Nuvela "Moara cu noroc" de Ioan Slavici explorează transformarea psihologică a cârciumarului Ghiță sub influența malefică a lui Lică Sămădăul, evidențiind conflictul său între dorința de a-și îmbunătăți statutul social și consecințele moralității compromise. Intriga se desfășoară în jurul degradării lui Ghiță, care, împins de ambiție, își pierde familia și, în cele din urmă, viața. Deznodământul simbolic, în care hanul este distrus prin foc, subliniază ideea că răul nu poate să persiste fără o purificare morală.

1. Moara cu noroc
de Ioan Slavici
Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un număr relativ redus de personaje,
cu un conflict bine delimitat și o intrigă puternică, având un singur fir narativ, care se
centrează în jurul personajului principal.
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii noastre, alături de
Creangă, Caragiale și Eminescu. Opera sa acoperă aproape toate domeniile literare:
dramaturgie, poezie, proză, memorialistică, jurnalistică etc. Cele mai valoaroase pagini ale
sale sunt însă nuvelele, adunate în volumul „Novele din popor”, care prezintă în mod realist
lumea satului și a târgului transilvănean de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul
secolului XX. Capodopera acestui volum poate fi considerată nuvela „Moara cu noroc”, care
urmărește procesele psihologice prin care trece protagonistul, cârciumarul Ghiță, până la
deplina sa dezumanizare, sub influența malefică a lui Lică Sămădăul.
Nuvela are o structură circulară, începând și sfârșindu-se cu vorbele bătrânei, soacra
lui Ghiță, personaj care joacă rolul de instanță morală, la care se vor raporta toate celelalte
personaje. Cuvintele sale din debutul nuvelei trasează o teză morală, pe care toate celelalte
personaje ar trebui să le respecte. Cei ce nu o respectă vor plăti cu viața, critica literară
acordându-i pentru aceasta lui Slavici supranumele de moralist: „Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Dornic să-și depășească statutul social, Ghiță nu ține seama de cuvintele bătrânei,
replicând: „Vorbă scurtă [...] să rămânem mai departe aici, să cârpesc cizmele oamenilor, care
umblă toată săptămâna în opinci sau desculți, iar duminică, dacă e noroi, își duc cizmele în
mână până la biserică”.
Sperând să strângă suficienți bani pentru a-și deschide un atelier în care să lucreze cu
calfe și să dea astfel de muncă altora, căpătând statutul social mult visat, Ghiță ia în arendă
hanul de la Moara cu noroc. Reperele temporale au și ele o încărcătură simbolică, pentru că
Ghiță și familia lui se mută la han începând cu Sf. Gheorghe, cel care în mitologia creștină
apare ca un soldat călare, care omoară cu lancea balaurul nedreptății.

2. Inițial, sosirea la han a cârciumarului cel nou pare una de bun augur, drumeții
oprindu-se din ce în ce mai mult la cârciumă, care era așezată într-un loc prielnic, la
întretăierea drumurilor care duc la Ineu. Treptat, ei ajung să uite adevărata denumire a
hanului, spunând că s-au oprit la Ghiță, în timp ce acesta și familia lui prosperă. Locul pare
binecuvântat, atât prin prezența celor cinci cruci „împodobite cu țircălamul”, cât și prin
evoluția noului cârciumar și a familiei sale.
Intriga debutează odată cu sosirea la han a lui Lică Sămădăul, personaj malefic, sub
înrâurirea căruia Ghiță va aluneca pe panta pierzaniei: „Lică era porcar, însă dintre cei ce
poartă cămașă subțire și albă că floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu
codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur”. Încă de la început,
Sămădăul vrea să se impună și îi transmite cârciumarului ce așteaptă de la el: „Vreau să știu
cine umblă pe drum, cine ce zice și cine ce face și mai vreau că nimeni în afară de mine să nu
știe”.
Desfășurarea acțiunii cuprinde etapele succesive ale transformării lui Ghiță, sub
influența malefică a Sămădăului. Inițial, Ghiță încearcă să se apere. Își cumpără câini și
pistoale și angajează încă o slugă, pe Marți, ”un ungur înalt ca un brad”. Când Sămădăul
reușește să ajungă la han, în ciuda tuturor precauțiilor pe care Ghiță și le luase, îmblânzindu-i
câinii, cârciumarul înțelege că pentru a rămâne aici trebuie să devină „omul lui Lică”.
Treptat, el devine părtaș la fărădelegile acestuia. Primește bani și porci de la Sămădău,
îl împrumută cu camătă, acceptă să îi schimbe banii, deși știa că aceștia provin din tâlhării și
jură strâmb la proces, pentru a-i oferi un alibi Sămădăului.
Într-o ultimă încercare de a se elibera de sub dominația Sămădăului, Ghiță își lasă
soția singură la han cu Lică, în noaptea Paștelui și pleacă să-l aducă pe jandarmul Pintea,
sperând să îl surprindă pe Sămădău având asupra sa galbenii furați de la arendaș. El nu
conștientizează că în acest fel își împinge soția, pe Ana, în brațele lui Lică, aceasta crezând că
a fost părăsită de Ghiță, pe care îl numește „muiere cu pantaloni”.
Tensiunea atinge punctul culminant în momentul în care Ghiță se întoarce cu
jandarmii. El realizează că Sămădăul a scăpat și că și-a pierdut și liniștea familiei. Este
momentul în care universul său interior se prăbușește și cârciumarul se transformă într-un
automat, dominat doar de ideea de a ucide: „Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în
cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea”.

3. El își ucide soția, însă în același moment este împușcat de Răuț, la ordinul
Sămădăului, care se întorsese la han să-și recupereze șerparul plin cu galbenii furați de la
arendaș.
Sămădăul ordonă oamenilor săi să incendieze hanul, după ce i-ar fi lăsat suficient
timp pentru a ajunge la Fundureni, astfel încât cei prezenți să creadă că hanul a luat foc în
urma unei furtuni.
El pleacă prin ploaie către Fundureni și comite un ultim păcat, intrând cu calul în
biserică pentru a se adăposti de ploaie. Neputând să facă prin ploaie drumul către Fundureni
pe un cal obosit, Lică realizează că va cădea în mâinile jandarmului Pintea, cel care jurase să-l
prindă. Pentru a nu fi prins, el alege să se sinucidă, izbindu-se cu capul de tulpina unui copac,
determinându-l pe Pintea să afirme că „a scăpat”.
Deznodământul este surprins tot în vorbele bătrânei, care consideră că totul stă sub
semnul predestinării: „Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”.
Incendiul care pârjolește hanul chiar în noaptea Paștelui are o semnificație simbolică.
Locul în care se petrecuseră atâtea fărădelegi nu putea să renască fără o purificare, focul
având rolul de a curăța ceea ce fusese acolo rău timp îndelungat.
În opinia mea, prin acest deznodământ, Slavici reușește să-și confirme eticheta de
moralist, toate personajele care s-au abătut de la linia morală trasată la început, prin cuvintele
bătrânei, plătind cu viața.