1. UNIVERSITATEA BUCURE TIȘ
FACULTATEA DE LITERE
COALA DOCTORALĂ LITERE - STUDII LITERAREȘ
Articolul propus: Fe ele Otilieiț
Doctorand: Andreea-Olivia Schumacher căs. Matei
Coordonator: Prof. Dr. Eugen Negrici
- octombrie 2010 -
1

2. Fe ele Otilieiț
Cerul deschis. Apari ia Otiliei în romanul călinescian se face în mod fragmentar iț ș
nea teptat: când Felix s-a întors din drum i intră pentru a doua oară în casa de pe strada Antim,ș ș
aude o voce cristalină „de sus” i vede, la capătul scării scâr âitoare, „ca spre un cer deschis (…), înș ț
apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung i tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzândș
până pe umeri” (Călinescu, G., Enigma Otiliei, Bucure ti, Editura Minerva, p. 12).ș
De la bun început, Otilia este situată într-un plan superior fa ă de Felix, într-un plan alț
transcenden ei. Următoarele elemente care se revelează tânărului sunt silueta sub iratică a fetei, careț ț
este îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă la mijloc i cu o mare coleretă deș
dantelă i care îi întinde un bra gol i delicat.ș ț ș
Din portretul balzacian al Otiliei, aflăm că fata pare să aibă 18-19 ani, are fa a măslinie, nasulț
mic, ochii foarte alba tri, arată i mai copilăroasă decât este, manifestă o mare „libertate de mi cări,ș ș ș
o stăpânire desăvâr ită de femeie” (ș Ibidem, p. 18). (Interesant este faptul că atât Felix, cât i Otilia iș ș
Pascalopol au fa a măslinie – în contrast cu chipul Aglaei sau cu cel al Auricăi, care au fa aț ț
gălbicioasă sau albă, sau cu cel al lui Stănică, care este ro u la fa ă).ș ț
Otilia îl prime te cu bucurie i cu volubilitate pe proaspătul venit i îl conduce, împreună cuș ș ș
Mo Costache, în odaia înaltă, încărcată de fum, în care se află personajele binecunoscute:ș
Pascalopol, Aglae, Aurica, Simion. Din cauza fumului, figurile nu se pot distinge bine, personajele
sunt ni te apari ii fantomatice, care prind via ă pe măsură ce privirea lui Felix (reflectorul) seș ț ț
opre te asupra lor. O altă sugestie legată de inconsisten a fiin elor din casa Giurgiuveanu oș ț ț
reprezintă interoga iile ulterioare ale tânărului, care este măcinat de ideea că Aglae, Costache iț ș
ceilal i nu sunt rudele lui, anulându-le, astfel, dreptul la existen ă.ț ț
În scena jocului de zaruri, care deschide romanul, Pascalopol îi dăruie te Otiliei un inel cuș
safir i perle, referin ă la o discu ie anterioară pe care o avusese cu fata, în care aceasta îi mărturisiseș ț ț
că privea safirul drept un porte-bonheur. În diferite mitologii i credin e, safirul este considerat oș ț
piatră celestă prin excelen ă, care călăuze te sufletul spre contemplarea cerurilor, vindecă bolile deț ș
ochi i deschide închisorile. Alchimi tii îl înrudesc cu elementulș ș aer. Este asociat cu ideea de
dreptate divină i i se atribuie puteri diverse: îndepărtarea sărăciei, paza de trădare i de judecă ileș ș ț
strâmbe, sporirea curajului, a bucuriei, a vitalită ii. În mitologia cre tină, safirul simbolizeazăț ș
neprihănirea i puterea luminoasă a împără iei lui Dumnezeu (Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain,ș ț
Dic ionar de simboluri,ț vol. 3, p. 185-186). Putem considera că asocierea dintre Otilia i aceastăș
piatră pre ioasă întăre te ideea naturii celeste a Otiliei, fiin ă coborâtă din „cerul deschis”, ce rămâneț ș ț
aeriană, de i plină de vitalitate i de zburdălnicie.ș ș
În alte împrejurări, Otilia îi va părea lui Felix „îngerul vestitor” (Călinescu, G., op. cit., p.
138), „o imagine sfântă” (Ibidem, p. 263), o fiin ă „inocentă în toate vorbele ei” i „castă” (ț ș Ibidem,
p. 246).
Maternitatea. Imaginea Otiliei, a a cum se construie te în celebra scenă a jocului de zaruriș ș
i de căr i, este una a maternită ii i a protec iei, lucru surprinzător pentru o fată de 18 ani, care, înș ț ț ș ț
plus, se manifestă ocrotitor fa ă de ni te bărba i mult mai în vârstă decât ea. Astfel, Otilia se a azăț ș ț ș
pe marginea fotoliului lui Costache Giurgiuveanu i îmbră i ează cu o mână „capul vădit mul umitș ț ș ț
al aceluia” (Ibidem, p. 16), care prive te ca un protejat în ochii Otiliei. Dintr-o nota ie ulterioară aș ț
naratorului, aflăm că fata are ini iativa, Costache fiind „un simplu satelit al voin ei ei” (ț ț Ibidem, p.
18).
2

3. Otilia sare apoi pe scaunul lui Pascalopol, iar prezen a ei are efecte tonice asupra mo ierului,ț ș
care începe să mânuiască zarurile cu mai multă vigoare. Fata îi potrive te cravata, îi scutură umerii,ș
„privindu-l cu o gra ioasă maternitate” (ț Ibidem, p. 16).
Otilia uită cu desăvâr ire de Felix, recunoscând non alant că este o zăpăcită, apoi îi aduceș ș
acestuia două prăjituri, pe care i le întinde „cu mâna, ca unui copil” (Ibidem, p. 23).
Lui Felix apari ia fetei îi dă un sentiment inedit, deoarece mama lui, fire bolnăvicioasă iț ș
iritabilă, murise când el era în coala primară. Sentimentul filial nu apucase să se nască i să seș ș
manifeste, astfel că atunci când o întâlne te pe Otilia, băiatul î i dă seama că poate direc iona spreș ș ț
ea această trăire; în acela i timp, văzând familiaritatea cu care tânăra trata pe toată lumea, esteș
încercat i de gelozie. Apari ia proteică a Otiliei generează deci sentimente confuze, fire ti înș ț ș
contextul în care Felix resimte de la bun început uimire fa ă de această fată greu, dacă nu imposibilț
de categorizat.
Pentru că uitase să spună să i se pregătească o cameră, tânăra îl va conduce pe Felix în
propria odaie, în care acesta î i va petrece prima noapte din casa de pe strada Antim. Camera este unș
alt simbol al protec iei, al ocrotirii, al regresiunii în pântecele matern. Mai târziu, Otilia se va ocupaț
de Felix ca de un fiu, îi va da să mănânce, îi va coase nasturii (cu toate că nu- i repara propriileș
rochii), îl va îngriji cu devotament când va fi bolnav.
Reac iile pe care le au Costache, Pascalopol sau Felix în preajma acestei fete confirmăț
ipoteza că ea reprezintă o fiin ă desprinsă de contingent, o fiin ă ce nu apar ine acestei lumi, ci seț ț ț
situează deasupra ei, asemenea unei divinită i, asemenea unei idei pure. Otilia este o zeitate - aț
maternită ii, a grijii, a protec iei, dar nu numai; vom observa cum înfă i area ei se schimbă treptat,ț ț ț ș
se metamorfozează în alte încarnări ale ideii de feminitate - soră, so ie, femeie picantă, fără să seț
fixeze niciodată asupra uneia, reluându-le mereu i mereu, într-o spirală evolutivă. Consider căș
Otilia este o figură barocă, multiformă, proteică, evanescentă, un fluture ce se transformă permanent,
ce lasă mereu să-i cadă un rând de aripi, de voaluri, pentru a da la iveală încă unul i încă unul, într-oș
multiplicare infinită.
Libertatea. Camera o reprezintă pe Otilia, care, într-o casă învechită, ruinată, aduce suflul
tinere ii, al rebeliunii, al nepăsării. Masa de toaletă cu oglinzi mobile i cu multe sertare este un altț ș
substitut al fetei, o metonimie i în acela i timp un element baroc: „Sertarele de la toaletă i de laș ș ș
dulapul de haine erau trase afară în felurite grade i-n ele se vedeau, ca ni te intestine colorate,ș ș
ghemuri de panglici, cămă i de mătase mototolite, batiste de broderie i tot soiul de nimicuri deș ș
fată” (Ibidem, p. 26). Toate acestea sunt simboluri ale împră tierii Otiliei, ale dezordinei, ale risipirii;ș
esen a fetei nu poate fi redusă la niciunul dintre ele, pentru că nu există un element din cadrul în careț
trăie te care să oș con inăț în totalitate. Mai târziu, când Felix începe să fie urmărit de chipul Otiliei iș
să simtă nevoia prezen ei ei, se refugiază în camera fetei, pentru că se simte mai aproape de ea acoloț
decât lângă Otilia însă i, care este mereu înconjurată de oameni.ș
Grădina casei, sălbatică, plină de pomi gro i i stufo i, în care iarba cre tea în neregulă, esteș ș ș ș
i ea un substitut al fetei. Grădina apare în diverse credin e i tradi ii ca simbol al Raiuluiș ț ș ț
pământesc, al Cosmosului, al cărui centru este, ca un loc al cre terii, al cultivării fenomenelor vitaleș
i interioare. Este expresia figurată a unei evolu ii psihice destul de lungi, ajunsă la o mare bogă ieș ț ț
interioară (Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 2, p. 107-111). O putem asocia, desigur,
în contextul romanului, cu bogă ia sufletească a Otiliei, cu manifestările ei dezlăn uite, ne inândț ț ț
seama de convenien e, ce îi atrag deseori calificări de tipul „nebună” sau „dezmă ată”.ț ț
În grădină, Otilia îi poveste te lui Felix istoria familiei Tulea i îi dă informa ii despreș ș ț
Pascalopol. Acesta din urmă este un om „bun”, „bogat” i „foarteș chic” (Călinescu, G., op. cit., p.
34). De asemenea, este cel care alimentează dorin a permanentă de schimbare, de mi care, deț ș
libertate a fetei, care altfel s-ar plictisi atât de tare încât ar ipa, conform propriilor mărturisiri.ț
3

4. Artista. Pianul este un alt substitut al Otiliei – el îi reflectă stările, dispozi ia, preocupările. Înț
diminea a celei de-a doua zile petrecute în casa lui Costache Giurgiuveanu, Felix se treze teț ș
ascultând pianul la care cineva (Otilia, desigur) cânta cu multă dexteritate „un exerci iu complicat,ț
care varia la infinit o temă” (Ibidem, p. 27). Varia iile/apari iile Otiliei sunt numeroase, iarț ț
tema/Otilia este greu de surprins în esen a ei, fiind o Idee a frumuse ii i a feminită ii ce îiț ț ș ț
transcende pe Felix i pe ceilal i.ș ț
Apoi, în timpul unei vizite de-a lui Pascalopol, Felix o aude din nou pe Otilia cântând la pian,
„cu foarte multă delicate e i cu o austeritate tehnică ce descoperea pe eleva de conservator”ț ș
(Ibidem, p. 42). În timp ce Aglae reac ionează cu duritate, acuzând-o pe Otilia de lipsă de talent,ț
acuza ie nedreaptă i nefondată, Pascalopol o apără, spunând că fata este o artistă.ț ș
Androginul. În a doua zi petrecută de Felix în casa Giurgiuveanu, Otilia îl cheamă la un
moment dat în camera ei i îi arată băiatului o serie de fotografii. Confuzia este totală: în aceea iș ș
poză, ceea ce pare a fi o feti ă „cu părul lung, cam bălai” este de fapt Felix, în timp ce Otilia esteț
băiatul „al cărui păr (…) era dat peste urechi cu ajutorul unei panglici”. Fata este, a adar, un băiat,ș
iar băiatul o fată, Felix se confundă cu Otilia, Otilia cu Felix, fapt subliniat i de interoga ia fetei: „Iaș ț
să te văd dacă e ti perspicace (…) Care sunt eu i care e ti tu?” (ș ș ș Ibidem, p. 35).
Tot ea îi dezvăluie că părin ii î i puseseră în gând să îi căsătorească i afirmă apoi despreț ș ș
Felix că este „sentimental”, ca ea. (Cuvântul revine destul de des în operă i trimite la romanul luiș
Flaubert, L’Education sentimentale, cu care critica a descoperit de altfel anumite asemănări.)
Mai târziu, meditând asupra situa iei lui, Felix constată că găsise în Otilia o prietenă de vârstaț
lui, un factor feminin care-i lipsise. Este evidentă trimiterea la motivul androginului, fiin a perfectăț
din mitologiile antice, ce reunea trăsăturile ambelor sexe, reprezentând idealul de la începuturile
lumii. Fiin ele androgine din Antichitate apar ca simboluri ale reuniunii contrariilor (ț coincidentia
oppositorum) într-o unitate autonomă i perfectă. Figura androginului exprimă întotdeaunaș
întoarcerea la unitatea originară, la totalitatea lumii masculine i feminine în perfec iunea ei divină,ș ț
în care se dizolvă toate contrariile (Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 1, p. 96-99).
Felix i Otilia ar putea reu i, a adar, printr-o potrivire a sufletelor i caracterelor, să reconstituieș ș ș ș
această imagine mitică a perfec iunii. Lucru care nu se va întâmpla însă, după cum tim deja.ț ș
Trimiterea la imaginea androginului i la o cale de atingere a perfec iunii va fi întărită într-unș ț
alt context, în cadrul vizitei pe care Felix i Otilia o fac la mo ia lui Pascalopol, care are o fermă deș ș
cai în Câmpia Bărăganului. Observăm în acest context existen a unei confuzii de planuri (câmpiaț
pare o mare) i a unei regresiuni în timp. Felix capătă aici sentimentul acut că Otilia este o fiin ăș ț
destinată să urmeze foarte de aproape propria lui cale i dore te să fie major i foarte bogat pentru aș ș ș
o lua pe fată sub ocrotirea lui. Ea însă îi mărturise te că este foarte capricioasă, că vrea să fie liberăș
i că niciun tânăr de vârsta ei nu ar putea iubi-o a a cum este, ea căutând răbdarea i bunătatea luiș ș ș
Pascalopol, din cauză că se plictise te repede i că suferă când este contrariată.ș ș
Cavalcada este petrecerea preferată a celor doi tineri la mo ia lui Pascalopol: amândoiș
încalecă pe un singur cal, confundându-se din nou, în plan simbolic, într-o unică fiin ă. Psihanali tiiț ș
au făcut din cal simbolul incon tientului sau al psihicului neuman. Odată depă it pragul pubertă ii,ș ș ț
calul devine simbolul impetuozită ii dorin ei, al tinere ii omului, cu tot ce înseamnă ea - fecunditate,ț ț ț
generozitate, ardoare. Calul capătă atât valori sexuale, cât i valori spirituale. El leagă contrariileș
într-o manifestare continuă, trecând de la noapte la zi, de la moarte la via ă, de la pasiv la activț
(Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., p. 224-236).
Domina. O altă ipostază a proteicei Otilia este cea de stăpână a casei, care organizează
cumpărăturile zilnice, mesele sau care face rost de bani pentru Felix atunci când mo Costache îlș
refuză, spunându-i să se împrumute. Tot ea îl însărcinează pe băiat cu mici comisioane i îlș
răsplăte te cu gingă ii neprevăzute după împlinirea lor.ș ș
De asemenea, este vizibil modul în care Otilia influen ează destinele tuturor bărba ilor cuț ț
care se află în contact (Costache Giurgiuveanu, Pasacalopol, Stănică Ra iu, Titi, Felix etc.).ț
4

5. Otilia se interesează permanent de studiile lui Felix i îl îndeamnă mereu să citească, să î iș ș
facă o carieră i un viitor, să devină „un om ilustru” (Călinescu, G.,ș op. cit., p. 66). În acest scop, îi
aduce mereu căr i sau, când nu le are ea însă i, merge i le împrumută, nu se tie de unde, pentruț ș ș ș
Felix.
Castitate i trengărie.ș ș Felix î i dă seama că o iube te pe Otilia, fără să poată însăș ș
determina con inutul acestui sentiment. Îi admiră genunchii „ca ti i trengari în acela i timp”ț ș ș ș ș
(Ibidem, p. 130), părul căzut în bucle, se închide în cameră cu o fotografie a fetei i o visează mereu.ș
Simte nevoia să facă întocmai ce îi ordonă ea, caută apropierea fizică în momentele în care Otilia îi
coase nasturii hainelor i se lasă hrănit de ea, mu când pu in i din degetul fetei. Feti ism,ș ș ț ș ș
regresiune în perioada micii copilării, rela ia subtilă stăpân-sclav (care presupune i declinareaț ș
responsabilită ii), toate sunt componente ale adora iei lui Felix i aspecte extrem de sensibile aleț ț ș
rela iei, care sugerează că tânărul nu s-a maturizat încă i că nu poate evalua corect amalgamul deț ș
senza ii stârnite de Otilia.ț
După ce îi mărturise te că o iube te, iar fata acceptă mai multe întâlniri nocturne în cameraș ș
ei, în timpul cărora se pierd în reverii caste, Felix îi propune să se căsătorească. Otilia îl refuză
tocmai pentru că îl iube te i pentru că visează pentru el „glorie, avere (…) o fată drăgu ă, blândă”ș ș ț
(Ibidem, p. 139).
Un alt motiv de îngrijorare apare atunci când Felix, după ce este văzut la bra cu Otilia, esteț
felicitat de colegii de la facultate cu următoarele cuvinte: fata este „cea mai elegantă conservatoristă
i mai mândră. Nu s-atinge nimeni de ea” (ș Ibidem, p. 145). Cuvintele au valoare premonitorie,
deoarece Otilia va rămâne într-adevăr intangibilă pentru Felix ( i nu numai), ea va căpăta valoareaș
unui ideal.
Cu un singur prilej, acela în care Felix îi spune, în timpul unei întâlniri nocturne, că va face
orice i că o va a tepta oricât, plato a impenetrabilă a Otiliei pare să cadă, fata, sprintenă de obiceiș ș ș
i ironică, pierzându- i îndrăzneala.ș ș
Altfel, indecizia i confuzia caracterizează sentimentele ambilor tineri. Felix îi spune fetei căș
nu tie cum o iube te, ca pe o logodnică sau ca pe o mamă, iar Otilia îi replică, la rândul ei, că îlș ș
iube te în multe feluri, i ca soră i ca iubită. Este eviden iat încă o dată caracterul multiform alș ș ș ț
protagonistei, care, datorită metamorfozelor nea teptate i bru te, stârne te o avalan ă de senza iiș ș ș ș ș ț
i stări, niciodată un sentiment unic i/sau stabil. Ideea de feminitate i de frumuse e inefabilăș ș ș ț
trebuie să î i actualizeze toate valen ele, de aceea Otilia capătă atât de multe înfă i ări i este, peș ț ț ș ș
rând sau simultan, „zăpăcită”, „nebună”, „nostimă”, „delicioasă”, „de teaptă”, „capricioasă”,ș
„liberă”, „dezmă ată”, „castă”.ț
Fiica-iubită. Otilia se consideră o fiin ă „pentru oamenii blaza i, care au nevoie de râseteleț ț
tinere ii, ca Pascalopol” i recunoa te că îi este drag mo ierul, „într-un anumit în eles” i că „îiț ș ș ș ț ș
trebuie”, pentru a conchide apoi că to i bărba ii sunt ni te copii (ț ț ș Ibidem, p. 138-139). Cli eeleș
epocii, care apar în discursul Otiliei, ar trebui să reprezinte pentru Felix un semnal de alarmă, pentru
că momentul în care Otilia recunoa te că îl iube te, dar că are nevoie i de Pascalopol este unș ș ș
moment decisiv în desfă urarea ulterioară a rela iei.ș ț
După ce Felix îi cere Otiliei să nu mai primească vizitele lui Pascalopol, iar ea acceptă,
mo ierul îi explică tânărului într-o discu ie între patru ochi ce sentimente (amestecate) are pentru ea.ș ț
Otilia are, în vizunea lui Pascalopol, un temperament de artistă, „care simte nevoia luxului, a
schimbării” i căreia căsătoria i-ar deforma caracterul i i-ar stinge avântul i gra ia (ș ș ș ț Ibidem, p. 147
sqq). Nu întâmplător aceasta este i viziunea Otiliei asupra căsătoriei, pe care i-o va împărtă i luiș ș
Felix ceva mai târziu.
Pascalopol recunoa te că nu putea distinge între virilitate i paternitate în ceea ce o privea peș ș
Otilia i că între ei se formase o rudenie sui-generis, a cărei abolire provoca suferin ă ambelor păr i.ș ț ț
Felix, ascultându-l, î i dă seama că mo ierul are dreptate, deoarece Otilia nu mai era fericită, nu maiș ș
cânta la pian, nu mai ie ea în ora , devenise nervoasă. O subtilă rela ie de dependen ă se stabiliseș ș ț ț
5

6. între cei doi: nu doar Pascalopol avea nevoie de obiectul adora iei sale, dar i focul ce-o anima peț ș
Otilia era alimentat de prezen a mo ierului. Nu în modul vulgar al curtezanelor, ci asemeni uneiț ș
fiice, care cere, simplu, ceva. Iar refuzul lui Pascalopol, care îi satisfăcuse toate capriciile, ar fi fost
cel al unui tată denaturat.
Discordia lumii. După ce refuză să fie adoptată de Costache Giurgiuveanu, Otilia pleacă pe
nea teptate la mo ia lui Pascalopol, apoi la Paris.ș ș
Felix se simte trădat i î i manifestă frustrarea uzând de cli eele i de stereotipurileș ș ș ș
masculine specifice vremii: „Femeile joacă comedii”, spune el, ca i colegii de facultate. Cli eele seș ș
aglomerează în gândirea tânărului i ies deodată la suprafa ă, ca i cum ar fi zăcut în străfundurileș ț ș
fiin ei sale, iar acum îl cople esc, atât din interior, cât i din exterior. Stănică afirmă că o femeie esteț ș ș
de teaptă dacă suce te capul bărba ilor, pentru că acesta este rostul ei, tot el spune că femeia esteș ș ț
discordia lumii, pentru ea se fac crime, se fac războaie (Ibidem, p. 287).
Georgeta îi spune lui Felix că bărba ii sunt „ticălo i”, „ni te canalii” (ț ș ș Ibidem, p. 255), apoi îi
cere să fie impertinent, „a a cum trebuie să fie un bărbat” (ș Ibidem, p. 306).
Weissmann îi arată o altă concep ie asupra vie ii, cea a unui „socialist tiin ific”, careț ț ș ț
militează pentru colectivizare i pentru amorul liber, care i-a citit pe Weininger i pe Samain. Îi maiș ș
spune, cu vocea unui raisonneur, că orice femeie care iube te un bărbat fuge de el, ca să rămână înș
amintirea lui „ca o apari ie luminoasă” – prezentă în absen ă, a adar, i idealizată (ț ț ș ș Ibidem, p. 338).
Felix cite te opera lui Weininger, dar nu este contaminat de ea, îl cite te pe Samainș ș
(deoarece î i aduce aminte că i Otilia îl citea), dar nu îl în elege. Sunt tot atâtea semne ale clivajuluiș ș ț
ulterior dintre el i Otilia, care se instalează insidios, dar inexorabil. Felix i Otilia nu mai pot formaș ș
androginul de la începutul romanului, nu se mai pot confunda într-una i aceea i fiin ă, iar codurileș ș ț
prin care în eleg i descifrează tainele lumii sunt complet diferite.ț ș
Pe Felix îl interesează căr ile care tratează problema educării voin ei i ajunge la concluziaț ț ș
că femeia este o fiin ă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-oț
ocrotească i să-i împrumute personalitatea lui. Nu altfel gândeau, în realitate, bărba ii din a douaș ț
jumătate a secolului al XIX-lea, care căzuseră de acord asupra inferiorită ii femeii, bazându-se,ț
printre altele, pe ideea că femeia are un creier mai mic decât cel al bărbatului (de exemplu, Titu
Maiorescu). Tot ei stabiliseră că slăbiciunea era caracteristica esenţială a femeii, care se traducea, în
planul rolurilor acordate de societatea masculină, prin supunere. Fiind pasivă, ea se obişnuise să
cedeze în faţa celorlalţi, deci era în natura ei să se supună cu uşurinţă, să-i placă să fie dominată
(Vasilescu, Amalia, Imaginarul despre Femeie în Vechiul Regat între pozitiv i negativ,ș în Despre
femei i istoria lor în Româniaș , coord. Alin Ciupală).
În plus, bărbaţii preferau întotdeauna o femeie mai slabă decât ei, atât fizic, cât i din punct deș
vedere al voin ei, justificarea fiind că doar a a femeile se puteau simţi ocrotite de bărbaţi.ț ș
Demonstraţia inferiorită ii femeii era publică i se afla chiar în articolul dedicat femeii în Mareaț ș
Enciclopedie Franceză din anul 1893, fapt ce demonstrează că discuţia era cunoscută şi elitei
româneşti - francofilă prin excelenţă - a epocii. Ideea de bază era că raţiunea nu putea fi niciodată o
facultate, cu atât mai puţin dominantă, a spiritului feminin.
Otilia îi mai apare lui Felix ca o fiin ă fragilă, ca o floare – loc comun al epocii. Este cea maiț
cunoscută şi mai răspândită reprezentare a feminităţii în secolul al XIX-lea, atât în scris, cât şi în
grafică. Kogălniceanu defineşte femeia ca o fiinţă drăgălaşă, frumoasă, făcută din flori. Iar dacă
femeia este ca o floare, atunci trebuie să aibă o caracteristică esen ială a acesteia: este efemeră,ț
durează o zi (Ibidem).
Sfânta i prostituata.ș După ce o întâlne te pe Georgeta i se implică într-o rela ie carnalăș ș ț
cu aceasta, în lipsa Otiliei (care plecase la Paris), Felix remarcă existen a unor similitudini înț
privin a destinului i a caracterului celor două fete: Georgeta spune i ea, ca Otilia, că fetele suntț ș ș
6

7. bizare i capricioase, acceptă să fie între inută de un general bogat, asemănător Otiliei, care prime teș ț ș
cadouri de la Pascalapol, îl consideră pe Felix un copil i îl tratează matern, la fel ca Otilia.ș
Tot în această perioadă, Felix este urmărit de imaginea castă a Otiliei, pe care o adoră ca pe o
soră i în fa a căreia ar fi dorit să se prosterneze, în timp ce Georgeta satisface o altă valen ă aș ț ț
feminită ii, cea a senzualită ii.ț ț
În opinia generalului Păsărescu, Georgeta este o „fată delicioasă, o fată bună”, „e femeia
perfectă, totală”, „o perlă”, „o fată adorabilă” (Călinescu, G., op. cit., p. 315 sqq). Interesant este
faptul că Georgeta intră în scenă în absen a Otiliei, ca pentru a o suplini.ț
Sentimentele lui Felix fa ă de Georgeta, ca i cele fa ă de Otilia, sunt amestecate: pe Otiliaț ș ț
Felix o consideră o fată frumoasă i prea inteligentă fa ă de el, demnă prin urmare să devină obiectulș ț
adora iei sale, dar al unei adora ii caste. Pe Georgeta o consideră plată în gândire i între ine cu ea oț ț ș ț
rela ie pur fizică. Cele două fete par să aibă trăsături complementare, care, reunite, ar contura fiin aț ț
feminină perfectă în viziunea lui Felix: „Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare so ie, Georgetaț
îi era trebuitoare fiziologice te” (ș Ibidem, p. 303). Georgeta poate fi, deci, o altă valen ă a proteiceiț
Otilia.
Trofeul. Otilia i se înfă i ează lui Felix ca un premiu, mereu dorit i mereu amânat. El vreaț ș ș
să facă ceva mare din cauza Otiliei i pentru ea.ș Vrea să i se consacre, îndrăgostit de aerul ei de
intelectuală blazată i de sub irimea ei delicată, botticelliană, dar ar fi dorit-o „călugări ă, refuzându-ș ț ț
se tuturor” (Ibidem, p. 294), nu atât de familiară cu toată lumea. Dore te, cu alte cuvinte, să o a ezeș ș
pe un piedestal, de unde să nu o mai lase să coboare, vrea să încremenească ceea ce nu poate fi
surprins, cu atât mai pu in fixat – inefabilul.ț
Pe de altă parte, după întoarcerea Otiliei de la Paris, pentru prima dată apare la Pascalopol un
sentiment al posesiei i al orgoliului: el se bucură de „afec iunea neanalizată, dar sigură” a Otiliei, înș ț
acela i timp se gânde te că ar accepta oricare dintre ipostazele posibile (fiică, so ie), doar să o fiș ș ț
putut păstra: „Ar fi putut ie i la bra o dată pe săptămână cu o fată a a gra ioasă” (ș ț ș ț Ibidem, p. 463).
De aceea, îi i comunică fetei faptul că este de acord cu orice alegere a ei: dacă nu îl acceptă caș
pretendent, poate rămâne bunul ei prieten, cu care nu se sfie te să facă escapade.ș
Independen a.ț La întoarcerea de la Paris, Otilia îi mărturise te lui Felix că nu se poateș
despăr i de Pascalopol, cum nu se poate despăr i de „papa”, de mo Costache. Cei doi fac parte,ț ț ș
deci, din fiin a ei, reprezintă valen e sau aspira ii ale entită ii proteice, ca i Felix, de altfel.ț ț ț ț ș
Felix afirmă despre Otilia: „e o fată admirabilă, o fată superioară. (...) E o fată admirabilă, pe
care n-o în eleg” (ț Ibidem, p. 241).
Cuvântul „enigmă” îi vine pe buze lui Felix în discu ia cu fata: „Pentru mine, Otilia, aiț
început să devii o enigmă. i Pascalopol i eu suntem îndreptă i i să credem că ne iube ti i, totu i,Ș ș ț ț ș ș ș
nimeni nu tie sigur” (ș Ibidem, p. 379). i naratorul o descrie pe Otilia ca fiind mai sigură, cu oȘ
stăpânire deplină i o maturitate enigmatică.ș
Fata î i reia rolul de stăpână absolută, astfel că Pascalopol, Felix, Costache n-ar fi îndrăznitș
să o contrarieze. Felix se simte inferior în raport cu ea, pentru că Otilia respiră prea multă inteligen ă,ț
este prea serioasă i asupra unei astfel de fete nu poate avea niciun fel de autoritate. Tânărulș
con tientizează pentru prima oară discrepan a dintre ei – Otilia din visurile lui i se supunea întruș ț
totul, pe când Otilia de lângă el era independentă i avea un suflet impenetrabil. Trăsăturile acestea oș
înscriu pe tânără în imaginarul negativ al epocii, deoarece nu corespunde tiparului fiin ei fragile,ț
slabe, fără voin ă, u or de manipulat.ț ș
Femeia fatală. Preocupările de a i se face o zestre i se par Otiliei umilitoare, deoarce aceasta
ar fi dus la o „încetare a omagiilor, înlocuirea lor printr-un regim de asisten ă”. „Un instinct femininț
îi spunea că interesul cu care era urmărită de bărba i o va urmări totdeauna”. Naratorul o considerăț
7

8. pe Otilia „u uratică, risipitoare”, dar i modestă, în sensul în care ea este încredin ată că orice bineș ș ț
în via ă trebuie plătit cu o nefericire, că nu are dreptul să pretindă nimic (ț Ibidem, p. 404 sqq).
Apare o trăsătură mai pu in vizibilă a fetei, dar care nu trebuie trecută cu vederea, mai alesț
dacă ne gândim la irul metamorfozelor: Otilia nu e doar femeia-copil, femeia-floare, este i femeiaș ș
fatală, con tientă de propria frumuse e i de seduc ia exercitată asupra celor din jur. Un alt motivș ț ș ț
pentru înscrierea ei în tiparul negativ îl reprezintă cochetăria, mergând de la aten ia deosebităț
acordată aspectului exterior până la comportamentul moral, care lasă de dorit.
U urătatea.ș Felix se oferă să-i fie fetei logodnic sau frate. Otilia îi mul ume te pentruț ș
bunătatea sufletească de care dă dovadă, dar îi spune că i el ar avea nevoie de ocrotire, a a cum iș ș ș
ea are. Ideea unei căsătorii este amânată, iar Otilia îi mărturise te că nu se simte la înăl imea lui, dinș ț
punct de vedere sentimental. Gravită ii lui i se opune u urătatea ei - sunt două coduri diferite, douăț ș
modalită i contrare de a vedea lumea: „Da, te iubesc, dar tu e ti a a de furtunos, a a deț ș ș ș
înspăimântător de grav. Sunt u uratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am afec iune” (ș ț Ibidem,
p. 519).
Din discu iile cu Felix, intuitiva Otilia î i dă seama că acesta „nu e pentru ea”, deoareceț ș
„ inuta lui îndârjită în via ă” i ”profunditatea” tânărului o înfrico ează, acesta punând mai multț ț ș ș
pre pe carieră decât pe dragoste: „N-a putea suferi să fiu al doilea, într-o categorie de oameni”ț ș
(Ibidem, p. 520). Ironia este cu atât mai mare cu cât, pe de o parte, este foarte posibil ca i Otilia să fiș
contribuit la dorin a lui Felix de a deveni un om ilustru, ea îndrumându-l mereu în acest sens, iar, peț
de altă parte, „eroicul” Felix nu va realiza nimic eroic, el devenind un ambi ios plat, comun, lipsit deț
un ideal cu adevărat măre (ca toate personajele romanului).ț
Încă o dată, Otilia contrazice tiparul pozitiv al imaginarului despre femeie, gândindu-se că
misunea de tovară ă eroică, egală nu este pentru ea, care voia să fie socotită copil i să nu întâmpineș ș
nicio rezisten ă. Otilia este o anti-so ie, care nu dore te să se consacre bărbatului, să îl ocrotească, săț ț ș
îl îngrijească pe acesta în permanen ă, pe el i pe copiii lor, ci dore te să fie mereu liberă de oriceț ș ș
constrângere.
Pentru Otilia căsătoria este ceva paralizant, fiindcă tie că mariajul va aduce cu sineș
constrângerea, lipsa de libertate, degradarea biologică i, ceva foarte important, schimbarea pentruș
totdeauna a statutului i a esen ei sale: fata zburdalnică, de nestăvilit, „nebună”, anticonven ională,ș ț ț
care împinge mereu limitele se va transforma în femeie. Otilia nu dore te să aibă destinul Auricăi,ș
dar î i afirmă idealul, care constă într-o via ă lipsită de constrângeri până în jurul vârstei de 30 deș ț
ani, când sus ine că se va sinucide, pentru a nu îmbătrâni (poate o aluzie la romanul lui Balzac,ț La
femme de trente ans).
„Sunt i eu ca toate fetele!”.ș Ultimele afirma ii ale Otiliei sunt într-adevăr surprinzătoare,ț
dacă nu ciudate. Fata extrem de inteligentă ce revenise de la Paris, independentă, impenetrabilă, era
serioasă când spunea „Noi, fetele, suntem mediocre, iremediabil mediocre i singurul meu merit esteș
că-mi dau seama de asta” (Ibidem, p. 522)?
Cred că de fapt toate considera iile ultime ale Otiliei despre via ă, femei, bărba i trebuieț ț ț
interpretate i dirijate exact în sensul opus. Când Otilia constată,ș hélas, că este mediocră,
neînsemnată pe lângă Felix i că voin a lui îi inspiră respect, în condi iile în care acesta nu a realizatș ț ț
încă nimic măre , valoros, ci doar î i propune să o facă, o undă fină de ironie se strecoară înț ș
afirma ia fetei. Când îi spune că îi admiră „inteligen a i voin a de bărbat”, dar că „rostul femeii esteț ț ș ț
să placă, în afară de asta nu poate fi fericire!”, Otilia pare a cita dintr-un manual de „educa iune iț ș
instruc iune” al epocii. Cu atât mai ridicolă este afirma ia, cu cât Felix îi dă imediat dreptate fetei,ț ț
spunând că femeia trebuie să placă bărbatului energic, „ca să-i dea gustul de a lupta” (Ibidem, p.
555). Iar despre Felix tim deja că aderă la oș Weltanschauung complet diferită de cea a Otiliei.
8

9. Otilia spune toate aceste lucruri din mai multe motive: pentru a se apăra, indirect, de părerile
celorla i, pentru a- i justifica sie i non alan a, „la sprezzatura”, „u urătatea”, viciul, pentru a îl testaț ș ș ș ț ș
pe Felix în ceea ce prive te autenticitatea sentimentelor lui.ș
De aceea, îl contrariază pe Felix cu afirma ii de tipul: „Dacă ai ti ce proaste suntem noi,ț ș
fetele!”, „Fetele nu văd departe i n-au cultul măre iei, cum scrie în căr i”, „Sunt i eu ca toateș ț ț ș
fetele!” (Ibidem, p. 557 sqq).
Inefabilul. După moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia, tolerată de Aglae în casa de pe
strada Antim, începe să- i golească odaia. Camera este, cum am văzut, un substitut al fetei, astfel căș
golirea ei nu poate duce decât la aneantizarea Otiliei, la anihilarea personajului.
Fata î i categorise te i î i împarte lucrurile: pianul i-l dă Auricăi, unele rochii i mănu i -ș ș ș ș ș ș
lui Aglae, lui Felix îi dă o fotografie. Procesul este similar celui din incipit, dar în sens invers: încetul
cu încetul fragmentele din care este constituită Otilia se desprind unele de altele, pentru ca la final să
constatăm că nu a mai rămas nimic. Fiin a zglobie, fluturele ce bătea din aripi s-a destrămat, i-a luatț ș
zborul, plecând a a cum a venit – fragmentar i nea teptat.ș ș ș
Până atunci însă, fata îl supune pe Felix la un test: îl întreabă dacă ar fi în stare să lase totul,
rosturile, cariera, pentru a cutreiera lumea, pentru a practica cele mai fantastice meserii, pentru a se
arunca în bra ele neprevăzutului. Felix, desigur, nu trece proba, nu în elege, întrebând mirat,ț ț
deoarece situa ia i se pare de neconceput: „E cineva care să-mi ceară a a ceva?” (ț ș Ibidem, p. 559).
Mintea lui pozitivistă, judecata lui practică, limpede nu sunt în stare de asemenea elanuri i aspira ii.ș ț
Într-un fel, situa ia lui se aseamănă cu cea a lui Gavrilescu din nuvela lui Eliade,ț La igănciț : niciunul
dintre cele două personaje nu în elege procesul de ini iere la care este supus i, prin urmare,ț ț ș
e uează.ș
Mai apoi, Felix, personajul „încărcat” de energie i de voin ă, nu este în stare să facă nimicș ț
în privin a Otiliei, a teptând ca ea să ia decizia finală. Otilia îi dă (aparent) dreptate: „Ai dreptate! Teț ș
iubesc, nu te îndoi. Voi decide eu ce e de făcut” (Ibidem, p. 560).
Proba ultimă este i ea ratată, în noaptea în care Otilia vine în camera lui, ca să-i dea oș
dovadă că îl iube te. Biletul lăsat de fată are o nuan ă ironică, ea convingându-se astfel, dacă mai eraș ț
nevoie, că viitorul strălucit i cariera sunt mai importante pentru Felix decât dragostea i că elanurileș ș
romantice pe care el le acuza în raport cu Otilia erau de fapt inexistente: „Cine a fost în stare de atâta
stăpânire e capabil să învingă i o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor” (ș Ibidem, p. 562).
De atunci Felix nu o va mai vedea niciodată pe Otilia i nici nu ar mai fi avut cum, pentru căș
ea s-a descompus treptat, până când nu a mai rămas nimic în urma sa. Stănică îi spusese odată fetei
că este geniul bun al familiei. După plecarea/destrămarea ei, cortina cade brusc peste membrii
familiei Tulea, ca i cum ei nu ar fi existat. Duhul care însufle ea casa de pe strada Antim i-a luatș ț ș
zborul i totul, ca un fum, se risipe te. Senza ia este asemănătoare cu cea a spectacolului dat deș ș ț
ni te păpu i mecanice ale căror resorturi se blochează, lăsând mi cările oprite la jumătate.ș ș ș
Fulgerător, familia Tulea este aruncată în neant. Singurii la care se mai face vreo referire sunt Stănică
i Georgeta. Întâlnirea lui Felix cu Pascalopol consfin e te ceea ce deja se tie: Otilia nu mai există,ș ț ș ș
Otilia din fotografia de la Buenos Aires este alta, nu fata, ci femeia.
i, a a cum profe ise Weissmann, în amintirea lui Felix va rămâne nu femeia Otilia, ci fata,Ș ș ț
apari ia luminoasă, inefabilă, care îi scapă printre degete.ț
Concluzii. Otilia este o figură barocă, după cum am arătat, cu multiple i schimbătoareș
fa ete. Este o perlă neregulată, căreia nu-i putem surprinde contururile.ț
Dintr-un anumit punct de vedere, Otilia este o sumă de prejudecă i, de elemente dinț
imaginarul pozitiv i negativ despre femeia de la sfâr itul secolului al XIX-lea - începutul secoluluiș ș
al XX-lea. De aceea, este i femeia-floare, femeia-copil, stăpâna casei, mama, dar i cocheta, anti-ș ș
so ia, femeia fatală con tientă de puterea ei de seduc ie. Cu atât mai mare este surpriza lui Felix, alț ș ț
cărui psihic, în absen a Otiliei, se îmbibă de cli ee legate despre natura i rolul femeii, respectiv aleț ș ș
9

10. bărbatului, când o are în fa ă pe Otilia reală i constată că ea este independentă i impenetrabilă, îiț ș ș
scapă printre degete, iese din tipare, contrazicînd toate prejudecă ile, toate stereotipurile.ț
Esteticianul Călinescu a înglobat toate cli eeleș fin de siècle referitoare la natura i la condi iaș ț
femeii, le-a aglomerat într-un singur personaj, într-o singură entitate, dar în acela i timp a realizatș
prin această amalgamare un simbol. Otilia depă e te grani ele societă ii în care trăie te, seș ș ț ț ș
eliberează de ea, deoarece este o idee pură, un concept - conceptul de feminitate i de frumuse e,ș ț
care îl transcende pe Felix.
Dintr-o altă perspectivă, constatăm că Otilia se construie te, la un anumit nivel, în opozi ieș ț
cu Felix. După confuzia i identitatea începuturilor, când cei doi sunt o singură fiin ă, din androginș ț
se desprind cele două entită i opuse, masculinul i femininul,ț ș animus iș anima, ce vor evolua în
direc ii complet diferite. Opozi ia se structurează pe diferite paliere, în func ie de termenii copil-ț ț ț
mamă, sclav-stăpână, frate-soră, voin ă-slăbiciune, stabilitate-mobilitate, cuceritor-trofeu, proprietar-ț
proprietate, căsătorie-concubinaj, inteligen ă-mediocritate, gravitate-u urătate, platitudine-ideal.ț ș
Distan area Otiliei de Felix se face atât în plan orizontal, în sensul în care ei se construiesc înț
opozi ie unul fa ă de celălalt (din punct vedere moral, fizic, psihic etc.), cât i în plan vertical,ț ț ș
deoarece Otilia apar ine unui plan superior lui Felix, de fapt unui plan superior tuturor celorlalteț
personaje, ea apar ine unui nivel extramundan, fiind, până la urmă, un concept abstract.ț
Otilia este o zeitate proteică, multiformă, care controlează sau atinge destinele tuturor
bărba ilor ce o cunosc (Costache, Pascalopol, Felix, Titi, Stănică, doctorul Stratulat, studen ii de laț ț
Universitate etc.) i care rămâne, desigur, intangibilă i cu neputin ă de descifrat în totalitate, pentruș ș ț
că nu se revelează decât fragmentar (vocea, capul, bra ul, pianul, camera, cutia de pudră etc.) iț ș
pentru că este un ideal. Un efect evident al proteismului îl reprezintă avalan a de senza ii confuze peș ț
care le treze te în sufletele lui Felix i Pascalopol, care nu î i dau seama dacă Otilia le este mamă,ș ș ș
logodnică, soră, fiică, iubită. Situându-se în afara conven iilor i limitelor, este percepută ca nebună,ț ș
stricată, nostimă, dezmă ată, ireată, delicioasă, de teaptă, cochetă, u uratică.ț ș ș ș
Mi se pare interesantă o afirma ie făcută de Felix în finalul romanului: „Nu numai Otilia eraț
o enigmă, ci i destinul însu i” (ș ș Ibidem, p. 563). „Enigma” Otiliei este ridicată la un alt nivel, Otilia
devenind o metonimie a destinului lui Felix, pe care, din nou, îl transcende. Felix î i vede contraziseș
concep iile, principiile, valorile, de fapt cli eele asimilate: voin a i energia nu sunt suficiente înț ș ț ș
confruntarea cu via a, imprevizibilul nu poate fi combătut doar prin „gravitate” i „profunditate”.ț ș
Prin Otilia i prin Felix luăm cuno tin ă de mitul puterii feminine asupra bărbatului, precumș ș ț
i de ideea crizei acute pe care o va suferi omul modern, aflat în căutarea identită ii, singur într-oș ț
societate din ce în ce mai populată, mai pestri ă, mai urbanizată i mai înstrăinată, supus uneiț ș
permanente schimbări de condi ie i de esen ă, ce poate antrena, în final, pulverizarea, destrămareaț ș ț
eului.
Bibliografie
Balzac, Honoré de, La femme de trente ans, Paris, Flammarion, 1996
Călinescu, G., Enigma Otiliei, Bucure ti, Editura Minerva, 1979ș
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dic ionar de simboluriț , Bucure ti, Editura Artemis, vol. 1-3,ș
1995
Eliade, Mircea, La igănci. Pe strada Mântuleasaț , Bucure ti, Humanitas, 2008ș
Flaubert, Gustave, L’Éducation sentimentale, Paris, Le Livre de Poche, 2002
Vasilescu, Amalia, Imaginarul despre Femeie în Vechiul Regat între pozitiv i negativ,ș în Despre
femei i istoria lor în Româniaș , coord. Alin Ciupală,
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/imaginaruldesprefemeie.htm, articol consultat în data de
16.10.2010
Mattusch, Michèle, Înscenări ale feminită iiț , curs sus inut la Universitatea Bucure ti, Facultatea deț ș
Litere, mai 2009
10