Interviu OC

1. „Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie“
Interviu cu Mircea IVĂNESCU
19-03-2010
Nr. 517
Pentru a intra în „atmosfera lăuntrică“ a poetului Mircea Ivănescu, este necesară o lectură integrală a volumelor sale de versuri.
De cîţiva ani, poetul trăieşte la Sibiu într-o tăcere desăvîrşită. Vreme de aproape două ceasuri, Mircea Ivănescu a ales să rupă
această tăcere.
Cînd aţi început să scrieţi poezie? Vă mai aduceţi aminte primul poem? Şi cum e să debutezi la 37 de ani?
E trist. Nu, nu-mi aduc aminte. În primul rînd, trebuie făcute nişte distingo-uri, adică eu le-aş face. Nu cred c-am scris poezie.
Mi se părea o calitate să reuşeşti să scrii poezii. Eu mă lăudam că pot turna în versuri de bronz orice formulări, dar asta se
chema, din punctul meu de vedere, versificare. Nu cred c-am scris. Am avut, să zicem, avantajul de a locui în copilărie în
aceeaşi casă cu o persoană, pe vremea aceea era adolescent, un tînăr care avea ambiţia asta de a deveni scriitor şi se forma în
sensul ăsta. Era vorba de Emil Ivănescu. Era elev la un liceu cu oarecare prestigiu pe vremea aceea, la Spiru Haret, care avea şi
o revistă lunară. Şi ştiu că frate-miu scria la revista aia. Revistă despre care am auzit acuma, ulterior, că avea un anumit
prestigiu în epocă. Au scris acolo Dinu Pillat, care era coleg de clasă cu frate-miu, şi scriitorul care a fost cunoscut mai tîrziu cu
numele de Alexandru Vona. Anterior, ştiu că învăţaseră acolo Noica, Paleologu bătrînul. Avea o oarecare rezonanţă. Dar s-a
întîmplat că frate-miu şi-a manifestat vocaţia asta timp de cîţiva ani, destul de intens, din punctul meu de vedere foarte reuşit.
Adică ce scria el mi se părea literatură cu adevărat importantă. La vremea respectivă, nu s-a publicat, era şi război. Pe urmă, el
a murit foarte tînăr şi în împrejurări mai speciale, şi astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronunţată, o
aversiune faţă de cariera de scriitor. Adică echivalau producerea de literatură cu un rău nenecesar şi în orice caz foarte nociv,
malign.
Şi, din cauza asta, multă vreme nu se punea problema ca eu sau altcineva din jurul meu să scrie. Pe urmă, s-a produs războiul,
statul naţional legionar, tot felul de chestii care îmi lasă acum impresia că am trăit şi foarte mult, nu ştiu cînd, mai degrabă
inutil, că lucrurile se învălmăşeau de o aşa natură, încît nici măcar complicaţia actuală, să zicem, nu e comparabilă. Adică nu
mai avea importanţă că ai vocaţie, că simţi vocaţia de scriitor şi că trebuie neapărat să scrii. Pe urmă, eu am fost ejectat din
facultate direct şi m-am angajat la Agerpres. Şi acolo fireşte că nu era timp de fleacuri, de literatură, decît că eu am avut
avantajul să ştiu nişte limbi străine şi-atunci am lucrat la o redacţie care se ocupa de actualitatea asta transmisă prin filtre
occidentale, prin franceză, engleză, germană şi-n care-n mod fatal indivizii care se ocupau de asta ştiau limbi străine în mod
obligatoriu. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe Matei Călinescu, pe Nichita Stănescu. Scriau literatură, eu eram foarte invidios că
Nichita scria cum respira, eu mă străduiam să produc şi eu texte. Pînă la urmă, Petre Stoica ne-a facilitat lui Matei şi mie –
Nichita avea deja cărţi tipărite – un debut la revista Steaua în 1958, pe vremea aia a lui Baconsky. Am început să produc.

2. • Faptul că eraţi redactor la Agerpres constituia un avantaj? Aveaţi probleme cu cenzura?
• Nu, după 1958 nu mă mai ocupam de literatură şi nici n-aveam încrederea că am să reuşesc să scriu. Prin anii ’64 sau ’65 l-
am cunoscut pe Dimov. Şi ăla, de asemenea, producea cu mare spontaneitate şi cu o tehnică desăvîrşită o poezie mai
complicată. Publica volume şi mi-a sugerat să duc un volum la Editura pentru Literatură, unde era un geniu tutelar, care se
numea Elis Buşneag, ea însăşi poetă şi redactoarea cărţilor de poezie. I-am dus o dactilogramă şi, spre surprinderea generală,
a publicat-o. Fără nici un fel de remarcă, fără intervenţie, fără să-mi ceară modificări. Chestia ciudată era că nu exista nici un
text politic acolo, mobilizator, lucruri de genul acesta. Eram oarecum contemporan cu Dan Deşliu, cu Mihu Dragomir. Dar nu
mi-am pus niciodată problema să încerc să scriu versuri patriotice. Nici n-am scris. Pe urmă, am intrat într-un fel de febră.
Am constatat că se poate, şi scriam pe vremea aia, în ’58 sau ’59, descoperisem că eram în stare. Ieşeam de la Agerpres, de
exemplu, din tura de după-amiază, la 11 noaptea, în drum spre casă, pe lîngă Piaţa Universităţii, să fac o haltă la Zori de zi şi
pe urmă, în Piaţa Rosetti, la bufetul Peştera, care a devenit celebru sub numele de Singapore, unde am cunoscut mai mulţi
scriitori.
• Înţeleg că pe Emil Botta, care locuia foarte aproape de dumneavoastră, l-aţi abordat direct pe stradă.
• Nu l-am cunoscut, dar l-am abordat într-o noapte pe stradă, cînd mergea aşa plictisit. M-am tras către el şi i-am atras atenţia
că sînt un mare admirator al lui şi mai ales al prozei lui. Asta l-a cam deranjat. Volumul lui de proză, Trîntorul, îl găsisem
întîmplător. L-am întrebat dacă-i adevărat, cum anunţase într-un interviu înainte de război, c-a scris un roman. Omul a fost
surprins, politicos în orice caz. Toate astea se petreceau pe la12 noaptea. Cred că eram amîndoi sub influenţă, cum se spune,
şi mi-a explicat că-şi aduce aminte vag că el a scris, că o să caute. I-am propus să mă primească peste două zile la el acasă. Şi
el a zis: „Mă rog, dacă vreţi“. Culmea e că m-am dus în ziua respectivă, am cunoscut-o şi pe bătrîna lui mamă, despre care
am aflat din exegezele vremii că aparţinea unei familii nobiliare corsicane şi care m-a îndrumat spre camera lui. S-a petrecut
o scenă ca-n Idiotul. Botta stătea la o masă de lemn, era o cameră mobilată foarte sumar, şi la capătul celălalt al mesei era o
domnişoară sfioasă, cu mîinile în poală. Şi probabil că întreţineau o conversaţie. Am dat buzna, i-am amintit lui Botta cine
sînt, ce vreau. Era evident că nu mai ştia despre ce e vorba. S-a ridicat în picioare: „Domnule, dumneata vorbeşti despre un
scriitor care astăzi este defunct“. Asta am reţinut. Zice: „Nu mai scriu de mult, nu mă mai interesează. Dacă a existat vreun
asemenea manuscris, habar n-am… aici, de exemplu, am un dulap unde sînt nişte haine vechi. Dacă vreţi, puteţi controla“. A
deschis uşa dulapului. Ne-am luat la revedere în mod politicos şi ne-am despărţit. Cam asta a fost totul cu Botta.

3. • În poemul poezia e altceva?, era un sfat ironic dat unui tînăr poet: „nu trebuie să povesteşti în poezie ş…ţ deci să nu
povestesc“. Aţi primit acest sfat de la cineva anume?
• Nu, cred că nu. Obişnuiam să scriu, pe vremea aia, oprindu-mă la Zori de zi sau la Singapore sau la alte cîrciumi. La bufetul
Nicoreşti, la bufetul Ialomiţa. Mă opream, ceream 100 de grame de votcă şi deschideam o carte în care probabil că, la un
moment dat, era chestia asta: nu trebuie să povesteşti. Cred că e din sfaturile lui Hamlet către actori. N-am considerat nici un
moment că fac poezie. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe poetul şi prietenul I. Drăgănoiu, cu care mă întîlneam la diferite bufete şi
care îşi citea cu oarecare fast propriile versuri. Toată lumea se uita, pe vremea aia, cu multă superioritate la mine. Şi spunea:
„Ei, scrii şi tu!“. Îi ceream titluri. Şi Drăgănoiu îmi dădea titluri fanteziste, aşa: Pădurea de mesteceni. Şi l-am întrebat: „cîte
piese să fie?“. Mi-a zis 28. „Rimate sau nerimate?“ „Şi rimate, şi nerimate.“ Şi-am produs, într-adevăr, poemul intitulat
Pădurea de mesteceni, cu 28 de capitole şi subcapitole, unele rimate, altele nerimate. La un moment dat, Nichita mi-a dat
titlul Lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet. Am scris ce consideram eu. E un poem care n-are legătură cu norii sau cu
trăsnetul. La un moment dat, Matei Călinescu mi-a spus: „Scrie o
• poveste de iarnă“. Am scris o poveste de iarnă. După ce mi-au demolat casa, am stat o vreme la Mogoşoaia. Şi aveam încă un
serviciu la revista Lumea. Veneam seara. Şi în sala de mese. De exemplu, era masa lui Preda, unde erau aşezaţi de obicei
Dinescu, Mazilescu, la altă masă era Cezar Ivănescu, cu Mary, doamna Maria Ivănescu.
• „În jurul nostru se răsturna o lume“
• Şi totuşi de ce să povesteşti în poezie? Senzaţia mea, citind volumele, e că fiecare poezie e o poveste nespusă pînă la
capăt.
• Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam
exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă
uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult
la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam
acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui
tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am
călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-
mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un
fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui.
Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată
impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros. Adică faci literatură cînd, cum se spunea pe vremea aia, eu am fost
contemporan cu faptele astea, să nu uitaţi, cînd în jurul nostru se răsturna o lume şi se clădea din temelii o alta nouă. Din
acest punct de vedere am avut nu numai norocul să fiu, de exemplu, contemporan cu Cortina de Fier, cu suspendarea, să
zicem, aprovizionării Berlinului de Vest, cu împărţirea Germaniei, dar am avut şi privilegiul foarte important de a fi coleg
începînd din clasa a V-a la Spiru Haret cu omul de stat Ion Iliescu. Era un personaj care intervenise intempestiv, imediat după
23 august în lumea, să zicem, plictisită şi bugheză de la Spiru Haret.
• V-aţi revăzut şi după 1989?

4. • Eram deja în altă lume, nu mai aveam legături. N-am avut niciodată contact cu el. Cînd a apărut Iliescu în clasă, a început să scrie pe tablă
în pauze: „Trăiască UAER“ şi ne-a explicat cum se pune problema cu lupta de clasă şi că trebuie să luptăm împotriva morbidităţii
burgheze, că nu aşa se face o personalitate, cu cărţi şi fleacuri, ci prin energie. Fireşte c-am fost surprinşi. Adevărul e că Iliescu se ducea
la întîlnirile astea. Sandu Enibace mi-a dat odată telefon la Sibiu şi mi-a spus că n-am fost la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Zice:
„Uite, a fost Ionel“. Ionel fiind Ion Iliescu. „Cînd s-a făcut citirea catalogului, i-am explicat că eşti la Sibiu, c-ai rămas singur“, murise
nevastă-mea, „şi stai acolo“, el n-a zis ca un nenorocit. În tinereţe aveam un fel de deviză. Cînd mă întrebau indivizii din jur ce fac, le
spuneam: „Uite stau singur ca un nenorocit, toţi dau cu picioru-n mine“. Urmarea a fost că la un moment dat am primit un telefon. O voce
vag cunoscută a zis: „Alo, Mircea?“ Zic: „Da“. „Aici e Iliescu.“ Am fost aşa de surprins că l-am rugat să repete. „Iliescu, colegul tău. Am
auzit că eşti singur. Ai serviciu?“ Zic: „Da, am“.
• Ne aflam după 2000?
• Prin 2002. Era preşedinte. „Trimit eu pe cineva să vadă dacă ai nevoie.“ Şi-au venit, într-adevăr, dimineaţa următoare doi domni distinşi,
unul mai scund, care vorbea precipitat, şi unul mai înalt şi cu o geantă în mînă. Era prefectul judeţului. Mi-a zis: „Domnul preşedinte
• Iliescu mi-a telefonat să vin, să mă interesez dacă aveţi nevoie de ceva.“ „Nu am nevoie.“ „Pensie primiţi? Leafă?“ Eram deja pensionat.
„Aveţi pe cineva care să stea cu dumneavoastră?“ Şi s-a dus la doamna Drăghici (doamna care îl îngrijeşte pe poet, n.red.) şi i-a luat un
„mini-interviu“: „Dumneavoastră aveţi grijă de domnul Ivănescu?“. „Da, am.“ „Are un doctor curant?“. S-a interesat unde-l poate găsi, s-
a dus a doua zi la 7.30 la clinică s-o caute pe doamna Munteanu, care e medicul meu. Fireşte că la ora aia nu se afla acolo. S-au
transportat acasă la ea, au sculat-o, au luat-o la bani mărunţi şi s-a aflat că într-adevăr a îngrijit-o şi pe nevastă-mea, că îmi aplică
tratamente corespunzătoare. Zice: „da are nevoie de ceva?“. „N-are nevoie de nimic.“ „Da de alimente aveţi nevoie?“. A scos un dosar şi-
a zis să noteze ce cantitate de cartofi, orez, ulei are nevoie. Doctoriţa i-a dat afară într-o formă sau alta. A spus că n-are nevoie de nimic.
• „N-aveam intenţia să scriu“
• Există o somnie a poemului, a vorbelor, ca şi cînd v-ar fi frică să nu tulburaţi lucrurile care dorm, o suprafaţă de proză cu un
luciu care plesneşte în răstimpuri, dezvăluind discret „tristeţuri“ şi de fragilităţi. De ce a ales Mircea Ivănescu „poemul
camuflat“?
• N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. Cunoşteam şi cîteva din manuscrisele lui frate-miu. Au şi
apărut într-o ediţie, Artistul şi moartea, în 2006. Cu ocazia asta i-am cunoscut pe fraţii Dună. Teodor şi Raluca Dună. Dar eram aşa de
convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să
comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn. Citeam şi foarte multă literatură.
• Poemele dumneavoastră par a se insera în spaţiul intim al cititorului, ca şi cum ar fi fapte de viaţă. Fac ele parte dintr-un
comentariu perpetuu, aşa cum aminteşte şi un titlu al dumneavoastră: comentarius perpetuus?
• Nu, comentarius perpetuus e un împrumut din Jurnalul seducătorului. La un moment dat, cînd locuiam la Mogoşoaia, am făcut o vizită
cu Drăgănoiu, Sorin Mărculescu şi cu alţi tineri poeţi şi scriitori undeva la Snagov. Şi-am scris în intenţia mea un roman, care se cheamă
poem. Transcriam în fiecare zi cîteva episoade din împrejurarea respectivă, aşa cum aş povesti acum. Dar fără intenţia de a face literatură
sau de a calcula vreun efect. A ieşit un poem. Matei a citit şi-a zis: „Dom’le, e cam lung“. „Da, da ce vrei să-i fac eu?“ „Păi uite, împarte-l
în bucăţele.“ De fapt, scriam cîte două-trei pe zi. Am făcut volumul mai mult sau mai puţin în ordinea respectivă şi l-am dat la Editura
Cartea Românească, unde era redactor de carte bătrînul Paleologu, Alecu, cu care ne cunoşteam aşa, vag social de la Uniune. Am avut o
scurtă conversaţie. N-aveam intenţia să scriu. I-am prezentat dosarul. A trecut un număr de săptămîni. Nu l-am mai întrebat, şi brusc a
apărut cartea.

5. • Dar de o asemenea manieră încît mi-am dat seama că omul nici nu deschisese dosarul. Erau nişte pagini intervertite şi-au
apărut în ordinea nefirească. Cutare grup de poezii trebuia să preceadă. Ceea ce dovedea că omul nu citise. Ca şi mine, de
altfel, că nici eu nu mai aveam răbdare să citesc. Şi pe urmă, cine dracu are răbdare să citească aşa-zise versuri de Mircea
Ivănescu? Îmi aduc aminte că-ntr-o noapte cînd ieşeam de la Singapore cu poetul Tudor George, mi-a spus: „te văd că tot
scrii, eşti un tip aşa, care te furişezi pe lîngă ziduri – zice – nu faci şi tu poezii?“. Că-şi declama versuri, foarte rimate şi
ritmate. A scris şi pentru mine un poem, intitulat: Lui M. Ivănescu, mîţ de birt. „Te şi văd că tot scrii pe la diferite mese. Dă-
mi şi mie un teanc de chestii de-astea de-ale tale să le fac eu poezii, să le fac rime.“ Îl admiram şi-l admir şi-acum pe Tudor
George pentru uşurinţa cu care făcea sonete. Cum îl admiram necondiţionat pe Dimov. În ultima perioadă ştiu că se lăsase de
scris şi-mi spunea că i-au rămas diferite suluri, că el scria pe hîrtie asemănătoare sulurilor de hîrtie igienică Şi cînd avea de
publicat ceva, le tăia cu foarfeca, le dădea titluri şi le introducea în volum.
• „Mi-am dat seama că pot să scriu la comandă“
• Citindu-vă, am văzut că dedicaţi multe poeme prietenilor pe care-i transformaţi în personaje, ca şi cum fiecare poem
ar fi scris pentru o persoană anume. Poezia pe care o scrieţi e un spaţiu al intimităţii absolute?
• Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un
moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam
seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam
din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o
dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot
să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o
întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau
sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.
• Dincolo de curgerea asta prozastică ce oricum nu are nimic de a face cu prozaismul, poemele mi se par nişte bucăţi muzicale,
există o fulguraţie care la fel ca într-o sonată a lui Vinteuil, încearcă să surprindă ceva dintr-o trecere care îţi scapă tot timpul.
Bănuiesc că pentru dumneavoastră există o legătură foarte puternică între poezie şi muzică.
• Există. În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la
pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe
atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner,
care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post
italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic
– cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am
citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De
aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe
reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu
ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.