viteză - totul trebuie să fie făcut imediat - nici o
răbdare, nici o aşteptare. Ei au uitat cum să fie pasivi, cum să fie
răbdători,cum să aştepte lucrurile. Ei şi-au pierdut întreaga capacitate de a
8

9. fi inactivi, Nu ştiu cum să meargă într-o vacanţă. Chiar dacă merg într-o
vacanţă, sunt mai activi ca niciodată.
Mulţi oameni din Vest au atacuri de cord duminicile mai mult decât în
oricare altă zi a săptămânii, fiindcă este o sărbătoare şi oamenii sunt prea
ocupaţi. Toată săptămâna ei gândesc că se vor odihni când vine
sărbătoarea, şi când vine ziua de sărbătoare, ei au o mie şi unu de lucruri
de făcut. Nu că ei trebuie să le facă, nu că ele sunt necesare - nu, nu, deloc
- dar ei nu pot trăi în odihnă. Nu pot doar să se întindă jos pe pajişte şi să
fie cu pământul, ei nu pot doar să şadă în tăcere sub un copac şi să nu facă
nimic. Nu, ei vor începe să facă o mie şi una de lucruri în jurul casei. Ei vor
repara asta şi vor dez-repara aia, vor demonta motorul maşinii şi vor începe
să facă lucruri prin el. Ei vor face ceva şi vor rămâne activi.
Întreaga lor viaţă oamenii gândesc că atunci când se vor retrage la
pensie atunci ei se vor bucura. Dar ei nu se pot bucura, ei nu se pot odihni.
Oamenii mor repede odată ce ies la pensie. Psihologii spun că ei mor cu
zece ani mai devreme fiindcă nu ştiu să facă altceva. Moartea pare să fie
unicul mod de a scăpa de o viaţă care a devenit fără înţeles, care a fost
întotdeauna fără înţeles, care a devenit doar o goană. Oamenii se grăbesc,
neştiind unde se duc. Tot ceea ce ştiu ei este că trebuie să meargă mai
repede şi mai repede, şi mai repede rară a fi vreodată îngrijoraţi: exact unde
se duc ei? Ai putea alerga în cerc. Asta este exact ceea ce se petrece:
oamenii aleargă în cerc.
Vestul este orientat către soare, Estul este orientat către lună. Estul a
devenit prea pasiv, prea fatalist: "Nu trebuie făcut nimic. Doar aşteaptă,
Dumnezeu o va face". Ăsta este un alt fel de prostie şi stupiditate. Estul
este sărac, leneş, păduchios, şi oamenii nu sunt îngrijoraţi de nimic.
Mizeria de peste tot, sărăcia, boala nimeni nu este îngrijorat orice este
acceptat. "Ce poţi să faci?Este voinţa lui Dumnezeu.Când lucrurile sunt
prea de tot,Dumnezeu va veni.Ce altceva putem noi face?" Aceasta este
mintea feminină. Trebuie să fii exact la mijloc - nici bărbat, nici femeie, nici
o înclinaţie către vreo extremă - atunci este echilibru. Atunci cineva este
activ şi totuşi rămâne inactiv în profunzimea lăuntrică, atunci cineva este
inactiv şi totuşi rămâne activ în exterior. Pe dinafară fii orientat către soare,
pe dinăuntru fii orientat către lună, Fie ca soarele şi luna să se întâlnească
în tine şi tu să fii exact la mijloc. Şi la mijloc este transcendenţa.
Omul este centrul şi de asemenea o circumferinţă. Dacă te mişti către
circumferinţă, atunci vei avea multe gânduri. Circumferinţa constă în
mulţime, centrul este unul. Dacă te mişti către centru, gândurile încep să
dispară. În miezul însuşi toate gândurile dispar - este doar conştientizare.
Doar vezi contradicţia: golul şi viaţa. Viaţa este masculină, golul este
feminin. Viaţa şi golul- ambele sunt aspecte ale Zeului lăuntric. Când nu ai
ales pe niciunul în defavoarea celuilalt, când nu ai ales deloc - ai fost doar
un privitor - devii acel Zeu al cărui unic aspect este viaţa şi al cărui celălalt
aspect este moartea, al cărui aspect este perfecţiunea, şi al cărui celălalt
aspect este nimicnicia.
Fiindcă am ales anumite criterii, mulţi oameni au fost condamnaţi ca
9

10. fiind proşti - dar ei nu sunt. Nu am dat niciodată peste o singură persoană
care să fie proastă - nu se întâmplă - dar inteligenţa ei ar putea fi un fel
diferit de inteligenţă. Poezia are nevoie de un fel diferit de inteligenţă decât
atunci când eşti implicat în afaceri. Un poet nu poate fi un afacerist şi
afaceristul va găsi ca foarte dificil să fie poet. Un fel de inteligenţă este
necesară pentru a fi politician, un alt fel de inteligenţă este necesară pentru
a fi un pictor. Şi sunt milioane de posibilităţi.
Aminteşte-ţi, oricine se naşte inteligent, deci asta înseamnă că nimeni
nu este exclus. Trebuie doar să îţi descoperi inteligenţa - acolo unde este.
Şi odată ce ţi-ai găsit inteligenţa, vei fi clar. Oamenii trăiesc cu neclaritate
din cauză că ei trăiesc cu idei greşite despre ei înşişi. Cineva ţi-a spus - un
profesor, un director de şcoală, o universitate - că nu eşti inteligent. Dar
criteriul lor este doar un criteriu ales, criteriul lor nu este aplicabil tuturor.
Universităţile nu sunt încă universale: ele nu permit fiecare fel de
inteligenţă, ele nu acceptă toate manifestările de inteligenţă. Odată ce ţi-ai
acceptat inteligenţa şi începi să ţi-o respecţi, vei deveni clar, nu va fi nici o
problemă.
Aceste două lucruri sunt necesare împreună. Dacă nu eşti inteligent nu
vei fi capabil să înţelegi ceea ce ţi se spune, nu vei înţelege ceea ce îţi
împărtăşeşte maestrul. Şi dacă nu eşti feminin, nu vei fi capabil să absorbi
asta, nu vei fi capabil să devii însărcinat cu asta. Şi ambele sunt necesare:
trebuie să fii inteligent, total inteligent pentru a vedea ce este de văzut, şi
trebuie să fii complet absorbant pentru a ţine aceasta în tine, astfel încât
devine parte din tine.
Vreau ca să fii complet liber de orice sentiment de vinovăţie. Odată ce eşti
liber de vinovăţie, eşti o persoană religioasă. Aceasta este definiţia mea
despre o persoană religioasă.
Foloseşte îndoiala - îndoiala este frumoasă - fiindcă doar prin îndoială
poate încrederea să ajungă la maturitate. Cum poate să fie altfel? Trebuie
să fie frumoasă - doar prin îndoială încrederea poate să devină centrată,
doar prin îndoială poate încrederea să îmbobocească, să înflorească,
întunecata noapte a îndoielii este cea care îţi aduce dimineaţa aurie.
Noaptea întunecată nu este împotriva zorilor, noaptea întunecată este
pântecul matern pentru zori. Zorii se pregătesc în chiar fiinţa întunecatei
nopţi.
Gândeşte despre îndoială şi încredere ca şi complementare - întocmai
precum sunt bărbatul şi femeia, noaptea şi ziua, vara şi iarna, viaţa şi
moartea. Gândeşte-te întotdeauna la aceste perechi, inevitabil, în termeni
de complementaritate; nu gândi niciodată în termeni de opoziţie. Chiar
dacă la suprafaţă ele par să fie opuse, în profunzime ele sunt prieteni,
ajutându-se una pe cealaltă.
Gândeşte-te la o persoană care nu are încredere: el nu va avea nici
îndoială, fiindcă nu are nimic despre care să se îndoiască. Gândeşte-te
doar la o persoană care nu are nici o încredere in nimic - cum poate el să
se îndoiască, despre ce să se îndoiască? Doar un om de încredere are ceva
despre care să se îndoiască. Fiindcă te încrezi, de aici vine îndoi ala.
10

11. Îndoiala ta îţi dovedeşte încrederea, nu invers. Gândeşte-te la un om care
nu se poate îndoi - cum poate el să se încreadă? Chiar dacă este incapabil
de îndoială, cum poate el să fie capabil de încredere? Încrederea este cea
mai înaltă formă a aceleiaşi energii; îndoiala este cea mai joasă treaptă a
aceleiaşi scări şi încrederea este cea mai înaltă treaptă a scării. Utilizează
îndoiala, utilizeaz-o plin de bucurie. Nu este nici o nevoie să te simţi
vinovat. Aminteşte-ţi că trebuie să se ajungă la încredere: utilizează
îndoiala, dar nu uita ţelul, nu uita cea mai înaltă treaptă a scării. Chiar dacă
stai pe cea mai joasă treaptă, priveşte către cea mai înaltă - trebuie să
ajungi acolo. De fapt, îndoiala te împinge către asta, fiindcă nimeni nu se
poate simţi în largul lui cu îndoiala. Nu ai privit asta? Când există îndoială,
există şi nelinişte. Nu schimba acea nelinişte, nu interpreta neliniştea ca
vinovăţie. Da, neliniştea este acolo, fiindcă îndoiala înseamnă că eşti
nesigur de terenul pe care stai. Îndoiala înseamnă că eşti ambiguu, îndoiala
înseamnă că nu eşti încă o unitate - cum te poţi simţi în largul tău? Tu eşti
o mulţime: nu eşti o persoană, tu eşti multe persoane - cum poţi fi în largul
tău? Trebuie să fie mare zgomot înlăuntrul tău, o parte trăgându-te într-o
direcţie şi o altă parte într-altă direcţie. Cum poţi creşte dacă eşti tras în aşa
de multe direcţii simultan? Obligatoriu va fi nelinişte, tensiune, angoasă,
anxietate.
Nimeni nu poate trăi cu îndoială şi în îndoială. Îndoiala te împinge către
încredere. Îndoiala spune: "Mergi şi găseşte un loc unde te poţi relaxa,
unde poţi fi, în totalitate". Îndoiala este prietenul tău. Ea spune doar:
Acesta nu este căminul. Mergi înainte - cercetează, caută, inspectează". Ea
creează impulsul de a cerceta, de a explora. Odată ce începi să vezi
îndoiala ca pe un prieten, ca pe o ocazie, nu împotriva încrederii, ci
împingându-te către aceasta, dintr-odată vinovăţia dispare, este o mare
bucurie. Chiar când te îndoieşti, te îndoieşti plin de bucurie, te îndoieşti
conştient, şi foloseşti îndoiala pentru a găsi încrederea. este absolut
normal. Încrederea este întocmai precum lumina şi îndoiala este precum
întunericul. Acele câteva momente de încredere - chiar dacă ele sunt puţine
şi rare, nu fi îngrijorat - ele sunt îndeajuns pentru a distruge toate îndoielile
tale încet, încet. Şi prin "distrugere" înţeleg doar eliberarea energiei
conţinute în îndoială. Doar să spargi cochilia numită îndoială ... şi adânc
înăuntru vei găsi pura energie a încrederii. Odată ce este eliberată, tot mai
multă încredere va fi disponibilă pentru tine. Bine că nu crezi. Dacă începi
să crezi, vei înceta să cauţi. Un credincios nu se mişcă niciodată - el a
crezut deja. De aceea există milioane de oameni adorând în biserici,
temple, moschei, dar adoraţia lor este din cauza credinţei. Fiindcă este din
cauza credinţei, acele milioane de oameni rămân nereligioşi: ei nu caută
după Dumnezeu, ei nu îl caută pe Dumnezeu - ei deja L-au acceptat.
Acceptarea lor este şchioapă; ei nu s-au zbătut pentru ea, ei nu au câştigat-
o. Trebuie să te lupţi, trebuie să te zbaţi, trebuie să câştigi. Nimic nu este
fără vreun preţ în viaţă; trebuie să plăteşti preţul. Ei nu au plătit preţul- şi ei
gândesc că doar prin adoraţie într-un templu ei vor ajunge la ceva? Ei simt
totalmente proşti, îşi pierd timpul. Toată adoraţia lor este doar o iluzie.
11

12. Persoana real religioasă nu poate crede; ea caută. Fiindcă ea nu poate
crede, rămâne în îndoială, şi nimeni nu poate fi.liniştit cu îndoiala. Trebuie
să caute şi să cerceteze şi să găsească. Îndoiala continuă să îţi roadă fiinţa,
continuă să te împungă: "Cercetează, caută, şi nu fi mulţumit înainte de a fi
găsit" . Bine că nu poţi crede. Doar aminteşte-ţi: nu este nici o nevoie să
crezi, şi nu este nici o nevoie să nu crezi. Şi asta se întâmplă. Şi sunt fericit.
Cineva este singur. Însingurarea este fundamentală - dar însingurare a nu
este singurătate. Nu eşti singur. Şi aici se găseşte toată neînţelegerea şi de
aceea te face pe tine aşa de înspăimântat. A fi singur înseamnă că îţi
lipseşte celălalt. A fi singur este o stare negativă. A fi singur înseamnă că
te simţi gol, că îl cauţi pe celălalt; crezi în celălalt, depinzi de celălalt - şi
celălalt nu este acolo. Şi fiindcă celălalt nu este acolo, există o mare
nimicnicie, dar acea să dispară. Şi când totul începe să dispară, adevărata
problemă este: tu nu poţi rămâne tu însuţi.
Când orice altceva a dispărut, tu vei începe şi tu să dispari, fiindcă
depinzi de alţii, eşti doar o reflecţie a altora. Tu ţi-ai văzut faţa în ochii
altora; ei au fost oglinzi. Acum nu mai sunt oglinzi - cine eşti tu? Totul a
dispărut, atunci cum poţi rămâne în această singurătate? Şi tu începi să te
evapori şi aceasta creează mare teamă - teama de moarte.
Ego-ul începe să moară şi ego-ul începe să caute pe undeva pe cineva
de care să se agaţe. Şi de aceea curând începi să interacţionezi cu oamenii.
Din teama de moarte începi să devii ocupat cu alţii din nou. Şi atunci
obligatoriu va fi acolo o mare confuzie, fiindcă fiinţa ta naturală se mişca
într-o mare nimicnicie. Dar tu ai devenit speriat şi te-ai tras îndărăt din ea.
Ai creat o contradicţie în energie: energia mergea înlăuntru, iar tu ai sărit
afară, de aici confuzia. Dar însingurarea este finală. Şi când spun că
însingurarea este finală, vreau să spun că este doar una, nu sunt mai
multe. Nu eşti separat de existenţă. Nimeni nu este separat de nimeni
altcineva, existenţa este complet una. Însăşi ideea de separare este
nenorocirea noastră, însăşi ideea de "sunt o insulă" creează iadul. Nimeni
nu este o insulă, aparţinem continentului; suntem partea a acestei
existenţe oceanice. Trecut, prezent şi viitor, în toate direcţiile şi
dimensiunile, toate sunt una, De fapt, cuvântul singur tot-una - aceasta este
singurătatea. Tot-una înseamnă singur. În singurătate tu îl căutai pe
celălalt, în însingurare, celălalt a dispărut şi astfel şi ego-ul a dispărut.
Acum nu mai este nimeni înăuntru şi nimeni pe afară, şi totul este una.
Această unitate, această absolută unicitate aduce binecuvântare. Apoi nu
există teamă, nu poate exista, fiindcă nu poate fi nici o moarte - cum poate
exista teama? Moartea s-a întâmplat deja, ceea ce ar fi putut muri a murit.
Acum eşti în lumea imortalităţii, ai găsit elixirul. Odată ce ai gustat din el,
orice moarte a dispărut, orice timp a dispărut, toate distincţiile au dispărut.
Acum vei vedea copacul ca extensie a ta, norul ca extensie a ta, sau pe tine
ca extensie a copacului. Acum centrul este pretutindeni şi nicăieri. Eu-l
numai există niciunde. Însăşi cuvântul a devenit complet fals. Când
pătrunzi în însingurarea ta, mai întâi este foarte singuratică, fiindcă tu ai
trăit cu ideea de celălalt. Era o idee de vis; celălalt nu este acolo. "Eu" şi
12

13. "tu" - ambele sunt false. Cineva spunea că suprema şi finala calitate a
rugăciunii este dialogul între "eu" şi ,;tu". Aici s-a împotmolit iudaismul:
rugăciunea supremă şi finală nu este deloc dialog, rugăciunea supremă
este un monolog, fiindcă celălalt nu este acolo.
Nu există "eu", nu există "tu"; joci rolul amândorura. Este un joc, este o
piesă de teatru. Rugăciunea este o piesă - jucată cu propriul tău sine. Nu
există "ceIălalt".
Dar iudaismul s-a blocat la ideea de "eu" şi "tu". De aceea ei i s-au
împotrivit aşa de tare lui Iisus, fiindcă el a declarat: "Eu şi tatăl meu una
suntem". Dar asta a fost de ajuns pentru ca să îi înfurie pe oameni. Oamenii
erau nebuni: "Ce spune el? Se declară pe el însuşi Dumnezeu?"
El nu spunea ceva, nu se declara ca fiind Dumnezeu. El spunea doar că
nu există Dumnezeu şi nici adept devotat, există numai unul. Îl poţi numi
adept devotat într-o anumită situaţie, îl poţi numi Dumnezeu într-o altă
situaţie. De aceea spune el "eu şi tatăl meu suntem una. Dacă priveşti la
trupul meu sunt fiul, dacă priveşti la sufletul meu, sunt tatăl. Dacă priveşti
la forma mea sunt un om, fiu al omului, dacă priveşti la esenţa mea, sunt
fiul lui Dumnezeu". De aceea continuă el să repete asta din nou şi din nou.
Uneori spune "sunt fiul omului", şi uneori spune "sunt fiul lui Dumnezeu".
Arată contradictoriu, dar nu este.
Tot ceea ce vezi este o proiecţie a ochilor tăi. Lumea, aşa cum este, tu
nu ai văzut-o. Ceea ce ai văzut este doar o proiecţie, aşa că atunci când
începi să te mişti către înlăuntru, tot ceea ce ai proiectat asupra lumii va
veni tot mai aproape şi mai aproape căutre ochi şi va dispare în ochii tăi.
Această lume este o proiecţie a ochilor tăi. Nu vezi ceea ce este, proiectezi
un vis asupra acesteia.
Odată ce dispare proiecţia şi tu deschizi ochii, ochii goi -
nemaiproiectând nimic altceva,doar văzând orişice este, cu nici o idee
despre ce este, fără vreun nume, fără nici un fel de etichete, fără nici o
interpretare, doar văzând, goi, pasivi -lumea ajunge să aibă un înţeles, o
semnificaţie total diferită. Mintea creează teama, nu experienţa. Mintea se
joacă atunci când creează teama. Nu mintea acţionează atunci când vezi
toate proiecţiile tale venind tot mai aproape şi mai aproape şi dispărând în
ochii tăi, nu mintea acţionează atunci când totul devine un ecran alb gol.
Nu este minte, este meditaţie: este mişcare către non-minte. Mintea creează
teama - atunci când ajunge foarte aproape de non-minte, devine aşa de
speriată de moarte încât creează teamă - şi în acea teamă ieşi în grabă în
afară. Data viitoare când se întâmplă, pătrunde înlăuntru, în ciuda fricii. Fii
doar ca un elefant care continuă să meargă, deşi câinii continuă să latre. Să
nu îţi pese deloc de minte - de ce spune ea.
Ţi s-a spus din nou şi din nou, ai fost învăţat din nou şi din nou că a fi
bucuros este greşit şi a fi mizerabil este corect. Poate că nu ţi s-a spus aşa
direct, dar indirect ai fost condiţionat şi hipnotizat pentru mizerie. Ai
început prin a crede că mizeria este naturală. Vezi mizerie peste tot în jur.
Mizeria abundă, fiecare este mizerabil. Acesta pare a fi modul în care sunt
lucrurile.Când te-ai născut, erai un copil fericit - aşa cum este fericit orice
13

14. copil. Asta nu s-a întâmplat altfel- niciodată. Orişicând se naşte un copil el
este fericit, complet fericit, şi de aceea copii arată foarte egoişti: ei se
gândesc doar la ei înşişi, ei nu se îngrijorează de lume, şi sunt fericiţi
pentru lucruri mici. Un fluture în grădină, şi bucuria totală şi minunarea lor
- faţă de lucrurile mici, de nimicuri, dar ei sunt fericiţi, ei sunt în mod
natural fericiţi. Dar încet, încet, noi ologim fericirea lor, noi o distrugem. Nu
putem tolera aşa de multă fericire. Lumea este foarte mizerabilă şi trebuie
să îi pregătim pentru lume. Aşa că indirect începem să îi îndoctrinăm că
"lumea înseamnă mizerie. Nu îţi poţi permite să fii fericit. Fericirea este
doar o speranţă. Cum poţi fi fericit? Nu fi aşa de egoist! Este aşa de multă
mizerie peste tot în jur - empatizează cu ceilalţi, ia în considerare pe
ceilalţi". Încet, încet, copilul capătă sentimentul că a fi fericit este un fel de
păcat. Cum poţi să fii fericit când este atâta mizerie în lume? Cum poate fi
cineva fericit când oamenii mor de foame?"
Dar mizeria a fost pusă pe un piedestal, mizeria a fost adorată.
Am suspectat întotdeauna că creştinismul a devenit cea mai mare
religie din cauza crucii. Reprezintă mizeria, suferinţa. A fi pe cruce şi trist
arată perfect corect, fiindcă oricine este pe o anumită cruce şi trist.
Şi tu trebuie să fi fost învăţat încă din copilăria ta că lumea este un loc
greşit. Cum poţi fi fericit în acest loc? Noi suferim un fel de pedeapsă.
Dumnezeu le-a poruncit lui Adam şi Eva să părăsească Paradisul pentru că
ei nu l-au ascultat, şi umanitatea este sub acel blestem. Cum poţi fi tu
fericit? A fi un creştin şi fericit ar fi o contradicţie în termeni.
Deci trebuie să fii învăţat că lumea este un loc mizerabil: mizeria este
perfect corectă : în ea, armonizată cu ea, şi oricine este mizerabil- ar fi
foarte dificil şi crud din partea ta să fii fericit şi bucuros. De aceea chiar şi
atunci când sunt momente de bucurie, oamenii se simt vinovaţi şi se reţin.
Larson a luat-o pe Charlotte pe un drum de ţară şi a parcat maşina într-
un loc pustiu. .Dacă încerci să te iei de mine", a spus Charlotte, "o să ţip".
"La ce bun?" a întrebat Larson. "Nu este nici un suflet pe mile în jur".
"Ştiu", a spus CharIotte, "dar vreau să am conştiinţa împăcată înainte să
mă simt bine".
Oamenii fac chiar şi dragoste cu feţe triste ca şi când ar fi pe cruce
serioşi, îndeplinindu-şi o datorie - şi chiar dacă vor să se bucure, ascund
acest lucru. Nu arată corect. Ei se simt vinovaţi.
Dacă oamenii fac dragoste într-adevăr cu bucurie, ei vor ţipa, vor striga,
vor plânge, vor râde. Nu se ştie niciodată ce fel de emoţii vor ieşi la iveală,
aşa că este mai bine să existe autocontrol; altfel vei arăta aşa de prosteşte.
Şi atunci ce vor gândi vecinii? Şi zidurile moderne sunt aşa de subţiri că,
chiar şi când trebuie să faci dragoste.
"Ce faci? Şi Iisus a suferit pentru tine pe cruce! Şi tu strigi de bucurie?
Gândeşte-te la Iisus, sărmanul Iisus şi ce va crede el despre tine! Şi
gândeşte-te la Dumnezeu - care este un fel de Tom Trage-cu-ochiul care
priveşte întotdeauna pe gaura cheii - ce va crede el?"
Dacă gândeşti despre toţi dumnezeii şi apoi îngerii şi cristoşii şi sfinţii
şi ei cu toţii te privesc şi tu faci dragoste ... şi cu astfel de poftă şi plăcere!
14

15. Tu vei suferi în iad! Este mai bine să îţi păstrezi autocontrolul, este bine ca
să te simţi vinovat. De aceea după ce fac dragoste oamenii simt un fel de
tristeţe, un fel de frustrare, ca şi când au făcut ceva criminal. Din nou s-au
bucurat şi asta nu este corect.
Numai priveşte: oricând te simţi mizerabil, ceva se simte bine. Va arăta
ca o contradicţie, dar este aşa. Oricând te simţi mizerabil, te simţi fericit, şi
oricând te simti fericit, te simti mizerabil.
Nu vei fi capabil să înţelegi deloc asta, fiindcă întreaga ta înţelegere a
fost otrăvită. Trebuie să laşi baltă întreaga minte. Nu este nici o nevoie să
înţelegi. Trebuie să pătrunzi în asta cu inocenţă, nu cu înţelegere, fiindcă
acea înţelegere este din nou un fel de calcul; acea înţelegere este din nou
cunoaşterea care a fost dată de societate. Şi acea cunoaştere creează tot
necazul! Trebuie să devii din nou un copil, inocent. Dar tu vrei să înţelegi.
Uită tot despre înţelegere. Înţelegerea este din nou calcul, viclenie.
Un cuplu în vârstă a mers la doctor. Bărbatul a spus: "Vrem să ştim
dacă facem dragoste în felul potrivit. Vreţi să vă uitaţi la noi?" "Continuaţi",
a spus doctorul. Ei au făcut dragoste. "Faceţi dragoste în mod perfect", a
spus doctorul. "De ce veniţi aici pentru asta? V-am spus că faceţi dragoste
în felul potrivit". "Ea nu poate veni la mine", a spus bărbatul, "şi eu nu pot
merge la ea. Un motel costă 20 de dolari. Ne-ai luat pentru consultaţie 10
dolari şi luăm înapoi 8 dolari de la asigurarea de sănătate". Nu mai calcula,
nu mai fi viclean cu viaţa. Acuma ce fel de dragoste ar fi asta? Afaceri şi
afaceri şi afaceri ... Este nevoie de cunoaştere pentru afaceri, pentru viaţă
este nevoie de inocenţă. Cunoaşterea este o necesitate la piaţă, dar nu este
deloc nevoie de ea când pătrunzi în mistere; nu poţi şti, poţi doar să simţi.
Renunţă la această minte, renunţă la toată această condiţionare şi începi să
te mişti. Când te simţi bucuros, simte-te bucuros, ajută-te pe tine însuţi să
te simţi bucuros: dansează, cântă. Vechile obiceiuri te vor trage îndărăt; nu
asculta de ele. Va trebui să scapi încet, încet de vechile obiceiuri. Va fi un
fel de luptă, fiindcă nici un obicei nu te lasă cu uşurinţă. Dar aceste
obiceiuri sunt împotriva ta şi împotriva lui Dumnezeu, fiindcă orice este
împotriva bucuriei, este împotriva lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu poate fi
definit prin vreun cuvânt, atunci cuvântul este "fericire" şi nimic altceva.
Oricând începi să simţi ceva frumos şi în tine apare durerea, acea
durere nu este în fiinţa ta, acea durere este în mintea ta: fiinţa ta încearcă
să pătrundă în frumos, dar mintea ta te trage înapoi. Oricând simţi apărând
dragostea, apărând fericirea, şi de asemenea durerea, alege fericirea.
Neglijează durerea, ignor-o. Ignorând-o, va muri. Dacă continui acordându-i
atenţie, o vei alimenta. Atenţia este hrană. Niciodată nu acorda atenţie
vreunui lucru care este greşit; altfel îl ajuţi să fie acolo, îi dai din ce în ce
mai multă tărie. Ignor-o - nu este nimic mai bun decât a ignora-o. Da, las-o
să fie acolo. Spune doar: "OK, fii şi tu acolo. Eşti doar o mahmureală din
trecutul meu. Fii şi tu acolo. Eu merg înainte, nu ascult la tine". Ascultă la
strălucitoarele provocări şi mergi întotdeauna cu ele, şi eşti pe direcţia cea
bună - te mişti către Dumnezeu. Nu asculta niciodată la orice îţi provoacă
durere, vină, mizerie - te mişti îndepărtându-te de Dumnezeu. Oricând eşti
15

16. mizerabil, eşti în iad - cel mai departe de Dumnezeu - şi oricând eşti
complet bucuros, eşti întru Dumnezeu, eşti în ceruri.
Mizeria este nenaturală, fericirea este natura ta. Mizeria este
propovăduită de alţii, fericirea este dăruită de Dumnezeu. Mizeria este o
condiţionare, strălucirea este sufletul tău lăuntric, esenţa ta. Mizeria este
personalitate, doar structura din jurul tău; fericirea este libertatea ta, este
nestructurată.
Fiecare copil ştie cum să danseze, fiecare copil ştie cum să fie bucuros.
Va trebui să înveţi din nou asta, dar fiindcă este natural, va veni repede.
Doar câteva eforturi şi dintr-o dată într-o bună zi eşti afară din capcană.
Cârjele tale trebuie să fie aruncate cât colo. Chiar dacă uneori cazi, este
foarte bine, dar trebuie să stai pe propriile tale picioare. Cârjele societăţii,
ale religiei organizate, ale preoţilor, trebuie să fie aruncate. Chiar dacă
pentru câteva zile te vei simţi sărăcit - este natural să te simţi sărăcit pentru
câteva zile - trebuie să accepţi asta. Dar dacă continui mişcându-te către
natural, vei găsi natura în viaţa ta. Urmează natura. Nimeni nu vrea să fie
natural şi oricine este aşa. Ei nu urmează natura . Nimeni nu vrea să fie
altfel decât plin de fericire şi nimeni nu este plin de fericire. Ascultă-ţi
dorinţa: cea mai profundă dorinţă indică acea cale corectă. Dorul tău este
pentru fericire, pentru frumuseţe, pentru ceva care te va copleşi, căci ceva
care te va purta către celălalt ţărm, pentru ceva care va fi aşa de uluitor şi
incredibil că trecutul şi viitorul vor fi duse de ape şi vei fi doar acumaici.
Dar nu încerca să înţelegi. Dacă începi să încerci a înţelege, vei deveni o
victimă a psihanalizei, şi analiza este un proces ad infinitum. Poţi să o ţii
analizând şi analizând şi nu se termină niciodată. Nu există o singură
persoană în lume care să fie total psihanalizată. Nu poate exista. Prin asta
difer eu de psihanalist. Nu intra în analiză. Pune-ţi întreaga minte deoparte.
Sări din ea! Nu este nici o nevoie să înţelegi. Tot ceea-ce este nevoie este
de a trăi, a trăi în mod autentic. Tot ceea ce este nevoie este de a simţi.
Viaţa este o ocazie de a te pregăti pentru moarte şi dincolo. Dacă nu te
pregăteşti pentru moarte şi pentru dincolo, eşti un prost - pierzi o mare
oportunitate. Viaţa este doar o oportunitate.
Această viaţă pe care o cunoşti nu este adevărata viaţă. Este doar o
oportunitate pentru a ajunge la adevărata viaţă. Viaţa reală este doar
ascunsă pe undeva în această viaţă, dar trebuie să fie provocată, trebuie să
fie trezită. Este profund adormită. Nu este încă conştientă de ea însăşi. Şi
dacă viaţa ta reală nu este conştientă de ea însăşi, întreaga ta aşa-zisă viaţă
nu va fi altceva decât un lung vis. Şi nu poate fi nici dulce - va :fi un coşmar.
A trăi fără a fi înrădăcinat în viaţa reală înseamnă a trăi ca un copac fără
a fi înrădăcinat în sol. De aceea nu este frumuseţe, de aceea nu este graţie.
De aceea nu vezi splendoarea omului despre care vorbesc înţelepţii.
De ce doar omul este urât? Ai văzut vreodată un papagal urât, sau un
păun urât, sau un leu urât, sau un cerb urât? Urâţenia pare să fie ceva
uman. Un păun este un păun, şi un cerb este un cerb, dar un om nu este în
mod necesar un om. Un om este om doar când el este trezit- când el a
devenit conştient de fiinţa sa totală - altfel trăieşti bâjbâind prin întuneric.
16

17. Trăieşti în întunecatele peşteri ale inconştientului. Tu doar pari a fi
conştient. Conştienţa ta este foarte fragilă. Este foarte momentană, este o
suprafaţă foarte subţire. Nu este nici măcar de grosimea pielii - doar o mică
zgârietură şi îţi pierzi conştienţa.
Cineva te insultă: doar un cuvânt sau doar o privire, şi toată conştienţa
ta se duce şi eşti într-o mânie, furie, violenţă, agresiune. Într-un moment
umanitate a ta dispare - eşti din nou sălbatic, din nou un animal - şi omul
poate să decadă mai prejos decât animalele, fiindcă atunci când el decade,
nu este nimic care să î1 oprească. Omul se poate ridica deasupra îngerilor,
dar aceasta se întâmplă rareori, fiindcă a te ridica deasupra îngerilor este o
sarcină laborioasă, în contrapantă; cineva trebuie să lucreze pentru asta.
Este nevoie de muncă grea, este nevoie de curaj pentru a explora
necunoscutul. Milioane de oameni se nasc şi mor, dar nu trăiesc niciodată.
Viaţa lor este doar aparentă, fiindcă ei rămân înrădăcinaţi în inconştienţă.
Şi orişice faci la suprafaţă, ar putea să nu fie deloc adevărat despre tine; de
fapt este exact cazul opus. De aceea Sigmund Freud a trebuit să pătrundă
în visele tale pentru a vedea realitatea ta. Numai să vezi ironia acestui
lucru: realitate a ta trebuie să fie căutată în visele tale, nu în realitatea ta.
Nu poţi fi crezut ceea ce spui tu despre tine însuţi. Trebuie întrebate visele
tale, fiindcă ai devenit aşa de fals şi porţi atât de multe măşti că este
aproape imposibil să se penetreze până la faţa ta originară.
Trebuie să se meargă dincolo de vise către o stare a minţii unde nu
există nici o gândire, nici un vis, nici o dorinţă; unde întreaga gândire ... Şi
visarea este un fel de gândire, un fel primitiv de gândire - gândire a prin
imagini dar este încă gândire. Când ai ajuns dincolo de gândire, şi când
poţi totuşi rămâne alert, conştient, ca şi când cineva este profund adormit
şi totuşi alert - acolo jos în profunzimea însăşi miezului fiinţei cuiva o
lampă continuă să ardă, o mică lumânare de lumină - atunci vei vedea faţa
ta originară. Şi a vedea faţa ta originară înseamnă a fi inapoi în Grădina
Edenului. Atunci vei lepăda toate hainele. Personalitatea ta constă doar în
haine şi haine şi haine - haine peste haine.
Persona înseamnă o mască; personalitatea previne din persona. Actorii
obişnuiau să poarte o mască, tu porţi multe, fiindcă pentru situaţii diferite
ai nevoie de măşti diferite. Când vorbeşti şefului tău, ai nevoie de un fel de
mască, şi atunci când vorbeşti servitorului tău, desigur ai nevoie de un alt
fel de mască. Cum poţi utiliza aceeaşi mască? Ai privit atent vreodată?
Când vorbeşti şefului tău, esti tot numai zâmbete;-fiecare suflare spune:
"Da, domnule". Deşi eşti ofensat, supărat, eşti gata să îi săruţi picioarele. Şi
când vorbeşti servitorului tău, ai văzut aroganţa de pe faţa ta? Nu ai zâmbit
niciodată. Cum poţi zâmbi vorbind servitorului tău? Este imposibil. Trebuie
să îl dezumanizezi. Cum poţi zâmbi şi cum te poţi poziţiona faţă de el ca
fiinţă umană? Trebuie să îl posezi ca pe un lucru: el este un sclav. Trebuie
să te porţi într-un fel diferit decât te-ai purtat cu şeful tău. Aici, tu eşti un
servitor; el rămâne arogant, el rămâne şefos. Când tu vorbeşti unui prieten,
trebuie să foloseşti o mască diferită. Când vorbeşti unui străin, desigur că
este nevoie de o mască diferită. Trebuie să utilizezi multe măşti şi ai multe
17

18. feţe, şi continui prin a le schimba pe măsură ce se schimbă circumstanţele.
Personalitatea ta constă doar din feţe false. Şi care este esenţa? Esenţa
este faţa ta: originară fără vreo mască. Esenţa este ceea ce ai adus tu pe
lume când te-ai născut. Esenţa este ceea ce a fost cu tine în pântecul
mamei. Esenţa este ceea ce ţi-a fost dat de către Dumnezeu - sau orişice
numeşti tu totalitatea, întregul, existenţa. Esenţa este un dar al existenţei
către tine. Personalitatea este un dar al societăţii, al părinţilor, al şcolii, al
colegiului, al culturii, al civilizaţiei. Personalitatea nu eşti tu, este un
pseudo - şi continuăm să lustruim această personalitate, şi am uitat
complet esenţa. Şi până când nu îţi aminteşti esenţa, vei fi trăit în van,
fiindcă viaţa reală constă în esenţă. O viaţă reală este viaţa esenţei. Tu o
poţi numi suflet, sau Dumnezeu înlăuntrul tău, sau orişicum vei vrea. Dar
aminteşte-ţi distinctia: tu nu eşti hainele tale - nici chiar hainele tale
psihologice.
Trebuie să îţi reamintesc de Moise. Când a ajuns faţă în faţă cu
Dumnezeu, când el L-a văzut pe Dumnezeu pe munte ca un foc ridicându-
se dintr-un tufiş verde - şi tufişul nu ardea, tufişul era verde, la fel de verde
ca întotdeauna - el a fost zăpăcit. Nu îşi putea crede ochilor. Era
imposibil, .. un asemenea foc! Tufişul era în flăcări şi totuşi tufişul nu
ardea. Şi apoi a auzit din tufiş un glas ajungând la el, "Moise, dă-ţi jos
încălţările, căci eşti pe pământ sfânt".
Aceasta este una dintre cele mai frumoase parabole iudaice: Dumnezeu
este focul, personalitatea ta este doar tufişul; şi Dumnezeu este un foc rece
- nu îţi va arde personalitatea, personalitatea poate rămâne verde.
Dumnezeu îţi dă atât de multă libertate dacă vrei să fii fals, este permis,
este OK pentru El. Dacă vrei să fii pseudo, este permis. Libertatea
înseamnă că tu poţi avea dreptate sau poţi greşi -tu hotărăşti. Esenţa ta
este acolo, flacăra este acolo, şi personalitatea ta de asemenea este acolo.
Personalitatea este falsă şi în mod natural cineva va gândi: "De ce focul
dinlăuntrul tău nu o arde?" Focul este rece, focul nu o poate arde. Dacă ai
decis să ai această personalitate, focul o permite: poţi rămâne verde în
personalitatea ta, personalitatea poate continua adunând tot mai mult
frunziş. Poţi deveni din ce în ce mai fals, poţi deveni complet fals, poţi să te
pierzi îin falsitatea personalităţii tale, şi Dumnezeu nu o să se amestece.
Aminteşte-ţi acest lucru: Dumnezeu nu se amestecă niciodată,
libertatea este totală. Aceasta este demnitatea omului, gloria omului, şi
agonia de asemenea. Dacă nu ţi s-ar da libertate, nu ai fi fals. Nici un alt
animal nu este fals, nici un animal nu are personalitate. Şi nu iau în seamă
animalele de companie: fiindcă ele trăiesc cu tine, ele sunt distruse - ele
încep să aibă personalităţi. Câinii tăi uită esenţa lor. Câinele ar putea fi
supărat dar continuă să îşi legene coada - aceasta este personalitate. El
ştie cine este şeful şi ştie cum să întărească ego-ul şefului, el a devenit
diplomat. El este la fel de politician ca şi oamenii care trăiesc în Bucureşti:
continuă să dea din coadă.
Ai văzut uneori câinele zăpăcit? Vine un străin înăuntru şi câinele nu
ştie cum să se poarte - ce faţă să arate străinului. Simţindu-se ambiguu, el
18

19. latră - poate că acesta este lucrul corect de făcut - şi totuşi îşi leagănă
coada. El caută sugestiile corecte de la şef- dacă persoana care a intrat în
casă este un prieten sau un duşman. Dacă este un duşman, va înceta să îşi
legene coada, dacă este un prieten va înceta să latre la el. Aşteaptă o
aluzie, un semnal cum se comportă stăpânul. El a devenit o umbră a
stăpânului. El nu mai este un câine adevărat.
A trăi cu fiinţe umane este contagios - ele distrug. Tu distrugi chiar
animalele dacă ele trăiesc cu tine, nu le permiţi esenţa lor naturală. Tu le
civilizezi întocmai precum tu ai devenit civilizat. Nu permiţi naturii să aibă
propriile ei căi, nu permiţi ca Viaţa să aibă propria ei curgere. Esenţa este
ceea ce aduci tu pe lume, personalitatea este ceea ce lumea impune asupra
esenţei. Lumea este foarte speriată de esenţă, fiindcă esenţa este
întotdeauna rebelă. Esenţa este întotdeauna individualistă, şi lumea nu are
nevoie de nici un individ. Are nevoie de oi, nu are nevoie de oameni rebeli.
Nu are nevoie de oameni treziţi - nu, aceşti oameni sunt primejdioşi. Ea
vrea oameni care sunt ascultători - ascultători faţă de status quo
ascultători faţă de interesele financiare: ascultători faţă de biserica
organizată, ascultători faţă de stat şi politicienii stupizi.Societatea cere
imperios supunere, şi societatea cere imperios eficienţă. Cu cât eşti mai
mecanic, cu atât eşti mai eficient. Când eşti mai viu, nu poţi fi aşa de
eficient. O maşină este mai eficientă decât omul. Efortul societăţii este de a
reduce orice om la o maşină. Şi cum să se reducă un om la o maşină?
Făcându-l din ce în ce mai inconştient, făcându-l din ce în ce mai similar
unui robot, lăsând esenţa lui să dispară complet din conştienţa lui,
lăsându-l să devină perfect pseudo. Lasă să fie soţ, las-o să fie soţie, un
servitor, un şef, asta şi aia, dar nu îl lăsa niciodată să fie sinele lui esenţial.
Nu permite asta, fiindcă acel sine esenţial nu este supus nimănui cu
excepţia lui Dumnezeu . Nu are alt angajament, unicul lui angajament este
faţă de sursă. Nu cunoaşte alţi stăpâni. Acest tip de fiinţă va fi foarte
neconvenabilă aşa-zisei societăţi, fiindcă această societate nu este creată
pentru a împlini nevoile fiinţelor umane. Este creată pentru a exploata
fiinţele umane. Nu este potrivită pentru tine şi pentru creşterea ta. Nu are
nici o intenţie să te ajute să creşti, şi are toate intenţiile pentru a nu-ţi
permite să creşti fiindcă cu cât creşti mai mult, cu atât mai independent
devii, cu atât mai puţin dependent vei deveni, Şi o persoană dependentă
este demnă de încredere, fiindcă o persoană dependentă este întotdeauna
speriată, O persoană dependentă are întotdeauna nevoie de cineva pe care
să se sprijine - mereu are nevoie de cineva pe care să se sprijine . Este
copilăroasă. Ea se sprijină pe părinţi, se sprijină pe preoţi, se sprijină pe
politicieni. Ea nu poate să stea pe propriile ei picioare. Societatea continuă
să te acopere cu aşa de multe haine - nu doar fizice, ci şi psihologice, de
asemenea. Societatea este foarte speriată de goliciunea fizică, fiindcă
goliciunea fizică este începutul goliciunii psihologice. Societatea intră în
panică văzând un om gol, fiindcă acesta este începutul: dacă el este gol
fizic, el a făcut primul pas. Acum ce îl va împiedica să devină gol psihic?
Aceasta este situaţia reală. Ceea ce arăţi tu la suprafaţă este un lucru, şi
19

20. ceea ce intenţionezi profund înlăuntrul tău este un altul. Ai putea da
explicaţii şi ai putea raţiona, dar raţionalizările tale sunt doar raţionalizări şi
nimic altceva. Adânc înlăuntru ceva continuă să acţioneze în subconştient.
Nici măcar nu eşti conştient de acel lucru. Psihologii spun că atunci când o
femeie este violată, în majoritatea cazurilor femeia vroia să fie violată - ea
avea acea dorinţă. Ea invita la asta, utiliza anumite gesturi; modul în care
ea mergea, în care era îmbrăcată, modul în care vorbea erau cu toate
gesturi invitând la viol - şi apoi într-o zi se întâmplă. Şi apoi ea arată
surprinsă, mâniată, violentă, se duce la poliţie, luptă la tribunal, Dacă ea ar
fi privit adânc în propria ei minte, ar fi fost surprinsă: era propriul ei efort,
propria ei dorinţă care a fost împlinită.
Sunt oameni care continuă trăind în acest fel dublu, nici măcar
conştienţi despre care sunt motivele lor lăuntrice reale. Veghează, şi acea
veghere te va face foarte, foarte alert. Doar veghează. Care este motivul tău
real? Nu încerca să te convingi că nu este aşa. Devin-o doar o oglindă şi
vizionează-ţi comportamentul. Devin-o doar un veghetor tăcut al
comportamentului tău mereu alert în legătură cu motivul pentru care faci
un anume lucru, de unde provine - şi atunci vei vedea că ai o fiinţă duală.
Una este personalitatea care spune un lucru şi alta este realitatea ta care
continuă făcând exact opusul. Şi ele trebuie oarecum să se descurce una
cu alta, de aici conflictul, fricţiunea şi irosirea de energie.
Şi se petrece aproape în toate cazurile faptul că ai o dorinţă înlăuntru şi
exact opusul în afară. Şi de ce opusul? - fiindcă prin opus tu reprimi acea
dorinţă. Persoana care se simte interioară adânc înlăuntru pretinde a fi
foarte superioară pe dinafară. Doar oamenii inferiori doresc să fie
superiori. Celor ce sunt cu adevărat superiori nu le pasă nici un pic. Toţi
oamenii care suferă de complexe de inferioritate devin politicieni, fiindcă
acesta este unicul mod de a dovedi că sunt foarte superiori. Persoana care
are pe faţa ei aspectul de mai-sfânt-decât-tine ştie că profund înlăuntru
este exact cazul opus: el suferă de vinovăţie, el suferă adânc înlăuntru de
lipsă de valoare - ştie că este nesfânt. Acuma singura cale de a o ascunde
de lume este de a avea o mască de sfmţenie. Aşa-zişii tăi sfinţi nu sunt nici
un pic diferiţi de păcătoşi. Unica diferenţă este că păcătoşii sunt oneşti şi
sfinţii tăi nu sunt oneşti. Dintr-o sută de sfinţi, dacă poţi găsi chiar şi un
sfânt care este într-adevăr un sfânt, ar fi mai mult decât de ajuns, mai mult
decât se poate aştepta cineva, nouăzeci şi nouă sunt doar pretinşi sfinţi. Şi
nu spun că ei pretind asta doar faţă de tine. Pretenţia poate merge aşa de
adânc că ei nu doar înşeală pe alţii, ei încep să se înşele şi pe ei înşişi. De
fapt, pentru a te înşela pe tine însuţi, mai întâi trebuie să înşeli pe ceilalţi,
numai apoi poţi crede acel lucru. Când alţii încep să creadă că tu eşti un
sfânt, numai atunci poţi şi tu crede asta.
Adevăratul sfânt nu se preocupă deloc de ceilalţi. El ştie cine este el.
Chiar dacă întreaga lume spune că el nu este un sfânt, nu contează.
Înţelegerea lui este lăuntrică, întâlnire a lui este direct cu el însuşi,
experienţa sa este imediată şi nemediată, şi existenţială. El îşi cunoaşte
esenţa lui. Şi a cunoaşte esenţa cuiva este primul pas către a cunoaşte pe
20

21. Dumnezeu, a deveni nemuritor, ,a merge dincolo de moarte. Cine se
gândeşte la propria lui esenţă? Mersul la biserică sau la templu nu o să
ajute. Va trebui să mergi înlăuntrul tău însuţi: va trebui să îţi dai jos
încălţările, va trebui să mergi în esenţa ta goală-goluţă. Doar atunci vei fi
capabil să te recontectezi pe tine însuţi cu cosmosul.
Psihologii spun că din cauza experienţei din pântecul mamei, a acelor
nouă luni, omul îl caută pe Dumnezeu - din cauza experienţei acelor nouă
luni amintirea îl bântuie. Poate că ai uitat-o conştient, dar adânc înlăuntru
în însăşi celulele corpului tău, în însăşi fibrele fiinţei tale, acele zile încă
pulsează, acele zile încă sunt purtate de existenţa ta, ele s-ar putea să nu
fie conştientizare de mintea ta, dar ele sunt acolo, întocmai precum noaptea
cazi într-un somn adânc, nu ştii unde mergi şi ce ţi se întâmplă, dar
dimineaţa simţi relaxarea, prospeţimea, bucuria. Viaţa ţi s-a întâmplat din
nou, tot praful pe care l-ai adunat a dispărut. Eşti din nou proaspăt, eşti
reântinerit, corpul tău poartă simţi rea. Corpul tău este calm şi liniştit, şi îşi
aminteşte ceva. Amintirea nu este în creier - nu ştii exact ce s-a petrecut,
unde ai fost. Numai un trezit ştie unde merge în somnul său profund,
fiindcă chiar şi în somnul său profund el rămâne alert. Nu eşti alert chiar
dacă eşti conştient - aşa-numita conştienţă, tu nu eşti alert nici când eşti în
aşa-numita stare de trezie. Ochii îţi sunt deschişi, dar mintea continuă să
ţeasă şi să toarcă o mie şi unul de gânduri. Pălăvrăgeala lăuntrică
continuă, zgomotul lăuntric continuă. Vezi şi totuşi nu vezi şi auzi şi totuşi
nu auzi, fiindcă adânc înlăuntru este un zid de gânduri, vise - plutind
continuu pe cerul conştienţei tale. Nu eşti alert chiar şi când eşti treaz. Un
om trezit este alert chiar şi când este profund adormit. Un om trezit este
alert chiar şi când este profund adormit. Unde merge? El merge în esenţă,
către sursă, către spiritul primordial, Şi chiar dacă pentru câteva clipe
noaptea tu cazi în sursa primordială, eşti reântinerit. Omul care nu poate
cade într-un somn profund este într-adevăr în iad. El merge în pat obosit,
epuizat, plictisit de viaţă, şi se ridică dimineaţa chiar şi mai obosit, mai
plictisit, mai epuizat. Viaţa lui este iad. În somnul profund doar aluneci
înapoi în sursa primordială a fiinţei tale.Acea sursă primordială este
întotdeauna acolo; nu ai pierdut-o, doar ai uitat-o. Şi acea sursă
primordială este dincolo de toate dualităţile: este nici lumină, nici întuneric,
este transcendentală; nu este nici viaţă, nici moarte aşa cum le cunoşti tu,
este transcendentală; nu este nici bărbat, nici femeie, aşa cum îi cunoşti tu,
este transcendentală. Este dincolo de toate felurile de dualităţi. Este
Dumnezeu.
Când eşti în spiritul primordial, eşti în adevărata ta natură. Când eşti în
personalitate, tu eşti neadevărat, eşti doar un fenomen plastic. Veghează,
şi vei fi surprins cât de multe lucruri sunt de plastic înlăuntrul tău.
Zâmbeşti când nu este nici un zâmbet în inimă, deci este de plastic.
Simpatizezi când nu este nici o simpatie în tine - este de plastic. Arăţi
bucurie când nu este bucurie în tine - este de plastic. Poţi chiar să ţipi şi să
plângi fără ca inima ta să simtă ceva, atunci acele lacrimi sunt de plastic.
Doar priveşte atent cât de multe lucruri sunt de plastic înlăuntrul tău. Şi
21

22. aminteşte-ţi, orişice este plastic nu eşti tu. Dumnezeu nu te-a făcut un lucru
de plastic; Dumnezeu ţia dat viaţă veşnică. Dar acea viaţă veşnică o poţi
găsi doar când îţi dai jos încălţările, îţi dai jos personalitatea.
Lasă să cadă toate persoanele, toate măştile. Lasă ca toate măştile să
dispară. Va fi dureros fiindcă ai ajuns să te identifici cu acele măşti;
gândeşti că ele sunt feţele tale. Va fi aproape un proces dureros al morţii.
Şi nu doar o dată - va trebui să mori de multe ori - fiindcă de fiecare dată
când o faţă cade, vei găsi că s-a petrecut moartea. Dar încă o dată o viaţă
nouă va fi eliberată în tine, mai proaspătă, mai profundă, mai vibrantă.
Când toate feţele dispar şi esenţa este lăsată singură, ai transces toată
dualitatea, chiar şi dualitatea timpului şi spaţiului.
Când pătrunzi în meditaţie profundă, când pătrunzi în fiinţa ta esenţială,
nu este spaţiu şi timp - nu poţi spune unde eşti. Toate unde-urile dispar, nu
poţi fixa locul. Fie nu eşti nicăieri, ori eşti peste tot. Acestea sunt unicele
două posibilităţi. Amândouă înseamnă acelaşi lucru. "Dumnezeu"
înseamnă cineva care este pretutindeni, care pătrunde prin întreaga
existenţă - devii spaţiul însuşi. Şi "eu sunt mereu, eu sunt etern" -
înseamnă că pătrunzi timpul. Acesta este un fel de a exprima acest lucru,
felul pozitiv. Calea negativă spune: "În profundă meditaţie, nu eşti
nicăieri". În profundă meditaţie, timpul dispare, spaţiul dispare, şi tu dispari
totul dispare. Este numai nimicnicie, zero. Aceasta este calea negativă de a
spune acelaşi lucru.
Fie poţi spune: "Eu sunt Dumnezeu", dacă alegi expresia pozitivă care
are propriile ei primejdii, propriile ei frumuseţi, de asemenea; sau poţi alege
expresia negativă, non-sinele, nimicnicia. Are propriile ei frumuseţi şi
primejdiile ei de asemenea. Însăşi ideea de nimicnicie îndepărtează
oamenii - acesta este primejdia. Cine vrea să fie nimic?. Frumuseţea
expresiei negative este că nu permite niciodată ego-ului tău nici o
satisfacţie, nici o recompensă. Acesta este primejdia limbajului pozitiv.
Există primejdia ca adevărul să poată deveni secundar şi "eu"-l să
poată deveni fundamental. Adevărul poate deveni umbra ta; se poate ca
accentul să înceapă a se concentra asupra cuvântului "eu": "eu sunt
Dumnezeu". Dacă accentul rămâne pe Dumnezeu şi "eu"-l rămâne doar o
umbră a lui Dumnezeu, este foarte bine. Dar acest lucru este foarte dificil.
"Eu"-l este foarte viclean, căile ego-ului sunt foarte subtile. Va folosi
prilejul, va sări asupra ideii. Va spune "Bine, sunt Dumnezeu şi nimeni
altcineva nu este. Sunt adevărul şi oricine altcineva este o minciună". Dar
atunci se ratează totul.
Însă un lucru este sigur: timpul şi spaţiul dispar. Fie trebuie să declari
"sunt totul" - întregul spaţiu, întregul timp - "Eu sunt pretutindeni şi
orişicând", ori trebuie să utilizezi expresia: "Eu nu sunt. Timpul nu este.
Spaţiul nu este. Este doar un nimic absolut tăcut - din veşnicie întru
veşnicie, o tăcere, nici măcar o unduire". Dar ambele afirmaţii indică
acelaşi lucru. Expresiile sunt diferite, degetele sunt diferite, dar ele arată
către aceeaşi lună. Acea lună este esenţa ta.
Aceste două lucruri trebuie reamintite: corpul este spaţiu, mintea este
22

23. timp. Când meditezi, dispari din corp, nu ştii unde eşti. Bărbat, femeie, urât,
frumos, alb, negru - nu ştii cine eşti. Când pătrunzi înlăuntru, corpul este
lăsat departe în urmă. Vine o clipă când nu poţi nici măcar să loca1izezi
corpul tău şi nu poţi nici chiar simţi prezenţa lui. Nu mai eşti ataşat formei;
ai devenit lipsit de formă. Şi acelaşi lucru se petrece cu mintea: nu ştii unde
este mintea ta, unde s-a dus acea minte. Tot acel zgomot, acel zgomot de
trafic, care era constant înlăuntru a devenit distant, distant, distant, şi
dispare. Dintr-odată o măreaţă tăcere explodează în tine. În această stare
de nonspaţiu şi nontimp, ajungi să îţi cunoşti esenţa ta. Şi a cunoaşte
esenţa cuiva înseamnă a avea prima întrezărire a lui Vieţii.
Toale diferenţele polare dispar. Bărbat/femeie, vară/iarnă, fierbinte/rece,
iubire/ură, pozitiv/negativ, timp/spaţiu, viaţă/moarte - toate opoziţiile polare
dispar.Şi de aceea insist din nou şi din nou ca să nu devii ataşat de vreo
polaritate.
Ai fost învăţat să devii ataşat de vreo polaritate. Aşa-numitele tale religii
te-au învăţat: fie ca să fii lumesc, sau renunţă şi te du la mânăstiri. Eu spun
rămâi în lume şi nu din ea; altfel vei deveni ataşat unei polarităţi. Dacă
mergi la mânăstire, vei fi speriat de piaţă. Ce fel de ataşament este acesta?
Dacă este frică, nu este nici o realizare.
Calea renunţării este calea escapistului, a visătorului de vise deşarte, şi
calea renunţării te va face ataşat de un fenomen polar. Aceasta nu îţi va da
libertate. Libertatea este în transcendenţă, şi transcendenţa vine numai
când trăieşti în opoziţiile polare simultan, împreună.
Fii deci în lume, dar nu lăsa lumea să fie în tine. Iubeşte, şi totuşi nu fi
pierdut în ea. Relaţionează, şi totuşi fii singur, totalmente singur. Ştii
perfect de bine că toate relaţiile sunt un joc: joacă jocul şi joacă-l pe cât de
frumos posibil. Un joc, la urma urmei este un joc şi trebuie să fie jucat
frumos. Şi urmează toate regulile, fiindcă un joc nu poate exista fără reguli.
Dar aminteşteţi mereu că este doar un joc. Nu deveni ataşat de el, nu
deveni serios în el. Permite întotdeauna simţului de umor să rămână viu in
tine: rămâi sincer, dar neserios. Şi atunci, încet, încet, vei vedea că
polarităţile dispar. Cine este lumesc şi cine este alt-lumesc? Tu eşti ambele
sau niciuna. Ţi-am spus doar acum câteva clipe că trecutul, prezentul şi
viitorul - acestea sunt cele trei lumi. Trecutul este iad, fiindcă este mort,
este fantomatic: fantomele te urmează. Prezentul este Pământ: facticitatea,
faptul, cel care este acum şi aici. Şi viitorul este cerul: speranţe, aspiraţii,
dorinţe, doruri. Acestea sunt cele trei lumi, şi trebuie să te mişti constant în
aceste trei lumi, eşti plimbat înainte şi înapoi. Din trecut sări în viitor, şi
asta continuă. Şi prezentul este aşa de mărunt, că nu eşti foarte conştient
de el: este făcut sandviş între trecut şi viitor, şi acestea sunt vaste. Şi
acestea sunt atât de vaste. Şi prezentul este foarte mărunt, un moment
atomic - aşa de mic că nici măcar nu îl vezi. Din clipa in care devii conştient
de el, este deja trecut.
Pentru a fi prezent în prezent cineva are nevoie să fie foarte atent,
totalmente atent. Şi de aceea a fi prezent în prezent devine uşa pentru a
merge dincolo de timp. Nu poţi merge în trecut, fiindcă trecutul este aşa de
23

24. vast infinit; poţi să tot continui, nu îi vei găsi capătul. De aceea spun că
psihanaliza nu va ajuta. Merge în trecut şi continuă descurcând trecutul,
dezgropând trecutul. Poţi să o ţii aşa ... Psihanaliza continuă timp de ani de
zile: trei ani, şapte ani, apoi tot nu este completă. Cineva ajunge plictisit de
psihanalist şi apoi schimbă psihanalistul şi continuă cu altcineva şi începe
de la ABC din nou. Şi un lucru aş dori să ţi-l spun: mai devreme sau mai
târziu obligatoriu psihanaliza o să descopere că această viaţă nu este
sfârşitul trecutului. Poţi continua mişcându-te înapoi, şi poţi ajunge la ceea
ce Janov numeşte "ţipătul primordial". Ţipătul primordial este chestia
supremă a psihanalizei: primul ţipăt al copilului când începe să respire -
prin acesta el a început să respire - primul ţipăt. Dar odată ce ai ajuns acolo
vei fi surprins: nici acela nu este începutul. Apoi va trebui să te îndrepţi
către pântecele matern.
Sunt oameni care au ajuns dincolo de pântecele matern. Şi apoi din nou
trebuie să mergi plin moarte, fiindcă înainte de pântece ai murit, şi apoi
întreaga viaţă din nou... strat după strat. Prin psihanaliză profundă Orientul
a devenit conştient de fenomenul vieţilor multiple. Creştinismul, Iudaismul,
Islarnul, nu sunt conştiente de acest fenomen. Ele nu au încercat aşa de
tare. Ele nu au încercat niciodată psihanaliza.
Freud este primul evreu care să o fi încercat şi desigur, creştinii şi
evreii şi aşa-numiţii oameni religioşi au fost împotriva lui. Teama era că
dacă psihanaliza merge mai profund, mai devreme sau mai târziu ideea
hindusă de renaştere se va dovedit corectă. Aceasta este teama. Dacă
continui săpând vei găsi strat după strat - unde vei sfârşi? Mii de vieţi ai
trăit ca om şi n-ai încercat să penetrezi toate acele vieţi; dar atunci nu este
nici un capăt. Într-o zi, dintr-odată, vezi că inaintea acestei vieţi nu ai fost
un om, ai fost elefant, sau un tigru sau un câine, şi apoi începi să te mişti
prin vieţi animale.
Şi după milioane de vieţi, vei descoperi brusc într-o zi că înainte de asta
ai fost un tufiş sau un arbore, şi apoi o piatră. În India se spune că ai trecut
prin milioane de vieţi. Unde poate duce asta? Analiza trecutului nu poate
duce nicăieri. Te poate înnebuni, dar nu duce nicăieri. Şi aşa este cazul cu
viitorul. Unde să te opreşti? Cât de departe este destul de departe? Unde
să pui punct precum că: "Acum nu vom mai privi înainte?" În Orient am
încercat şi asta, de asemenea, fiindcă am lucrat enorm cu conceptul
timpului. Şi ambele sunt nesfârşite: memoria este nesfârşită, imaginaţia
este nesfârşită. Între cele două este momentul prezent, mărunţel, aşa de
mărunţel că nu poţi deveni conştient de el dacă nu eşti absolut alert - trece
aşa de rapid, este aşa de trecător.
Dar dacă devii conştient de prezent, atunci se deschide o uşă, uşa către
eternitate. De acolo mintea se mişcă întru non-minte. De acolo
personalitatea se mişcă dincolo de personalitate întru esenţă.
Tu ştii foarte bine că Iisus a fost crucificat. Erau doi hoţi care au fost
crucificaţi cu el: unul era în stânga lui, celălalt era în dreapta lui. S-ar putea
să nu te fi gândit despre asta ca un simbol enorm de semnificativ că Iisus
reprezintă momentul prezent. Un hoţ este trecutul, celălalt este viitorul, şi
24

25. Iisus reprezintă momentul prezent - cel mai aproape de Dumnezeu, cel mai
aproape de esenţă. Un hoţ şi-a bătut joc de Iisus - trecutul întotdeauna îşi
bate joc de tine; el l-a condamnat pe Iisus -trecutul întotdeauna te
condamnă. Celălalt hoţ l-a întrebat pe Iisus despre viitor: "Ce se va
întâmpla după moarte? Voi fi capabil să te văd în cer?" Unul este trecutul,
celălalt este viitorul, şi Iisus este făcut sandviş între aceşti doi hoţi.
Şi de ce sunt numiţi hoţi? Trecutul este un hoţ, viitorul este un hoţ,
fiindcă ei continuă să îţi fure prezentul. Ei sunt hoţi. Pentru mine asta este
o parabolă. Nu ştiu dacă vreun creştin va fi de acord cu mine sau nu, dar
asta nu este deloc treaba mea; nu imi pasă dacă cineva este de acord cu
mine sau nu.
Iisus este prezent, aiciacum, cel mai aproape de esenţă, doar gata să
moară şi să dispară din corp şi din minte. El ezită un pic - fiecare ezită.
Când ajungi la prezent şi vei vedea etemitatea în faţa ta - nici un trecut, nici
un viitor, ci eternitate - o dimensiune total diferită. Trecut, prezent, viitor,
sunt orizontale; eternitate a este verticală. Din nou, pentru mine crucea
este simbolul acestor două linii încrucişându-se.
O cruce este făcută din două linii - una orizontală, cealaltă verticală.
Aceasta este reprezentarea timpului şi a eternităţii. Fiecare ezită când are
în faţă eternitatea, nicăieriul, nimicnicia sau totul. Este aşa de mult, cineva
ar dispare în asta ca o picătură. Şi oceanul este aşa de mare, că cineva nu
ar fi găsit din nou. Chiar o picătură de rouă căzând în ocean de pe o frunză
de iarbă ezită. Iisus a ezitat, şi îl iubesc pe acest om fiindcă a ezitat.
Ezitarea sa arată că fost uman. Ezitarea sa arată că aparţinea nouă - el era
fiul omului. El a strigat către Dumnezeu: "M-ai uitat? Ce îmi faci? M-ai
abandonat? Nu mai eşti cu mine? Dispar şi nu îţi văd mâinile protejându-
mă" - picătura de rouă cade în ocean - "Unde eşti? Cad într-o adâncă
nimicnicie. Moartea a sosit şi am nădăjduit întotdeauna că în moarte tu vei
fi acolo aşteptându-mă şi că mă vei îmbrăţişa, mă vei lua în turma ta, vei fi
cald şi iubitor. Dar unde eşti? M-ai uitat? M-ai abandonat? Nu te văd
nicăieri". De fapt nu este nici un Dumnezeu de văzut. Dumnezeu nu este o
persoană, Dumnezeu este un nume pozitiv pentru această absolută
nimicnicie. Dar Iisus a trăit cu ideea evreiască de Dumnezeu ca o persoană,
de aici acest tumult în mintea sa. El nu poate vedea. El aştepta să vadă pe
cel iubit, Tatăl. El obişnui a să îl numească pe Tatăl Abba- el aştepta să îl
găsească Tatăl său. Dar se pare că nu este nimeni. Lumea se sfârşea şi
dincolo de asta nu este nimic decât o nimicnicie căscându-se, un abis fără
fund. Este foarte uman - viaţa lui Iisus este foarte umană – şi aceasta este
frumuseţea ei, de aceea a impresionat aşa de mulţi oameni. Însăşi
umanitatea lui este mişcătoare. Dar apoi el a văzut chestia: el trebuie să fi
văzut chestia cum că: "Dumnezeu nu poate avea o faţă umană, aceasta
este faţa lui", că Dumnezeu nu poate avea mâini umane", că "Această
nimicnicie este gata să mă îmbrăţişeze, să mă ia profund în inima ei". Şi
atunci a zis lui Dumnezeu: Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta. Aşa, să fie
aşa, lasă să fie aşa. Deci tu eşti nimicnicie: sunt gata, am încredere în Tine.
Voi avea încredere chiar şi în nimicnicia Ta". Oricare creştin, oricare
25

26. mahomedan, oricare evreu - oricine a trăit cu ideea personalităţii lui
Dumnezeu va trebui să facă faţă acestui lucru, va trebui să treacă prin
această perioadă de anxietate, prin această nelinişte. Dumnezeu este
nimicnicie, este un alt nume pentru nimicnicie. Cineva care a trăit cu ideea
de nimicnicie de la început nu va ezita, el doar va dispare în aceasta.
Spiritul primordial este dincolo de diferenţele polare. Aici este locul de
unde îşi extrag fiinţarea lor cerul şi Pământul. Când elevii înţeleg cum să
perceapă spiritul primordial, ei depăşesc opoziţiile polare ale Luminii şi
Întunericului şi nu mai zăbovesc în cele trei lumi. Dar doar cel ce şi-a
imaginat faţa originară a naturii umane este capabil să facă asta.
Dacă nu ai fost capabil să îţi vezi propria ta nimicnicie lăuntrică, nu vei
fi capabil să faci asta. Mai întâi meditează şi pătrunde în propria ta
nimicnicie lăuntrică, apoi vei fi capabil să intri în însăşi nimicnicia
existenţei. Nu este nici o nevoie de a-ţi cultiva caracterul. De aceea spun să
nu fii îngrijorat despre caracter. Doar pune-ţi toată energia ta în a deveni
mai conştient. Conştienţa este urmată de caracter aşa cum tu eşti urmat de
umbra ta. Dacă încerci să îţi cultivi caracterul, caracterul tău va fi fals,
pseudo, şi vei deveni un ipocrit. Şi aceasta nu este calea de a ajunge la
adevăr. Femeile trăiesc în viziunea intuitivă. Femeile trăiesc ca fiinţe
inconştiente, ilogice. Bărbaţii trăiesc în spiritul-foc, logos, mintea logică,
conştientă. Artiştii sunt feminini, savanţii sunt masculini, şi sămânţa-apă -
erosul, energia unică - este non-duală. Te poartă dincolo de altă şi ştiinţă, te
poartă dincolo de conştient şi inconştient, te poartă dincolo de bărbat şi
dincolo de femeie. Te poartă în non-dual, în transcendental. Prin moartea
corpului, mintea nu va muri, va ajunge să renască. Se va mişca într-alt
pântec, fiindcă va purta aşa de multe dorinţe care trebuie îndeplinite. Va
căuta din nou un alt pântec, un alt corp cu care să îndeplinească acele
dorinţe. Aceasta este însăşi fundaţia teoriei reâncarnării. Mintea doreşte, şi
dacă sunt dorinţe, atunci vor apare oportunităţi prin care acele dorinţe vor
fi îndeplinite. Dumnezeu cooperează cu tine. Dacă ai dorinţe precum un
câine, vei deveni un câine, vei avea corpul unui câine. Mintea ta creează
schiţa, şi apoi corpul o urmează. Corpul este o proiecţie a minţii, nu
viceversa. Până când mintea nu dispare complet, te vei naşte din nou şi din
nou. Odată ce mintea s-a dus, atunci este perfect adevărat: corpul dispare
şi tu eşti infinitul De fapt, dacă mintea nu este acolo, tu eşti infinitul - fără
dispariţia corpului, fără moartea corpului. Nu este vreo nevoie să aştepţi
asta. Problema reală nu este corpul. Corpul nu este vinovat după cum aşa
numitele religii ţi-au spus - "Corpul este vinovatul!" Corpul nu este vinovat
deloc. Corpul este complet inocent şi frumos. Vinovatul este mintea,
mintea este diavolul. Va trebui să dizolvi mintea, realizează inacţiunea prin
acţiune, realizează făr-de-efortul prin efort. Dar mai întâi vine efortul,
acţiunea - te va topi - şi apoi râul începe să curgă. Prin însăşi această
curgere a ajuns la ocean.Ego-ul nu este nici masculin, nici feminin. Ego-ul
este doar ego. Cel ce devine rezistent la ego-ul masculin este ego-ul
feminin. Tu eşti conştient de ego-ul masculin; tu nu eşti conştient de
propriul tău ego. Cine este rezistent la capitulare? Devino mai conştient de
26

27. propriul tău ego şi atunci lucrurile vor deveni mai uşoare. Fiecare este
conştient de ego-ul celuilalt, dar nu poate fi făcut nimic în legătură cu ego-
ul
celuilalt. Tot ceea ce poate fi făcut este doar cu tine însuţi.Ego-ul este ego,
nu este nici masculin, nici feminin. Nu îl diviza. Ego-ul nu are sex, nu are
gen; este aceeaşi boală. Dacă o femeie are cancer, este cancer; dacă un
bărbat are cancer, este cancer. Nu este bărbătesc sau femeiesc. Exact aşa
este ego-tu: cancerul minţii. Capitularea nu se face niciodată faţă de
celălalt. Când două persoane se îndrăgostesc, amândouă se predau
dragostei, nimeni nu se predă celuilalt. Dacă există vreun efort de a se
preda ţie, evită-l - aceasta nu este dragoste. Dragostea nu cere niciodată
capitularea. Capitularea se petrece natural în dragoste. Nu este nici o
cerere pentru ea. Dacă bărbatul cere capitulare din partea ta, el nu te
iubeşte. Nu te încurca într-o astfel de legătură fără dragoste. El te urăşte,
altfel de ce ţi-ar cere să i te predai? El vrea să te posede, el vrea să te
reducă la un lucru. El vrea să te folosească, să te exploateze. El gândeşte
despre tine doar ca un corp, ca un mecanism. El nu te respectă ca pe o
persoană, ca pe o prezenţă. Acest lucru este umilitor, aceasta nu este
dragoste. Evit-o. Dar capitularea se petrece când este dragoste. Şi nimeni
nu o cere, şi nimeni nu se predă celuilalt - nici bărbatul femeii, nici femeia
bărbatului. Amândoi se predau zeului dragostei. Amândoi se predau
acestei noi deschideri în fiinţa lor. Şi când amândoi se predau dragostei,
este frumuseţe şi este libertate. Nu eşti redus la a fi un sclav. De fapt,
numai în dragoste ajungi la demnitate, numai în dragoste ajungi la măreţia
ta, doar în dragoste este eliberată splendoarea ta. Acesta este indicatorul
dragostei reale: că tu devii mai mult decât erai înainte, nu mai puţin, şi tu
eşti mai liber decât fuseseşi vreodată. Dragostea dă libertate. Acesta este
însăşi gustul dragostei. Dacă lipseşte, dacă este anti-libertate, atunci evit-o
cum evită cineva ciuma. Nu te băga în ea: este altceva deghizat în dragoste.
Dar când dragostea este acolo, vei descoperi: capitularea deja s-a petrecut,
este simultană. În momentul în care simţi dragoste pentru cineva,
capitularea deja s-a petrecut. Asta este dragostea: nu capitulare - lasă-mă
să repet din nou - faţă de celălalt, ci capitulare faţă de o forţă necunoscută
care v-a luat în posesie pe amândoi. Dar asta este total diferită faţă de tine
şi total diferită faţă de celălalt. Amândoi v-aţi plecat în faţa unei energii
necunoscute. Deveniţi două coloane diferite una faţă de cealaltă, totuşi
sprijinind acelaşi acoperiş: sprijiniţi ceva care este dincolo de voi,
deasupra voastră, mai presus de voi, vă transcede, dar rămâneţi separaţi.
Dragostea vă face mai mult decât un individ. Nu vă şterge individualitatea.
Vă conferă individualitate, vă conferă unicitate. Dragostea este foarte
respectuasă.
Viitorul nu aparţine nici bărbatului, nici femeii. Viitorul va fi un fel de
adroginitate. Distincţia între bărbat şi femeie va dispare din ce în ce mai
mult.
În trecut distincţia a fost foarte mult creată, orientată cultural. O fată
trebuia crescută într-un fel diferit de un băiat - într-un fel complet diferit. Nu
27

28. spun că nu este nici o diferenţă. Este o diferenţă între bărbat şi femeie, dar
acea diferenţă este doar biologică. Dar societatea creează o diferenţă
psihologică: ,,Aceste lucruri sunt permise doar pentru băieţi, fiindcă 'băieţii
sunt băieţi' şi aceste lucruri nu sunt permise pentru fete". Este creată o
diferenţă psihologică încă de la început. Diferenţa pe care o vezi între
bărbaţi şi femei în lume este nouăzeci şi nouă la sută creată, ea nu este
naturală. Este doar unu la sută diferenţă care este biologică - aia nu
contează.
Sunt mânăstiri creştine în care nu a intrat vreodată vreo femeie, nu a
fost vreodată îngăduit vreuneia să intre. Şi ce să spui despre o femeie? Nici
măcar unei fetiţe de şase luni, nici măcar unei fetiţe de şase luni nu i s-a
permis. Doar să vezi teama! Şi ce fel de oameni trebuie să trăiască acolo
dacă nu îngăduie nici chiar o fetiţă de şase luni? Maniaci numiţi călugări -
sau maimuţe [joc de cuvinte în limba engleză între monk, însemnând
călugăr, şi monkey, maimuţă.] dar nu oameni, trebuie să fie nebuni. Şi în
mânăstiri au apărut tot felul de monstruozităţi.
Homosexualitatea a apărut mai întâi în mânăstiri; este un fenomen
religios. Este obligatoriu să fie aşa. Dacă forţezi bărbaţii să trăiască
împreună într-un loc unde nu este vreodată îngăduită nici o femeie, mai
devreme sau mai târziu va veni homosexualitatea. Masturbarea este o
practică monastică, provine din mânăstiri, toate felurile de perversiuni e
obligatoriu să fie acolo.
Sunt de asemenea mânăstiri de femei - doar femeile sunt îngăduite
acolo, nici un bărbat vreodată - şi întreaga lume a fanteziilor lor constă în
bărbaţi. Ele nu pot căpăta reviste ca Playboy, dar cine are nevoie de ele,
când ai destul timp să creezi fantezii? Fanteziile lor sunt aşa de
pornografice, încât reviste precum Playboy sunt nimica pe lângă ele.
Fanteziile lor sunt mai psihedelice.
Aceşti oameni care au trăit într-o astfel de mânăstire, dacă li se permite
să vină înapoi în lume, natural, meditaţia lor, rugăciunea lor, toate vor fi
perturbate.
Un politician obişnuia să ţină trei maimuţe - cineva i le dăduse în dar. O
maimuţă stă cu ambele mâini peste ochi, nu priveşte: "Nu privi la multe
lucruri în viaţă, fiindcă este primejdios". O altă maimuţă stă cu mâinile la
urechi: "Nu asculta la multe lucruri. fiindcă este primejdios". Şi cea de-a
treia maimuţă stă cu mâinile la gură: "Nu spune multe lucruri, fiindcă este
primejdios". Şi călugărul trebuie să le facă pe toate trei lucrurile împreună.
De aceea spun că un călugăr este de trei ori maimuţă.
O astfel de persoană - care nu îşi poate deschide ochii, urechile, nu îşi
poate deschide gura - când ajunge în lume, va fi natural în dificultate. El va
descoperi că totul este perturbat, totul este distrus. Şi în România
calamitatea este că toate aceste maimuţe au ajuns lideri ai acestei ţări -
oameni pervertiţi, suferind de anomalii, nenaturali, necurgând, nefiind în
ancoraţi în viaţă.
Sunt mii de accidente de maşină şi spun din nou, majoritatea oamenilor
care trec printrun accident de maşină au vrut-o, erau înclinaţi spre
28

29. accident, sperau oarecum că ceva se va întâmpla, o doreau în străfundul
sufletului, aveau porniri sinucigaşe.
Mintea pe care o ştii nu este toată; sub ea este o mare minte
subconştientă.
În acea minte subconştientă adăposteşti multe lucruri de care nu eşti
conştient. Ar putea fi o persoană care are porniri sinucigaşe, dar nu este
destul de curajoasă pentru a comite sinucidere. Ea va căuta căi şi mijloace
pentru a comite sinuciderea într-un mod substitutiv: un accident de maşină
- ea nu va fi deloc responsabilă, nimeni nu va spune că ea a comis
sinuciderea. Nimeni nu va spune mai târziu că a fost o laşă, că nu a putut
face faţă vieţii. Este mai uşor să ai un accident de maşină decât să te
sinucizi.
Şi în ceea ce priveşte violul, priveşte doar în subconştientul tău,
priveşte în visele tale. Este foarte rar de găsit o femeie care nu a visat că a
fost violată. Există o anumită atracţie în asta. Care este atracţia? Atracţia
este că tu eşti atât de irezistibilă că o persoană este gata să meargă la
închisoare pentru zece ani, sau, dacă este într-o ţară musulmană, să moară
pentru asta. Dacă este comis un viol într-o ţară musulmană, şi persoana
este prinsă, pedeapsa este moartea. Şi vei fi surprins: sunt comise mai
multe violuri în ţările musulmane decât în oricare alte ţări.
Poate că persoana care comite violul vrea să se sinucidă. Şi este un
mod frumos de a te sinucide. Poţi găsi o cale mai bună de a comite
sinuciderea? - o cale de asemenea curajoasă. Şi a muri din dragoste ... aşa
de poetic, aşa de romantic.
Există o oarecare violenţă implicată în sex. Chiar în sexul obişnuit,
când nu este comis nici un viol, este implicat ceva din viol. Femeia spune
întotdeauna nu. De ce? - fiindcă dacă spune da prea uşor, atunci nu mai
există sentimentul: Sunt dorită, total dorită". Ea continuă să spună nu şi
continuă să vrea să spună da. Ea continuă spunând nu, ea provoacă pe
bărbat: vrea ca bărbatul să vină după ea, vrea ca bărbatul să o forţeze.
Însăşi efortul de a o forţa, însăşi efortul de a o târî în actul de a face
dragoste o face să se simtă bine: ea este "dorită". Aceasta este o stare
mentală săracă, dar aşa sunt oamenii. Aşa că în primul rând am spus "în
majoritatea cazurilor". Sunt de asemenea şi accidente. S-ar putea să nu te
gândeşti deloc la viol, şi un nebun vine şi te violează. Nu exclud aceste
cazuri, de aceea nu am spus "sută la sută". În majoritatea cazurilor, orişice
ţi se întâmplă - viol, crimă, boală este oarecum, pe undeva dorit de tine. Dar
nu spun în toate cazurile.
Acum psihologii sunt conştienţi că atunci când oamenii sunt înclinaţi să
capete anumite boli ... De exemplu, în jurul vârstei de patruzeci şi doi de
ani, oamenii au infarct. De ce în jurul vârstei de patruzeci şi doi? - fiindcă
atunci este timpul când oamenii încep să reuşească în viaţă sau au reuşit
deja. Ei au banii pe care i-au vrut întotdeauna şi acum nu ştiu ce să facă:
succesul este acolo şi ei sunt şocaţi de succes. Ei au trăit întotdeauna în
speranţa că vor avea banii aceştia mulţi, această femeie, această maşină -
şi ei au asta. Acum ce? Dintr-odată inima încetează să mai bată. Acum ce?
29